Scrisoare catre un pustnic isihast
Prolog
Fiul meu, deoarece te vad a fi precum
cerbul insetat dorind izvoarele cele limpezi ale apelor ceresti ale harului
dumnezeiesc si cautandu-le cu dragoste fierbinte, eu, desi fara carte, incerc sa
uit masura neputintei si a lipsei mele de invatatura, increzandu-ma in
rugaciunile Parintilor mei.
Si acum, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu
rugaciunile voastre, incep prin a-ti vorbi despre vietuirea si nevointa monahala
si in ce fel se invredniceste monahul de Imparatia cereasca si devine partas al
bunatatilor vesnice, cu harul si cu mila lui Dumnezeu.
Tu, fiul meu, sa nu te
lenevesti a le cerceta, ci pe fiecare in parte cu atentie sa le citesti pana
cand se vor intipari in sufletul tau si vor rodi roade bune si folositoare. Sa
nu le iei ca simple cuvinte, pentru ca nu sunt simple cuvinte, ci sunt cuvinte
ale faptelor Sfintilor Parinti luminati de harul dumnezeiesc. Din acestea am
invatat si roadele lor le-am gustat si eu in parte. Si ca analfabet ce sunt, am
depus multa osteneala sa ti le scriu, dupa cum si in cultivarea lor m-am ostenit
pana la sange. Acum le pun in fata ochilor tai gata pregatite, ca pe o masa cu
multe feluri de mancare si ca pe un paradis cu multi pomi plini de
roade.
Asadar, nu te lenevi, ci, rupand din ele, mananca tot timpul pentru ca
sa traiesti viata cea vesnica si sa fugi de pomul cunostintei din care au mancat
stramosii si au murit.
Asa fa, Doamne, ca sa fim paziti de fructul oprit si,
prin Tine, Preadulcele nostru Dumnezeu, sa fim luminati in adevar. Ca a Ta este
slava si puterea in vecii vecilor. Amin.
1. Despre
randuiala si vietuirea monahala, adica despre cum sa petreaca cele douazeci si patru de ore
ale zilei si ale noptii
Iata, fiul meu, mai intai vreau sa-ti arat
cum trebuie sa petreci timpul. Desi de multe ori, prin nenumarate indemnuri si
scrisori, ti-am spus aceasta, iata, acum din nou iti arat pe scurt cele
necesare. Asculta deci, care este randuiala.
La pranz, pe la orele sapte -
ora aghioritica ( diferenta este de sase ore : ora 7 este ora 1 la pranz ) -
dupa ce mananci mancarea randuita, culca-te trei sau patru ore. Cand te scoli,
fa vecernia cu comboschine ( siragul de metanii ). Dupa ce termini fa putina
cafea, ca sa te ajute la priveghere, apoi incepe pavecernita. In liniste, nu cu
glas tare, si fara lumina. Spune si Acatistul Preasfintei Nascatoare de
Dumnezeu. Dupa ce termini stai, daca poti, in picioare, cu mainile incrucisate,
si spune aceasta rugaciune, in taina, fara lumina, pentru ca lumina imprastie
mintea : "Doamne Iisuse Hristoase, preadulcele meu Tata, Dumnezeule si Domnul
milei si a toata zidirea Creator intoarce-Ti privirea catre smerenia mea si
iarta-mi toate pacatele mele pe care le-am savarsit in timpul vietii mele pana
in ziua si ceasul acesta. Trimite pe Preasfantul si Mangaietorul Tau Duh ca sa
ma invete, sa ma lumineze, sa ma acopere pentru a numai pacatui, ci cu suflet si
inima curate sa slujesc si sa ma inchin, sa slavesc, sa multumesc si sa Te
iubesc din tot sufletul si din toata inima mea pe Tine, preadulcele meu
Mantuitor si Binefacator Dumnezeu, Care esti vrednic de toata iubirea si
inchinaciunea. Da, Bunule Parinte Cel fara de inceput, Fiule Cel impreuna fara
de inceput si Duhule Preasfinte; invredniceste-ma de luminarea cunostiniei celei
dumnezeiesti si duhovnicesti, ca, vazand harul Tau preadulce, cu ajutorul lui sa
pot purta sarcina grea a acestei privegheri de peste noapte si sa-Ti inalt
rugaciuni si multumiri curate, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de
Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor. Amin."
Spune, dupa aceea, si cu cuvintele
tale ceea ce poti tu si ceea ce stii, pentru a misca pe Dumnezeu spre mila si
dragoste. Daca dupa aceasta vei obosi, asaza-te. Adu-ti in minte diferite
amintiri folositoare : moartea, iadul, judecata din urma la a doua venire si
plangi cat iti da Dumnezeu. Apoi intoarce mintea ta spre rai, spre desfatarea
celor drepti si spre bunatatile cele vesnice, si multumeste Bunului Mantuitor si
Binefacatorului Dumnezeu.
Dupa aceea, scoala-te si fa Canonul, apoi iarasi
asaza-te si citeste Vietile Sfintilor si alte carti folositoare de suflet. Daca
vine somnul, atunci scoala-te si incepe slujba. si dupa ce le termini pe toate,
si Ceasurile si Paraclisul cu comboschine, cum te-am invatat, asaza-te si te
odihneste. Dormi putin pana se lumineaza.
Cand te scoli, bea ceaiul cald cu
25 grame de paine sau pesmet si incepe treaba ta zicand si rugaciunea cu mintea
neincetat. Apoi, daca mai ai timp, iarasi citesti si plangi in tacere. Mancarea
ta sa o pregatesti cu masura, cum te-am invatat, avand masura o cutie de lapte.
Deci, dintr-o astfel de cutie plina cu boabe de legume uscate sau orez, sa faci
doua farfurii de mancare, care iti ajung pentru doua zile. Dupa ce le fierbi
bine, mananca la ora 7 ( adica 1 la pranz ) cu 50 grame de paine sau pesmet.
Daca este dezlegare la ulei - marti, joi, sambata, duminica - pune in farfurie
pana la 10 grame de ulei. Daca ai, pune si putina branza, ou, sardele sau zece
masline. La fel, daca ai fructe sau ceva dulce, mananca putin din toate, spre
slava lui Dumnezeu. Mananca si sa ai smerenie, sa nu judeci pe altii.
Dupa
amiaza nu ai binecuvantare sa primesti pe nimeni care vrea sa vorbeasca cu tine,
nici calugar nici din lume. Oricine ar fi, sa vina dimineata.
Aceasta
randuiala trebuie sa o pazesti. Si chiar daca este Pasti, Craciun sau Lasatul
secului, totdeauna sa mananci o singura data in zi. In primele trei zile din
prima saptamana din Postul Mare sa nu ajunezi, ci sa bei ceai cald cu putina
paine sau pesmet dupa ce se lasa seara. In toate sa ai masura si vigilenta. Dar
pentru ca toate acestea ti le-am spus de multe ori si cunosti randuiala de acum,
las deoparte multe asemenea acestora. Practica indelungata, cu ajutorui harului,
ne intelepleste. Amin.
2. Raspunsuri la intrebari
Iata,
fiule, ai invatat cum sa-ti petreci timpul noaptea si ziua. Asculta acum si
raspunsurile la intrebarile tale.
Intai sa spunem despre cele ce-mi scrii ca
auzi inlauntrul tau; " Sfinte-Sfinte..." si celelalte pe care mi le scrii.
Acestea, fiul meu, dupa mine, le auzi pentru ca dormi. La cel ce se nevoieste
vine un somn foarte subtire, cand slabeste trupul. Cand sta in picioare sau se
asaza, il fura somnul fara sa-si dea seama. Atunci vede in somn cele despre care
imi scrii si crede ca este treaz, dar nu este. Ajunge uneori sa doarma astfel
toata noaptea fara sa stie. Tu incearca noaptea sa priveghezi in picioare cu
citiri; mergi prin chilie, spala-ti fata pentru ca sa te trezesti si atunci vei
intelege cum de vezi astfel de lucruri. In somn le vad toti cei care se
nevoiesc. Dar chiar daca le vezi cand esti treaz tot nu este ratacire. Demonul
nu spune niciodata : " Ma inchin Tatalui, Fiului si Sfantului Duh ".
Imi
scrii iarasi despre tresarirea inimii pe care spui ca o simti. Despre aceasta sa
stii urmatoarele : cand omul ajunge sa-si curateasca sufletul si se naste in
sine noul Adam, Preadulcele Iisus, atunci inima, neputand sa-si tina bucuria
aceea si placerea aceea de nedescris care vine in ea, tresalta si curg lacrimi
dulci din ochi, si omul intreg devine ca o flacara de foc din iubirea lui Iisus.
Mintea se face atunci numai lumina si se minuneaza de slava lui Dumnezeu. Nu asa
cum imi spui tu ca te intuneci si nu stii unde esti. Deci fii atent, ca acestea
sunt gresite.
Mai imi spui ca trupul este ca paralizat, ca si cand ar fi
mort. Iti spun ca de multe ori trupul este ca paralizat, dar mintea devine toata
ochi si inima simte multa dulceata si bucurie fara masura. In fine, daca acestea
sunt asa cum iti scriu eu, nu sunt totusi masuri mari, ci sunt pentru
incepatori. Cand se curateste sufletul, atunci vede astfel de lucruri. Cand este
deplin curatit, atunci vede altfel. Dar despre aceasta nu-ti scriu, pentru ca nu
le poti inlelege. Acum, acestea iti spun numai : sa te rogi la Dumnezeu sa-ti
dea cunostinta distingerii duhovnicesti, cum trebuie sa gandesti si ce trebuie
sa ai in mintea ta pana cand te vei invrednici sa ajungi la adevar. Iar Adevarul
este Hristos, a caruia este slava si puterea in veci. Amin.
3. Despre
lucrarea duhovniceasca a cugetului si cum trebuie sa gandim
Ai aflat,
fiule, raspunsurile la intrebarile tale. Acum, asculta si cum trebuie sa lupti
cu vrajmasii. Sa citesti cu multa atentie, de multe ori, ca pe o lectie. Ca sa
cunosti ce anume sa cauti si cum trebuie sa lupti cu gandurile mandriei, care
iti spun ca ai ajuns la sfintenie sau ca ai har si ca plangi mult.
Sa spui
Domnului cele de mai jos :
"O, Preaiubitul meu, Preaduice Iisuse Hristoase
!
Cine Te-a rugat pentru mine si cine s-a rugat la Tine de m-ai adus pe lume
si de m-am nascut din parinti buni si credinciosi, nu din turci, franci, masoni
sau evrei sau pagani, care nu cred in Tine si sunt ca si cum nu s-ar fi nascut
pe deplin si care vor fi dati iadului vesnic ? Cat de mult trebuie sa Te iubesc
eu si sa-Ti multumesc pentru darul atat de mare si pentru binefacerea ce mi-ai
facut ? Si sangele meu de mi-as varsa pentru Tine, nu este de ajuns pentru a-Ti
multumi.
Si, iarasi, Preadulcele meu Mantuitor, cine s-a rugat pentru mine de
ma rabzi de atatia ani, inca din copilarie pacatuind ? Si nu Te-ai scarbit de
mine vazandu-ma nedreptatind, furand, maniindu-ma, lacomindu-ma dupa mancaruri
si dupa altele, pizmuind si toata rautatea savarsind; si chiar pe Tine,
Dumnezeul meu, Te-am hulit prin faptele mele.
Iar Tu, Doamne, n-ai trimis
moartea ca sa ma ia in pacat fiind, ci m-ai rabdat cu multa dragoste. O, daca as
fi murit, as fi ajuns in iadul cel vesnic ! Cat de mare este bunatatea Ta,
Doamne !
Si iarasi, cine s-a rugat pentru mine de m-ai adus la pocainta si la
spovedanie, apoi m-ai imbracat in Schima cea Mare si ingereasca ? O, slava
maretiei Tale, Doamne ! Cat de mare si infricosata este iconomia Ta, Doamne ! O,
cat de bogat este darul Tau, Stapane ! O, vistieriile Tale, care nu se golesc
niciodata si tainele Tale de negrait ! Cine nu se infricoseaza vazand bunatatea
Ta ? Cine nu se minuneaza vazand mila Ta cea bogata ? Ma infricosez, Stapane, sa
spun bogatia darurilor Tale.
Stapanul meu si Domnul Se rastigneste pentru a-l
mantui pe cel care Il rastigneste. Eu, prin pacatele mele, pe Facatorul meu Il
rastignesc si Cel care m-a creat ma elibereaza pe mine ! O, dulce iubire,
Iisuse, cat Iti sunt de indatorat ! Nu, Creatorul meu, nu pentru viata vesnica
pe care mi-ai fagaduit-o trebuie sa Te iubesc, nici pentru Rai; ci sunt
indatorat sa Te iubesc pentru ca m-ai eliberat din robia pacatului si a
patimilor."
O, mare minune ! Care rob rascumparat cere plata pentru ca
lucreaza la Stapanul sau ? Cum sa ceara libertatea, din moment ce este dator cu
banii de rascumparare ? Iata, Imparatul si Domnul tuturor S-a rastignit pentru
tine si te-a eliberat din robia demonilor. Si li-a dat poruncile ca medicamente
impotriva patimilor, ca lucrand aceste porunci sa scapi de patimile care te
biruiau. Iti spune : Nu desfrana si osteneste-te sa fii cuminte, caci daca nu
vei deveni cuminte, vei deveni neaparat desfranat. Nu fura, pentru ca sa devii
credincios; caci daca nu te silesti sa devii credincios, vei deveni hot. Nu fi
iubitor de arginti, pentru ca sa fii milostiv; caci daca nu te silesti sa fii
milostiv, vei deveni iubitor de arginti. Nu lacomi cu pantecele, ca sa devii
infranat. Sa ai multa dragoste, ca sa nu devii pizmuitor. La fel si toate
celelalte virtuti.
Daca Domnul, mai intai prin dumnezeiescul Botez, ne-a
eliberat, ne-a dat apoi dumnezeiestile Lui porunci ca medicamente impotriva
patimilor, pentru ca sa nu mai cadem iarasi in robia pacatului. Asadar, noi nu
lucram pentru Dumnezeu pentru ca Acesta sa ne fie dator cu plata; nu lucram
pentru viata vesnica, ci, ca niste robi rascumparati, lucram pentru a nu deveni
robi ai demonilor. Suntem datori sa lucram pentru ca am fost rascumparati. Si
daca suntem datori, trebuie sa-L slujim cu multa smerenie, pazind toate
poruncile Lui. Si daca vom fi aflati slugi credincioase, atunci Domnul ne va da
in dar harul Sau dumnezeiesc si ne izbaveste de patimi. Ne daruieste Imparatia
cereasca a Sa, spunand : " Vino, sluga buna si credincioasa ! Peste putin te-ai
aratat credincios, peste multe te voi pune !" Vezi, fiule ? Nu ne spune : " Vino
sa-ti dau plata pentru ostenelile cu care ai lucrat pentru Mine", ci vine cu
milostivire; din iubire ne daruieste, prin bunatate a Sa cea multa, dulcele Sau
har. Ne curata de patimile care ne stanjenesc atat si ne invredniceste de
Imparatia Sa.
Asadar, cand te indrepti spre a savarsi datoria ta, rugaciunea,
apropie-te cu multa smerenie, cerand mila lui Dumnezeu. Nu ca si cum iti este
dator si trebuie sa-ti dea har, ci pentru ca esti captiv si ceri har ca sa te
eliberezi, zicand : "Stapane preadulce, Domnul nostru Iisus Hristos, trimite
harul Tau cel sfant si dezleaga-ma din legaturile pacatului. Lumineaza-mi
intunericul sufletului, ca sa inteleg nemarginita Ta milostivire, sa Te iubesc
si sa-Ti multumesc cu vrednicie Tie, preadulcele Mantuitor al meu, care esti
vrednie de toata iubirea si multumirea.
Da, bunule binefacator si
preamilostive Doamne, nu lua de la noi mila Ta, ci milostiveste-Te spre zidirea
Ta.
Cunosc, Doamne, greutatea faradelegilor mele, dar am vazut si mila Ta cea
netarmurita. Vad intunericul din sufletul meu cel impietrit, dar cred cu nadejdi
tari, asteptand luminarea Ta dumnezeiasca si izbavirea de patimile mele cele
rele, viciene si infricosatoare; cu rugaciunile preadulcii Tale Maici, ale
Stapanei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria si ale
tuturor Sfintilor. Amin. "
Sa nu incetezi a te ruga astfel lui Dumnezeu pana
la suflarea ta din urma, si Dumnezeu iti va implini cererea. Caruia se cuvine
slava si puterea in vecii vecilor. Amin.
4. Despre rugaciune; daca ne
vine ajutorul dumnezeiesc, cum sa luptam cu gandul parerii de sine
Ai
invatat, fiule, cum sa gandesti; invata acum si cum sa lupti. Daca Bunul
Dumnezeu ne cerceteaza si ne elibereaza de patimi si ne arata nemarginita Sa
iubire, sa nu crezi ca nu mai ai nevoie de paza. Ci afla ca, atata timp cat
suntem saraci, cerem bogatie. Iar cand ne imbogatim, atunci avem mai multa
teama, ca nu cumva sa se intample sa adormim sau sa nu fim atenti si sa intre
hotii sa ne fure comoara.
Asculta un exemplu despre hoti :
In timp ce te
rogi, iti vine luminare dumnezeiasca, simti bucurie si dulceala de negrait.
Imediat, un hot, parerea de sine, vine si iti spune in taina : " O ! Acum te-ai
sfintit !" Spune-i : " Inceteaza, demon viclean ! Chiar daca ajung si pana in al
treilea cer, de la mine nimic nu este. " Iata ce spune Pavel : " Am fost rapit
cu rapire si am auzit cuvinte de negrait ". Oare acesta a urcat cu voia lui ?
Nu. Si daca altcineva l-a dus, a avut el ceva al lui ? Nu. Iata, iarasi spunea,
cand mantuia toata lumea cu predica sa : "Nu din voia mea fac acestea, ci din
voia lui Hristos, Cel care lucreaza in mine."
Vezi, fiule ? Ce a avut acela
care sa fi fost al lui, din moment ce altcineva l-a dus ? Spune, asadar, si tu
catre mandria cea rea ca daca vei urca si pana la ceruri si vei vedea pe Ingeri
si vei vorbi cu Domnul, nimic nu este de la tine. Ci a vrut Imparatui sa ia
lutul, noroiul din mocirla si sa-l aseze langa tronul Sau. Nu este El, oare,
imparat ? Nu face El ce vrea ? Poate, atunci, sa se mandreasca lutul, deoarece
este langa Imparatul ? Nu. Ci mai curand se minuneaza de bunatatea Imparatului
si de smerenia Lui. Cum de nu S-a scarbit de lutul cel murdar, ci l-a adus langa
El ? Deci, asa cum El Insusi te-a ridicat din noroi, la fel, iarasi, cand vrea
El, te arunca jos in firea ta, care este noroiul. Asadar, nici atunci cand te-a
inaltat nu a fost vreo reusita a ta, nici cand te va arunca jos, acolo de unde
te-a luat, sa nu te intristezi, ci sa spui : "Eu, Doamne, sunt vrednic de a fi
numit fiu al iadului si nu ma plang, pentru ca faptele acestuia le-am savarsit
si le savarsesc. Dar Tu ai vrut si m-ai inaltat la ceruri; Tu, apoi, vrei sa ma
arunci in iad; faca-se voia Ta cea sfanta. "
Numai atunci trebuie sa-ti para
rau, cand tu faci pacatui si cazi. Si sa nu te intristezi pentru ca ai cazut, ci
sa te intristezi pentru ca ai intristat pe Dumnezeu dupa ce ti-a aratat atata
iubire, tu dovedindu-te nemultumitor. Dar si atunci sa-ti innoiesti nadejdile si
sa te ridici. Sa nu deznadajduiesti pentru ca ai pacatuit. Iar daca fara a
pacatui te-ai schimbat, nu te teme, ci bucura-te, pentru ca ai vazut bunatalile
lui Dumnezeu si ai dobandit mai multa credinta si nadejde fierbinte, Sa te
ingrijesti, cu mila lui Dumnezeu si cu iubirea Lui de oameni, sa devii
mostenitor al bunatatilor pe care le-ai vazut. Sileste-te, atunci, sa ajungi la
mai mare smerenie.
Cand, iarasi, demonul cel rau iti spune ca esti deasupra
celorlalti calugari, spune-i : " Inceteaza, demon viclean, pentru ca daca vrea
Domnul sa reverse harul Sau dumnezeiesc peste toti oamenii, toti vor deveni la
fel ". Prin urmare, cu ce este vinovat cel care nu are har sau are putin ? Iata
ca Domnul da unuia cinci talanti si aituia doi. Este cumva vinovat in vreun fel
cel care a primit numai doi ? Nicidecum. Domnul cunoaste cum este bine pentru
fiecare. Dar, desi i-a dat numai doi, aude si el acelasi glas, care-i spune : "
Intra intru bucuria Domnului tau ". Nu i-a spus : " De ce nu ai facut si tu zece
talanti ? " Vezi deci, fiule ca, daca ai primit mult de la Dumnezeu, mult iti va
si cere.
Asadar, nici cel care a primit mult har nu poate sa dispretuiasca si
sa judece pe cel care nu a primit, nici cel care nu a primit acelasi har nu
trebuie sa se intristeze si sa carteasca pentru ca nu i-a dat si lui Dumnezeu la
fel. Cel care are harul trebuie sa aiba indelunga rabdare fata de cel care nu
are, purtand toate neputintele lui trupesti si sufletesti si indrumandu-l cu
multa grija pe calea cea duhovniceasca, pana cand si acesta va ajunge sa
inmulteasca talantii sai; sau pana cand va veni o raza care sa-i deschida si
sa-i lumineze si lui ochii sufletului, sa vada neputinta sa si sa asculte fara
ezitare de Cel care este deasupra sa.
Acesta este, fiule, modul in care
trebuie sa intelegem lucrurile; ca, adica, fara ajutorul lui Dumnezeu nu putem
face nimic, dupa cum ne spune Domnul : " Fara Mine nu puteti face nimic ", sau "
Daca nu va zidi Domnul casa, in zadar se vor stradui ziditorii ". Trebuie sa
cerem sa ni se dea si cunoastere duhovniceasca cu duhul distingerii, pentru ca,
fara acestea, si cele care ni se par bune la prima privire sunt rele si anapoda.
Acolo unde vedem noi miere poate sa fie otrava. Distingerea sau vederea clara
vede, masoara si cantareste, iar cunoasterea risipeste si alunga orice rautate
si gand de mandrie; smerenia le aduna, iar harul si iubirea le pazesc, ca pe o
vistierie a tuturor virtutilor. Si Iisus a venit si S-a rastignit pentru ca sa
ne arate noua nemarginita dragoste pe care o are pentru zidirea Sa. Lui se
cuvine slava si puterea in veci. Amin.
5. Despre cum vine
dumnezeiescul har si cum se cunoaste, si despre calea cea scurta
Asculta, fiul meu, cum vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaste. Nu
spunem noi ca cel care a gustat o data vinul, atunci cand i se da sa bea otet il
cunoaste ?
Asa se intampla si cu cel care a cunoscut harul dumnezeiesc. Cel
care a gustat intai harul cunoaste inselaciunea. Demonul se preface oferindu-se
ca har, dar cel care a mancat o data din fructul adevarului, cum am spus, acela
cunoaste fructul inselaciunii. Numai putina atentie daca da mintea ratacirii,
atunci se umple inima omului de tulburare. Mintea se intuneca si chiar perii
capului se ridica. Dar si il umfla ca lucrul umflat de vant. In timp ce harul
dumnezeiesc este dulce, pasnic, smerit, linistit, curatitor, luminator, aducator
de bucurie si nu lasa nici cea mai mica indoiala ca este, cu adevarat, har
dumnezeiesc.
Fii tare atent sa afli in ce fel vine harul dumnezeiesc si cum
se cunoaste calea adevarului de cea a inselaciunii. Spunem, mai intai, ca viata
monahala este dupa cum urmeaza :
Dupa ce harul lui Dumnezeu il lumineaza pe
om si acesta pleaca din lume si vine la obste sau unde sunt mai multi frali,
face ascultare fata de toti fratii si se linisteste pazind toate poruncile
dumnezeiesti implinind apoi toate indatoririle duhovnicesti randuite si asteapta
cu multa nadejde mila iubitorului de oameni Dumnezeu. Aceasta este calea comuna
pe care pasesc cei mai multi parinii. Exista insa si o cale mai scurta, despre
care vom vorbi aici. Aceasta cale scurta nu este descoperire a cunoasterii
omenesti, ci a Stapanului Insusi, care indruma pe fiecare, asa cum este voia Sa
cea sfanta.
Si daca iubitorul de oameni si bunul Dumnezeu trimite raza
harului Sau dumnezeiesc in inima pacatosului, de indata acesta se ridica si
incepe sa caute duhovnici pentru marturisirea relelor pe care le-a savarsit.
Cauta apoi si pustiuri si pesteri pentru a se pazi de patimi si pentru
indreptarea, relelor de mai inainte prin foame, sete, frig, cald si celelalte
nevointe. Iar Domnul ii trimite mai multa caldura - care ca un camin aprins
aprinde inima sa spre iubirea infocata de Dumnezeu - zel nemasurat spre
implinirea poruncilor dumnezeiesti si ura netarmurita impotriva patimilor si a
pacatului.
Si incepe atunci sa-si imparta cu multa bunavointa tot ceea ce
are, fie putine, fie multe. Si daca ajunge intru totul sarac si pazeste in parte
poruncile dumnezeiesti, nemaiputand sa stavileasca dragostea si dorul pentru
pustiu, alearga precum un cerb insetat, cautand indrumator pentru urcarea in
vietuirea duhovniceasca.
Dar, din nefericire, pentru ca astazi lipsesc astfel
de indrumatori si pentru ca sunt foarte putini cei care urmeaza calea aceasta,
de aceea plange si se tanguieste negasind ca in timpurile vechi ceea ce doreste.
Ce poate sa faca, totusi, daca are multa ravna pentru linistire ( isihie ) ?
Cauta si cerceteaza pe cel cu mai multa experienta si face ascultare de acesta.
Cu rugaciunea si cu binecuvantarea lui poate incepe luptele cele
duhovnicesti.
Asculta acum acestea : multi dintre cei care au avut ravna au
imbracat schima cea mare si au plecat in isihie cu rugaciunea si binecuvantarea
staretului, si din timp in timp vin sa ceara sfat. Altii au ramas si au primit
binecuvantarea pentru anumite ore sa se retraga in isihie si sa incerce orice
nevointa si virtute : sa planga, sa privegheze, sa posteasca, sa se roage, sa
citeasca si sa faca metanii dupa putere; in general, sa se ingrijeasca de
curatie si sa lupte impotriva patimilor. Si daca ajunge la linistire, printr-o
cale sau alta, atunci continua mai departe nevointa.
Aici insa este nevoie de
multa atentie. Multi s-au despartit si au plecat nu pentru ca ardeau de dragoste
pentru Hristos si doreau luptele si necazurile, sau pentru ca doreau linistirea
pentru vindecarea patimilor, ci pentru ca nu au putut rabda ascultarea si
batjocoririle, pentru ca iubeau mai mult voia lor proprie si, devenind robi ai
patimilor, slujeau acestora, adica maniei si poftei. Acestia se inseala intru
totul.
Iar cel care se retrage in linistire pentru Hristos, acesta are
lacrimi tot timpul, plangandu-si pacatele sale si ingrijindu-se neincetat de
toata virtutea. Acesta se arunca in lupta pana la moarte Cu multa caldura si
credinta si ducandu-si mintea in inima, se sileste, prin inspiratie si
expiratie, sa spuna rugaciunea : " Doamne, Iisuse Hristoase... miluieste-ma " si
sa-si adune mintea dupa indrumarile sfintilor Parinti niptici.
Toate acestea
savarsindu-le si cerand cu multa staruinta voia lui Dumnezeu, ajunge, putin cate
putin, sa simta tainic ajutorul dumnezeiesc, care ca o baie, putin cate putin,
il curateste. Ii inmoaie inima spre rugaciune, spre jelire, spre ascultare si
spre zel si mai multa ravna. Si ca o mama il tine si il invata ca pe un prunc.
Cand pleaca harul, acesta, necunoscand intelepciunea lui Dumnezeu, plange si se
tanguieste cautandu-l. Si isi impune posturi peste posturi, privegheri peste
privegheri, rugaciuni si cereri, crezand ca de catre el poate fi atras harul lui
Dumnezeu. Iar ispitele il apasa mai mult si cu mai multe lacrimi cere ajutorul
dumnezeiesc. Aceasta este iconomia Proniei dumnezeiesti, ca sa dobandeasca
experienta.
Si cand iarasi vine cercetarea dumnezeiasca, acesta ca un copil
incepe sa strige : " Ah ! Ah ! Cum ai putut sa ma parasesti ? Fara putin erau sa
ma inabuse demonii. Nu mai pleca de acum ! Ah ! Ce sa fac sa te pot pastra ? "
El crede ca luptele si nevointele lui aduc harul, de aceea se intreaba ce sa
faca pentru a-l pastra. Dar, nici nu apuca sa-l guste bine, ca iarasi pleaca.
Dar, incetul cu incetul, incepe sa vina mai des si sa ramana mai mult. Iar
copilul incepe sa se obisnuiasca, cu gandul si cu cunostinta, sa prinda curaj,
crezand de acum ca i-a fost dat ca plata pentru ostenelile lui.
Timp de trei
sau patru ani, el vede harul lui Dumnezeu intarindu-l si inteleptindu-l
continuu, patimile imputinandu-se si pe demoni neputand sa mai lupte mult
impotriva lui din cauza pazei pe care i-o asigura harul lui Dumnezeu. Daca este
treaz, are mangaierea lacrimilor, fie ca merge, fie ca lucreaza. Daca se roaga
in taina, are simtirea tainica a norului luminos, care il cerceteaza uneori. Iar
daca doarme, fie si numai putin, vede lucruri frumoase, raiuri cu flori aurii si
palate imparatesti de nedescris si mai stralucitoare decat soarele, si multe
altele, pe care, dupa ce se trezeste, mintea si le aduce aminte si il indeamna
spre ravna si caldura, minunandu-se de frumusetea bunatatilor celor vesnice si
gandindu-se sa se invredniceasca sa devina mostenitor al acestora.
Dar,
fiule, si aici este nevoie de multa atentie si vedere clara, sa nu creada cineva
in ceea ce vede in timpul somnului, daca nu cunoaste, mai intai, daca sunt de la
Dumnezeu sau de la diavoli. si pentru ca foarte multi nu au puterea de a
distinge, atunci este mai bine sa nu le dea nici un fel de crezare. Cele ale lui
Dumnezeu se cunosc, totusi. Cand le vede in timpul unui somn profund, cand in
somn usor, nestiind daca este in somn sau in trezvie, si pentru putin timp. Iar
dupa ce se scoala este plin de bucurie si mintea le revede si ii produc vederea
cea duhovniceasca. Ani de-a randul si le aminteste, pentru ca sunt de
neuitat.
Cele care sunt de la diavoli umplu sufletul de tulburare. Iar cand
se trezesc si mintea vrea sa le aduca la suprafata, se umple de teama si inima
nu le primeste. Dar si in timpul somnului cand vede astfel de lucruri, ele nu au
stare, ci isi schimba forma, locurile, felurile faptele si miscarile. Si din
aceste schimbari, din tulburarea si neplacerea care le insotesc, poti sa cunosti
de unde sunt. Mai sunt si altele, din imaginatia mintii si din prea multa
mancare, dar nu este nevoie sa le aratam. Dar, cum am spus in alta parte, si
rugaciuni neintrerupte face in timpul somnului inima celui ce se
nevoieste.
Deci, vazand toate aceste bunatati, pruncul, adica cel care nu are
cunostinta necesara pentru ca sa recunoasca si sa distinga Pronia lui Dumnezeu -
pentru ca pana acum este hranit cu lapte si pentru ca nu a dobandit inca ochi
curati, ci pana aici este plin deopotriva de lumina si de intuneric si faptele
lui sunt amestecate cu patimile, incepe sa gandeasca despre sine ca, prin
luptele si necazurile sale, iata ce i-a daruit Dumnezeu. Iar demonul cel rau
seamana in taina otrava ca oarecand Evei, si pruncul deschide urechile. Aceasta
se intampla si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa invete smerenia.
Si
vine, deci, demonul inselator sa-i spuna : " Vezi, ca astazi zic ca nu mai da
Dumnezeu har ". Vezi ? Pentru ca nu vor sa se nevoiasca, il impiedica si pe cel
care se nevoieste spunandu-i : te vei rataci, vei cadea, vei slabi.
Si multe
altele il invata cel vechi in rele. Iar el, necunoscand plasa care i se tese,
deoarece este fara experienta, este inselat si primeste minciuna ca
adevar.
Aceasta se intampla, cum spuneam, si cu ingaduinta lui Dumnezeu,
pentru ca sa-l intelepleasca si sa nu ramana pentru totdeauna prunc.
Slava
intelepciunii si cunostintei lui Dumnezeu, care randuieste in feluri diferite
vindecarea sufletului nostru; slava si lauda totdeauna, acum si pururea si in
vecii vecilor. Amin.
6. Despre cum cad in ratacire astfel de
nevoitori, cand nu au indrumator; si care este medicamentul pentru vindecarea
lor
Ai auzit pana acum cum vine harul. Asculta si cum se inseala
multi. Se cere multa atentie de la cei care se nevoiesc. Multi dintre ei au
cazut in zilele de demult si multi cad si astazi in fiecare zi. Pentru ca, daca
primesc minciuna drept adevar, firesc este sa inceapa sa spuna si sa invete ca
omul vrea, dar nu face. Ca, daca vrea si se sileste, el poate deveni salas al
harului. Si luptandu-se cu manie impotriva celor care nu sunt de acord cu ei,
putin cate putin cad in ratacire si devin robi ai demonului, spunand ca toti se
vor duce in iad, pentru ca nimeni nu are cunostinta ,in afara de ei. Inceteaza
sa se mai increada in cei care il povatuiesc spre binele lui. Si se inchide in
sine, facand voia demonului care salasluieste in el. Si daca ramane inchis, ori
il va sufoca, ori il va spanzura, convingandu-l ca, astfel, va deveni martir.
Iar daca nu face aceasta, il va arunca in indiferenta si nepasare, sa se lase de
toate si sa bea si sa manance, fara sa inteleaga ca a cazut si ca trebuie sa
ceara vindecare, ci sa creada ca merge bine, ca aceea este calea cea dreapta si
adevarata. Iar Domnul nostru, Iubitorul de oameni, il asteapta sa inteleaga cand
a cazut. Daca va intelege caderea, atunci are vindecare.
Aceasta, deci,
fiule, este o ratacire. Si medicamentul ei este sa cunosti ca ai cazut si cu
lacrimi multe sa cauti doctor cu multa experienta, in masura sa te izbaveasca,
sa-ti dea medicamentele potrivite pentru sanatatea sufletului. Iar noi sa ne
intoarcem acolo unde am ramas si sa spunem :
Daca omul nu pleaca in afara, ca
acesta despre care am vorbit, dar are necunostinta si gandeste ca prin sine a
dobandit harul, sau are pretentia in plus ca omul, daca se sileste pe sine,
poate sa primeasca har, dar are si frica si spune cu vederea naturala a
lucrurilor : " Cum sa judec eu pe ceilalti, ca ei nu au cunostinta si numai eu
dintre toti m-am aflat luminat ? " si luptandu-se cu gandurile, loveste si este
lovit. Iar harul lui Dumnezeu, putin cate putin, se indeparteaza si il lasa sa
cada in ispite pentru a invata smerenia. Si acesta, nesuportand lupta crancena a
gandurilor si temandu-se sa nu rataceasca, alearga sa caute un duhovnic cu
experienta care sa-i vindece rana.
Dar, desi toti Parintii sunt buni si
sfintiti si fiecare isi spune parerea sa, acesta insa nu se vindeca, pentru ca
nu a sosit ceasul ca Dumnezeu sa descopere doctorul si medicamentul potrivit. De
aceea nu primeste stire, pentru ca ii este lui mai de folos cuvant mai presus de
acesta pentru a-l smeri si pentru a-l determina sa se lepede de mandrie. Si
neafland ceea ce cauta - deoarece nu are rabdare ca aceasta sa vina atunci cand
vrea Domnul - mai mult se mandreste. Atunci este parasit si lasat in slabiciunea
firii. Harul pleaca. Trupul slabeste. Nu mai poate sa-si faca cele indatorate
dupa randuiala, cum le facea altadata. Il strivesc nepasarea, neglijenta,
greutatea trupului, somnul fara masura, paralizia madularelor, intunecimea
mintii, tristetea fara mangaiere, ganduri de necredinta, frica de ratacire. Si
neputand sa suporte toate acestea, alearga dupa ajutor. Dar, asa cum am spus de
multe ori, astazi este greu sa gasesti indrumator practic. De aceea, unul ii
spune sa manance lapte, oua, branza sau carne ca sa se intareasca; si acesta,
neputand alteeva sa faca, se lasa convins, Pentru ca si-a pierdut rabdarea si
s-au racit zelul si caldura credintei, si din cuvintele tuturor a ajuns ca un
nebun. Altii ii spun : " Esti pierdut !" Altii : " Esti ratacit, asa s-au
pierdut si altii !" si fiecare dupa puterea sa, din dragoste, ii spune ceea ce
stie. Acesta incepe sa manance, sa bea, sa sape si celelalte. si astfel,
pustnicul niptic de mai inainte devine comerciant, gradinar, cultivator de vie
sau altceva asemenea, si nu se mai multumeste nici macar sa ramana in calea
comuna a Parintilor, ci sau va lepada definitiv Schima si se va casatori, sau va
deveni, cum am spus, rob al trupului si dusman al celorlalti asceti. Si cand va
auzi pe cineva ca posteste sau privegheaza, ca plange sau se roaga, acesta se va
mania, se va tulbura si va spune : " Toate sunt niste rataciri, vei rataci.
Astazi nu mai vrea Dumnezeu astfel de lucruri. Eu am facut aceste lucruri si
erau gata sa ma lege in lanturi. Un astfel de om dispretuieste complet
indatoririle lui duhovnicesti, traind in mare nesimtire, aflandu-se in pragul
iadului din cauza pacatelor pe care le savarseste clipa de clipa. Mai mult, el
devine si obstacol in calea mantuirii celorlalli. El vrea ca toti sa fie ca el,
care la inceput a fost un luptator fierbinte, iar acum este rob al
demonilor.
Aceasta, fiule, este deci o alta ratacire in care pot aluneca
nevoitorii. Medicamentul ei este smerenia inimii; sa revina acolo unde era la
inceput si, cu multa rabdare, sa astepte mila lui Dumnezeu. Si, daca vine
ajutorul dumnezeiesc, bine; daca nu, sa ramana in ascultare pentru a se smeri,
pasind pe calea comuna a Parintilor. Noi sa venim iarasi la ale noastre si sa
spunem :
Daca acesta despre care am spus suporta lupta cu multa rabdare,
asteptand milostivirea lui Dumnezeu, smerindu-se; si dupa ce, mai intai va
incerca putin din indrumarile Parintilor si va vedea ca nu se intampla nici o
vindecare - : pentru ca nu sunt medicamentele potrivite cele pe care i le dau,
ci este ceva diferit, ceea ce au, desigur, ceilalti - incepe cu multe lacrimi sa
ceara de la Dumnezeu si de la oameni.
Dar Bunul Dumnezeu ascunde si mai mult
harul Sau si il lasa prada ispitelor pana se va smeri cu desavarsire si se va
invata bine cum sa gandeasca, deoarece are inca mandrie. Aici este cea mai mare
lupta. Aici vointa luptatorului se incearca precum aurul in foc. Si pentru ca
este plin de patimi, mai presus de toate de mandrie, este lasat in mainile
fricii, ale tristetii, maniei, hulei si ale oricarei rautati a vrajmasului. Si
gusta in fiecare clipa din inabusirea sufleteasca si bea din apele iadului;
patimile sale sunt lucrate zi si noapte de demoni. Iar Domnul sta departe,
neintarindu-l ca la inceput.
Cel care se lupta cu adevarat, in ciuda tuturor
acestor pericole, nu paraseste campul de lupta, ci se lupta, adunand neincetat
partile corabiei sale, desprinse in lupta cu demonii. Isi plange si isi jeleste
ranile si incearca sa si le vindece. Asteapta cu mare agonie sau sa ia sfarsit
ispitele, sau desfiintarea sa definitiva. Avand insa putina nadejde, mai spune :
" Mai bine sa mor in lupta, decat sa parasesc lupta si sa las si-i fie hulita
calea Domnului, din moment ce am atatea marturii ca pe aceasta cale au mers toti
Sfintii nostri. Mai mult decat toti ceilalti Parinti, despre acestea ne asigura
Avva Isaac Sirul, lauda isihiei si mangaierea ascetilor." Cu astfel de
mangaieri, el isi vindeca putin frica si castiga in rabdare. Trupul sau si-l
vindeca cu putina hrana, pentru a putea suporta necazurile si luptele trupesti
si toate puterile mintii le pune in slujba atentiei, ca nu cumva in tulburarea
pe care o provoaca demonii si patimile sa ajunga sa huleasca numele lui
Dumnezeu.
Aceasta lupta grea tine mult timp, in functie si de rabdarea
fiecaruia si de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu o ingaduie pana cand acesta se va
curati deplin de diferitele patimi si va fi adus la cunoasterea desavarsita
pentru a vedea bine care sunt de la sine si care de la Dumnezeu. Si, dupa ce va
fi ispitit atat cat trebuie, incepe sa gandeasca spunand in sine: " O, umilule
si netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cum ca ceilalti nu se nevoiesc si de
aceea nu inainteaza? Vai tie, ca daca Domnul nu va zidi casa sufletului tau, in
zadar te ostenesti.
Acestea si altele ca acestea gandind, se lupta neincetat
cu demonii, dand el una si primind zece in loc. Iar aceasta una pe care o da el
este rabdarea, pe care nu i-o ia in intregime Dumnezeu, ci ii mai lasa putina,
cat sa poata sa reziste cu multa silinta. Si, in taina, ii spune o voce: " Ai
grija, nu te clinti din locul tau pentru ca vei cadea si te vei pierde
definitiv. Si se va sterge amintirea ta din cartea vietii. Vei deveni mai rau
decat cei din lume ". Pentru toate acestea rabda. Iar demonii cei rai il lupta
neincetat, numai ca nu-l inabusa. In somn ii vede pe demoni, legiuni intregi,
care il chinuie in nenumarate feluri. Iar treaz fiind, vede toate tulburarile
patimilor. Preabunul Dumnezeu sa ne dea noua curaj si rabdare pentru a putea
trece in siguranta acest mare pericol sufletesc.
7. Despre cum revine
harul dumnezeiesc, dupa ce, mai intai, am fost bine incercati
Este
bine acum sa auzi cum randuieste inteleptul Carmuitor sfarsitul ispitelor si
revenirea harului Sau dumnezeiesc. In cele din urma, dupa ce ajunge sa se
cunoasca bine, sa vada slabiciunea firii omenesti si realizeaza smerenia in
adancime, atunci Domnul ii spune: "Ajunge lupta inabusirii sufletului, sa-l
ajutam pe cel ranit." Nu trimite un inger ca sa-l ajute, deoarece nu este in
stare sa poarte firea veacului urmator, nici nu-i da har lui personal, ca la
inceput, pentru ca sa nu spuna ca i s-a dat pentru rabdarea si pentru lupta sa.
De aceea Preainteleptul Dumnezeu, care toate le randuieste pentru binele nostru,
care ne ridica la cer si ne coboara in iad, care omoara si iarasi aduce la
viata, Acesta ingaduie ispitele pentru curatie si vindecare, dar atunci cand
soseste timpul potrivit, iarasi intr-un mod potrivit le pune capat cu multa
intelepciune.
Ridica un Parinte duhovnicesc (Gheron), si el supus patimilor,
dar practic si cu multa experienta, bun indrumator, care sa poata salva suflete,
sau mai curand Dumnezeu insusi Se salasluieste in el si vorbeste prin el si il
aduce la intalnire. Si, in timp ce are loc dialogul, iata si revenirea harului
dumnezeiesc. Parintele ii vorbeste si cuvintele lui strabat ca fulgerele adancul
inimii acestuia, si lumina dumnezeiasca impresoara sufletul lui, si demonii fug
departe, neputand sta impotriva duhovnicului. Deoarece, in clipa aceea,
parintele este in intregime foc dumnezeiesc si cuvintele lui umplu pe celalalt
de luminare dumnezeiasca, iar sfaturile lui sunt foarte subtiri, de mare
intelepciune si cunoastere, pline de vedere duhovniceasca, deoarece sunt
insotite de har dumnezeiesc. Si de indata ce patrund in inima, mintea se misca
spre mirare si admiratie, deoarece invatatura aceea este mai presus de minte si
contine toate cele necesare pentru a putea ridica sarcina rautatii demonilor.
Dupa ce il intareste suficient si ii da atatea indrumari cate sa-i salveze
sufletul, se despart. Si intreaga noapte a iernii a trecut ca o clipa, ca prin
minune, fara sa inteleaga cand a trecut.
Dupa despartire, intorcandu-se la
ale sale, cel care era mai inainte prunc, acum, incercat prin lupta cu demonii,
striga, curgandu-i siroaie lacrimile dulci ale iubirii: " Cu rabdare am asteptat
pe Domnul si m-a cercetat " si " daca nu ma ajuta Domnul, sufletul meu ar fi
locuit in iad ", si multe asemenea. Dupa ce a venit in chilia sa si a pus in
lucrare indrumarile, de indata a fost eliberat de toate cel care mai inainte il
stapaneau.
Si dupa putin timp, cu rugaciunile parintelui duhovnic, pe care il
vedea si in timpul somnului si care il intarea, se vindeca deplin. Umplandu-se
de dragostea lui Hristos, patimile sale se linistesc si vine pacea gandurilor.
Primeste si putere in credinta, care vine din contemplatie, si nu ca la inceput,
din citiri si din speranta tainica pe care o avem de la Sfantul Botez si din
invataturile cele drepte, ci credinta care vine din vederea cea duhovniceasca;
vede si crede, deci. La fel si celelalte daruri ale lui Dumnezeu, vin ca un
lant, har si mila, fara ca acesta sa le ceara. Nici chiar cand sta la rugaciune
nu poate sa spuna: " Da-mi cutare sau cutare ", pentru ca Domnul ii da mai mult
decat ar cere el. Iar rugaciunea lui este numai sa se faca voia lui Dumnezeu.
Si, din cand in cand, in timpul rugaciunii, este rapit de dragostea lui Iisus.
Si multumind Domnului fara incetare pentru atatea binefaceri, mintea lui este
rapita in multa mirare si admiratie. Si suflarea harului dumnezeiesc patrunde in
gura lui. Si Hristos domneste intru el. Si, dupa ce trece putin de la aceasta
vedere dumnezeiasca, acesta devine ca si cand nu ar mai avea trup. Si
minunandu-se de toate, striga: " O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al
cunoasterii lui Dumnezeu ! O, cat de necercetate sunt tainele Tale, Doamne !
Cine poate intelege bogatia nemasurata a harului Tau ? Si ce limba poate explica
tainele Tale cele mai presus de intelegere ? O, Doamne, de nu ai tine apele
harului Tau, omul s-ar topi ca ceara la fata focului !"
Zicand acestea, el se
vede pe sine mai rau si decat taratoarele pamantului. si vrea, daca ar fi
posibil, sa aiba in inima pe toti oamenii, pentru ca si acestia, vazand, sa se
mantuiasca, chiar daca el ar fi mult vatamat de harul lui Dumnezeu. Dar pentru
ca si acest lucru l-a aflat - cum ca nu este posibil ca cineva dintre oameni sa
mantuiasca pe ceilalti oameni - de aceea se multumeste sa ramana in linistire si
sa se roage pentru toti ca sa-i mantuiasca Dumnezeu.
Acesta, fiul meu, este,
in cateva cuvinte, modul lucrarii harului dumnezeiesc, si cel care a ajuns pana
aici poate sa ne spuna ce altceva mai vede, daca nu s-a intamplat sa aiba alte
obstacole. Deoarece acesta mananca iubire dumnezeiasca si bea vinul pe care l-au
baut toti Cuviosii Parinti care au mers pe calea aceasta si au fost izbaviti de
necazuri. Dar harul nu mai pleaca asa cum pleca la inceput. In afara de faptul
ca ar interveni vreo instrainare. O, sa nu fie, Doamne !
Asadar, daca si tu,
fiul meu, faci ascultare, vei ajunge sa vezi toate acestea. Iar eu las pana aici
cuvantul meu, pentru ca sa-ti vorbesc si despre o alta ratacire. Acum iti spun
numai ca toate aceste ispite prin care a trecut, toate furtunile si naufragiile,
toate spaimele si greutatile s-au intamplat pentru ca nu a avut indrumator sa-l
sprijine si sa-l sfatuiasca. Pentru ca este aceasta lipsa de astfel de
indrumatori practici, de aceea este minune daca se gaseste unul la mie, care sa
paseasca pe aceasta cale foarte riscanta. Aceasta, cum am spus mai inainte, este
calea scurta a lui Dumnezeu, care conduce pe om la viata vesnica. si pentru ca
exista aceasta lipsa se intampla si atatea rataciri.
Harul lui Dumnezeu, dupa
ce a fost gustat de nevoitorul incepator la inceput, trebuie sa plece, pentru
a-l antrena pe acesta sa devina ostas lucrator ai lui Hristos. Fara astfel de
incercari nimeni nu a ajuns la desavarsire. Punctul acesta in care multi au
cazut in ratacire, cum am spus, este punctul in care harul lui Dumnezeu se
retrage pentru a ne intari prin incercari, ca sa nu mai fim prunci, ci soldati
incercati in razboaie. " Domnul doreste ca noi sa devenim barbati vrednici,
luptatori curajosi, in masura sa pazim bogatia Sa. De aceea ne lasa sa fim
ispititi.
Iar Sfintii Parinti, care ne invata sa fim la inaltimea virtutilor
cum ar fi ascultarea - devenind astfel urmatori ai lui Hristos - urmaresc
acelasi scop. Adica acela de a ne curati de diferitele patimi ale gandului si
ale placerii de sine a propriei vointe, pentru ca sa primim har dumnezeiesc. Si
iarasi, cand pleaca harul pentru a ne cali, parintele indrumator este ca un alt
har, care ne sprijina si ne indruma cu cuvintele faptelor pe care acesta le-a
faptuit si ne incalzeste zelul pana cand, cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu
rugaciunile parintelui, ne vom izbavi de lupte. Si iarasi ,ne va cuprinde harul
si dulcele Iisus ne va incredinta cu desavarsire comorile Sale.
Nu exista
nici un alt scop pentru care omul sa faca ascultare. Astazi insa, fiecare crede
ca isi ia ucenic pentru ca sa-l invete cum sa scoata bani, sau sa sape gradina,
sau sa devina negustor, sau sa-l lase mostenitor pentru casa sau chilia sau
magazinul sau, sau pentru ca sa-i slujeasca.
Noi, insa, spunem ca astfel de
lucruri nu este nevoie sa se intample si ca singurul scop pentru care merge
ucenicul la parintele sau si face ascultare deplina este urmatorul : pe de o
parte, Parintele, arzand de dragostea lui Hristos, sa transmita talantul
bogatiei virtutii sale, iar pe de alta parte ucenicul, daca are, lepadare de
sine desavarsita si taiere a voii, facand ascultare deplina si bucurandu-se de
har din partea Parintelui sau, atunci isi va implini toate treburile necesare
pentru intretinerea casei.
Pentru ca s-a pierdut acest scop adevarat al
monahilor si, intre mii de calugari, numai de se vad cativa ca niste scantei, si
acestia sunt vazti de miile de calugari ca niste rataciti. Iar acestia, neavand
cui sa transmita aceasta bogatie duhovniceasca, arata tuturor ca sunt rataciti
si neinlelepti.
De aceea, cei ce se nevoiesc, atunci cand ajung la punctul in
care harul ii paraseste, neafland medicamentul potrivit pentru vindecarea
neputintelor, cad, se ratacesc si astfel se pierd nenumarate suflete, care au
aratat la inceput multa vointa si zel pentru Dumnezeu. Cei care nu cunosc, din
ignoranta, au numit calea Domnului pe care au mers picioarele indurerate ale
sfintilor, cale ratacitoare. Si, din nestiinia, pacatuiesc si hulesc calea lui
Dumnezeu si impiedica pe cei care vor sa mearga pe ea. Cel putin sa spunem,
atunci cand ne intreaba cineva. " Eu, fiul meu, ca slab ce sunt, nu pot sa urmez
calea aceasta. Tu insa, daca ai ravna, ingrijeste-te sa afli o astfel de cale.
Si daca o gasesti, urmeaz-o cu multa credinciosie, iar daca nu o gasesti,
urmeaza calea comuna a Parintilor, pe care vei avea multi impreuna mergatori si
indrumatori si nu vei avea teama ca te ratacesti. "
Acesta este adevarul
curat si nepatimas al lui Dumnezeu. Cine va spune asa va scapa de multe capcane.
Iar daca esti intrebat, spune ca acea cale este ratacita si toti cei care merg
pe ea sunt rataciti, ca acesta sa afle ca a cazut in cursa diavolului. Sa stie
acest lucru si sa ceara mila lui Dumnezeu, inainte de a veni moartea si de a fi
astfel inchisi pentru totdeauna in iad. Atunci nimeni nu ne va putea izbavi pe
noi din osanda cea vesnica, pe care am dobandit-o din pricina lipsei de educatie
a gurii noastre.
Si, in timp ce Tatal Luminilor a dat toata Judecata Fiului,
noi, necugetatii, ne grabim sa judecam pe aproapele nostru fara nici o retinere,
ignorand lucrarea acestuia si Pronia lui Dumnezeu. A Lui este slava si puterea
in veci. Amin.
8. Despre o alta ratacire
Fiul meu, ai sa
auzi acum despre o alta ratacire, ca sa stii sa te pazesti. Multi monahi se
ingrijesc de o singura virtute si depun toata silinta lor pentru realizarea ei.
De exemplu, sa spunem postul, adica sa nu consume ulei sau mancare gatita sau
altele asemenea. Isi ingradesc astfel libertatea, crezand gandului lor ca totul
este sa postesti. Si practicand aceasta virtute sfatuiesc si pe altii s-o faca,
spunandu-le ca aceasta este singura cale si plinatatea tuturor virtutilor si
asigurarea mantuirii sufletului, socotind ca are atatia ani de cand nu a mancat
ulei sau mancare gatita sau altceva asemenea.
Noi credem ca acesta a devenit
rob postului tinut din propria lui voinia si crede ca cine nu face la fel nu se
va mantui sau este pe un drum ratacit. Pe un astfel de calugar noi il intrebam :
" Omule al lui Dumnezeu, spune-mi, in atatia ani de post, ce ai castigat ?
Arata-mi rodul postului tau indelungat si ma voi convinge. O, omule, tu, pentru
stapanul tau, postul, ai departat pe altii de mila lui Dumnezeu. Unde ai pus
nemarginita mila a bunatatii Domnului? Oare toti oamenii sunt de aceeasi
constitutie si au aceeasi putere a trupului ca tine, de ceri tuturor sa fie ca
tine? Deoarece nu te conduci cum trebuie pe tine insuti, de aceea bati in
nicovala postului atatia ani obolul fierului, pentru ca nu ai duhul deosebirii
lucrurilor ". Vindecarea acestuia este de a parasi asa-zisa postire a sa si de a
cauta indrumar la duhovnic, cum sa petreaca in continuare.
Un altul se baza
pe privegherea sa de noapte si numai despre aceasta vorbea. Si numara anii de
cand privegheaza noaptea. Iar pe cel care nu facea ca el il socotea ca mergand
intru intuneric. Si acesta trebuie sa paraseasca privegherea sa de noapte si sa
urmeze indrumarilor duhovnicului.
Un altul, convins de lacrimile sale, ii
invata pe ceilalti aceasta descoperire a sa omeneasca, spunandu-le ca este vai
de cel care nu plange ! Iar despre sine crede ca daca plange a ajuns la
desavarsire. Si pentru acesta medicamentul este sa cunoasca faptul ca lacrimile
trebuie sa fie insotite de smerenie si sa nu considere ca face vreo lucrare a
lui Dumnezeu si ca Domnul ii este dator cu har. Ci, chiar daca plange asa cum se
cuvine, sa afle ca lucreaza o singura virtute si-i mai lipsesc celelalte
nouazeci si noua.
Altul, iarasi, convins de rugaciunea sa, indruma si pe alti
sa faca asa, pentru ca astfel vor reusi sa-si lina mintea neimprastiata. La fel
si acesta: socoteste aceastii ca pe o descoperire a cunostinjelor
sale.
Altul, convins de linistirea ( isihia ) sa, crede ca in aceasta consta
toata desavarsirea si socoteste ca, daca vrea, cineva poate sa ajunga la
isihie.
Dar ce spun eu ? Sunt oameni care nadajduiesc numai in anii in care
au purtat haina monahala si chiar se lauda cu acestia.
Noi despre toate
aceste virtuti avem de spus urmatoarele: nu ne indoim ca acestea sunt
instrumentele fara de care nu putem ajunge la desavarsire, dar trebuie ca sa ne
silim pana la sange pentru a le implini pe acestea toate si multe altele la care
nu ne-am referit.
Linistirea ( isihia ) este, intr-adevar, singurul ajutor
care contribuie la realizarea tuturor celorlalte virtuti. Dar spunem : nimeni nu
poate duce greutatea acesteia in deplina cunostinta si cu discernamant, daca
nu-i va trimite Domnul ca dar si mila harul linistirii. Asa incat cel ce se
linisteste trebuie sa stie ca linistirea este dar al lui Dumnezeu si Acestuia
trebuie sa-l multumeasca.
La fel spunem si despre cel care se roaga.
Apostolul insusi spune: " Nimeni nu poate spune Domnul Iisus, decat numai in
Duhul Sfant ". Asadar, cum poti tu sa spui ca te rogi curat si tii mintea ta
greu de tinut in neimprastiere si inveti ca, daca se va sili, omul poate sa-si
stapaneasca mintea sa si sa se roage cu rugaciune curata? Noi spunem ca
rugaciunea este singurul ajutor care contribuie la curatirea cugetului, si fara
aceasta nu putem sa traim duhovniceste. Dar nimeni nu-si poate tine mintea si nu
poate sa se roage cu rugaciune curata daca nu va primi harul dumnezeiesc al
cunoasteriiduhovnicesti, sau un gand bun si dumnezeiesc mai presus de fire, sau
alta lucrare a harului dumnezeiesc.
Asa incat trebuie sa cunoasca faptul ca
nu el isi tine mintea, ci harul dumnezeiesc si se roaga curat pe masura harului
dumnezeiesc, care i se da. Sa cunoasea deci ca nu de la sine, ci de la Dumnezeu
este rugaciunea curata si Acestuia sa-l multumeasca. Si sa-i invete pe ceilalti
ca noi suntem datori sa facem tot ceea ce putem pentru a arata lui Dumnezeu
vointa noastra de bine, ca vrem sa ne rugam curat, dar a ajunge la aceasta este
al lui Dumnezeu.
Tot asa spunem si celui care are lacrimi. Lacrimile sunt
singura arma impotriva demonilor si baie de curatire a pacatelor, daca se
intampla cu cunostinta. Dar nu este de la cel care le are. Acela, silindu-se,
arata dorinta de a plange, dar a avea lacrimi tine de Cel care cheama norii
pamantului si face sa ploua. Sa invete din propria lui experienta ca nu plange
atunci cand vrea el, ci atunci cand vrea Dumnezeu. Si sa-I multumeasca lui
Dumnezeu, Datatorul a toate. Iar pe cei care nu au lacrimi sa nu-i judece,
pentru ca Dumnezeu nu da tuturor la fel.
Acelasi lucru spunem si despre
privegherea de noapte, ca aceasta contribuie la curatirea miniii, daca se face
in cunostinta si cu discernamant. Dar daca nu ajuta Dumnezeu, aceasta nu rodeste
de nici un fel. Cel care poate priveghea peste noapte sa ceara de la Dumnezeu
cunostinta si sa se conduca cu mult discernamat, pentru ca fara ajutorul
dumnezeiesc privegherea de noapte ramane neroditoare.
La fel cel care
posteste si toti ceilalti, daca se conduc bine. Sunt virtuti pe care noi le
lucram cu multa silinta pe de o parte, aratand vointa noastra lui Dumnezeu si,
de cealalta parte, luptand impotriva dorintei patimilor. Pentru ca, daca nu ne
vom sili spre aceste virtuti, vom savarsi mereu pacatul. Acesta este adevarul
pur, al nostru, al oamenilor. Ca si cel al agricultorului: el ara pamantul, il
curateste, seamana si apoi asteapta mila lui Dumnezeu. Si daca nu trimite
Dumnezeu ploi la timpul potrivit si vanturi bune, agricultorul va pierde si
ostenelile sale, deoarece locul se va umple de maracini si nu va ajunge sa
secere nimic, totul ramanand spre mancare animalelor necuvantatoare. La fel si
noi. Daca Domnul nu trimite apele curatitoare ale harului Sau dumnezeiesc, noi
ramanem goi de orice rod si faptele noastre ajung hrana pentru demoni. Deoarece
le inabusa patimile noastre si nu ajungem sa seceram nimic. Virtutile care nu
sunt lucrate cum trebuie se transforma in rautati.
Asadar, dincolo de toate
avem nevoie de discernamant duhovnicesc, de deosebirea duhurilor, pe care
trebuie cu multa ravna sa-l cerem de la Dumnezeu. A caruia este slava si puterea
in vecii vecilor. Amin.
9. Despre felurile aceleiasi
rataciri
Asculta si despre alta ratacire, fiul meu: sunt iarasi unii
monahi care lucreaza toate aceste virtuti la un loc si nadajduiesc in faptele
lor. Si cand se roaga si cer ceva de la Dumnezeu nu o fac cu smerenie, ci cu
obraznicie, si indreptatire, ca si cand ar obliga pe Dumnezeu prin, eforturile
lor si L-ar indatora. Si cand nu sunt ascultati si Domnul nu le implineste voia
lor se tulbura si se intristeaza foarte tare. Iar demonul cel vrajmas, cand ii
vede in aceasta stare de necunostinta, ii ataca si cu ganduri spurcate ii invata
spunandu-le : " Vezi ? Tu te silesti atata sa lucrezi pentru El si El nici nu te
aude ! De ce mai lucrezi atunci ?" Si il forteaza sa huleasca numele lui
Dumnezeu pentru ca, dupa aceea, sa intre intr-insul demonul, sa-l stapaneasca si
sa-l lege cu lanturi.
Iar daca nu reuseste sa faca aceasta, incearca altfel.
Se preface in inger de lumina si ii spune ca este Arhanghelul Gavriil sau alt
inger si ca l-a trimis Dumnezeu sa fie alaturi de el, pentru ca a bineplacut lui
Dumnezeu prin faptele sale. Sau, se preface chiar in forma Domnului Iisus
Hristos iar altul in forma de inger merge mai devreme si ii spune: " Deoarece ai
placut lui Dumnezeu cu sudorile tale, a venit Domnul sa te cerceteze. Iesi in
intampinare si inchina-te Lui, pentru ca sa primesti har." Sau, iarasi, ii spune
ca a venit sa-l ia la cer ca pe Proorocul Ilie. In fine, ca sa nu lungesc vorba,
in felul acesta a ratacit pe multi in timpurile mai vechi si astazi. Pe unii i-a
lovit de stanci, pe altii i-a aruncat in fantani, pe altii i-a junghiat si i-a
pierdut pentru totdeauna. Toate acestea se intampla deoarece, dintru inceput,
acestia nu au avut discernamant si s-au supus vointei proprii, fara sa faca
ascultare.
Tu, iubitul meu fiu intru Domnul, deoarece faci ascultare si te
spovedesti de toate cu umilinta, nu te teme. Deoarece ai un duhovnic care te
indrumeaza si se roaga pentru tine zi si noapte, Dumnezeu nu te va lasa sa
ratacesti. Iar daca iti va aparea o astfel de aratare de inger, nu te teme, ci
cu curaj, chiar daca va lua chipul Domnului, sau al vreunui sfant sau inger,
spune-i : "Eu am duhovnic care ma indruma. Nu vreau invataturi de la ingeri !
Eu, pe Domnul, pe Sfinti si pe Ingeri vreau sa-i vad in cealalta viata. Aici nu
vreau sa-i vad. " Si intoarce-ti fata in alta parte. Nu te uita la el. Acela,
neputand sa indure curajul tau, se va face nevazut. Chiar si adevarata sa fie
vedenia, Domnul nu se va mania, ci frica se va transforma de indata in
bucurie.
Noi insa nu trebuie sa avem niciodata astfel de cereri si dorinte de
la Dumnezeu, adica de a vedea ingeri si sfinti, deoarece sunt rataciri. Noi sa
cerem - asa cum am scris de atatea ori - mila pentru iertarea pacatelor noastre
si sa ne ingrijim pentru curatirea sufletului, si cele ale lui Dumnezeu vin de
la sine, fara cererea noastra.
Chiar daca vom fi ridicati pana la ceruri prin
vederea cea dumnezeiasca, nimic nu este de la noi. Si daca, numai putin dupa
aceea, ne schimbam fara voia noastra si ne vine o intristare mare si o suparare
de nesuportat ca si cand am fi in iad, si ni se pare ca nu mai putem iesi din
aceasta, ci pana la moarte ne va chinui, nici atunci sa nu fim tulburati. Ci,
asa cum ne bucuram atunci cand suntem ridicati la cer, asa si atunci cand ni se
intampla schimbarea si ne vine intristarea sa avem rabdare, fara sa ne tulburam
si fara sa cartim. Ci cu pace sa spunem gandurilor : Dumnezeu Tatal are doua
locasuri: unul in ceruri, cel al bucuriei si al desfatarii, si unul jos in iad,
cel al necazurilor. Si ori de cate ori vrea ma ridica la bucuria cea de sus, iar
cand vrea ma coboara la cele de jos. Aceasta, pentru a cunoaste ca, din moment
ce port acest trup de lut, de la sine vine si schimbarea. Asa incat eu nu am
nimic de spus. Numai : faca-se voia Domnului in toate, in toate si pentru toate.
Chiar daca pentru totdeauna ma va lasa in cele de jos, eu spun : " Dulcele meu
Mantuitor si Dumnezeu. Eu nu am facut nimic bun si bineplacut inaintea felei
Tale, ci ca un lucrator sarguincios al pacatului sunt vrednic fiu al iadului.
Deci, chiar daca voi fi dat iadului, asa mi se cuvine. Numai Tu sa nu fii
suparat pe mine, ci sa ma privesti cu fata bucuroasa; atunci, pentru mine, iadul
se va preface in rai luminos !"
Daca vei spune acestea, intristarea te va
parasi si va veni din nou bucuria. Tu nu le spui pentru a veni bucuria, ci le
spui din inima. Si, intrucat - asa cum am mai spus - suntem in viata, niciodata
sa nu te increzi in tine insuti, chiar daca vei fi ridicat pana la al saptelea
cer, chiar daca vei vedea toate tainele. Atata timp cat porti trup exista teama
si inchisoarea ne este de folos. Numai cand parasesti trupul mort, atunci
bucura-te ca nu te vei mai schimba, ci ceea ce iti da Domnul este al tau si
nimeni nu poate sa ti-l rapeasca. A Lui fie slava si puterea in vecii vecilor.
Amin.
10. Despre lupta cea indoita a demonilor si cum acestia se
impotrivesc cu mestesug celor ce se nevoiesc
Asadar, fiule, afla si
despre lupta cea indoita a demonilor. Iata ce spunem despre aceasta: demonul se
impotriveste cu mestesug celor ce se nevoiesc. Si cand vede ca monahul nevoitor
alearga cu mult elan si caldura si ca este fara indrumator, atunci demonul cel
rau, insotindu-l de aproape pe ascuns, unelteste impotriva lui. Ascunzandu-si
capcanele sale, il impinge mereu inainte. Iar nevoitorul, fara sa inteleaga ca
este si vrajmasul impreuna cu el, alearga fara discernamant, postind, priveghind
si rugandu-se. Demonul ii taie de tot pofta de mancare si nu mai pofteste nimic
chiar daca are in fata cea mai buna mancare.
Tot asa, il lasa sa privegheze
liber, incat monahul sa creada ca a ajuns deja la nepatimire si poate trai fara
mancare. Si daca demonul vede ca monahul este gata sa ajunga la capat, atunci il
lasa sa cada. Deoarece, neavand aripile inalte ale vederii duhovnicesti pentru a
se inalta si a-si ridica trupul, se taraste ca un sarpe. Si. cand crede ca s-a
ridicat de la pamant la ceruri, fara sa inleteaga macar, se afla deodata
dezarmat in mijlocul marii. Pentru ca trupul, care are armele si lupta, printr-o
exagerata lipsire de mancare, a ajuns la epuizare si a cazut. Atunci, dracul cel
iubitor de sange, bucurandu-se nespus, se repede asupra sarmanului monah tragand
dupa el si alte nenumarate duhuri rele. Si il inabusa complet, daca nu cauta de
indata un indrumator cu multa experienta practica. De aici, diavolul a aruncat
multi nevoitori in cele mai rusinoase patimi ale pacatului. Deoarece aceasta
patima este miscata de demonii altor patimi, atunci cand trupul este extenuat si
cazut.
Iar daca, acest nevoitor este ascutit la minte si se nevoieste cu
discernamant, fiind atent sa nu cada in fata, atunci demonul il paraseste. Dar
cand vede ca inceteaza caldura si zelul cel mult si scade putin elanul si incepe
delasarea, atunci demonul din nou se apropie de el pe la spate pentru a-l
impinge la indiferenta, sa lase totul deoparte pentru a deveni iarasi rob al
demonilor.
De aceea este indoita lupta. Iar monahul trebuie, fie sa aiba un
indrumator pentru aceasta lucrare si sa faca ascultare desavarsita, taindu-si
complet voia proprie, fie, daca este singur, sa se pazeasca de exagerari si sa
paseasca pe calea de mijloc. Sa nu se aplece nici spre dreapta, nici spre
stanga. Si sa stie bine ca, numai cand va primi aripile inalte ale vederii
duhovnicesti, atunci, in functie de acest har dumnezeiesc, poate sa tina si
slabiciunile trupului. Pentru ca trupul, fiind stricacios, adeseori se schimba,
slabeste si cade. Iar mintea, deoarece are alte aripi, pe cele ceresti si mai
presus de fire, zboara la inaltime si nu-i pasa de greutatea trupului, ci il
poarta oricat ar fi de bolnav si de slabit. De aceea multi sfinti, avand acest
har, au petrecut multi ani fara paine si mancare, multumindu-se numai cu Sfanta
Impartasanie a preacuratului Trup si Sange ale Domnului.
Noi insa, deoarece
Sfintii Parinli nu ne invata sa nu mancam deloc, de aceea, chiar daca primim
acest har si cunoastem ca putem trai si fara mancare, in realitate nu in
inchipuire, trebuie totusi sa mancam si branza si ou si lapte, daca avem, si
peste. Cate putin din toate cele care ne sunt ingaduite de randuiala monahala,
pentru urmatoarele scopuri : intai, pentru ca astfel zdrobim radacina mandriei
si a suficientei de sine, calcand peste orice gand ridicat impotriva lui
Dumnezeu, si apoi, aratand ca toti ceilalti oameni, fara ca cineva sa cunoasca
lucrarea noastra cea de la Dumnezeu, fugim de slava omeneasca si de laude. Cu
toate acestea, sa nu credem ca aceasta putina mancare, luata in deplina
cunostinta si cu discernamant, ne lipseste de harul dumnezeiesc, si ca daca am
fi postit am fi avut mai mult har. Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uita la
cantitatea nevointelor noastre, ci cauta la scopul si intelegerea cu care lucram
si, in functie de acestea, Isi revarsa bunatatea Sa, mila Sa cea multa si
imbelsugata.
Lui se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si
totdeauna si in vecii vecilor. Amin !
11. Despre cele trei stari ale
firii, la care este urcat sau coborat omul : starea dupa fire, impotriva firii
si mai presus de fire. Si despre cele trei feluri ale harului dumnezeiesc pe
care este posibil sa-l primeasca, atunci cand firea omeneasca se sileste : harul
curatitor, luminator si desavarsitor
Asculta, fiule, si despre cele
trei feluri ale firii la care este ridicat sau coborat omul. Si spunem : starea
fireasca a omului, dupa ce a incalcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din rai,
este Legea dumnezeiasca care ne-a fost data in scris dupa exilarea aceea. Si
orice om este dator, daca doreste mantuirea sa, sa se sileasca, sa se lupte cu
patimile, batand si fiind batut, luptand si fiind luptat, biruind sau fiind
biruit. In general, el trebuie sa se straduiasca sa ramana in legile
dumnezeiesti ale firii.
Atunci cand ne aflam inlauntrul legii dumnezeiesti a
Sfintei Scripturi care ne-a fost data noua si nu suntem desfranati, ucigasi,
furi, nedrepti, mincinosi, mandri, prea vorbareti, iubitori de slava desarta,
lacomi de mancare, iubitori de arginti, hulitori, maniosi, furiosi, fatarnici si
celelalte, atunci ne aflam in starea fireasca, cea dobandita dupa incalcarea
poruncii.
Starea cea impotriva firii este aceea in care omul se afla in afara
Legii dumnezeiesti si ca o salbaticiune se aseamana celor necuvantatoare care nu
au lege. Despre acesta zice profetul : " si omul, in cinste fiind, n-a priceput;
alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor " ( Psalmul
48, 12 ). Oricine paseste in afara Legii dumnezeiesti, tarandu-se in diferitele
pacate despre care am vorbit, acela se afla in starea cea impotriva
firii.
Iar starea mai presus de fire este nepatimirea pe care a avut-o Adam
inainte de a incalca porunca lui Dumnezeu, incalcare prin care el a cazut din
harul dumnezeiesc si din nerautate.
Acestea, fiule, sunt cele trei feluri
prin care, daca ne straduim, ajungem de la starea cea impotriva firii la cea mai
presus de fire. Iar daca traim in nesimtire, nesocotind mantuirea noastra,
atunci suntem pastori de porci si incercam sa ne hranim cu roscovele porcilor,
precum fiul risipitor din Evanghelie.
Iar cele trei moduri ale harului
dumnezeiesc pe care poate sa-l primeasca firea oamenilor, atunci cand are vointa
buna si se sileste, sunt acestea : har curatitor luminator si
desavarsitor.
Dupa ce mai intai omul ajunge la pocainta pentru pacatele pe
care le-a savarsit mai inainte, se sileste sa ramana inlauntrul Legii
dumnezeiesti si va suferi din pricina obiceiului Patimilor lupte grozave si
suferinte multe. Atunci, in taina, harul dumnezeiesc ii da mangaiere si bucurie,
plangere, placere si dulceata din cuvintele dumnezeiesti pe care le citeste,
precum si putere si curaj pentru lupta duhovniceasca. Acesta se cheama har
curatitor, care il ajuta in chip tainic pe nevoitorul care se pocaieste sa se
curate de pacate si sa se pastreze in starea cea dupa fire.
Daca va reusi sa
ramana in starea aceasta cea dupa fire, si nu va inceta lupta, nu se va uita
inapoi, nu se va lenevi, nu va cadea din locul sau, ci, cu rabdare multa, se va
sili sa dea roade multe si bune, primind cu indelunga rabdare nenumaratele
schimbari ale firii si asteptand mila lui Dumnezeu, atunci mintea lui va primi
luminarea dumnezeiasca. Si se va face tot lumina dumnezeiasca, prin care va
vedea cu ochii mintii adevarul si va intelege cum trebuie sa mearga mai departe
pentru a ajunge la iubirea care este dulcele Iisus.
Dar si aici, fiule, este
nevoie de multa atentie.
Auzind despre lumina, sa nu crezi ca este foc sau
lumina de faclie sau fulger, ori alt fel de lumina. Departeaza-te de toate
acestea ! Deoarece, multi, neinlelegand aceasta, au primit drept lumina fel de
fel de fulgere si, ratacindu-se, s-au pierdut. Iar lumina mintii, a harului
dumnezeiesc este nemateriala, fara seaman si fara culoare, lina si aducatoare de
pace. Acesta este si se cheama har luminator, care lumineaza mintea si o face sa
inteleaga drumurile sigure ale calatoriei duhovnicesti, pentru ca drumetul sa nu
se rataceasca si sa cada.
Dar pentru ca trupul este amestecat cu schimbari si
timpul este mult, de aceea harul nu ramane pentru totdeauna, ci pleaca si vine.
Si dupa lumina vine intunericul, iar dupa intuneric vine iarasi
lumina.
Asculta cu atentie, ca sa intelegi :
Starea noastra fireasca fata
de harul dumnezeiese este intunericul. Cu atat mai mult atunci cand se apropie
de noi demonii cei intunecati, care prin firea lor sunt intuneric. Cand vine
lumina harului, toate se risipesc, asa cum atunci cand rasare soarele,
intunericul se risipeste si vedem cu claritate fie si putinele semne care,
inainte de rasaritui soarelui, ne inselau privirea.
Iar daca soarele apune,
iarasi ne cuprinde in chip firesc intunericul, iar cel care merge in intuneric
are de intampinat multe greutati si intamplari dureroase.
La fel se intampla
si in calatoria duhovniceasca. Cand avem lumina dumnezeiasca, vedem clar totul
si demonii fug departe de noi, neputand sa stea in fata harului dumnezeiesc. Iar
daca pleaca lumina, ramane intunericul, adica starea noastra fireasca. Atunci
iarasi se apropie talharii de demoni si incep lupta impotriva noastra. Si pentru
ca firea noastra primeste atat de multe schimbari si in vreme de intuneric
lucram multe fapte care nu se bucura de vederea si intelegerea harului
dumnezeiesc, prin care suntem vatamati si adeseori raniti de moarte de catre
demonii vrajmasi pentru ca este intuneric si nu vedem unde se ascund vrajmasii -
de accea nu trebuie niciodata sa ne dam curaj si sa credem ca tot ceea ce facem
place lui Dumnezeu. Nici sa nadajduim prea mult in armele si in mestesugul
nostru. Ci, cerand ajutorul dumnezeiesc, numai in acesta sa nadajduim si cu
multa frica sa vorbim, ca cei care nu cunoastem : oare ceea ce spun place lui
Dumnezeu, sau il supara ? Iar in timpul schimbarilor sa rabdam.
Daca vom
ramane in aceasta stare si nu ni se va intampla vreun rau din pricina
neincetatelor lupte si tulburari ale patimilor, atunci ni se va da darul lui
Dumnezeu, harul desavarsitor. Acesta ne desavarseste si este si se cheama
suprafiresc, deoarece este mai presus de fire. Si daca, in primele doua stari,
omul se sileste prin intermediul gandurilor bune si al amintirilor duhovnicesti
sa pastreze virtutile : iubirea, smerenia, infranarea si celelalte - reusind, in
general, prin ganduri cuvioase si impotrivitoare sa indeparteze rautatea
patimilor si sa pastreze virtutile - din momentul in care vine harul
desavarsitor si mai presus de fire, atunci toate patimile dispar. Iar virtutile
toate se tin ca fiind firea proprie, fara stradanii speciale. Deoarece i s-a dat
starea aceea dumnezeiasca de nepatimire dinainte de incalcarea poruncii. Dupa
neascultarea lui Adam, patimile au patruns in firea oamenilor. Iar starea
fireasca in care a fost creat omul a fost cea a nepatimirii. De aceea si mintea,
cand se elibereaza de patimi, se plimba cu ajutorul cunoasterii dumnezeiesti, ca
un imparat, pe deasupra firii.
Asadar, fiul meu, cand vezi ca toate virtutile
raman si nu se schimba, fara eforturile duhovnicesti ale cugetului, atunci sa
stii ca esti mai presus de fire. Cand le tii prin intermediul gandurilor bune si
se schimba, atunci sa stii ca esti in starea cea dupa fire. Iar cand savarsesti
pacate, sa stii ca esti in starea cea impotriva firii si " pasti porcii celor
din cetate", dupa cum spune Evanghelia. Atunci sileste-te sa te eliberezi. Mai
mult decat acestea stie preainteleptul si preabunul Dumnezeu si cel care ramane
in Dumnezeu; caruia se cuvine slava si puterea in vecii vecilor. Amin
!
12. Despre dragoste
Deoarece ti-am scris multe si
diferite lucruri, fiul meu, miscat de credinta ta fierbinte si de evlavia ta, am
socotit bine sa-ti scriu cate ceva si despre dragoste, din cele ce am invatat de
la cuviosii Partnli dinaintea mea si din citirea Sfintelor Scripturi. Data fiind
insa inaltimea harului acestuia mai presus de fire, sunt biruit de teama ca nu
cumva sa nu-mi pot duce cuvantul pana la capat. Dar, iarasi, incalzit de
nadejdea rugaciunilor voastre sfinte, imi incep cuvantul.
Cum as putea, fiul
meu, numai cu puterea mea sa scriu despre un dar atat de mare, care depaseste cu
mult puterile mele ? Si cu ce limba as putea sa vorbesc despre o astfel de
desfatare si hrana mai presus de ceruri a Sfintilor ingeri, Profeti, Apostoli,
Dretli, Martiri, Cuviosi si ale tuturor celor inscrisi in cartea cea cereasca.
Adevarat spun, fiul meu. Daca as fi avut toate limbile oamenilor de la Adam sa
ma ajute, si tot cu neputinta mi s-ar parea sa pot vorbi asa cum se cuvine
despre Dragoste. Si ce spun " cum se cuvine "! Nici macar putin din ce poate
limba muritoare sa vorbeasca despre dragoste n-am putea, daca nu ne-ar darui
noua lucrarea cuvintelor si intelepciunea si cunostinta Dumnezeu Insusi, care
este Adevarul si Iubirea. Iar prin mijlocirea limbii omenesti, Dumnezeu insusi
si Dulcele nostru Iisus Hristos, prin Sine pe Sine Se cheama si Se slaveste.
Intrucat, Dragostea nu este altceva decat insusi Mantuitorul si Tatal, impreuna
cu Duhul Cel Dumnezeiesc.
Si toate celelalte daruri dumnezeiesti ale
iubitorului de oameni Dumnezeu au dumnezeiasca simtire cand sunt lucrate de
catre harul dumnezeiesc, adica smerenia, blandetea, infranarea si celelalte.
Toate acestea in general, fara lucrarea harului dumnezeiesc, sunt simple virtuti
pe care le pazim dupa porunca Domnului spre vindecarea patimilor noastre.
Inainte de a primi harul ne schimbam continuu, spre smerenie sau spre slava
desarta, spre iubire sau spre ura, spre infranare sau lacomie, spre blandete sau
manie, spre ingaduinta sau suparare si celelalte.
Dar, din momentul in care
lucram cu harul dumnezeiesc, inceteaza toate aceste schimbari si modificari ale
sufletului. si trupul are schimbarile lui naturale elementare, adica frigul,
caldura, greutatea, oboseala, durerea, foamea, setea, boala si celelalte. Iar
sufletul, care se hraneste cu lucrarea harului dumnezeiesc, ramane neschimbat
din pricina darurilor dumnezeiesti naturale daruite lui.
Neschimbarea despre
care vorbesc mi se face inteleasa astfel : aflandu-se harul in noi, sufletul nu
se mai schimba din cauza darurilor dumnezeiesti daruite lui de catre Dumnezeu.
Dar, dupa plecarea harului, acesta nu mai ramane neschimbat. Devine mai greu de
schimbat, datorita stabilitatii sufletului, dar nu neschimbabil.
Si in alta
parte a scrisorii acesteia am scris ca, atata timp cat purtam aceasta
imbracaminte de lut, sa nu creada cineva ca exista o inatime a starii de
neschimbat si fara temere, decat in prezenta harului dumnezeiesc. Atunci - si
simtirea oricarui dar dumnezeiesc se gusta cum se cuvine si se intelege
corect.
Cand ajunge, insa, la simtirea Iubirii dumnezeiesti, care este
Dumnezeu Insusi, dupa cuvintele Scripturii care spun ca " Dumnezeu este Iubire
si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el ", atunci cum
poate aceasta limba muritoare, nebucurandu-se de lucrarea dumnezeiasca, sa
vorbeasca despre Dumnezeu si despre darurile Lui cele sfinte ? Astazi, multi
dintre cei virtuosi si care vietuiesc cu bunatate si sunt bineplacuti lui
Dumnezeu in fapta si in cuvant, precum si de folos aproapelui, cred si sunt
crezuti de catre altii ca fiind in iubire prin fapta mica a milei si a simpatiei
pe care le au fata de aproapele lor.
Nu este insa acesta adevarul. Porunca
iubirii o implinesc, cea pe care o da Domnul prin cuvintele "iubiti-va unii pe
altii". Si cel care pazeste aceasta porunca este vrednic de toata lauda, ca
pazitor al poruncilor dumnezeiesti. Dar nu putem spune sau crede ca este vorba
de lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Este drum spre izvor, dar nu este izvorul.
Sunt trepte spre palat, dar nu portile palatului. Este vesmant imparatesc, dar
nu este imparatul. Este porunca lui Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu.
Asadar,
cel care doreste sa vorbeasca despre Iubire, trebuie sa fi gustat bine in
simtire taina iubirii si apoi, daca ingaduie izvorul Iubirii, Dulcele Iisus, sa
transmita si altora din roadele din care a gustat si sa fie de folos aproapelui.
Este un mare pericol pentru noi sa vorbim cu greseala si sa cugetam in
necunostinta si sa ne mandrim ca stim ceea ce nu stim de fapt.
Aceasta, deci,
sa cunosti cu multa exactitate, fiul meu iubit : ca altceva este porunca
iubirii, implinita prin fapte spre iubire de frati reciproca, si altceva este
lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Pe cea dintai pot toti oamenii sa o implineasca
daca doresc si se straduiesc sa o faca, pe cea de-a doua, insa, nu. Aceasta
pentru ca nu se implineste prin faptele noastre si nici nu este din vointa
noastra, cand vrem si cum vrem noi. Ci aceasta tine de izvorul Iubirii,
preadulcele nostru Iisus, care ne daruieste, daca voieste, cum voieste si cand
voieste El.
Iar noi, cei care umblam in simplitate, care pastram poruncile si
ne rugam cu lacrimi si cu durere, in rabdare si staruinta, care pastorim bine
oile lui Ietro ca oarecand Moise - adica miscarile si cugetele bune si
duhovnicesti ale mintii in fierbinteala zilei, iar in frigul noptii razboaielor
si ispitelor neintrerupte, pe care le strivim cu multa osteneala si cu smerenie
- ne invrednicim de vederea cea dumnezeiasca si de privirea adancului Iubirii
focului dumnezeiesc din inimile noastre, ce arde dar nu mistuie. Ajungand la
aceasta stare prin rugaciunea mintii auzim glasul dumnezeiesc in taina
cunoasterii duhovnicesti spunandu-ne :
" dezleaga incaltamintea picioarelor
tale! ". Dezleaga-te, adica, de orice vointa proprie si de orice grija a
veacului acestuia si de orice gand copilaresc, si supune-te Sfantului Duh si
voii Sale dumnezeiesti, deoarece locul in care stai tu este sfant.
Si daca se
va dezlega de toate, atunci primeste purtarea de grija ca oarecand poporul ales
din partea lui Dumnezeu, care trimite plagi asupra Faraonului, adica deosebirea
duhurilor si conducerea cu ajutorul darurilor dumnezeiesti si biruinta asupra
demonilor. Dupa aceea primeste legile dumnezeiesti. Nu in table de piatra, ca
Moise, care se strica si se sparg, ci in scrierea dumnezeiasca a Duhului Sfant
lucrata in inimile noastre. Si nu numai zece porunci, ci cat cuprinde mintea,
cunostinta si firea noastra. Dupa aceea patrunde in cele mai dinlantru, dincolo
de catapeteasma.
Si umbrit de norul dumnezeiesc in rugul de foc al Iubirii,
devenit in intregime foc si, neputand sa mai suporte lucrarea cea dumnezeiasca a
Iubirii, striga catre izvorul Iubirii si spune cu buze omenesti : " cine ma
poate desparti de dulceata Iubirii Tale, Iisuse? " si respirand mai mult briza
aceea - fie in trup sau in afara de trup, Dumnezeu stie, fie in mijlocul chiliei
sau in afara acesteia, Dumnezeu stie - aceasta stie numai acela care a vazut :
ca devenind tot foc impreuna cu focul, si varsand lacrimi de iubire, striga
minunandu-se foarte de toate acestea : " Inceteaza dulce Iubire apele harului
Tau, ca legaturile madularelor mele s-au desfacut !" Si acestea zicand,
respirand mai departe suflarea Duhului, impreuna cu mireasma aceea de negrait a
Sa, simtirile inceteaza si orice lucrare trupeasca este cu desavarsire absenta.
In intregime prizonier, in tacere desavarsita, se minuneaza si contempland
bogatia slavei lui Dumnezeu, pana trece norul.
Si ramane ca iesit din
sine
imbatat ca de vin
si nimic nu spune,
Dar nici nu ingaduie
limbii sa vorbeasca,
nici mintii sau inimii sa simta si sa vrea,
Ci
numai Iisus al meu, dulcea Iubire!
Tatal si Mantuitorul meu, o Iubire
preadulce!
Creatorul si Dumnezeul meu
si Duhul Sfant,
O, Treime
Preasfanta in Unime dumnezeiasca !
Viala a sufletului meu si hrana a
inimii,
luminare a mintii mele; o Iubire desavarsita !
Izvor al
iubirii, nadejde si credinta,
invata-ma cum trebuie sa traiesc, ca sa Te
gasesc.
Da, dulce lubire, Iisuse, Mantuitorul meu;
Aceasta spune-mi si
nimic altceva nu mai vreau.
Sa Te gasesc si sa cad
la dumnezeiestile
Tale picioare
si sa sarut, dulce, ranile cuielor.
Si mereu sa plang cu
durerea inimii,
sl picioarele sa le ud ca oarecand Maria
Si toate
puterile sa nu ma desparta,
nici stapanirile, nici incepatoriile vrajmasului
si ale lui Veliar.
Nici lumea intreaga,
sau placerile si desfatarile
acestui veac.
Ci, asa cum stau acolo si picioarele Tale
ud, sufletul
meu sa mi-l iei
si sa-l duci unde voiesti.
si pe Tine, Mantuitorul,
Creatorul
si Dumnezeul meu,
totdeauna sa Te vad, sa Te slavesc si sa Te
cinstesc.
Impreuna cu toti Dreptii, Profetii, Apostolii
si Martirii,
Cuviosii si Femeile cele dumnezeiesti.
si toate cetele ceresti, ale
Ingerilor,
Heruvimilor, Serafimilor,
ale Puterilor si
Tronurilor.
Si cu Maica, Preadulcea si Preasfanta Fecioara
si Stapana
tuturor, Nascatoarea de Dtimnezeu Maria.
Amin.
Fericita este, fiul
meu, ora in care ne vom ingriji daca ne vom invrednici sa dam sufletul nostru
curat Domnului si sa ne bucuram impreuna cu toti cei despre care am vorbit,
acolo unde, cu toti, in toti, peste toti imparateste Iisus Hristos, dulcele
Mantuitor, Tatal si Dumnezeu, Duh preaiubit, Sfant, bun, aducator de pace, de
viata facator, Treime Sfanta si nedespartita; acum si pururea si in vecii
nemarginiti ai vecilor nesfarsiti. Amin
13. Epilog
Fiule,
toate acestea pe care ti le-am scris, sa le ai neincetat in mintea si in inima
ta. Si sa cunosti bine ca inceputul caii celei curate a lui Dumnezeu, si venirea
tuturor bunatatilor, este sa cunoasca omul neputinta sa.
Iar pentru a-si
cunoaste neputinta, trebuie sa treaca prin multe si mari ispite, mai mari decat
Puterile lui. Fara a avea aceste ispite peste puterile firii lui, nu este
posibil sa cunoasca slabiciunea firii. Si dupa ce-si cunoaste neputinta, pe
toate le va cunoaste si toate vor fi date in mainile lui. Atunci, este aproape
si adevarata smerenie. Impreuna cu aceasta vine si rabdarea, te cuprinde si
cunoasterea tainelor, te umbreste si vederea clara a lucrurilor. Iar din iubire
primesti si roadele Duhului : bucuria, pacea, indelunga rabdare, credinta,
blandetea, infranarea.
Intrebare : in ce consta toate aceste bunatati
?
Raspuns : Toate acestea consta in a vedea omul cu vederea curata - nu
in vedenii si inchipuiri - adevarul pur, cel din har, ca omul este
nimic.
Intrebare : Dar ce este acest nimic?
Raspuns : Nimic este
acel nimic de dinainte de a face Dumnezeu pamantul si toata zidirea. Si dupa ce
a facut cerul si pamantul, atunci l-a numit pe om pamant facut din nimic. Si
iarasi, Dumnezeu a luat tarana din pamant si l-a facut pe om, adica pamantesc,
fara viata; si dupa ce i-a suflat suflare de viata, a primit duhul vietii,
sufletul rational, l-a numit om, " dupa chipul Sau si dupa asemanare ".
Si, "
dupa chip " este duhul pe care i l-a dat prin suflare, adica sufletul rational.
Iar " dupa asemanare " sunt virtutile : iubirea, bunatatea, milostenia si toate
celelalte despre care am scris mai sus. Cine are aceste virtuti bune si naturale
are " dupa asemanarea ". Iar cine nu le are, nu are " dupa asemanarea ". Despre
acesta spune Profetul ca : " in cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a
dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor ".
Intrebare : Dar
cine este plinatatea tuturor bunatatilor, implinirea tuturor, pentru ca sa
incheiem cuvantul ?
Raspuns : Plinatatea tuturor bunatatilor si
implinirea tuturor este Dumnezeu; Bunul, Milostivul, Milosardul, prin care toate
s-au facut din nimic, si fara El nimic nu s-a facut. Lui se cuvine toata slava,
iubirea, cinstea, inchinaciunea, impreuna si iubitului Sau Fiu si Preadulcelui
nostru Mantuitor Iisus Hristos, si Preasfantului si bunului si de viata
facatorului Sau Duh, acum si totdeauna si in vecii vecilor.
Amin.
Sfarsit, si Dumnezeului nostru, Celui in Treime,
slava.
Gheron Iosif
"Marturii din viata monahala"
Vol.2
Editura Bizantina, Bucuresti 1996