SFÂNTUL MARCU EVGHENICOS,
LEUL ORTODOXIEI

"Nu încape pogoramânt în cele ale credintei!"

Tropar, glasul al III-lea
Podobie: Pentru marturisirea …

Pentru marturisirea dumnezeiestii credinte mare râvnitor te-a aflat pe tine Biserica, dumnezeiescule Marcu prealaudate; caci ai aparat cugetarea Parintilor si ai zdrobit înaltarile întunericului. Pentru aceasta pe Hristos Dumnezeu roaga-L sa ne daruiasca iertare noua, celor ce te cinstim.
Condac, glasul al III-lea
Podobie: Fecioara astazi…

Îmbracat cu armatura nebiruita, de Dumnezeu înteleptite, ai surpat sprânceana razvratirii apusene, facându-te organ al Mângâietorului si învederat aparator al Ortodoxiei. Pentru aceasta strigam tie: Bucura-te, o, Marcu, lauda ortodocsilor!

Megalinaria

Cu fulgerele Ortodoxiei ai luminat Apusul, o, Marcu, si ritorisind cu limba ta cea de foc, ai ars preaînvederat fetele apusenilor cu hotarârile Parintilor.

Din învataturile Sfântului Marcu Eugenicul

* Toti Dascalii Bisericii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în mod diferit (de eterodocsi) si sa ne îndepartam de împartasirea cu ei.
* Erezie este (învatatura catolicilor) si asa au considerat-o si cei dinaintea noastra, dar nu au vrut sa-i catalogheze pe latini ca eretici, pentru ca asteptau întoarcerea lor.
* Trebuie sa fugim de ei, adica de latinocugetatori (ecumenisti), dupa cum fuge cineva de sarpe,… taverniarii si negutatorii de Hristos!…
* Nimeni nu trebuie sa primeasca alta credinta, decât credinta pe care au hotarât-o Sfintii Parinti, care s-au adunat în orasul Niceea.

***

* Distrugerea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor.
* Este cu neputinta sa proclamati pacea, atât timp cât nu este elucidata mai întâi cauza schismei; schisma ce provine din parerea de sine a papei, ce se considera a fi întocmai cu Dumnezeu.
* Noi pentru nimic altceva nu ne-am despartit de latini (catolici), decât pentru ca sunt nu numai schismatici, dar si eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei.
* Glasurile (învataturile) dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind ca sunt înselatoare. În chestiunile credintei nu încape pogoramânt.
* Cel ce îl pomeneste pe papa ca arhiereu ortodox (dreptslavitor) este vinovat…, si latinocugetatorul (ecumenistul) va fi judecat împreuna cu latinii (catolicii) si va fi considerat ca un tradator al credintei.

SFÂNTUL MARCU EUGENICUL,
luminat povatuitor catre cele ceresti si dumnezeiesti

De Dumnezeu purtatorii Sfinti Parinti si Dascali ai Bisericii Ortodoxe a lui Hristos ne arata calea cea sigura a adevarului spre a noastra mântuire. S-au asezat cu credinciosie pe ei însisi pe urmele vietii si învataturii Dumnezeului-Om, a Domnului nostru Iisus Hristos si ale Sfintilor Sai Ucenici si Apostoli. Sosit-a vremea ca sa-i imite si actualii nostri episcopi, stareti si preoti pentru a înceta cu desavârsire pagubitoarele dialoguri cu nepocaitii si trufasii eretici apostati, care prin diplomatice si fatarnice manevre urmaresc sa patrunda în martirica Biserica Ortodoxa Rasariteana cu calul troian al Uniatiei, cu demonicul primat papal si cu luciferica infailibilitate a papei. Mai mult ca oricând este necesara limba marturisirii si a adevarului care sa rusineze marile si gravele lor greseli, sa se smereasca si, pocaiti sincer, sa se întoarca la Credinta si la Predania Ortodoxa pentru a redobândi conglasuirea si împartasirea (comuniunea) cu cei ce drept învata cuvântul adevarului: Sfintii lui Dumnezeu.
Dulci-amarele dezbateri sub cuvântul dragostei, cu rugaciunile în comun si cu alte oportunitati lumesti, cu a lor concluzie: ca pe cei pâna mai ieri eretici, astazi sa-i recunoasca frati, se constituie în tradarea principiilor fundamentale ale Evangheliei si ale învataturii apostolice si patristice. Neînduplecatii si în multe feluri numitii dusmani ai ortodocsilor cu viclenie urmaresc sa arunce în satanica pâlnie si în ghiveciul panereziei antihristicului ecumenism si unica credinta adevarata si mântuitoare a ortodocsilor.
Deoarece în zilele noastre, la comanda întunecatilor cicloni extraeclesiastici, dar si cu participarea Bisericilor Ortodoxe, din pacate, se urmareste contopirea adevarului cu minciuna, a luminii cu întunericul, a lui Hristos cu diavolul, editura „Stupul ortodox" publica viata preasfântului si preaînteleptului Episcop Marcu Eugenicul spre întarirea noastra în credinta Parintilor nostri în aceasta epoca a confuziei, a falsificarii, a contestarii si chiar a negarii eroicelor lupte ale aparatorilor Ortodoxiei, cu ale caror jertfe suntem astazi ortodocsi.
Textele care urmeaza sunt ale pururi pomenitului Fotie Kondoglu si ale traditionalului
teolog si profesor de imnologie, d-nul P. Pashos. Merita sa le dam atentie.

* * *
Întelepte apoftegme ale lui Fotie Kondoglu

* Credinta ortodoxa în Hristos, pe care am primit-o de la Parintii si Învatatorii nostri nu are nevoie de înnoiri. Cel care se simte îngreuiat de aceasta credinta si vrea sa o schimbe, chipurile, spre a concorda cu viata actuala, se simte împovarat, în fond, a mai fi crestin. Ortodoxia si Evanghelia sunt una.

* Dragostea noastra fata de credinta ortodoxa sa nu fie doar un cuvânt gol, ci sa fie traita. Sa patimim chiar si cele rele pentru ea, sa ne nevoim, sa marturisim.
* Câti distrug Predania Bisericii fac un mare rau întregii plinatati a Bisericii Ortodoxe.

SFÂNTUL MARCU EUGENICUL
de marturisitorul Fotie Kondoglu
Neprihanita-i viata l-a îndreptatit dinainte pentru atitudinea sa antipapala
Iosif Vriennie, dascalul lui Marcu Eugenicul, dorea unirea crestinilor ca si acesta din urma, dar fara concesii din partea ortodocsilor. În legatura cu aceasta a scris: „Bine este sa ne aflam în pace cu toti (oamenii), dar sa fim uniti într-un gând în ceea ce priveste dreapta credinta. Pentru ca pacea care se dobândeste în chip just si cuviincios este cel mai bun câstig; totusi, când se face cu rautate si înrobire, este un lucru foarte rusinos si cu totul vatamator". Asadar, pe nedrept au fost judecati si Vriennie si Marcu ca erau de neînduplecat si ca nu doreau unirea. Problema e ca nu au vrut-o cu pretul înrobirii Ortodoxiei de catre papa.
Theodor Aghalianos spune despre Sfântul Marcu Eugenicul urmatoarele: „Este un om minunat împodobit cu harisme duhovnicesti si plin de toata dumnezeiasca întelepciune; a petrecut în asceza o viata cuvioasa mai înainte de a fi arhiereu. Si chiar daca a si fost trimis la sinod, s-a aratat fara de patimi, cu privirea atintita numai spre Dumnezeu si cu mintea îndreptata numai spre Acesta. Iar de toate cele ale vietii (pamântesti) si de toate câte tin de bunastarea trupului se afla în chip desavârsit departe de toate. Si de vreme ce este un astfel de om, de exil nu-i este teama, de foamete nu se-nfioara, de sete nu se-ngrijeste, de sabie nu se-ngrozeste, de închisoare nu-i este frica, iar moartea o considera o binefacere".
Acesta a fost aparatorul credintei ortodoxe. Chiar si vrajmasii lui s-au convins de marea sa virtute, dupa cum Iosif Methonis, turbatul sau adversar, care a marturisit ca „aceia (latinocugetatorii) s-au unit primind daruri; dar acesta, nici daruri nu a luat, nici cu aur mâinile nu si le-a întinat".
În felul acesta, se autocaracterizeaza fiecare din cele doua formatiuni: a filocatolicilor si a credinciosilor ortodocsi. Cei dintâi miscându-se întotdeauna dupa tot soiul de avantaje si nicidecum însufletiti de simtaminte de dragoste si iubire frateasca, dupa cum pretindeau; cei din rândul al doilea numai din credinta, cu frica de Dumnezeu si cu veneratie fata de sfânta mostenire ( lit. încredintare ). Daca în tabara papei se gaseau bogatia, vredniciile si tot felul de ispitiri ale laudei si desertaciunii lumesti, în cea a credinciosilor ortodocsi, saracia, dezaprobarea si prigoanele.
De asemenea, ucenicul Sfântului Marcu, Gheorghe Scholarios - mai apoi patriarhul si etnarhul grecilor - spune despre el urmatoarele: „ Numai atât vreau sa spun despre curatia parintelui: atunci când era mai tânar si înainte sa aleaga moartea pentru Hristos, fusese în chip întelept povatuit si de catre ascetii care locuiau în pustietati. Iar când a lasat toate pentru Hristos si s-a plecat sub jugul supunerii, nu si-a dezmintit fagaduintele facute lui Hristos, nici nu a fost vânturat de zgomotele lumii, ca sa fie atras de slava cea vremelnica, ci pâna la cea din urma a lui suflare a pazit cu tarie caldura dragostei lui fata de Hristos. Caci, desi, pe de o parte, locuia în oras, dar a ramas în afara orasului, pentru ca nu a fost atras de nici un lucru din câte se gaseau în el".
Unde sa gasesti o astfel de viata în mijlocul latinocugetatorilor (ecumenistilor)? Cugetul viteaz, curajul de neînfrânt si îndrazneala cu care vorbea ar fi fost cu putinta sa existe, daca n-ar fi avut ca temelie neclintita nezdruncinata credinta în Dumnezeu si în Cuvântul Sau, viata neprihanita, dispretul fata de desartele placeri ale lumii si nadejdea rasplatirii de catre Dumnezeu a luptelor sale pentru adevar? Cu toata crestineasca smerenie si curatie care îl împodobeau, fatarnicul si vicleanul comportament al tradatorilor Ortodoxiei l-au determinat sa-i numeasca „taverniari de Hristos", „vânzatori de Hristos", „hipocentauri" întelegatori, iar împotriva în desert laudarosului si surdului Visarion ( mitropolitul Niceii, semnatar al mincinoasei uniri - n. tr. ), care îl numise pe fericitul Marcu „nebun", sa spuna: „Tu esti fetita si ai procedat ca o fetita!", cu alte cuvinte l-a numit „slugarnic" sau „lingau de oale", cum ar zice poporul.
Oroarea sa fata de vrednica de ocara si rusinoasa atitudine a patriarhului (Constantinopolului Iosif - n. tr.) si a latinocugetatorilor (ecumenistilor), aversiunea sa fata de discursurile ieftine ce erau însufletite de scopuri materialiste, dar si duhovniceasca sa înaltime si credinta, transpar din urmatoarele cuvinte ce-i apartin: „Sunt încredintat ca cu cât mai mult ma îndepartez de acesta (de patriarh) si de acestia (de latinocugetatori), cu atât mai mult ma apropii de Dumnezeu si de toti Sfintii. Si cu cât mai mult ma despart de ei, cu atât mai mult ma unesc cu Adevarul".
La care dintre latinocugetatori (ecumenisti) se poate afla o astfel de înaltime a credintei traite si a duhovniciei, care sa aminteasca de Pavel, cel prin ceruri zburator? Numai acest unic suflet în care traia Hristos, fusese capabil sa încapa atâta putere, încât sa stea si sa ramâna fara frica, ca un întemeiat pe piatra credintei, în nimic vatamat de sagetile veninoase ale papistasilor (catolicilor) si de tradatoarele ciomege ale fratilor mincinosi si sa raspunda raspicat tuturor partizanilor rusinoasei împacari, zicând: „Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca exista ceva intermediar, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui".
Când toti semnasera pacatosul „Hotar" (hotarâre de credinta - n. tr.) ce consemna supunerea fata de antihristul papa si fata de minciuna, doar fericitul Marcu, ca unul ce întrupa Credinta Ortodoxa, a stat neînfricat, strafulgerat de vesnica Lumina, si a spus: „Nu o voi face niciodata (nu-mi voi pune semnatura pe condamnarea, pe tradarea Ortodoxiei), orice mi s-ar întâmpla!", cu alte cuvinte: „chiar daca m-ar omorî!", dupa cum i-a spus împaratului Ioan. Pentru aceasta, Manuil Ritorul îl numeste pe Sfântul Marcu „suflet si petrecere cu dumnezeiesc chip" si spune ca „Numai el s-a aratat Stâlp al Ortodoxiei cu lucrurile si cu cuvintele în fata împaratilor si tiranilor".
Binecredinciosul popor al Constantinopolului l-a primit pe Sfântul Marcu ca pe un biruitor în lupta cea duhovniceasca si ca pe un sfânt: „si se închinau lui multimile ca (odinioara israelitii - n. tr.) înaintea lui Moise si a lui Aaron".
Cu toate acestea, încercarea si martiriul Sfântului nu luasera sfârsit: fiecare latinocugetator în parte, în ciuda repulsiei si a detestului fata de ei a poporului, îl tulbura si îl chinuia pe Sfântul Marcu. Împaratul i-a propus patriarhatul înaintea poporului - chipurile, ca sa-l înduplece, dar el nu a primit, ca mai pe urma, dupa multe dezbateri, sa fie înaltat în scaunul patriarhal latinocugetatorul Mitrofan al Cizicului.
Dar Sfântul Marcu a fugit pe ascuns în Prusa, iar de acolo a plecat la Efes, de unde, odihnindu-se putin, s-a îmbarcat pe o corabie ca sa plece în Sfântul Munte Athos. Dar în timp ce trecea prin insula Limnos, a fost arestat din porunca împaratului, ramânând închis pentru doi ani. Revenind în Constantinopol, a reînceput lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latinocugetatori.
Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie (1444 - n. tr.), în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale. Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.
Iata o viata sfânta, o viata plina de jertfe si încercari de bunavoie, viata unui Parinte cu adevarat ortodox, preferând lipsurile si suferintele pentru marturisirea Adevarului decât rusinoasa petrecere în desert a vietii tradatorului Visarion: „ci a ales mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului" (Evrei 11: 25).
Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe, ar trebui sa se scrie dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator" (II Timotei 4 : 7-8).
(Acest articol al pururea pomenitului Fotie Kondoglu a fost publicat pentru prima oara în „Orthodhoxos Typos" din februarie 1964).
Din învataturile Sfântului Marcu Eugenicul

„Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserica si s-au încapatânat în vreo oarecare parere potrivnica, pe care au propovaduit-o si pentru care au luptat. De aceea i-au si numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia si abia apoi pe adeptii ei. Eu însa, nu propovaduiesc o oarecare parere personala, nici nu am plasmuit vreo inovatie, nici nu ma încapatânez în vreo oarecare dogma straina si falsa, ci ma pazesc pe mine însumi în dreapta si adevarata credinta pe care a primit-o Biserica de la însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pâna acum. Aceasta si Sfânta Biserica Romana a detinut-o înainte de schisma împreuna cu Biserica noastra Rasariteana. Aceste dogme ortodoxe au fost laudate întotdeauna: si înainte si în cadrul prezentului sinod de multe ori le-ati laudat si nimeni nu a putut cu nimic sa le învinuiasca sau sa le gaseasca vreo greseala. Daca acum apar aceasta credinta si nu vreau sa ma abat de la ea, cum as putea fi condamnat în acelasi fel în care au fost condamnati ereticii? Pentru ca ar trebui mai întâi sa condamnati credinta în care cred. Iar daca aceasta (credinta) e marturisita în chip binecinstitor si ortodox (dreptslavitor), cum as putea fi vrednic de condamnare?"
(Din viata Sfântului Marcu)

„Îi rugam, si ce nu spunem care sa poata sa atraga chiar si inimile de piatra: sa revina la acea buna conglasuire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Parintii nostri, când toti spuneam aceleasi si nu exista în mijlocul nostru schisma… Si acestea la fel le spunem; dar parem „a cânta în gol" sau „a coace pietre" sau „a semana pe pamânt pietros" sau „a scrie deasupra apei" sau câte altele spun proverbele despre cele imposibil de realizat".
(Marcu al Efesului, Scurta scrisoare, P. G. 159, 1931C)
Marcu Eugenicul, leul Ortodoxiei*

Trebuia sa ajungem la marginea prapastiei noi, grecii ortodocsi, ca sa ne amintim de un eroic sfânt, de un adevarat leu duhovnicesc al Ortodoxiei, de care ar trebui sa ne aducem aminte în fiecare zi. Vreau sa spun despre Sfântul Marcu Eugenicul, Episcopul Efesului, „singurul luptator, aparator si pazitor al Ortodoxiei".
Poate aceasta furtuna care s-a dezlantuit în sufletele noastre din pricina fatarnicelor îmbratisari ale papismului ne va trezi din letargia în care suntem scufundati pentru a simti ce comoara ne primejduim sa pierdem si spre ce prea ucigatoare panta suntem târâti, ca si cum am fi somnambuli: fara sa ne împotrivim deloc acelora care ne mâna ca pe niste oi spre junghiere.
Este de neiertat pentru noi, grecii ortodocsi, daca realizeaza careva, cum l-am dat uitarii pe Sfântul Marcu, care a salvat de la disparitie nu numai credinta noastra, dar si neamul nostru. Fiindca daca nu s-ar fi dus Marcu la Florenta, astazi am fi fost subjugati papei, iar latinii catolicii ne-ar fi fost absorbit repede, încetând astfel de a mai exista. Uitatu-l-am, asadar, pe acest salvator al nostru si am slavoslovit pe tradatorii Credintei si ai Neamului nostru, dar mai întâi decât pe toti, pe mizerabilul Visarion, pe acel iubitor de slava desarta si prea mândru, care a sacrificat toate cele sfinte si cuvioase pentru a deveni cardinal. Si astfel - caci a devenit cardinal, si putin a lipsit ca sa nu devina si papa - noi ne mândrim cu el. Nu a contat pentru noi faptul ca a tradat Ortodoxia, ci ceea ce hraneste îndestulator mizerabilul nostru orgoliu este felul cum a devenit cardinal si cum a fost atât de aproape de a pune pe capul lui gaunos tiara papala. Dupa cum ne hranim mereu impetuoasa dorinta de a deveni europenizati si orice vine din Europa îl vedem ca si cum ar fi cazut din cer, tot asa si de Visarion si de ceilalti papolingai ne minunam si îi slavoslovim, în loc sa-i mustram public si sa le remitem dispretul fata de acestia si generatiilor care vor urma.
Asadar, ne vom reuni cel putin acum, si ne vom întari cugetul nostru ortodox, aducându-va aminte ce lupte au purtat aparatorii Ortodoxiei noastre, ca sa scapam din ghearele papei, dar, mai presus de toti, de Marcu cel cu adevarat Evghenicos (etimologic, „evghenicos" înseamna „de neam ales", „de vita nobila", iar în neogreaca „politicos" - n. tr.)! Pe buna dreptate l-a numit Biserica noastra: pazitor al credintei si singurul luptator pentru Ortodoxie. Singurul luptator, pentru ca l-au lasat cu totul singur procopsitii nostri, cei numiti „unionisti", care si-au uitat si credinta si patria, deoarece în sufletul grecului nu se face deosebire între credinta si patrie. Au vrut sa vânda papei credinta lor, cele întâi nascute ale Ortodoxiei, în schimbul unui blid cu linte sau, mai bine-zis, în schimbul unui nimic. Pentru ca în zadar am nadajduit ca papa va salva elenismul de turci. Acesta, dimpotriva s-ar fi bucurat sa stearga de pe fata pamântului elenismul si Ortodoxia. Dar si daca presupunem cum ca ar fi vrut sa-i zdrobeasca pe turci - nu de hatârul nostru, ci pentru ca sa nu înghita turcul crestinismul - din nou, nu ar fi facut nimic, deoarece turcul era ca o fiara nebiruita, iar francii (catolicii) ar fi patimit un mare dezastru. Europa întreaga i-a stiut de frica. Solii care mergeau din tarile ei la Înalta Poarta, se rugau sa se învredniceasca sa-l vada pe sultan…
Prin urmare, speranta în ajutorul papei, cu care se întareau constantinopolitanii, a fost cu desavârsire înselatoare. Papa, daca ar fi fost sa-i adune pe franci împotriva turcului ar fi facut-o ca sa-si întareasca stapânirea si nu pentru a-i ajuta pe „ereticii" de ortodocsi. Deoarece deci, nu a întreprins nici cel mai mic lucru, ce-ar fi trebuit sa mai astepte de la el grecii?
Totusi, cu mult disputata îndaratnicie a Sfântului Marcu - caci cum i-au spus atunci, îi spun si acum câteva spirite libertine, catalogându-l ca intolerant si fanatic - s-au salvat si Credinta si Neamul nostru.
Poporul Orasului (Constantinopol - n. tr.) a vazut mai departe decât conducatorii lui, dupa cum adesea se întâmpla, si, de aceea, l-a primit pe Marcu ca pe un biruitor, iar pe usuraticul la minte si slugarnicul împarat Ioan l-a înfruntat în momentul în care se întorcea în Oras. Aceeasi primire pe care i-au facut-o împaratului si latinocugetatorilor (ecumenistilor veacului al XV-lea - n. tr.), aceeasi, dar si mai rea înca, i-au facut-o si moscovitii lui Isidor, mitropolitul Kievului, care luptase împotriva lui Marcu la Florenta si care - cum o spune istoricul - îl numise „salas al satanei". Marele principe Vasile l-a suduit, numindu-l „fiul satanei si tradatorul credintei stramosesti". Atât de vehemente au fost protestele împotriva lui, ca a disparut fara urma din Rusia.
Acestea sunt scrise în cartea istoriei, iar Sfântul Marcu Evghenicos sta viu în fata noastra si ne striga, aratându-ne cu sfintitul sau deget pe papistasi (catolici): „Fugiti de ei, fratilor, ca si de împartasirea cu ei!!!".
Iar atunci când patriarhul Iosif a stat în fruntea miscarii filocatolice, înainte de a se îndrepta spre Italia, el spunea rasaritenilor: „Eu am mult curaj si înstiintare si din scrisorile si din spusele celor care au venit de acolo, cum ca daca vom pleca noi acolo împreuna cu Dumnezeu, ne vor primi toti cu multa cinste si dragoste si mare slujire ne vor face". Credea nenorocitul ca latinii (catolicii) îsi vor recunoaste greselile si vor reveni la calea adevaratei credinte: „Si vor crede si vor îndragi credinta noastra si, astfel unindu-ne, ne vom întoarce triumfatori".
Atât de înselat fiind, nu s-a sinchisit sa înteleaga ca, plecând ortodocsii în Italia, vor cadea din dispret în dispret. Atunci a venit din proprie initiativa si a spus în sinaxa care a avut loc sub prezidarea împaratului Ioan: „Îi vad pe latini ca sunt oameni artagosi, iubitori de slava desarta si de neînduplecat. Nu se pleaca la cuvintele noastre, nici nu vor sa creada Adevarului".
Si, tot asa, din nou s-a antrenat cu latinocugetatorii (ecumenistii) si, ticalosindu-se cu discutii imbecile si neroade, zi si noapte, pâna ce a si murit la Florenta.
În mijlocul acelei confuzii, unii dintre greci se clatinau când încoace, când încolo „ca trestiile clatinate de vânt", în timp ce cei mai multi înclinasera capul o data pentru totdeauna înaintea poruncii împaratului. Conducatorul tuturor unionistilor era ticalosul Visarion.
Împotriva Sfântului Marcu luptau cu turbare nu numai latinii (catolicii), dar si prietenii sai greci. Gheorghe Scholarios, care a fost primul patriarh dupa caderea Constantinopolului, scria despre Marcu cum „a sprijinit singur credinta parinteasca în mijlocul latinilor. Caci pe noi cei ce îi datoram alianta, în locul acesteia - pazeste-ti urechile! - dusmani ne-a câstigat". Nu numai ca îl suduiau compatriotii, dar îl si amenintau. Dar el a ramas la fel, neclintit ca o statuie de bronz, luând nesfârsita putere din rugaciune.
Despre greco-catolici spunea ca sunt asemenea centaurilor, ce erau jumatate cai si jumatate oameni…
Despre papistasi (catolici) spunea: „Prin urmare, fugiti de ei, fratilor, ca si de împartasirea cu ei! Caci unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni care se prefac în apostoli ai lui Hristos". Si cu glas ca de tunet striga: „Nu încape pogoramânt în cele ale credintei!" „În chestiunile credintei nu exista concesie!"
Astfel, însusi marele si viteazul ostas al lui Hristos, cu tarie si pâna la sfârsit tinând în sfintita sa mâna steagul Ortodoxiei, a biruit cu putere împotriva stapânirii lumesti. Astfel de adevarati sfinti are ca ocrotitori Biserica cea adevarata!
Asadar, dupa vrednicie l-a cinstit imnograful si l-a împodobit cu laude, numindu-l „mare râvnitor, aparând cugetarea parinteasca si surpând înaltarile întunericului", iar în alt loc, zicându-i: „organ al Mângâietorului", „trâmbita a Ortodoxiei", „aparator al dogmelor ortodocsilor" si altele asemenea.
Dintre cele mai expresive sunt aceste doua stihiri de mai jos:
„Luceafarul Romei mândrindu-se înfricosator si scaunul punându-si-l mai presus de stele, numai tu, preaslavite, umplându-te de râvna ca si Mihail, ai strigat: Sa stam bine, sa stam toti în cinstitele Predanii ale Parintilor". Si alta: „O, Marcu, purtând slavitul nume al Evanghelistului Marcu care este leu duhovnicesc (pentru ca simbolul Evanghelistului Marcu este leul) si tinând locul scaunului lui, de Dumnezeu purtatorule, ai mostenit dupa cuviinta si duhul si puterea lui. Pentru aceea, ca un leu racnind, ai împrastiat pe urâtii papolatrii (adoratori ai papei, papolingai - n. tr.).
FOTIE KONDOGLOU

ORTODOXIA LUPTATOARE
Sfântul Marcu Evghenicos

În lumea ortodoxa a Rasaritului, pe 19 ianuarie, se aude Sinaxarul care glasuieste: „În 19 zile ale acestei luni, pomenirea celui între sfinti Parintelui nostru Marcu al Efesului Evghenicos, singurul luptator si aparator pazitor al Ortodoxiei grecilor rasariteni". Si concentrând în doua stihuri de lauda tot cuprinsul si maretia chipului sau, autorul slujbei sfântului noteaza:
În poveste se spune ca Atlas tine pe umeri taria,
Dar într-adevar, Marcu tine pe umeri Ortodoxia.

Cu alte cuvinte: Atlas, conform mitologiei grecesti, poarta pe umerii sai lumea. Într-adevar, în acelasi fel, Sfântul Marcu Evghenicos tine pe umerii sai Ortodoxia!…
A fost Atlas-ul adevaratului duh al Ortodoxiei, care a purtat pe umerii sai toata bogatia Ortodoxiei. Trimis de Dumnezeu - Care nu lasa niciodata necalauzita Biserica Sa, chiar daca pare ca îngaduie uneori sa fie învaluita si sa se primejduiasca a fi acoperita de succesivele valuri pe care le ridica satana - a stat ca „singurul luptator", dupa cum îl numeste Sfântul Nicodim (Aghioritul - n. tr.), care s-a razboit cu papismul Apusului si l-a biruit. Si a dat slava si stralucire duhovniceasca Ortodoxiei rasaritene într-o epoca în care si împaratii si patriarhii cochetau primejdios cu lupii Occidentului si erau gata sa arunce în gurile lor deschise turma mult încercata a Bisericii Rasaritene de atunci…
„Sprânceana apuseana", si înainte si dupa Schisma Bisericilor Rasaritului si Apusului, a constituit o continua si insistenta primejdie pentru Ortodoxie. Când cu cruciadele, când cu „fratestile" împuterniciri ale Bisericii surori a Constantinopolului, când cu alte 2000 de incalificabile metode diplomatice, papa a urmarit întotdeauna sa subjuge bisericeste si politic Rasaritul.(Aceasta o poate vedea orice cititor, doar daca deschide orice carte obiectiva de istorie, fara a trebui sa insistam noi mai mult). Când, desigur, a vazut ca se apropie din adâncul Rasaritului primejdia barbarilor cotropitori, papa a lasat sa se înteleaga ca o unire a Bisericilor va avea ca urmare sprijinul din partea Apusului si salvarea, prin urmare, a Constantinopolului.
Imperiul Bizantin trecea prin clipe de agonie. Parerile conducatorilor erau împartite. Unii spuneau sa fie primita unirea pentru a tine piept împreuna barbarilor din Rasarit, iar dogmele parintesti sa fie predate autoritatii papei.
Altii, cunoscând bine primejdiile religioase ale unirii, se hotarâsera sa se împotriveasca pâna la moarte acestei uniri care pretindea Ortodoxiei compromisuri dogmatice - preferând astfel sa vina asupra lor jugul cotropitorilor, decât jugul bisericesc al papei. Aceasta, deoarece pastrându-si credinta, puteau prin mijlocirea puterii ei sa scuture de deasupra lor orice jug - dupa cum mai târziu l-a si scuturat. Daca si-ar fi pierdut si puterea religiei, fierbinteala si curatia credintei lui, în ce fel si prin ce mijloc ar fi luptat pentru a se elibera?
Si cu toate acestea, oportunitatile politice ispiteau capeteniile bisericesti ale Bizantului, care erau gata deja sa înceapa dezbaterile cu latinii (catolicii) si „trierile", dupa cum ziceau ei, în legatura cu problemele unirii. În aceasta tulburata epoca, plina de agonie pentru subjugarea politica si religioasa a ortodocsilor, adevaratele si curatele glasuri dreptslavitoare erau ca si inexistente; iar aceasta se întâmpla capeteniilor, deoarece poporul nu a fost niciodata de partea unionistilor, când vedea ca se încearca unirea în dauna Ortodoxiei. Sa fie de mii de ori binecuvântat acest strajer anonim al Credintei si al Predaniei Bisericii, poporul ortodox, care în ciuda analfabetismului si inculturii sale, saraciei si slabiciunii lui, a pastrat si pastreaza si astazi, în multe situatii, nefalsificate si neclintite Predaniile noastre dogmatice si religioase.
Acest popor, care mult nu întelege din adâncimea divergentelor dogmatice ale adaosului „Filioque" si a controversatului timp în care are loc „prefacerea" (Cinstitelor Daruri - n. tr.), vorbea cu gura preaortodoxului Iosif Vriennie si spunea ca daca va avea loc unirea, aceasta trebuie sa se faca „neschimbate" - fara doar si poate - „ramânând dogmele noastre". Si luminatul ochi al lui Vriennie prevedea din nou si în chip lamurit, asemenea predecesorilor sai, ce ascundea noua tentativa de unire…
Asa stateau lucrurile când, dupa moartea lui Vriennie, clerul si poporul ortodox cercetau cu staruinta orizontul, pentru a afla un nou piedestal al învataturii ortodoxe pe umerii caruia sa aseze mult pretiosul Chivot al Sfintelor Predanii. Si acest piedestal a fost gasit în persoana unui smerit si nevoitor monah din Manastirea Manganelor, al carui nume lumesc era Manuil Evghenicos, iar cel de calugarie, Marcu - plin de întelepciune („launtrica si din afara") si de sfintenie si dedicat idealurilor monahale. Toti se minunau de sfintenia, de pregatirea si de integritatea dogmatica a înteleptului monah. În mod deosebit, Patriarhul Alexandriei l-a ales ca exarh si loctiitor al sau la sinodul de la Florenta, pe care-l planuisera din timp împaratul si patriarhul împreuna cu papa.
Peste putin timp, Marcu devenea episcop al Mitropoliei Efesului sub presiunea staruitoare a împaratului care supraaprecia si adora alesele virtuti ale Sfântului. Daca veni vremea sa porneasca spre Italia pentru sinod, Sfântului Marcu i s-a propus sa reprezinte, în afara clerului si poporului din Constantinopol, si Patriarhiile Alexandriei, Ierusalimului si Antiohiei. Astfel de reputatie aveau învederata-i sfintenie, întelepciunea si Ortodoxia de diamant a constiintei sale ecleziale.
Sfântul Marcu Eugenicul cobora în arena ca sa lupte pentru Ortodoxie. Numai pentru aceasta a parasise linistita viata de monah. O va spune de altfel mai târziu si însusi împaratului într-o situatie mai dificila: „Eu nici arhiereu nu am vrut sa fiu, nici la sinod sa cobor, caci, potrivit dorintei mele, am ales dintru început a petrece linistita viata monahiceasca; dar Sfânta Împaratia Ta ai hotarât si m-ai împins la amândoua, cu toate ca eu nu am vrut, ci m-am silit a pazi îndatorata ascultare fata de Sfânta Împaratia Ta". Si Marcu ia parte la sinod fara vreo prejudecata si fara vreo încercare demagogica, cum gresit i-a imputat un bizantinolog grec, pentru a face probabil putin loc elogiului pentru apostatul Visarion. Marcu nu era împotriva unirii - de aceea, împaratul si patriarhul i-au si conferit protia de domn predicator în cadrul sinodului pentru a respinge tezele papistasilor (catolicilor). Cu toate acestea, dorea ca prapastia care se va încheia cu unirea sa nu înghita Ortodoxia. Si spunea toate acestea cu un calm remarcabil: „Trebuie sa ne folosim de cuvintele dragostei, pentru ca si despre pace ne este cuvântul". Ar trebui sa citeasca cineva detaliata si impartiala - atât cât este posibil omeneste - istorie a sinodului de la Florenta, scrisa de Silvestru Syropoulos (care a surprins toate întâmplarile dramatice ale Sinodului), pentru a-l vedea pe Sfântul Marcu luptându-se cu cele mai mari spirite ale Bisericii apusene asupra tuturor temelor. Si sa-i doboare într-o asa masura, cu puterea lui Dumnezeu si a teologiei sale ortodoxe, încât însisi clericii papistasi (catolici) sa spuna: „Noi nici nu am vazut, nici nu am auzit vreodata unele ca acestea"!
Sub presiunea împaratului si a patriarhului, cei mai multi reprezentanti ai Rasaritului începusera sa dea înapoi si sa accepte unirea cu hotarârile de credinta pe care le dorea papa - adica în dauna Ortodoxiei - pentru a epuiza odata subiectul discutiei si a primi mult doritul ajutor papal pentru primejduitul Constantinopol. Cu toate acestea, Marcu nu-si înclina capul: nu dorea sa tradeze Ortodoxia, chiar daca i s-ar fi promis ca toate împaratiile lumii vor veni sa ajute Orasul spre a nu fi înrobit. Auziti ce spune în sinod, cu lacrimi rugându-i si pe papistasi (catolici) si pe împutinatii cu sufletul ortodocsi, pe care mai târziu îi va numi „negustori de Hristos", „tradatori de Hristos", „greco-latini" si „oameni pe jumatate fiare": „Rugamu-va acum, o, parinti si frati si preacinstiti domni, dupa cum si mai înainte v-am rugat, pentru îndurarile Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a iubit pe noi pe când eram nevrednici, pacatosi si deznadajduiti si sufletul Si-a pus pentru noi: sa ne întoarcem catre buna conglasuire cea catre noi si catre Sfintii Parinti, pe care o aveam si mai înainte, când toti spuneam aceleasi si nu era între noi vreo schisma. Sa ne (re)cunoastem unii pe altii ca fratii (Sa ne întelegem întreolalta frateste)! Sa ne cucernicim, smerindu-ne pe noi însine înaintea Parintilor nostri de obste! Sa cinstim si hotarârile pe care acestia le-au asezat! Sa ne temem de amenintarile lor! Sa pazim Predaniile, ca într-un singur suflet, cu o singura gura si cu o singura inima sa slavim preacinstitul si preaîncuviintat numele Tatalui si Fiului si Sfântului Duh acum si pururea si în vecii vecilor. Amin."
Este cunoscuta si urmarea. Pentru a exercita presiuni si mai mari asupra rasaritenilor, sinodul a fost mutat de la Ferrara la Florenta. Chiar si atunci când aproape toti cedasera si se repliasera, Marcu - într-adevar singurul luptator - tinea sus sabia Duhului Ortodoxiei si sfâsia zdrentuind argumentele de hârtie si ale apusenilor si ale fricosilor rasariteni. Când au vazut ca nu a dat înapoi în nimic, au început cele mai grele presiuni: amenintarile. Dar Sfântul nu se temea si se împotrivea - singur, dar nebiruit aparator al Ortodoxiei. Pentru aceasta, si atunci când toti au semnat hotarârile unirii, papa a cerut sa i se arate semnatura lui Marcu. Când i s-a spus ca Marcu nu a semnat, întristat de moarte, a marturisit acest adevar devenit proverbial: „Prin urmare, nu am facut nimic!".
Dupa acest jalnic sfârsit al sinodului, rasaritenii, care semnasera unirea, s-au întors rusinati în Oras si numai Marcu a fost primit de catre tot Constantinopolul cu onoruri împaratesti si pe deasupra chiar: cu cinstiri vrednice numai de un salvator al Ortodoxiei.
Dupa putini ani, dupa întemnitari si exiluri, Sfântul Marcu a adormit în Domnul. Biserica noastra l-a recunoscut ca sfânt si îl praznuieste la 19 ianuarie, în timp ce pe adversarii lui îi tine minte doar istoria, ca sa-i judece si sa-i osândeasca pentru politica lor antiortodoxa si filocatolica. Este pacat ca opera (lucrarea) Sfântului Marcu nu este evidentiata astazi spre a-i lumina pe conducatorii actuali ai Bisericii.
Cuvine-se sa remarcam aici ca pilda vietii si lucrarii Sfântului Marcu, precum si rarele si anecdoticele sale tratate - în majoritatea lor - au o valoare foarte importanta si foarte semnificativa pentru Biserica noastra Ortodoxa. Astazi, când mii de eretici, ascunsi si declarati, ameninta Ortodoxia, Marcu Evghenicos ne porunceste sa-l urmam, daca vrem sa mai dainuiasca Ortodoxia. „Marcu - zice de doua ori Chiriachi Mamoni în scurta, dar cuprinzatoarea, ortodoxa, rationala si cu totul stiintifica ei lucrare de doctorat despre viata si opera Sfântului - Marcu a privit nu în prezentul ce era într-adevar dificil realizabil pentru Neam, ci spre viitorul lui si spre vesnica lui supravietuire. Iar viitorul si supravietuirea Neamului devin viabile numai prin pazirea Predaniilor lui religioase".
Astfel de chipuri, ca cel al Sfântului Marcu Evghenicos, sunt capabile ca, celor care le urmeaza exemplul, sa le dea marea putere de a savârsi minuni si de a purta pe umerii lor, dupa asemanarea aceluia, sfintitul Chivot al Ortodoxiei cu curaj si vitejie si de a se împotrivi oricarui pericol*.
P.V. PASHOS
***
Editorii „Stupului Ortodox" doresc ca acest articol sa ne întareasca în marturisirea ortodoxa si sa contribuie la dejucarea oricarei tentative de falsificare sau masluire a martiricei si cu sânge adapatei Ortodoxii. Sa ne rugam fierbinte, ca sa arate Domnul pastori bisericesti de talia sfinteniei, cugetului barbatesc si a combativitatii Sfântului Marcu Evghenicos, spre apararea Credintei si a Predaniei celei de Dumnezeu încredintate, spre slava Dumnezeului nostru Celui în Treime închinat si spre mântuirea sufletelor noastre.

Marturisirea de credinta a Sfântului Marcu

Eu, cu harul lui Dumnezeu, m-am hranit cu dogmele pietatii si urmez întru toate Sfintei Biserici Universale. Cred si marturisesc pe Dumnezeu Tatal, singurul fara de început si nepricinuit, Izvor si Cauza a Fiului si a Sfântului Duh…
Urmând, asadar, în chip desavârsit hotarârilor celor sapte Sfinte Sinoade Ecumenice si ale de Dumnezeu înteleptitilor Parinti, care au stralucit (s-au evidentiat) la acestea, „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamântului, vazutelor tuturor si nevazutelor si întru Unul Domn Iisus Hristos… (si se continua acesta în întregime) Aceasta sfânta învatatura si Simbol al Credintei, care a fost întocmit la Primul si la al Doilea Sinod si a fost ratificat (recunoscut, întarit) de celelalte, îl primesc cu tot sufletul meu si-l pazesc. Primesc si îmbratisez, dupa cum si pe mai sus amintitele sapte Sinoade, Sinodul urmator ce a avut loc sub Binecredinciosul Împarat al romeilor Vasile si sub Prea Sfântul Patriarh Fotie, (Sinod) care s-a numit al optulea…
Si daca cineva va îndrazni sa scrie în acesta ceva diferit de cele pe care le cuprinde Sfântul Simbol, sau sa adauge, sau sa omita, si se va obraznici sa-l numeasca „hotar" (hotarâre de credinta - n. tr.) al Simbolului, acesta va fi osândit s va fi înstrainat de crestineasca petrecere…
Prin urmare, în acord cu hotarârile de credinta ale acestui Sinod si ale Sinoadelor dinaintea lui, cred (lit. judec - n. tr.) ca Sfântul Simbol al Credintei trebuie sa se pazeasca neschimbat, dupa cum cu exactitate (lit. acrivie - n. tr.) s-a orânduit. Si de cei ce se leapada de el si eu ma voi lepada de ei si niciodata nu îi voi primi la împartasire (nu voi intra cu ei în comuniune euharistica - n. tr.) pe cei ce au îndraznit sa adauge în Simbol inovatia despre purcederea Sfântului Duh (este vorba despre adaosul catolico-eretic „Filioque" - n. tr.), atât timp cât ei vor persista în aceasta inovatie. Pentru ca acela care se împartaseste cu cel ce este de „neîmpartasit" (adica împreuna cu care nimeni nu trebuie sa se împartaseasca) va deveni la fel „neîmpartasit". Si dumnezeiescul Hrisostom a spus: „Daca cineva va învata ceva diferit de cele ce ati primit, sa fie anatematizat!". Nu a spus: daca învata cele potrivnice, nici daca le rastoarna pe toate, ci „chiar daca ceva mic (neînsemnat) va va învata în chip diferit de cele pe care le-ati primit, sa fie anatematizati!". Si tot el zice din nou: „iconomisind în ele, dar nu nelegiuind".
Si Marele Vasilie zice în „Asceticele" sale: „În chip învederat ai cazut din credinta si esti învinuit de mândrie, daca anulezi ceea ce ne-a fost predat în scris sau daca introduci ceva ce nu este scris nicaieri…"
Si înainte de acesta, purtatorul de Dumnezeu Ignatie, în Epistola sa catre Dumnezeiescul Policarp al Smirnei spune: „Oricine (care) spune lucruri diferite de cele orânduite - chiar de-ar fi demn de încredere, chiar dac-ar posti, chiar dac-ar face minuni si chiar dac-ar prooroci - sa-ti apara ca un lup în piele de oaie care vrea sa sfâsie oile. Si ce nevoie este sa spunem (mai) multe? Toti Dascalii Bisericii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în mod diferit (de eterodocsi) si sa ne îndepartam de împartasirea cu ei. Voi dispretui eu toate acestea si-i voi urma pe aceia care ne poruncesc sa ne unim sub pretextul unei paci false si fictive? Pe acei care au falsificat dumnezeiescul Simbol al Credintei si-L introduc pe Fiul ca pe o a doua pricina (cauza) a Sfântului Duh? Si celelalte deraieri (împrastieri, neorânduieli)?
Sa nu patimesc aceasta niciodata, Mângâietorule Bune! Sa nu-mi ies astfel din fire si sa ma îndepartez de cugetarile cele cuviincioase, ci sa urmez învatatura Ta si pe Sfintii Barbati pe care Tu i-ai luminat si sa ma statornicesc si eu în acest cuget al Parintilor mei, adica în Ortodoxie, ca sa nu primesc o (oarecare) alta de la acestia.
* * *

Sfârsitul cuvântarii Sfântului Marcu Evghenicos

Acest Sfânt Simbol îl cerem de la voi (vorbeste catre latini), o, iubiti parinti; credinta (încredintarea) cea buna a Parintilor nostri, care s-au întrunit în Cetatea noastra împarateasca! Înapoiati-ni-l asa cum l-ati primit de la noi! Daca cineva v-ar fi încredintat o oarecare mostenire - nu aceasta de aici (de care ne este vorba) - oare nu o restituati asa cum ati primit-o? Restituiti(-ne), asadar, si Simbolul Parintilor, dupa cum l-ati luat! Nu primeste adaugare, nu primeste micsorare! Este închis si pecetluit de catre ei (de catre Parinti)! Si câti îndraznesc sa introduca în acesta inovatii, se izgonesc departe; iar câti alcatuiesc unul deosebit, vor da seama (o fac pe propria raspundere)…
Rugamu-va acum, o, parinti si frati si preacinstiti domni, dupa cum si mai înainte v-am rugat, pentru îndurarile Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a iubit pe noi pe când eram nevrednici, pacatosi si deznadajduiti si sufletul Si-a pus pentru noi: sa ne întoarcem catre buna conglasuire cea catre noi si catre Sfintii Parinti, pe care o aveam si mai înainte, când toti spuneam aceleasi si nu era între noi vreo schisma. Sa ne (re)cunoastem unii pe altii ca fratii (Sa ne întelegem întreolalta frateste)! Sa ne cucernicim, smerindu-ne pe noi însine înaintea Parintilor nostri de obste! Sa cinstim si hotarârile pe care acestia le-au asezat! Sa ne temem de amenintarile lor! Sa pazim Predaniile, ca într-un singur suflet, cu o singura gura si cu o singura inima sa slavim preacinstitul si preaîncuviintat numele Tatalui si Fiului si Sfântului Duh acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Ultimele cuvinte ale Sfântului Marcu

Vreau sa-mi exprim public parerea, mai mult decât în oricare alta împrejurare, acum când mi se apropie sfârsitul, ca sa fiu consecvent cu mine însumi de la început pâna la sfârsit si ca sa nu creada vreunii ca altele spuneam (odata) si altele ascund (acum) în mintea mea… Spun si marturisesc înaintea numerosilor barbati vrednici de cinste ce se afla de fata ca nici nu vreau, nici nu primesc a intra în legatura cu el (se refera la patriarhul Constantinipolului de atunci care era latinocugetator - n. tr.) sau cu cei ai lui - desavârsit - nici dupa moarte, dupa cum cu acrivie (cu exactitate) nici unirea pe care au facut-o si nici dogmele latine pe care le-a primit si acesta (patriarhul - n. tr.) si cei ce sunt împreuna cu el si cu care se apara, ducându-i cu aceasta protectie spre distrugerea dreptelor dogme ale Bisericii. Si sunt pe deplin încredintat ca cu cât ma îndepartez de acesta (patriarh - n. tr.) si de cei asemenea lui (latinocugetatori) ma apropii de Dumnezeu si de toti Sfintii, iar când ma despart de acestia, ma unesc cu Adevarul si cu Sfintii Parinti; iar în oricâte m-as alatura lor si celor ce-i urmeaza înseamna ca ma îndepartez de Adevar si de fericitii Dascali ai Bisericii. Si de aceea zic: Dupa cum în toata viata mea am fost despartit de ei ( o spune despre patriarhul de atunci care tradase cauza Sfintei Ortodoxii si despre toti adeptii acestuia; cu alte cuvinte despre latinofroni sau despre actualii filocatolici, papolatrii ori ecumenisti - n. tr.), la fel si acum, în vremea iesirii mele, dar mai vârtos dupa moartea mea, ma lepad de împartasirea si de unirea cu ei si jurându-va, va poruncesc: Nici unul dintre ei sa nu se apropie nici la înmormântarea mea, nici la pomenirea mea, nici la oricare alta slujba a partii noastre (alaturi de noi), ca sa încerce sa-si manifeste banale condoleante sau sa liturghiseasca împreuna cu ai nostri. Pentru ca aceasta va fi spre amestecarea celor de neamestecat. Si trebuie ca aceia în toate desavârsit sa fie despartiti de noi pâna când Dumnezeu va darui Bisericii Sale buna îndreptare si pace.

Sa pasim pe urmele Sfintilor nostri Parinti,
deoarece acestia L-au imitat pe Hristos si pe Sfintii Apostoli !

*„Nu pentru bani, nu pentru slava…, ci pentru a dobândi de obste comoara credintei celei sanatoase, ramânem luptându-ne".
( Sfântul Vasilie cel Mare)
* * *
* „Daca cel ce nesocoteste pe pamânt legile omenesti este sanctionat si pedepsit, cu cât mai mult va fi pedepsit cu nesuferite chinuri cel care va încalca poruncile Cerescului Împarat".
(Sfântul Ioan Gura de Aur)
* * *
* „Unde este evidenta necredinta (neevlavia), trebuie sa preferam mai bine focul si sabia si situatiile critice si mâinile tiranilor - si toate cu daruire - decât sa luam parte la aluatul pacatului si sa conglasuim cu cei care bolesc în credinta…".
* „De mii de ori este mai buna dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei credinte (Ortodoxiei), decât conglasuirea, când aceasta este unita cu patimile".
(Sfântul Grigorie Teologul)
* * *
* „Atunci se mareste numele pacii, când nu ne vom împotrivi parerilor Sfintilor, nici nu vom faptui împotriva hotarelor (dogmelor) acelora…".
(Sfântul Chiril cel Mare)
* * *
* „Auziti popoare, semintii, limbi, barbati, femei si copii, cei mai mari, cei mai tineri si pruncii, sfântul neam al crestinilor! Daca cineva va învata, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserica Universala de la Sfintii Apostoli, de la Parinti si de la Sinoade si le pazeste pâna acum, sa nu-l ascultati, nici sa primiti sfatul sarpelui, dupa cum l-a primit Eva si a cules moarte. Si chiar daca v-ar învata un înger sau un împarat în afara acestora pe care le-ati primit, astupati-va urechile".
* „ Sa ne pazim cu toate puterile noastre sa nu primim împartasire de la eretici, nici sa le-O dam acestora…, ca sa nu ne facem partasi relelor lor credinte si pentru a nu fi condamnati împreuna cu ei".
(Sfântul Ioan Damaschin)
* * *
* „ Bine este sa traim în pace cu toti, dar numai cu aceia care cugeta aceleasi despre buna credinta (Ortodoxie). Si este mai bine sa ne razboim, atunci când pacea lucreaza metodic conglasuirea catre rau".
(Sfântul Maxim Marturisitorul)
* * *
* „Sa aducem aici în mijloc cartile distinsilor Sfinti Parinti, ca sa le ascultam. Si din acestea sa extragem si sa adapam fiecare dintre noi turma noastra…, deoarece hotarele pe care le-au asezat Parintii nostri nu se muta; ci, dupa ce am învatat Predania apostolica, pazim Predaniile pe care le-am primit".
(Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului)
* * *
* „Si chiar daca foarte putini ramân înauntru Ortodoxiei si a bunei credinte, acestia sunt Biserica si în mâinile lor se gaseste autoritatea si apararea asezamintelor (institutiilor) Bisericii. Si daca acestia ar trebui sa sufere pentru buna credinta, aceasta va fi vesnica lauda pentru ei si li se va darui mântuirea sufletului". (Sfântul Nichifor Marturisitorul, patriarhul Constantinopolului)
* * *
* „Sa nu faceti nici inovatie, nici omitere în Predania pe care am pazit-o cu evlavie pâna acum. Deoarece toti câti s-au mentinut înauntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Si cu mare pedeapsa va fi condamnat cel ce va face fie adaugiri, fie omiteri".
(Din cuvântul Sinodului al VII- lea Ecumenic)
* * *
* „Este nevoie sa pazesti toate fara nici o exceptie si, mai presus de toate, cele ale credintei. Pentru ca daca ai devia cât de putin, pacatuiesti pacat de moarte… Si acestea care au fost hotarâte la Sinoadele ecumenice si de obste, trebuie ca toti sa le pazeasca. Si toti câti pazesc cele pe care fie unul dintre Parinti le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a promulgat, au dreapta judecata. Dar pentru cei care nu le primesc este primejdioasa (înfioratoare) neglijenta".
(Sfântul Fotie, Epistola I catre papa Nicolae)
* * *
* „Ierarhilor nu li s-a dat nici o stapânire pentru orice încalcare a canoanelor, ci acestia trebuie doar sa umble conform celor primite si recunoscute pâna acum si sa le urmeze înainte…".
* „Nici un sfânt nu a încalcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, daca ar fi calcat-o".
* „Si chiar daca am fi pacatosi în multe, totusi suntem ortodocsi si madulare ale Bisericii Universale, îndepartându-ne de orice erezie si urmând oricarui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Si nu numai acestora, ci si hotarârilor pe care le-au luat si le-au propovaduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desavârsit, ci pe jumatate, cel care crede ca are dreapta credinta, dar nu se conformeaza dumnezeiestilor Canoane".
(Sfântul Teodor Studitul)
* „Credinta nu se schimba dupa vremi, nu se preface cu anii, nu se modifica dupa împrejurari, nu se vestejeste, nu îmbatrâneste, ci ramâne întotdeauna aceeasi: si veche si noua…".
* „Si, prin urmare, fratilor, acestia (referindu-se la catolici) sunt povatuitori orbi! Nu-i urmati, ca sa nu va prabusiti în groapa relei credinte (lit. kakodoxiei - n. tr.) si a ereziei! În gura lor salasluieste duhul minciunii si al escrocheriei! Nu va încredeti cuvintelor lor, ca sa nu va primejduiti! Aveti un semn învederat al faptului ca sunt mincinoase si înselatoare, în aceea ca spun cele potrivnice acelora pe care le-a decretat Duhul Adevarului prin slujitorii Lui…"
(Evghenie Vulgaris)
* * *
* „Despartirea Bisericilor a avut loc sub Fotie…, dupa ce Biserica (Constantinipolului) depasise pericolul de a fi exclusa din Unica Biserica Soborniceasca si Apostoleasca, iar Biserica Romana sau - mai bine zis - papala, nu mai propovaduia dogmele Sfintilor Apostoli, ci ale papilor."
* „Cei care nu s-au renascut prin lucrarea dumnezeiescului har în singura Una, Sfânta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, în nici o alta biserica, nici vazuta, nici nevazuta, nu o vor face".
* „Atât timp cât cauzele principale ale despartirii ramân aceleasi…unirea este imposibila…".
(Sfântul Nectarie al Pentapolei)
* * *

pe internet de web site ortodox "sihastru"

http://forum.onecenter.com/sihastru