Scrisoare catre un pustnic isihast


Prolog

Fiul meu, deoarece te vad a fi precum cerbul insetat dorind izvoarele cele limpezi ale apelor ceresti ale harului dumnezeiesc si cautandu-le cu dragoste fierbinte, eu, desi fara carte, incerc sa uit masura neputintei si a lipsei mele de invatatura, increzandu-ma in rugaciunile Parintilor mei.
Si acum, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu rugaciunile voastre, incep prin a-ti vorbi despre vietuirea si nevointa monahala si in ce fel se invredniceste monahul de Imparatia cereasca si devine partas al bunatatilor vesnice, cu harul si cu mila lui Dumnezeu.
Tu, fiul meu, sa nu te lenevesti a le cerceta, ci pe fiecare in parte cu atentie sa le citesti pana cand se vor intipari in sufletul tau si vor rodi roade bune si folositoare. Sa nu le iei ca simple cuvinte, pentru ca nu sunt simple cuvinte, ci sunt cuvinte ale faptelor Sfintilor Parinti luminati de harul dumnezeiesc. Din acestea am invatat si roadele lor le-am gustat si eu in parte. Si ca analfabet ce sunt, am depus multa osteneala sa ti le scriu, dupa cum si in cultivarea lor m-am ostenit pana la sange. Acum le pun in fata ochilor tai gata pregatite, ca pe o masa cu multe feluri de mancare si ca pe un paradis cu multi pomi plini de roade.
Asadar, nu te lenevi, ci, rupand din ele, mananca tot timpul pentru ca sa traiesti viata cea vesnica si sa fugi de pomul cunostintei din care au mancat stramosii si au murit.
Asa fa, Doamne, ca sa fim paziti de fructul oprit si, prin Tine, Preadulcele nostru Dumnezeu, sa fim luminati in adevar. Ca a Ta este slava si puterea in vecii vecilor. Amin.




1. Despre randuiala si vietuirea monahala, adica despre cum sa petreaca cele douazeci si patru de ore ale zilei si ale noptii

Iata, fiul meu, mai intai vreau sa-ti arat cum trebuie sa petreci timpul. Desi de multe ori, prin nenumarate indemnuri si scrisori, ti-am spus aceasta, iata, acum din nou iti arat pe scurt cele necesare. Asculta deci, care este randuiala.
La pranz, pe la orele sapte - ora aghioritica ( diferenta este de sase ore : ora 7 este ora 1 la pranz ) - dupa ce mananci mancarea randuita, culca-te trei sau patru ore. Cand te scoli, fa vecernia cu comboschine ( siragul de metanii ). Dupa ce termini fa putina cafea, ca sa te ajute la priveghere, apoi incepe pavecernita. In liniste, nu cu glas tare, si fara lumina. Spune si Acatistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Dupa ce termini stai, daca poti, in picioare, cu mainile incrucisate, si spune aceasta rugaciune, in taina, fara lumina, pentru ca lumina imprastie mintea : "Doamne Iisuse Hristoase, preadulcele meu Tata, Dumnezeule si Domnul milei si a toata zidirea Creator intoarce-Ti privirea catre smerenia mea si iarta-mi toate pacatele mele pe care le-am savarsit in timpul vietii mele pana in ziua si ceasul acesta. Trimite pe Preasfantul si Mangaietorul Tau Duh ca sa ma invete, sa ma lumineze, sa ma acopere pentru a numai pacatui, ci cu suflet si inima curate sa slujesc si sa ma inchin, sa slavesc, sa multumesc si sa Te iubesc din tot sufletul si din toata inima mea pe Tine, preadulcele meu Mantuitor si Binefacator Dumnezeu, Care esti vrednic de toata iubirea si inchinaciunea. Da, Bunule Parinte Cel fara de inceput, Fiule Cel impreuna fara de inceput si Duhule Preasfinte; invredniceste-ma de luminarea cunostiniei celei dumnezeiesti si duhovnicesti, ca, vazand harul Tau preadulce, cu ajutorul lui sa pot purta sarcina grea a acestei privegheri de peste noapte si sa-Ti inalt rugaciuni si multumiri curate, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor. Amin."
Spune, dupa aceea, si cu cuvintele tale ceea ce poti tu si ceea ce stii, pentru a misca pe Dumnezeu spre mila si dragoste. Daca dupa aceasta vei obosi, asaza-te. Adu-ti in minte diferite amintiri folositoare : moartea, iadul, judecata din urma la a doua venire si plangi cat iti da Dumnezeu. Apoi intoarce mintea ta spre rai, spre desfatarea celor drepti si spre bunatatile cele vesnice, si multumeste Bunului Mantuitor si Binefacatorului Dumnezeu.
Dupa aceea, scoala-te si fa Canonul, apoi iarasi asaza-te si citeste Vietile Sfintilor si alte carti folositoare de suflet. Daca vine somnul, atunci scoala-te si incepe slujba. si dupa ce le termini pe toate, si Ceasurile si Paraclisul cu comboschine, cum te-am invatat, asaza-te si te odihneste. Dormi putin pana se lumineaza.
Cand te scoli, bea ceaiul cald cu 25 grame de paine sau pesmet si incepe treaba ta zicand si rugaciunea cu mintea neincetat. Apoi, daca mai ai timp, iarasi citesti si plangi in tacere. Mancarea ta sa o pregatesti cu masura, cum te-am invatat, avand masura o cutie de lapte. Deci, dintr-o astfel de cutie plina cu boabe de legume uscate sau orez, sa faci doua farfurii de mancare, care iti ajung pentru doua zile. Dupa ce le fierbi bine, mananca la ora 7 ( adica 1 la pranz ) cu 50 grame de paine sau pesmet. Daca este dezlegare la ulei - marti, joi, sambata, duminica - pune in farfurie pana la 10 grame de ulei. Daca ai, pune si putina branza, ou, sardele sau zece masline. La fel, daca ai fructe sau ceva dulce, mananca putin din toate, spre slava lui Dumnezeu. Mananca si sa ai smerenie, sa nu judeci pe altii.
Dupa amiaza nu ai binecuvantare sa primesti pe nimeni care vrea sa vorbeasca cu tine, nici calugar nici din lume. Oricine ar fi, sa vina dimineata.
Aceasta randuiala trebuie sa o pazesti. Si chiar daca este Pasti, Craciun sau Lasatul secului, totdeauna sa mananci o singura data in zi. In primele trei zile din prima saptamana din Postul Mare sa nu ajunezi, ci sa bei ceai cald cu putina paine sau pesmet dupa ce se lasa seara. In toate sa ai masura si vigilenta. Dar pentru ca toate acestea ti le-am spus de multe ori si cunosti randuiala de acum, las deoparte multe asemenea acestora. Practica indelungata, cu ajutorui harului, ne intelepleste. Amin.

2. Raspunsuri la intrebari

Iata, fiule, ai invatat cum sa-ti petreci timpul noaptea si ziua. Asculta acum si raspunsurile la intrebarile tale.
Intai sa spunem despre cele ce-mi scrii ca auzi inlauntrul tau; " Sfinte-Sfinte..." si celelalte pe care mi le scrii. Acestea, fiul meu, dupa mine, le auzi pentru ca dormi. La cel ce se nevoieste vine un somn foarte subtire, cand slabeste trupul. Cand sta in picioare sau se asaza, il fura somnul fara sa-si dea seama. Atunci vede in somn cele despre care imi scrii si crede ca este treaz, dar nu este. Ajunge uneori sa doarma astfel toata noaptea fara sa stie. Tu incearca noaptea sa priveghezi in picioare cu citiri; mergi prin chilie, spala-ti fata pentru ca sa te trezesti si atunci vei intelege cum de vezi astfel de lucruri. In somn le vad toti cei care se nevoiesc. Dar chiar daca le vezi cand esti treaz tot nu este ratacire. Demonul nu spune niciodata : " Ma inchin Tatalui, Fiului si Sfantului Duh ".
Imi scrii iarasi despre tresarirea inimii pe care spui ca o simti. Despre aceasta sa stii urmatoarele : cand omul ajunge sa-si curateasca sufletul si se naste in sine noul Adam, Preadulcele Iisus, atunci inima, neputand sa-si tina bucuria aceea si placerea aceea de nedescris care vine in ea, tresalta si curg lacrimi dulci din ochi, si omul intreg devine ca o flacara de foc din iubirea lui Iisus. Mintea se face atunci numai lumina si se minuneaza de slava lui Dumnezeu. Nu asa cum imi spui tu ca te intuneci si nu stii unde esti. Deci fii atent, ca acestea sunt gresite.
Mai imi spui ca trupul este ca paralizat, ca si cand ar fi mort. Iti spun ca de multe ori trupul este ca paralizat, dar mintea devine toata ochi si inima simte multa dulceata si bucurie fara masura. In fine, daca acestea sunt asa cum iti scriu eu, nu sunt totusi masuri mari, ci sunt pentru incepatori. Cand se curateste sufletul, atunci vede astfel de lucruri. Cand este deplin curatit, atunci vede altfel. Dar despre aceasta nu-ti scriu, pentru ca nu le poti inlelege. Acum, acestea iti spun numai : sa te rogi la Dumnezeu sa-ti dea cunostinta distingerii duhovnicesti, cum trebuie sa gandesti si ce trebuie sa ai in mintea ta pana cand te vei invrednici sa ajungi la adevar. Iar Adevarul este Hristos, a caruia este slava si puterea in veci. Amin.

3. Despre lucrarea duhovniceasca a cugetului si cum trebuie sa gandim

Ai aflat, fiule, raspunsurile la intrebarile tale. Acum, asculta si cum trebuie sa lupti cu vrajmasii. Sa citesti cu multa atentie, de multe ori, ca pe o lectie. Ca sa cunosti ce anume sa cauti si cum trebuie sa lupti cu gandurile mandriei, care iti spun ca ai ajuns la sfintenie sau ca ai har si ca plangi mult.
Sa spui Domnului cele de mai jos :
"O, Preaiubitul meu, Preaduice Iisuse Hristoase !
Cine Te-a rugat pentru mine si cine s-a rugat la Tine de m-ai adus pe lume si de m-am nascut din parinti buni si credinciosi, nu din turci, franci, masoni sau evrei sau pagani, care nu cred in Tine si sunt ca si cum nu s-ar fi nascut pe deplin si care vor fi dati iadului vesnic ? Cat de mult trebuie sa Te iubesc eu si sa-Ti multumesc pentru darul atat de mare si pentru binefacerea ce mi-ai facut ? Si sangele meu de mi-as varsa pentru Tine, nu este de ajuns pentru a-Ti multumi.
Si, iarasi, Preadulcele meu Mantuitor, cine s-a rugat pentru mine de ma rabzi de atatia ani, inca din copilarie pacatuind ? Si nu Te-ai scarbit de mine vazandu-ma nedreptatind, furand, maniindu-ma, lacomindu-ma dupa mancaruri si dupa altele, pizmuind si toata rautatea savarsind; si chiar pe Tine, Dumnezeul meu, Te-am hulit prin faptele mele.
Iar Tu, Doamne, n-ai trimis moartea ca sa ma ia in pacat fiind, ci m-ai rabdat cu multa dragoste. O, daca as fi murit, as fi ajuns in iadul cel vesnic ! Cat de mare este bunatatea Ta, Doamne !
Si iarasi, cine s-a rugat pentru mine de m-ai adus la pocainta si la spovedanie, apoi m-ai imbracat in Schima cea Mare si ingereasca ? O, slava maretiei Tale, Doamne ! Cat de mare si infricosata este iconomia Ta, Doamne ! O, cat de bogat este darul Tau, Stapane ! O, vistieriile Tale, care nu se golesc niciodata si tainele Tale de negrait ! Cine nu se infricoseaza vazand bunatatea Ta ? Cine nu se minuneaza vazand mila Ta cea bogata ? Ma infricosez, Stapane, sa spun bogatia darurilor Tale.
Stapanul meu si Domnul Se rastigneste pentru a-l mantui pe cel care Il rastigneste. Eu, prin pacatele mele, pe Facatorul meu Il rastignesc si Cel care m-a creat ma elibereaza pe mine ! O, dulce iubire, Iisuse, cat Iti sunt de indatorat ! Nu, Creatorul meu, nu pentru viata vesnica pe care mi-ai fagaduit-o trebuie sa Te iubesc, nici pentru Rai; ci sunt indatorat sa Te iubesc pentru ca m-ai eliberat din robia pacatului si a patimilor."
O, mare minune ! Care rob rascumparat cere plata pentru ca lucreaza la Stapanul sau ? Cum sa ceara libertatea, din moment ce este dator cu banii de rascumparare ? Iata, Imparatul si Domnul tuturor S-a rastignit pentru tine si te-a eliberat din robia demonilor. Si li-a dat poruncile ca medicamente impotriva patimilor, ca lucrand aceste porunci sa scapi de patimile care te biruiau. Iti spune : Nu desfrana si osteneste-te sa fii cuminte, caci daca nu vei deveni cuminte, vei deveni neaparat desfranat. Nu fura, pentru ca sa devii credincios; caci daca nu te silesti sa devii credincios, vei deveni hot. Nu fi iubitor de arginti, pentru ca sa fii milostiv; caci daca nu te silesti sa fii milostiv, vei deveni iubitor de arginti. Nu lacomi cu pantecele, ca sa devii infranat. Sa ai multa dragoste, ca sa nu devii pizmuitor. La fel si toate celelalte virtuti.
Daca Domnul, mai intai prin dumnezeiescul Botez, ne-a eliberat, ne-a dat apoi dumnezeiestile Lui porunci ca medicamente impotriva patimilor, pentru ca sa nu mai cadem iarasi in robia pacatului. Asadar, noi nu lucram pentru Dumnezeu pentru ca Acesta sa ne fie dator cu plata; nu lucram pentru viata vesnica, ci, ca niste robi rascumparati, lucram pentru a nu deveni robi ai demonilor. Suntem datori sa lucram pentru ca am fost rascumparati. Si daca suntem datori, trebuie sa-L slujim cu multa smerenie, pazind toate poruncile Lui. Si daca vom fi aflati slugi credincioase, atunci Domnul ne va da in dar harul Sau dumnezeiesc si ne izbaveste de patimi. Ne daruieste Imparatia cereasca a Sa, spunand : " Vino, sluga buna si credincioasa ! Peste putin te-ai aratat credincios, peste multe te voi pune !" Vezi, fiule ? Nu ne spune : " Vino sa-ti dau plata pentru ostenelile cu care ai lucrat pentru Mine", ci vine cu milostivire; din iubire ne daruieste, prin bunatate a Sa cea multa, dulcele Sau har. Ne curata de patimile care ne stanjenesc atat si ne invredniceste de Imparatia Sa.
Asadar, cand te indrepti spre a savarsi datoria ta, rugaciunea, apropie-te cu multa smerenie, cerand mila lui Dumnezeu. Nu ca si cum iti este dator si trebuie sa-ti dea har, ci pentru ca esti captiv si ceri har ca sa te eliberezi, zicand : "Stapane preadulce, Domnul nostru Iisus Hristos, trimite harul Tau cel sfant si dezleaga-ma din legaturile pacatului. Lumineaza-mi intunericul sufletului, ca sa inteleg nemarginita Ta milostivire, sa Te iubesc si sa-Ti multumesc cu vrednicie Tie, preadulcele Mantuitor al meu, care esti vrednie de toata iubirea si multumirea.
Da, bunule binefacator si preamilostive Doamne, nu lua de la noi mila Ta, ci milostiveste-Te spre zidirea Ta.
Cunosc, Doamne, greutatea faradelegilor mele, dar am vazut si mila Ta cea netarmurita. Vad intunericul din sufletul meu cel impietrit, dar cred cu nadejdi tari, asteptand luminarea Ta dumnezeiasca si izbavirea de patimile mele cele rele, viciene si infricosatoare; cu rugaciunile preadulcii Tale Maici, ale Stapanei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria si ale tuturor Sfintilor. Amin. "
Sa nu incetezi a te ruga astfel lui Dumnezeu pana la suflarea ta din urma, si Dumnezeu iti va implini cererea. Caruia se cuvine slava si puterea in vecii vecilor. Amin.

4. Despre rugaciune; daca ne vine ajutorul dumnezeiesc, cum sa luptam cu gandul parerii de sine

Ai invatat, fiule, cum sa gandesti; invata acum si cum sa lupti. Daca Bunul Dumnezeu ne cerceteaza si ne elibereaza de patimi si ne arata nemarginita Sa iubire, sa nu crezi ca nu mai ai nevoie de paza. Ci afla ca, atata timp cat suntem saraci, cerem bogatie. Iar cand ne imbogatim, atunci avem mai multa teama, ca nu cumva sa se intample sa adormim sau sa nu fim atenti si sa intre hotii sa ne fure comoara.
Asculta un exemplu despre hoti :
In timp ce te rogi, iti vine luminare dumnezeiasca, simti bucurie si dulceala de negrait. Imediat, un hot, parerea de sine, vine si iti spune in taina : " O ! Acum te-ai sfintit !" Spune-i : " Inceteaza, demon viclean ! Chiar daca ajung si pana in al treilea cer, de la mine nimic nu este. " Iata ce spune Pavel : " Am fost rapit cu rapire si am auzit cuvinte de negrait ". Oare acesta a urcat cu voia lui ? Nu. Si daca altcineva l-a dus, a avut el ceva al lui ? Nu. Iata, iarasi spunea, cand mantuia toata lumea cu predica sa : "Nu din voia mea fac acestea, ci din voia lui Hristos, Cel care lucreaza in mine."
Vezi, fiule ? Ce a avut acela care sa fi fost al lui, din moment ce altcineva l-a dus ? Spune, asadar, si tu catre mandria cea rea ca daca vei urca si pana la ceruri si vei vedea pe Ingeri si vei vorbi cu Domnul, nimic nu este de la tine. Ci a vrut Imparatui sa ia lutul, noroiul din mocirla si sa-l aseze langa tronul Sau. Nu este El, oare, imparat ? Nu face El ce vrea ? Poate, atunci, sa se mandreasca lutul, deoarece este langa Imparatul ? Nu. Ci mai curand se minuneaza de bunatatea Imparatului si de smerenia Lui. Cum de nu S-a scarbit de lutul cel murdar, ci l-a adus langa El ? Deci, asa cum El Insusi te-a ridicat din noroi, la fel, iarasi, cand vrea El, te arunca jos in firea ta, care este noroiul. Asadar, nici atunci cand te-a inaltat nu a fost vreo reusita a ta, nici cand te va arunca jos, acolo de unde te-a luat, sa nu te intristezi, ci sa spui : "Eu, Doamne, sunt vrednic de a fi numit fiu al iadului si nu ma plang, pentru ca faptele acestuia le-am savarsit si le savarsesc. Dar Tu ai vrut si m-ai inaltat la ceruri; Tu, apoi, vrei sa ma arunci in iad; faca-se voia Ta cea sfanta. "
Numai atunci trebuie sa-ti para rau, cand tu faci pacatui si cazi. Si sa nu te intristezi pentru ca ai cazut, ci sa te intristezi pentru ca ai intristat pe Dumnezeu dupa ce ti-a aratat atata iubire, tu dovedindu-te nemultumitor. Dar si atunci sa-ti innoiesti nadejdile si sa te ridici. Sa nu deznadajduiesti pentru ca ai pacatuit. Iar daca fara a pacatui te-ai schimbat, nu te teme, ci bucura-te, pentru ca ai vazut bunatalile lui Dumnezeu si ai dobandit mai multa credinta si nadejde fierbinte, Sa te ingrijesti, cu mila lui Dumnezeu si cu iubirea Lui de oameni, sa devii mostenitor al bunatatilor pe care le-ai vazut. Sileste-te, atunci, sa ajungi la mai mare smerenie.
Cand, iarasi, demonul cel rau iti spune ca esti deasupra celorlalti calugari, spune-i : " Inceteaza, demon viclean, pentru ca daca vrea Domnul sa reverse harul Sau dumnezeiesc peste toti oamenii, toti vor deveni la fel ". Prin urmare, cu ce este vinovat cel care nu are har sau are putin ? Iata ca Domnul da unuia cinci talanti si aituia doi. Este cumva vinovat in vreun fel cel care a primit numai doi ? Nicidecum. Domnul cunoaste cum este bine pentru fiecare. Dar, desi i-a dat numai doi, aude si el acelasi glas, care-i spune : " Intra intru bucuria Domnului tau ". Nu i-a spus : " De ce nu ai facut si tu zece talanti ? " Vezi deci, fiule ca, daca ai primit mult de la Dumnezeu, mult iti va si cere.
Asadar, nici cel care a primit mult har nu poate sa dispretuiasca si sa judece pe cel care nu a primit, nici cel care nu a primit acelasi har nu trebuie sa se intristeze si sa carteasca pentru ca nu i-a dat si lui Dumnezeu la fel. Cel care are harul trebuie sa aiba indelunga rabdare fata de cel care nu are, purtand toate neputintele lui trupesti si sufletesti si indrumandu-l cu multa grija pe calea cea duhovniceasca, pana cand si acesta va ajunge sa inmulteasca talantii sai; sau pana cand va veni o raza care sa-i deschida si sa-i lumineze si lui ochii sufletului, sa vada neputinta sa si sa asculte fara ezitare de Cel care este deasupra sa.
Acesta este, fiule, modul in care trebuie sa intelegem lucrurile; ca, adica, fara ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic, dupa cum ne spune Domnul : " Fara Mine nu puteti face nimic ", sau " Daca nu va zidi Domnul casa, in zadar se vor stradui ziditorii ". Trebuie sa cerem sa ni se dea si cunoastere duhovniceasca cu duhul distingerii, pentru ca, fara acestea, si cele care ni se par bune la prima privire sunt rele si anapoda. Acolo unde vedem noi miere poate sa fie otrava. Distingerea sau vederea clara vede, masoara si cantareste, iar cunoasterea risipeste si alunga orice rautate si gand de mandrie; smerenia le aduna, iar harul si iubirea le pazesc, ca pe o vistierie a tuturor virtutilor. Si Iisus a venit si S-a rastignit pentru ca sa ne arate noua nemarginita dragoste pe care o are pentru zidirea Sa. Lui se cuvine slava si puterea in veci. Amin.

5. Despre cum vine dumnezeiescul har si cum se cunoaste, si despre calea cea scurta

Asculta, fiul meu, cum vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaste. Nu spunem noi ca cel care a gustat o data vinul, atunci cand i se da sa bea otet il cunoaste ?
Asa se intampla si cu cel care a cunoscut harul dumnezeiesc. Cel care a gustat intai harul cunoaste inselaciunea. Demonul se preface oferindu-se ca har, dar cel care a mancat o data din fructul adevarului, cum am spus, acela cunoaste fructul inselaciunii. Numai putina atentie daca da mintea ratacirii, atunci se umple inima omului de tulburare. Mintea se intuneca si chiar perii capului se ridica. Dar si il umfla ca lucrul umflat de vant. In timp ce harul dumnezeiesc este dulce, pasnic, smerit, linistit, curatitor, luminator, aducator de bucurie si nu lasa nici cea mai mica indoiala ca este, cu adevarat, har dumnezeiesc.
Fii tare atent sa afli in ce fel vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaste calea adevarului de cea a inselaciunii. Spunem, mai intai, ca viata monahala este dupa cum urmeaza :
Dupa ce harul lui Dumnezeu il lumineaza pe om si acesta pleaca din lume si vine la obste sau unde sunt mai multi frali, face ascultare fata de toti fratii si se linisteste pazind toate poruncile dumnezeiesti implinind apoi toate indatoririle duhovnicesti randuite si asteapta cu multa nadejde mila iubitorului de oameni Dumnezeu. Aceasta este calea comuna pe care pasesc cei mai multi parinii. Exista insa si o cale mai scurta, despre care vom vorbi aici. Aceasta cale scurta nu este descoperire a cunoasterii omenesti, ci a Stapanului Insusi, care indruma pe fiecare, asa cum este voia Sa cea sfanta.
Si daca iubitorul de oameni si bunul Dumnezeu trimite raza harului Sau dumnezeiesc in inima pacatosului, de indata acesta se ridica si incepe sa caute duhovnici pentru marturisirea relelor pe care le-a savarsit. Cauta apoi si pustiuri si pesteri pentru a se pazi de patimi si pentru indreptarea, relelor de mai inainte prin foame, sete, frig, cald si celelalte nevointe. Iar Domnul ii trimite mai multa caldura - care ca un camin aprins aprinde inima sa spre iubirea infocata de Dumnezeu - zel nemasurat spre implinirea poruncilor dumnezeiesti si ura netarmurita impotriva patimilor si a pacatului.
Si incepe atunci sa-si imparta cu multa bunavointa tot ceea ce are, fie putine, fie multe. Si daca ajunge intru totul sarac si pazeste in parte poruncile dumnezeiesti, nemaiputand sa stavileasca dragostea si dorul pentru pustiu, alearga precum un cerb insetat, cautand indrumator pentru urcarea in vietuirea duhovniceasca.
Dar, din nefericire, pentru ca astazi lipsesc astfel de indrumatori si pentru ca sunt foarte putini cei care urmeaza calea aceasta, de aceea plange si se tanguieste negasind ca in timpurile vechi ceea ce doreste. Ce poate sa faca, totusi, daca are multa ravna pentru linistire ( isihie ) ? Cauta si cerceteaza pe cel cu mai multa experienta si face ascultare de acesta. Cu rugaciunea si cu binecuvantarea lui poate incepe luptele cele duhovnicesti.
Asculta acum acestea : multi dintre cei care au avut ravna au imbracat schima cea mare si au plecat in isihie cu rugaciunea si binecuvantarea staretului, si din timp in timp vin sa ceara sfat. Altii au ramas si au primit binecuvantarea pentru anumite ore sa se retraga in isihie si sa incerce orice nevointa si virtute : sa planga, sa privegheze, sa posteasca, sa se roage, sa citeasca si sa faca metanii dupa putere; in general, sa se ingrijeasca de curatie si sa lupte impotriva patimilor. Si daca ajunge la linistire, printr-o cale sau alta, atunci continua mai departe nevointa.
Aici insa este nevoie de multa atentie. Multi s-au despartit si au plecat nu pentru ca ardeau de dragoste pentru Hristos si doreau luptele si necazurile, sau pentru ca doreau linistirea pentru vindecarea patimilor, ci pentru ca nu au putut rabda ascultarea si batjocoririle, pentru ca iubeau mai mult voia lor proprie si, devenind robi ai patimilor, slujeau acestora, adica maniei si poftei. Acestia se inseala intru totul.
Iar cel care se retrage in linistire pentru Hristos, acesta are lacrimi tot timpul, plangandu-si pacatele sale si ingrijindu-se neincetat de toata virtutea. Acesta se arunca in lupta pana la moarte Cu multa caldura si credinta si ducandu-si mintea in inima, se sileste, prin inspiratie si expiratie, sa spuna rugaciunea : " Doamne, Iisuse Hristoase... miluieste-ma " si sa-si adune mintea dupa indrumarile sfintilor Parinti niptici.
Toate acestea savarsindu-le si cerand cu multa staruinta voia lui Dumnezeu, ajunge, putin cate putin, sa simta tainic ajutorul dumnezeiesc, care ca o baie, putin cate putin, il curateste. Ii inmoaie inima spre rugaciune, spre jelire, spre ascultare si spre zel si mai multa ravna. Si ca o mama il tine si il invata ca pe un prunc. Cand pleaca harul, acesta, necunoscand intelepciunea lui Dumnezeu, plange si se tanguieste cautandu-l. Si isi impune posturi peste posturi, privegheri peste privegheri, rugaciuni si cereri, crezand ca de catre el poate fi atras harul lui Dumnezeu. Iar ispitele il apasa mai mult si cu mai multe lacrimi cere ajutorul dumnezeiesc. Aceasta este iconomia Proniei dumnezeiesti, ca sa dobandeasca experienta.
Si cand iarasi vine cercetarea dumnezeiasca, acesta ca un copil incepe sa strige : " Ah ! Ah ! Cum ai putut sa ma parasesti ? Fara putin erau sa ma inabuse demonii. Nu mai pleca de acum ! Ah ! Ce sa fac sa te pot pastra ? " El crede ca luptele si nevointele lui aduc harul, de aceea se intreaba ce sa faca pentru a-l pastra. Dar, nici nu apuca sa-l guste bine, ca iarasi pleaca. Dar, incetul cu incetul, incepe sa vina mai des si sa ramana mai mult. Iar copilul incepe sa se obisnuiasca, cu gandul si cu cunostinta, sa prinda curaj, crezand de acum ca i-a fost dat ca plata pentru ostenelile lui.
Timp de trei sau patru ani, el vede harul lui Dumnezeu intarindu-l si inteleptindu-l continuu, patimile imputinandu-se si pe demoni neputand sa mai lupte mult impotriva lui din cauza pazei pe care i-o asigura harul lui Dumnezeu. Daca este treaz, are mangaierea lacrimilor, fie ca merge, fie ca lucreaza. Daca se roaga in taina, are simtirea tainica a norului luminos, care il cerceteaza uneori. Iar daca doarme, fie si numai putin, vede lucruri frumoase, raiuri cu flori aurii si palate imparatesti de nedescris si mai stralucitoare decat soarele, si multe altele, pe care, dupa ce se trezeste, mintea si le aduce aminte si il indeamna spre ravna si caldura, minunandu-se de frumusetea bunatatilor celor vesnice si gandindu-se sa se invredniceasca sa devina mostenitor al acestora.
Dar, fiule, si aici este nevoie de multa atentie si vedere clara, sa nu creada cineva in ceea ce vede in timpul somnului, daca nu cunoaste, mai intai, daca sunt de la Dumnezeu sau de la diavoli. si pentru ca foarte multi nu au puterea de a distinge, atunci este mai bine sa nu le dea nici un fel de crezare. Cele ale lui Dumnezeu se cunosc, totusi. Cand le vede in timpul unui somn profund, cand in somn usor, nestiind daca este in somn sau in trezvie, si pentru putin timp. Iar dupa ce se scoala este plin de bucurie si mintea le revede si ii produc vederea cea duhovniceasca. Ani de-a randul si le aminteste, pentru ca sunt de neuitat.
Cele care sunt de la diavoli umplu sufletul de tulburare. Iar cand se trezesc si mintea vrea sa le aduca la suprafata, se umple de teama si inima nu le primeste. Dar si in timpul somnului cand vede astfel de lucruri, ele nu au stare, ci isi schimba forma, locurile, felurile faptele si miscarile. Si din aceste schimbari, din tulburarea si neplacerea care le insotesc, poti sa cunosti de unde sunt. Mai sunt si altele, din imaginatia mintii si din prea multa mancare, dar nu este nevoie sa le aratam. Dar, cum am spus in alta parte, si rugaciuni neintrerupte face in timpul somnului inima celui ce se nevoieste.
Deci, vazand toate aceste bunatati, pruncul, adica cel care nu are cunostinta necesara pentru ca sa recunoasca si sa distinga Pronia lui Dumnezeu - pentru ca pana acum este hranit cu lapte si pentru ca nu a dobandit inca ochi curati, ci pana aici este plin deopotriva de lumina si de intuneric si faptele lui sunt amestecate cu patimile, incepe sa gandeasca despre sine ca, prin luptele si necazurile sale, iata ce i-a daruit Dumnezeu. Iar demonul cel rau seamana in taina otrava ca oarecand Evei, si pruncul deschide urechile. Aceasta se intampla si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa invete smerenia.
Si vine, deci, demonul inselator sa-i spuna : " Vezi, ca astazi zic ca nu mai da Dumnezeu har ". Vezi ? Pentru ca nu vor sa se nevoiasca, il impiedica si pe cel care se nevoieste spunandu-i : te vei rataci, vei cadea, vei slabi.
Si multe altele il invata cel vechi in rele. Iar el, necunoscand plasa care i se tese, deoarece este fara experienta, este inselat si primeste minciuna ca adevar.
Aceasta se intampla, cum spuneam, si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa-l intelepleasca si sa nu ramana pentru totdeauna prunc.
Slava intelepciunii si cunostintei lui Dumnezeu, care randuieste in feluri diferite vindecarea sufletului nostru; slava si lauda totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

6. Despre cum cad in ratacire astfel de nevoitori, cand nu au indrumator; si care este medicamentul pentru vindecarea lor

Ai auzit pana acum cum vine harul. Asculta si cum se inseala multi. Se cere multa atentie de la cei care se nevoiesc. Multi dintre ei au cazut in zilele de demult si multi cad si astazi in fiecare zi. Pentru ca, daca primesc minciuna drept adevar, firesc este sa inceapa sa spuna si sa invete ca omul vrea, dar nu face. Ca, daca vrea si se sileste, el poate deveni salas al harului. Si luptandu-se cu manie impotriva celor care nu sunt de acord cu ei, putin cate putin cad in ratacire si devin robi ai demonului, spunand ca toti se vor duce in iad, pentru ca nimeni nu are cunostinta ,in afara de ei. Inceteaza sa se mai increada in cei care il povatuiesc spre binele lui. Si se inchide in sine, facand voia demonului care salasluieste in el. Si daca ramane inchis, ori il va sufoca, ori il va spanzura, convingandu-l ca, astfel, va deveni martir. Iar daca nu face aceasta, il va arunca in indiferenta si nepasare, sa se lase de toate si sa bea si sa manance, fara sa inteleaga ca a cazut si ca trebuie sa ceara vindecare, ci sa creada ca merge bine, ca aceea este calea cea dreapta si adevarata. Iar Domnul nostru, Iubitorul de oameni, il asteapta sa inteleaga cand a cazut. Daca va intelege caderea, atunci are vindecare.
Aceasta, deci, fiule, este o ratacire. Si medicamentul ei este sa cunosti ca ai cazut si cu lacrimi multe sa cauti doctor cu multa experienta, in masura sa te izbaveasca, sa-ti dea medicamentele potrivite pentru sanatatea sufletului. Iar noi sa ne intoarcem acolo unde am ramas si sa spunem :
Daca omul nu pleaca in afara, ca acesta despre care am vorbit, dar are necunostinta si gandeste ca prin sine a dobandit harul, sau are pretentia in plus ca omul, daca se sileste pe sine, poate sa primeasca har, dar are si frica si spune cu vederea naturala a lucrurilor : " Cum sa judec eu pe ceilalti, ca ei nu au cunostinta si numai eu dintre toti m-am aflat luminat ? " si luptandu-se cu gandurile, loveste si este lovit. Iar harul lui Dumnezeu, putin cate putin, se indeparteaza si il lasa sa cada in ispite pentru a invata smerenia. Si acesta, nesuportand lupta crancena a gandurilor si temandu-se sa nu rataceasca, alearga sa caute un duhovnic cu experienta care sa-i vindece rana.
Dar, desi toti Parintii sunt buni si sfintiti si fiecare isi spune parerea sa, acesta insa nu se vindeca, pentru ca nu a sosit ceasul ca Dumnezeu sa descopere doctorul si medicamentul potrivit. De aceea nu primeste stire, pentru ca ii este lui mai de folos cuvant mai presus de acesta pentru a-l smeri si pentru a-l determina sa se lepede de mandrie. Si neafland ceea ce cauta - deoarece nu are rabdare ca aceasta sa vina atunci cand vrea Domnul - mai mult se mandreste. Atunci este parasit si lasat in slabiciunea firii. Harul pleaca. Trupul slabeste. Nu mai poate sa-si faca cele indatorate dupa randuiala, cum le facea altadata. Il strivesc nepasarea, neglijenta, greutatea trupului, somnul fara masura, paralizia madularelor, intunecimea mintii, tristetea fara mangaiere, ganduri de necredinta, frica de ratacire. Si neputand sa suporte toate acestea, alearga dupa ajutor. Dar, asa cum am spus de multe ori, astazi este greu sa gasesti indrumator practic. De aceea, unul ii spune sa manance lapte, oua, branza sau carne ca sa se intareasca; si acesta, neputand alteeva sa faca, se lasa convins, Pentru ca si-a pierdut rabdarea si s-au racit zelul si caldura credintei, si din cuvintele tuturor a ajuns ca un nebun. Altii ii spun : " Esti pierdut !" Altii : " Esti ratacit, asa s-au pierdut si altii !" si fiecare dupa puterea sa, din dragoste, ii spune ceea ce stie. Acesta incepe sa manance, sa bea, sa sape si celelalte. si astfel, pustnicul niptic de mai inainte devine comerciant, gradinar, cultivator de vie sau altceva asemenea, si nu se mai multumeste nici macar sa ramana in calea comuna a Parintilor, ci sau va lepada definitiv Schima si se va casatori, sau va deveni, cum am spus, rob al trupului si dusman al celorlalti asceti. Si cand va auzi pe cineva ca posteste sau privegheaza, ca plange sau se roaga, acesta se va mania, se va tulbura si va spune : " Toate sunt niste rataciri, vei rataci. Astazi nu mai vrea Dumnezeu astfel de lucruri. Eu am facut aceste lucruri si erau gata sa ma lege in lanturi. Un astfel de om dispretuieste complet indatoririle lui duhovnicesti, traind in mare nesimtire, aflandu-se in pragul iadului din cauza pacatelor pe care le savarseste clipa de clipa. Mai mult, el devine si obstacol in calea mantuirii celorlalli. El vrea ca toti sa fie ca el, care la inceput a fost un luptator fierbinte, iar acum este rob al demonilor.
Aceasta, fiule, este deci o alta ratacire in care pot aluneca nevoitorii. Medicamentul ei este smerenia inimii; sa revina acolo unde era la inceput si, cu multa rabdare, sa astepte mila lui Dumnezeu. Si, daca vine ajutorul dumnezeiesc, bine; daca nu, sa ramana in ascultare pentru a se smeri, pasind pe calea comuna a Parintilor. Noi sa venim iarasi la ale noastre si sa spunem :
Daca acesta despre care am spus suporta lupta cu multa rabdare, asteptand milostivirea lui Dumnezeu, smerindu-se; si dupa ce, mai intai va incerca putin din indrumarile Parintilor si va vedea ca nu se intampla nici o vindecare - : pentru ca nu sunt medicamentele potrivite cele pe care i le dau, ci este ceva diferit, ceea ce au, desigur, ceilalti - incepe cu multe lacrimi sa ceara de la Dumnezeu si de la oameni.
Dar Bunul Dumnezeu ascunde si mai mult harul Sau si il lasa prada ispitelor pana se va smeri cu desavarsire si se va invata bine cum sa gandeasca, deoarece are inca mandrie. Aici este cea mai mare lupta. Aici vointa luptatorului se incearca precum aurul in foc. Si pentru ca este plin de patimi, mai presus de toate de mandrie, este lasat in mainile fricii, ale tristetii, maniei, hulei si ale oricarei rautati a vrajmasului. Si gusta in fiecare clipa din inabusirea sufleteasca si bea din apele iadului; patimile sale sunt lucrate zi si noapte de demoni. Iar Domnul sta departe, neintarindu-l ca la inceput.
Cel care se lupta cu adevarat, in ciuda tuturor acestor pericole, nu paraseste campul de lupta, ci se lupta, adunand neincetat partile corabiei sale, desprinse in lupta cu demonii. Isi plange si isi jeleste ranile si incearca sa si le vindece. Asteapta cu mare agonie sau sa ia sfarsit ispitele, sau desfiintarea sa definitiva. Avand insa putina nadejde, mai spune : " Mai bine sa mor in lupta, decat sa parasesc lupta si sa las si-i fie hulita calea Domnului, din moment ce am atatea marturii ca pe aceasta cale au mers toti Sfintii nostri. Mai mult decat toti ceilalti Parinti, despre acestea ne asigura Avva Isaac Sirul, lauda isihiei si mangaierea ascetilor." Cu astfel de mangaieri, el isi vindeca putin frica si castiga in rabdare. Trupul sau si-l vindeca cu putina hrana, pentru a putea suporta necazurile si luptele trupesti si toate puterile mintii le pune in slujba atentiei, ca nu cumva in tulburarea pe care o provoaca demonii si patimile sa ajunga sa huleasca numele lui Dumnezeu.
Aceasta lupta grea tine mult timp, in functie si de rabdarea fiecaruia si de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu o ingaduie pana cand acesta se va curati deplin de diferitele patimi si va fi adus la cunoasterea desavarsita pentru a vedea bine care sunt de la sine si care de la Dumnezeu. Si, dupa ce va fi ispitit atat cat trebuie, incepe sa gandeasca spunand in sine: " O, umilule si netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cum ca ceilalti nu se nevoiesc si de aceea nu inainteaza? Vai tie, ca daca Domnul nu va zidi casa sufletului tau, in zadar te ostenesti.
Acestea si altele ca acestea gandind, se lupta neincetat cu demonii, dand el una si primind zece in loc. Iar aceasta una pe care o da el este rabdarea, pe care nu i-o ia in intregime Dumnezeu, ci ii mai lasa putina, cat sa poata sa reziste cu multa silinta. Si, in taina, ii spune o voce: " Ai grija, nu te clinti din locul tau pentru ca vei cadea si te vei pierde definitiv. Si se va sterge amintirea ta din cartea vietii. Vei deveni mai rau decat cei din lume ". Pentru toate acestea rabda. Iar demonii cei rai il lupta neincetat, numai ca nu-l inabusa. In somn ii vede pe demoni, legiuni intregi, care il chinuie in nenumarate feluri. Iar treaz fiind, vede toate tulburarile patimilor. Preabunul Dumnezeu sa ne dea noua curaj si rabdare pentru a putea trece in siguranta acest mare pericol sufletesc.

7. Despre cum revine harul dumnezeiesc, dupa ce, mai intai, am fost bine incercati

Este bine acum sa auzi cum randuieste inteleptul Carmuitor sfarsitul ispitelor si revenirea harului Sau dumnezeiesc. In cele din urma, dupa ce ajunge sa se cunoasca bine, sa vada slabiciunea firii omenesti si realizeaza smerenia in adancime, atunci Domnul ii spune: "Ajunge lupta inabusirii sufletului, sa-l ajutam pe cel ranit." Nu trimite un inger ca sa-l ajute, deoarece nu este in stare sa poarte firea veacului urmator, nici nu-i da har lui personal, ca la inceput, pentru ca sa nu spuna ca i s-a dat pentru rabdarea si pentru lupta sa. De aceea Preainteleptul Dumnezeu, care toate le randuieste pentru binele nostru, care ne ridica la cer si ne coboara in iad, care omoara si iarasi aduce la viata, Acesta ingaduie ispitele pentru curatie si vindecare, dar atunci cand soseste timpul potrivit, iarasi intr-un mod potrivit le pune capat cu multa intelepciune.
Ridica un Parinte duhovnicesc (Gheron), si el supus patimilor, dar practic si cu multa experienta, bun indrumator, care sa poata salva suflete, sau mai curand Dumnezeu insusi Se salasluieste in el si vorbeste prin el si il aduce la intalnire. Si, in timp ce are loc dialogul, iata si revenirea harului dumnezeiesc. Parintele ii vorbeste si cuvintele lui strabat ca fulgerele adancul inimii acestuia, si lumina dumnezeiasca impresoara sufletul lui, si demonii fug departe, neputand sta impotriva duhovnicului. Deoarece, in clipa aceea, parintele este in intregime foc dumnezeiesc si cuvintele lui umplu pe celalalt de luminare dumnezeiasca, iar sfaturile lui sunt foarte subtiri, de mare intelepciune si cunoastere, pline de vedere duhovniceasca, deoarece sunt insotite de har dumnezeiesc. Si de indata ce patrund in inima, mintea se misca spre mirare si admiratie, deoarece invatatura aceea este mai presus de minte si contine toate cele necesare pentru a putea ridica sarcina rautatii demonilor. Dupa ce il intareste suficient si ii da atatea indrumari cate sa-i salveze sufletul, se despart. Si intreaga noapte a iernii a trecut ca o clipa, ca prin minune, fara sa inteleaga cand a trecut.
Dupa despartire, intorcandu-se la ale sale, cel care era mai inainte prunc, acum, incercat prin lupta cu demonii, striga, curgandu-i siroaie lacrimile dulci ale iubirii: " Cu rabdare am asteptat pe Domnul si m-a cercetat " si " daca nu ma ajuta Domnul, sufletul meu ar fi locuit in iad ", si multe asemenea. Dupa ce a venit in chilia sa si a pus in lucrare indrumarile, de indata a fost eliberat de toate cel care mai inainte il stapaneau.
Si dupa putin timp, cu rugaciunile parintelui duhovnic, pe care il vedea si in timpul somnului si care il intarea, se vindeca deplin. Umplandu-se de dragostea lui Hristos, patimile sale se linistesc si vine pacea gandurilor. Primeste si putere in credinta, care vine din contemplatie, si nu ca la inceput, din citiri si din speranta tainica pe care o avem de la Sfantul Botez si din invataturile cele drepte, ci credinta care vine din vederea cea duhovniceasca; vede si crede, deci. La fel si celelalte daruri ale lui Dumnezeu, vin ca un lant, har si mila, fara ca acesta sa le ceara. Nici chiar cand sta la rugaciune nu poate sa spuna: " Da-mi cutare sau cutare ", pentru ca Domnul ii da mai mult decat ar cere el. Iar rugaciunea lui este numai sa se faca voia lui Dumnezeu. Si, din cand in cand, in timpul rugaciunii, este rapit de dragostea lui Iisus. Si multumind Domnului fara incetare pentru atatea binefaceri, mintea lui este rapita in multa mirare si admiratie. Si suflarea harului dumnezeiesc patrunde in gura lui. Si Hristos domneste intru el. Si, dupa ce trece putin de la aceasta vedere dumnezeiasca, acesta devine ca si cand nu ar mai avea trup. Si minunandu-se de toate, striga: " O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al cunoasterii lui Dumnezeu ! O, cat de necercetate sunt tainele Tale, Doamne ! Cine poate intelege bogatia nemasurata a harului Tau ? Si ce limba poate explica tainele Tale cele mai presus de intelegere ? O, Doamne, de nu ai tine apele harului Tau, omul s-ar topi ca ceara la fata focului !"
Zicand acestea, el se vede pe sine mai rau si decat taratoarele pamantului. si vrea, daca ar fi posibil, sa aiba in inima pe toti oamenii, pentru ca si acestia, vazand, sa se mantuiasca, chiar daca el ar fi mult vatamat de harul lui Dumnezeu. Dar pentru ca si acest lucru l-a aflat - cum ca nu este posibil ca cineva dintre oameni sa mantuiasca pe ceilalti oameni - de aceea se multumeste sa ramana in linistire si sa se roage pentru toti ca sa-i mantuiasca Dumnezeu.
Acesta, fiul meu, este, in cateva cuvinte, modul lucrarii harului dumnezeiesc, si cel care a ajuns pana aici poate sa ne spuna ce altceva mai vede, daca nu s-a intamplat sa aiba alte obstacole. Deoarece acesta mananca iubire dumnezeiasca si bea vinul pe care l-au baut toti Cuviosii Parinti care au mers pe calea aceasta si au fost izbaviti de necazuri. Dar harul nu mai pleaca asa cum pleca la inceput. In afara de faptul ca ar interveni vreo instrainare. O, sa nu fie, Doamne !
Asadar, daca si tu, fiul meu, faci ascultare, vei ajunge sa vezi toate acestea. Iar eu las pana aici cuvantul meu, pentru ca sa-ti vorbesc si despre o alta ratacire. Acum iti spun numai ca toate aceste ispite prin care a trecut, toate furtunile si naufragiile, toate spaimele si greutatile s-au intamplat pentru ca nu a avut indrumator sa-l sprijine si sa-l sfatuiasca. Pentru ca este aceasta lipsa de astfel de indrumatori practici, de aceea este minune daca se gaseste unul la mie, care sa paseasca pe aceasta cale foarte riscanta. Aceasta, cum am spus mai inainte, este calea scurta a lui Dumnezeu, care conduce pe om la viata vesnica. si pentru ca exista aceasta lipsa se intampla si atatea rataciri.
Harul lui Dumnezeu, dupa ce a fost gustat de nevoitorul incepator la inceput, trebuie sa plece, pentru a-l antrena pe acesta sa devina ostas lucrator ai lui Hristos. Fara astfel de incercari nimeni nu a ajuns la desavarsire. Punctul acesta in care multi au cazut in ratacire, cum am spus, este punctul in care harul lui Dumnezeu se retrage pentru a ne intari prin incercari, ca sa nu mai fim prunci, ci soldati incercati in razboaie. " Domnul doreste ca noi sa devenim barbati vrednici, luptatori curajosi, in masura sa pazim bogatia Sa. De aceea ne lasa sa fim ispititi.
Iar Sfintii Parinti, care ne invata sa fim la inaltimea virtutilor cum ar fi ascultarea - devenind astfel urmatori ai lui Hristos - urmaresc acelasi scop. Adica acela de a ne curati de diferitele patimi ale gandului si ale placerii de sine a propriei vointe, pentru ca sa primim har dumnezeiesc. Si iarasi, cand pleaca harul pentru a ne cali, parintele indrumator este ca un alt har, care ne sprijina si ne indruma cu cuvintele faptelor pe care acesta le-a faptuit si ne incalzeste zelul pana cand, cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu rugaciunile parintelui, ne vom izbavi de lupte. Si iarasi ,ne va cuprinde harul si dulcele Iisus ne va incredinta cu desavarsire comorile Sale.
Nu exista nici un alt scop pentru care omul sa faca ascultare. Astazi insa, fiecare crede ca isi ia ucenic pentru ca sa-l invete cum sa scoata bani, sau sa sape gradina, sau sa devina negustor, sau sa-l lase mostenitor pentru casa sau chilia sau magazinul sau, sau pentru ca sa-i slujeasca.
Noi, insa, spunem ca astfel de lucruri nu este nevoie sa se intample si ca singurul scop pentru care merge ucenicul la parintele sau si face ascultare deplina este urmatorul : pe de o parte, Parintele, arzand de dragostea lui Hristos, sa transmita talantul bogatiei virtutii sale, iar pe de alta parte ucenicul, daca are, lepadare de sine desavarsita si taiere a voii, facand ascultare deplina si bucurandu-se de har din partea Parintelui sau, atunci isi va implini toate treburile necesare pentru intretinerea casei.
Pentru ca s-a pierdut acest scop adevarat al monahilor si, intre mii de calugari, numai de se vad cativa ca niste scantei, si acestia sunt vazti de miile de calugari ca niste rataciti. Iar acestia, neavand cui sa transmita aceasta bogatie duhovniceasca, arata tuturor ca sunt rataciti si neinlelepti.
De aceea, cei ce se nevoiesc, atunci cand ajung la punctul in care harul ii paraseste, neafland medicamentul potrivit pentru vindecarea neputintelor, cad, se ratacesc si astfel se pierd nenumarate suflete, care au aratat la inceput multa vointa si zel pentru Dumnezeu. Cei care nu cunosc, din ignoranta, au numit calea Domnului pe care au mers picioarele indurerate ale sfintilor, cale ratacitoare. Si, din nestiinia, pacatuiesc si hulesc calea lui Dumnezeu si impiedica pe cei care vor sa mearga pe ea. Cel putin sa spunem, atunci cand ne intreaba cineva. " Eu, fiul meu, ca slab ce sunt, nu pot sa urmez calea aceasta. Tu insa, daca ai ravna, ingrijeste-te sa afli o astfel de cale. Si daca o gasesti, urmeaz-o cu multa credinciosie, iar daca nu o gasesti, urmeaza calea comuna a Parintilor, pe care vei avea multi impreuna mergatori si indrumatori si nu vei avea teama ca te ratacesti. "
Acesta este adevarul curat si nepatimas al lui Dumnezeu. Cine va spune asa va scapa de multe capcane. Iar daca esti intrebat, spune ca acea cale este ratacita si toti cei care merg pe ea sunt rataciti, ca acesta sa afle ca a cazut in cursa diavolului. Sa stie acest lucru si sa ceara mila lui Dumnezeu, inainte de a veni moartea si de a fi astfel inchisi pentru totdeauna in iad. Atunci nimeni nu ne va putea izbavi pe noi din osanda cea vesnica, pe care am dobandit-o din pricina lipsei de educatie a gurii noastre.
Si, in timp ce Tatal Luminilor a dat toata Judecata Fiului, noi, necugetatii, ne grabim sa judecam pe aproapele nostru fara nici o retinere, ignorand lucrarea acestuia si Pronia lui Dumnezeu. A Lui este slava si puterea in veci. Amin.

8. Despre o alta ratacire

Fiul meu, ai sa auzi acum despre o alta ratacire, ca sa stii sa te pazesti. Multi monahi se ingrijesc de o singura virtute si depun toata silinta lor pentru realizarea ei. De exemplu, sa spunem postul, adica sa nu consume ulei sau mancare gatita sau altele asemenea. Isi ingradesc astfel libertatea, crezand gandului lor ca totul este sa postesti. Si practicand aceasta virtute sfatuiesc si pe altii s-o faca, spunandu-le ca aceasta este singura cale si plinatatea tuturor virtutilor si asigurarea mantuirii sufletului, socotind ca are atatia ani de cand nu a mancat ulei sau mancare gatita sau altceva asemenea.
Noi credem ca acesta a devenit rob postului tinut din propria lui voinia si crede ca cine nu face la fel nu se va mantui sau este pe un drum ratacit. Pe un astfel de calugar noi il intrebam : " Omule al lui Dumnezeu, spune-mi, in atatia ani de post, ce ai castigat ? Arata-mi rodul postului tau indelungat si ma voi convinge. O, omule, tu, pentru stapanul tau, postul, ai departat pe altii de mila lui Dumnezeu. Unde ai pus nemarginita mila a bunatatii Domnului? Oare toti oamenii sunt de aceeasi constitutie si au aceeasi putere a trupului ca tine, de ceri tuturor sa fie ca tine? Deoarece nu te conduci cum trebuie pe tine insuti, de aceea bati in nicovala postului atatia ani obolul fierului, pentru ca nu ai duhul deosebirii lucrurilor ". Vindecarea acestuia este de a parasi asa-zisa postire a sa si de a cauta indrumar la duhovnic, cum sa petreaca in continuare.
Un altul se baza pe privegherea sa de noapte si numai despre aceasta vorbea. Si numara anii de cand privegheaza noaptea. Iar pe cel care nu facea ca el il socotea ca mergand intru intuneric. Si acesta trebuie sa paraseasca privegherea sa de noapte si sa urmeze indrumarilor duhovnicului.
Un altul, convins de lacrimile sale, ii invata pe ceilalti aceasta descoperire a sa omeneasca, spunandu-le ca este vai de cel care nu plange ! Iar despre sine crede ca daca plange a ajuns la desavarsire. Si pentru acesta medicamentul este sa cunoasca faptul ca lacrimile trebuie sa fie insotite de smerenie si sa nu considere ca face vreo lucrare a lui Dumnezeu si ca Domnul ii este dator cu har. Ci, chiar daca plange asa cum se cuvine, sa afle ca lucreaza o singura virtute si-i mai lipsesc celelalte nouazeci si noua.
Altul, iarasi, convins de rugaciunea sa, indruma si pe alti sa faca asa, pentru ca astfel vor reusi sa-si lina mintea neimprastiata. La fel si acesta: socoteste aceastii ca pe o descoperire a cunostinjelor sale.
Altul, convins de linistirea ( isihia ) sa, crede ca in aceasta consta toata desavarsirea si socoteste ca, daca vrea, cineva poate sa ajunga la isihie.
Dar ce spun eu ? Sunt oameni care nadajduiesc numai in anii in care au purtat haina monahala si chiar se lauda cu acestia.
Noi despre toate aceste virtuti avem de spus urmatoarele: nu ne indoim ca acestea sunt instrumentele fara de care nu putem ajunge la desavarsire, dar trebuie ca sa ne silim pana la sange pentru a le implini pe acestea toate si multe altele la care nu ne-am referit.
Linistirea ( isihia ) este, intr-adevar, singurul ajutor care contribuie la realizarea tuturor celorlalte virtuti. Dar spunem : nimeni nu poate duce greutatea acesteia in deplina cunostinta si cu discernamant, daca nu-i va trimite Domnul ca dar si mila harul linistirii. Asa incat cel ce se linisteste trebuie sa stie ca linistirea este dar al lui Dumnezeu si Acestuia trebuie sa-l multumeasca.
La fel spunem si despre cel care se roaga. Apostolul insusi spune: " Nimeni nu poate spune Domnul Iisus, decat numai in Duhul Sfant ". Asadar, cum poti tu sa spui ca te rogi curat si tii mintea ta greu de tinut in neimprastiere si inveti ca, daca se va sili, omul poate sa-si stapaneasca mintea sa si sa se roage cu rugaciune curata? Noi spunem ca rugaciunea este singurul ajutor care contribuie la curatirea cugetului, si fara aceasta nu putem sa traim duhovniceste. Dar nimeni nu-si poate tine mintea si nu poate sa se roage cu rugaciune curata daca nu va primi harul dumnezeiesc al cunoasteriiduhovnicesti, sau un gand bun si dumnezeiesc mai presus de fire, sau alta lucrare a harului dumnezeiesc.
Asa incat trebuie sa cunoasca faptul ca nu el isi tine mintea, ci harul dumnezeiesc si se roaga curat pe masura harului dumnezeiesc, care i se da. Sa cunoasea deci ca nu de la sine, ci de la Dumnezeu este rugaciunea curata si Acestuia sa-l multumeasca. Si sa-i invete pe ceilalti ca noi suntem datori sa facem tot ceea ce putem pentru a arata lui Dumnezeu vointa noastra de bine, ca vrem sa ne rugam curat, dar a ajunge la aceasta este al lui Dumnezeu.
Tot asa spunem si celui care are lacrimi. Lacrimile sunt singura arma impotriva demonilor si baie de curatire a pacatelor, daca se intampla cu cunostinta. Dar nu este de la cel care le are. Acela, silindu-se, arata dorinta de a plange, dar a avea lacrimi tine de Cel care cheama norii pamantului si face sa ploua. Sa invete din propria lui experienta ca nu plange atunci cand vrea el, ci atunci cand vrea Dumnezeu. Si sa-I multumeasca lui Dumnezeu, Datatorul a toate. Iar pe cei care nu au lacrimi sa nu-i judece, pentru ca Dumnezeu nu da tuturor la fel.
Acelasi lucru spunem si despre privegherea de noapte, ca aceasta contribuie la curatirea miniii, daca se face in cunostinta si cu discernamant. Dar daca nu ajuta Dumnezeu, aceasta nu rodeste de nici un fel. Cel care poate priveghea peste noapte sa ceara de la Dumnezeu cunostinta si sa se conduca cu mult discernamat, pentru ca fara ajutorul dumnezeiesc privegherea de noapte ramane neroditoare.
La fel cel care posteste si toti ceilalti, daca se conduc bine. Sunt virtuti pe care noi le lucram cu multa silinta pe de o parte, aratand vointa noastra lui Dumnezeu si, de cealalta parte, luptand impotriva dorintei patimilor. Pentru ca, daca nu ne vom sili spre aceste virtuti, vom savarsi mereu pacatul. Acesta este adevarul pur, al nostru, al oamenilor. Ca si cel al agricultorului: el ara pamantul, il curateste, seamana si apoi asteapta mila lui Dumnezeu. Si daca nu trimite Dumnezeu ploi la timpul potrivit si vanturi bune, agricultorul va pierde si ostenelile sale, deoarece locul se va umple de maracini si nu va ajunge sa secere nimic, totul ramanand spre mancare animalelor necuvantatoare. La fel si noi. Daca Domnul nu trimite apele curatitoare ale harului Sau dumnezeiesc, noi ramanem goi de orice rod si faptele noastre ajung hrana pentru demoni. Deoarece le inabusa patimile noastre si nu ajungem sa seceram nimic. Virtutile care nu sunt lucrate cum trebuie se transforma in rautati.
Asadar, dincolo de toate avem nevoie de discernamant duhovnicesc, de deosebirea duhurilor, pe care trebuie cu multa ravna sa-l cerem de la Dumnezeu. A caruia este slava si puterea in vecii vecilor. Amin.

9. Despre felurile aceleiasi rataciri

Asculta si despre alta ratacire, fiul meu: sunt iarasi unii monahi care lucreaza toate aceste virtuti la un loc si nadajduiesc in faptele lor. Si cand se roaga si cer ceva de la Dumnezeu nu o fac cu smerenie, ci cu obraznicie, si indreptatire, ca si cand ar obliga pe Dumnezeu prin, eforturile lor si L-ar indatora. Si cand nu sunt ascultati si Domnul nu le implineste voia lor se tulbura si se intristeaza foarte tare. Iar demonul cel vrajmas, cand ii vede in aceasta stare de necunostinta, ii ataca si cu ganduri spurcate ii invata spunandu-le : " Vezi ? Tu te silesti atata sa lucrezi pentru El si El nici nu te aude ! De ce mai lucrezi atunci ?" Si il forteaza sa huleasca numele lui Dumnezeu pentru ca, dupa aceea, sa intre intr-insul demonul, sa-l stapaneasca si sa-l lege cu lanturi.
Iar daca nu reuseste sa faca aceasta, incearca altfel. Se preface in inger de lumina si ii spune ca este Arhanghelul Gavriil sau alt inger si ca l-a trimis Dumnezeu sa fie alaturi de el, pentru ca a bineplacut lui Dumnezeu prin faptele sale. Sau, se preface chiar in forma Domnului Iisus Hristos iar altul in forma de inger merge mai devreme si ii spune: " Deoarece ai placut lui Dumnezeu cu sudorile tale, a venit Domnul sa te cerceteze. Iesi in intampinare si inchina-te Lui, pentru ca sa primesti har." Sau, iarasi, ii spune ca a venit sa-l ia la cer ca pe Proorocul Ilie. In fine, ca sa nu lungesc vorba, in felul acesta a ratacit pe multi in timpurile mai vechi si astazi. Pe unii i-a lovit de stanci, pe altii i-a aruncat in fantani, pe altii i-a junghiat si i-a pierdut pentru totdeauna. Toate acestea se intampla deoarece, dintru inceput, acestia nu au avut discernamant si s-au supus vointei proprii, fara sa faca ascultare.
Tu, iubitul meu fiu intru Domnul, deoarece faci ascultare si te spovedesti de toate cu umilinta, nu te teme. Deoarece ai un duhovnic care te indrumeaza si se roaga pentru tine zi si noapte, Dumnezeu nu te va lasa sa ratacesti. Iar daca iti va aparea o astfel de aratare de inger, nu te teme, ci cu curaj, chiar daca va lua chipul Domnului, sau al vreunui sfant sau inger, spune-i : "Eu am duhovnic care ma indruma. Nu vreau invataturi de la ingeri ! Eu, pe Domnul, pe Sfinti si pe Ingeri vreau sa-i vad in cealalta viata. Aici nu vreau sa-i vad. " Si intoarce-ti fata in alta parte. Nu te uita la el. Acela, neputand sa indure curajul tau, se va face nevazut. Chiar si adevarata sa fie vedenia, Domnul nu se va mania, ci frica se va transforma de indata in bucurie.
Noi insa nu trebuie sa avem niciodata astfel de cereri si dorinte de la Dumnezeu, adica de a vedea ingeri si sfinti, deoarece sunt rataciri. Noi sa cerem - asa cum am scris de atatea ori - mila pentru iertarea pacatelor noastre si sa ne ingrijim pentru curatirea sufletului, si cele ale lui Dumnezeu vin de la sine, fara cererea noastra.
Chiar daca vom fi ridicati pana la ceruri prin vederea cea dumnezeiasca, nimic nu este de la noi. Si daca, numai putin dupa aceea, ne schimbam fara voia noastra si ne vine o intristare mare si o suparare de nesuportat ca si cand am fi in iad, si ni se pare ca nu mai putem iesi din aceasta, ci pana la moarte ne va chinui, nici atunci sa nu fim tulburati. Ci, asa cum ne bucuram atunci cand suntem ridicati la cer, asa si atunci cand ni se intampla schimbarea si ne vine intristarea sa avem rabdare, fara sa ne tulburam si fara sa cartim. Ci cu pace sa spunem gandurilor : Dumnezeu Tatal are doua locasuri: unul in ceruri, cel al bucuriei si al desfatarii, si unul jos in iad, cel al necazurilor. Si ori de cate ori vrea ma ridica la bucuria cea de sus, iar cand vrea ma coboara la cele de jos. Aceasta, pentru a cunoaste ca, din moment ce port acest trup de lut, de la sine vine si schimbarea. Asa incat eu nu am nimic de spus. Numai : faca-se voia Domnului in toate, in toate si pentru toate. Chiar daca pentru totdeauna ma va lasa in cele de jos, eu spun : " Dulcele meu Mantuitor si Dumnezeu. Eu nu am facut nimic bun si bineplacut inaintea felei Tale, ci ca un lucrator sarguincios al pacatului sunt vrednic fiu al iadului. Deci, chiar daca voi fi dat iadului, asa mi se cuvine. Numai Tu sa nu fii suparat pe mine, ci sa ma privesti cu fata bucuroasa; atunci, pentru mine, iadul se va preface in rai luminos !"
Daca vei spune acestea, intristarea te va parasi si va veni din nou bucuria. Tu nu le spui pentru a veni bucuria, ci le spui din inima. Si, intrucat - asa cum am mai spus - suntem in viata, niciodata sa nu te increzi in tine insuti, chiar daca vei fi ridicat pana la al saptelea cer, chiar daca vei vedea toate tainele. Atata timp cat porti trup exista teama si inchisoarea ne este de folos. Numai cand parasesti trupul mort, atunci bucura-te ca nu te vei mai schimba, ci ceea ce iti da Domnul este al tau si nimeni nu poate sa ti-l rapeasca. A Lui fie slava si puterea in vecii vecilor. Amin.

10. Despre lupta cea indoita a demonilor si cum acestia se impotrivesc cu mestesug celor ce se nevoiesc

Asadar, fiule, afla si despre lupta cea indoita a demonilor. Iata ce spunem despre aceasta: demonul se impotriveste cu mestesug celor ce se nevoiesc. Si cand vede ca monahul nevoitor alearga cu mult elan si caldura si ca este fara indrumator, atunci demonul cel rau, insotindu-l de aproape pe ascuns, unelteste impotriva lui. Ascunzandu-si capcanele sale, il impinge mereu inainte. Iar nevoitorul, fara sa inteleaga ca este si vrajmasul impreuna cu el, alearga fara discernamant, postind, priveghind si rugandu-se. Demonul ii taie de tot pofta de mancare si nu mai pofteste nimic chiar daca are in fata cea mai buna mancare.
Tot asa, il lasa sa privegheze liber, incat monahul sa creada ca a ajuns deja la nepatimire si poate trai fara mancare. Si daca demonul vede ca monahul este gata sa ajunga la capat, atunci il lasa sa cada. Deoarece, neavand aripile inalte ale vederii duhovnicesti pentru a se inalta si a-si ridica trupul, se taraste ca un sarpe. Si. cand crede ca s-a ridicat de la pamant la ceruri, fara sa inleteaga macar, se afla deodata dezarmat in mijlocul marii. Pentru ca trupul, care are armele si lupta, printr-o exagerata lipsire de mancare, a ajuns la epuizare si a cazut. Atunci, dracul cel iubitor de sange, bucurandu-se nespus, se repede asupra sarmanului monah tragand dupa el si alte nenumarate duhuri rele. Si il inabusa complet, daca nu cauta de indata un indrumator cu multa experienta practica. De aici, diavolul a aruncat multi nevoitori in cele mai rusinoase patimi ale pacatului. Deoarece aceasta patima este miscata de demonii altor patimi, atunci cand trupul este extenuat si cazut.
Iar daca, acest nevoitor este ascutit la minte si se nevoieste cu discernamant, fiind atent sa nu cada in fata, atunci demonul il paraseste. Dar cand vede ca inceteaza caldura si zelul cel mult si scade putin elanul si incepe delasarea, atunci demonul din nou se apropie de el pe la spate pentru a-l impinge la indiferenta, sa lase totul deoparte pentru a deveni iarasi rob al demonilor.
De aceea este indoita lupta. Iar monahul trebuie, fie sa aiba un indrumator pentru aceasta lucrare si sa faca ascultare desavarsita, taindu-si complet voia proprie, fie, daca este singur, sa se pazeasca de exagerari si sa paseasca pe calea de mijloc. Sa nu se aplece nici spre dreapta, nici spre stanga. Si sa stie bine ca, numai cand va primi aripile inalte ale vederii duhovnicesti, atunci, in functie de acest har dumnezeiesc, poate sa tina si slabiciunile trupului. Pentru ca trupul, fiind stricacios, adeseori se schimba, slabeste si cade. Iar mintea, deoarece are alte aripi, pe cele ceresti si mai presus de fire, zboara la inaltime si nu-i pasa de greutatea trupului, ci il poarta oricat ar fi de bolnav si de slabit. De aceea multi sfinti, avand acest har, au petrecut multi ani fara paine si mancare, multumindu-se numai cu Sfanta Impartasanie a preacuratului Trup si Sange ale Domnului.
Noi insa, deoarece Sfintii Parinli nu ne invata sa nu mancam deloc, de aceea, chiar daca primim acest har si cunoastem ca putem trai si fara mancare, in realitate nu in inchipuire, trebuie totusi sa mancam si branza si ou si lapte, daca avem, si peste. Cate putin din toate cele care ne sunt ingaduite de randuiala monahala, pentru urmatoarele scopuri : intai, pentru ca astfel zdrobim radacina mandriei si a suficientei de sine, calcand peste orice gand ridicat impotriva lui Dumnezeu, si apoi, aratand ca toti ceilalti oameni, fara ca cineva sa cunoasca lucrarea noastra cea de la Dumnezeu, fugim de slava omeneasca si de laude. Cu toate acestea, sa nu credem ca aceasta putina mancare, luata in deplina cunostinta si cu discernamant, ne lipseste de harul dumnezeiesc, si ca daca am fi postit am fi avut mai mult har. Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uita la cantitatea nevointelor noastre, ci cauta la scopul si intelegerea cu care lucram si, in functie de acestea, Isi revarsa bunatatea Sa, mila Sa cea multa si imbelsugata.
Lui se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si totdeauna si in vecii vecilor. Amin !

11. Despre cele trei stari ale firii, la care este urcat sau coborat omul : starea dupa fire, impotriva firii si mai presus de fire. Si despre cele trei feluri ale harului dumnezeiesc pe care este posibil sa-l primeasca, atunci cand firea omeneasca se sileste : harul curatitor, luminator si desavarsitor

Asculta, fiule, si despre cele trei feluri ale firii la care este ridicat sau coborat omul. Si spunem : starea fireasca a omului, dupa ce a incalcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din rai, este Legea dumnezeiasca care ne-a fost data in scris dupa exilarea aceea. Si orice om este dator, daca doreste mantuirea sa, sa se sileasca, sa se lupte cu patimile, batand si fiind batut, luptand si fiind luptat, biruind sau fiind biruit. In general, el trebuie sa se straduiasca sa ramana in legile dumnezeiesti ale firii.
Atunci cand ne aflam inlauntrul legii dumnezeiesti a Sfintei Scripturi care ne-a fost data noua si nu suntem desfranati, ucigasi, furi, nedrepti, mincinosi, mandri, prea vorbareti, iubitori de slava desarta, lacomi de mancare, iubitori de arginti, hulitori, maniosi, furiosi, fatarnici si celelalte, atunci ne aflam in starea fireasca, cea dobandita dupa incalcarea poruncii.
Starea cea impotriva firii este aceea in care omul se afla in afara Legii dumnezeiesti si ca o salbaticiune se aseamana celor necuvantatoare care nu au lege. Despre acesta zice profetul : " si omul, in cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor " ( Psalmul 48, 12 ). Oricine paseste in afara Legii dumnezeiesti, tarandu-se in diferitele pacate despre care am vorbit, acela se afla in starea cea impotriva firii.
Iar starea mai presus de fire este nepatimirea pe care a avut-o Adam inainte de a incalca porunca lui Dumnezeu, incalcare prin care el a cazut din harul dumnezeiesc si din nerautate.
Acestea, fiule, sunt cele trei feluri prin care, daca ne straduim, ajungem de la starea cea impotriva firii la cea mai presus de fire. Iar daca traim in nesimtire, nesocotind mantuirea noastra, atunci suntem pastori de porci si incercam sa ne hranim cu roscovele porcilor, precum fiul risipitor din Evanghelie.
Iar cele trei moduri ale harului dumnezeiesc pe care poate sa-l primeasca firea oamenilor, atunci cand are vointa buna si se sileste, sunt acestea : har curatitor luminator si desavarsitor.
Dupa ce mai intai omul ajunge la pocainta pentru pacatele pe care le-a savarsit mai inainte, se sileste sa ramana inlauntrul Legii dumnezeiesti si va suferi din pricina obiceiului Patimilor lupte grozave si suferinte multe. Atunci, in taina, harul dumnezeiesc ii da mangaiere si bucurie, plangere, placere si dulceata din cuvintele dumnezeiesti pe care le citeste, precum si putere si curaj pentru lupta duhovniceasca. Acesta se cheama har curatitor, care il ajuta in chip tainic pe nevoitorul care se pocaieste sa se curate de pacate si sa se pastreze in starea cea dupa fire.
Daca va reusi sa ramana in starea aceasta cea dupa fire, si nu va inceta lupta, nu se va uita inapoi, nu se va lenevi, nu va cadea din locul sau, ci, cu rabdare multa, se va sili sa dea roade multe si bune, primind cu indelunga rabdare nenumaratele schimbari ale firii si asteptand mila lui Dumnezeu, atunci mintea lui va primi luminarea dumnezeiasca. Si se va face tot lumina dumnezeiasca, prin care va vedea cu ochii mintii adevarul si va intelege cum trebuie sa mearga mai departe pentru a ajunge la iubirea care este dulcele Iisus.
Dar si aici, fiule, este nevoie de multa atentie.
Auzind despre lumina, sa nu crezi ca este foc sau lumina de faclie sau fulger, ori alt fel de lumina. Departeaza-te de toate acestea ! Deoarece, multi, neinlelegand aceasta, au primit drept lumina fel de fel de fulgere si, ratacindu-se, s-au pierdut. Iar lumina mintii, a harului dumnezeiesc este nemateriala, fara seaman si fara culoare, lina si aducatoare de pace. Acesta este si se cheama har luminator, care lumineaza mintea si o face sa inteleaga drumurile sigure ale calatoriei duhovnicesti, pentru ca drumetul sa nu se rataceasca si sa cada.
Dar pentru ca trupul este amestecat cu schimbari si timpul este mult, de aceea harul nu ramane pentru totdeauna, ci pleaca si vine. Si dupa lumina vine intunericul, iar dupa intuneric vine iarasi lumina.
Asculta cu atentie, ca sa intelegi :
Starea noastra fireasca fata de harul dumnezeiese este intunericul. Cu atat mai mult atunci cand se apropie de noi demonii cei intunecati, care prin firea lor sunt intuneric. Cand vine lumina harului, toate se risipesc, asa cum atunci cand rasare soarele, intunericul se risipeste si vedem cu claritate fie si putinele semne care, inainte de rasaritui soarelui, ne inselau privirea.
Iar daca soarele apune, iarasi ne cuprinde in chip firesc intunericul, iar cel care merge in intuneric are de intampinat multe greutati si intamplari dureroase.
La fel se intampla si in calatoria duhovniceasca. Cand avem lumina dumnezeiasca, vedem clar totul si demonii fug departe de noi, neputand sa stea in fata harului dumnezeiesc. Iar daca pleaca lumina, ramane intunericul, adica starea noastra fireasca. Atunci iarasi se apropie talharii de demoni si incep lupta impotriva noastra. Si pentru ca firea noastra primeste atat de multe schimbari si in vreme de intuneric lucram multe fapte care nu se bucura de vederea si intelegerea harului dumnezeiesc, prin care suntem vatamati si adeseori raniti de moarte de catre demonii vrajmasi pentru ca este intuneric si nu vedem unde se ascund vrajmasii - de accea nu trebuie niciodata sa ne dam curaj si sa credem ca tot ceea ce facem place lui Dumnezeu. Nici sa nadajduim prea mult in armele si in mestesugul nostru. Ci, cerand ajutorul dumnezeiesc, numai in acesta sa nadajduim si cu multa frica sa vorbim, ca cei care nu cunoastem : oare ceea ce spun place lui Dumnezeu, sau il supara ? Iar in timpul schimbarilor sa rabdam.
Daca vom ramane in aceasta stare si nu ni se va intampla vreun rau din pricina neincetatelor lupte si tulburari ale patimilor, atunci ni se va da darul lui Dumnezeu, harul desavarsitor. Acesta ne desavarseste si este si se cheama suprafiresc, deoarece este mai presus de fire. Si daca, in primele doua stari, omul se sileste prin intermediul gandurilor bune si al amintirilor duhovnicesti sa pastreze virtutile : iubirea, smerenia, infranarea si celelalte - reusind, in general, prin ganduri cuvioase si impotrivitoare sa indeparteze rautatea patimilor si sa pastreze virtutile - din momentul in care vine harul desavarsitor si mai presus de fire, atunci toate patimile dispar. Iar virtutile toate se tin ca fiind firea proprie, fara stradanii speciale. Deoarece i s-a dat starea aceea dumnezeiasca de nepatimire dinainte de incalcarea poruncii. Dupa neascultarea lui Adam, patimile au patruns in firea oamenilor. Iar starea fireasca in care a fost creat omul a fost cea a nepatimirii. De aceea si mintea, cand se elibereaza de patimi, se plimba cu ajutorul cunoasterii dumnezeiesti, ca un imparat, pe deasupra firii.
Asadar, fiul meu, cand vezi ca toate virtutile raman si nu se schimba, fara eforturile duhovnicesti ale cugetului, atunci sa stii ca esti mai presus de fire. Cand le tii prin intermediul gandurilor bune si se schimba, atunci sa stii ca esti in starea cea dupa fire. Iar cand savarsesti pacate, sa stii ca esti in starea cea impotriva firii si " pasti porcii celor din cetate", dupa cum spune Evanghelia. Atunci sileste-te sa te eliberezi. Mai mult decat acestea stie preainteleptul si preabunul Dumnezeu si cel care ramane in Dumnezeu; caruia se cuvine slava si puterea in vecii vecilor. Amin !

12. Despre dragoste

Deoarece ti-am scris multe si diferite lucruri, fiul meu, miscat de credinta ta fierbinte si de evlavia ta, am socotit bine sa-ti scriu cate ceva si despre dragoste, din cele ce am invatat de la cuviosii Partnli dinaintea mea si din citirea Sfintelor Scripturi. Data fiind insa inaltimea harului acestuia mai presus de fire, sunt biruit de teama ca nu cumva sa nu-mi pot duce cuvantul pana la capat. Dar, iarasi, incalzit de nadejdea rugaciunilor voastre sfinte, imi incep cuvantul.
Cum as putea, fiul meu, numai cu puterea mea sa scriu despre un dar atat de mare, care depaseste cu mult puterile mele ? Si cu ce limba as putea sa vorbesc despre o astfel de desfatare si hrana mai presus de ceruri a Sfintilor ingeri, Profeti, Apostoli, Dretli, Martiri, Cuviosi si ale tuturor celor inscrisi in cartea cea cereasca. Adevarat spun, fiul meu. Daca as fi avut toate limbile oamenilor de la Adam sa ma ajute, si tot cu neputinta mi s-ar parea sa pot vorbi asa cum se cuvine despre Dragoste. Si ce spun " cum se cuvine "! Nici macar putin din ce poate limba muritoare sa vorbeasca despre dragoste n-am putea, daca nu ne-ar darui noua lucrarea cuvintelor si intelepciunea si cunostinta Dumnezeu Insusi, care este Adevarul si Iubirea. Iar prin mijlocirea limbii omenesti, Dumnezeu insusi si Dulcele nostru Iisus Hristos, prin Sine pe Sine Se cheama si Se slaveste. Intrucat, Dragostea nu este altceva decat insusi Mantuitorul si Tatal, impreuna cu Duhul Cel Dumnezeiesc.
Si toate celelalte daruri dumnezeiesti ale iubitorului de oameni Dumnezeu au dumnezeiasca simtire cand sunt lucrate de catre harul dumnezeiesc, adica smerenia, blandetea, infranarea si celelalte. Toate acestea in general, fara lucrarea harului dumnezeiesc, sunt simple virtuti pe care le pazim dupa porunca Domnului spre vindecarea patimilor noastre. Inainte de a primi harul ne schimbam continuu, spre smerenie sau spre slava desarta, spre iubire sau spre ura, spre infranare sau lacomie, spre blandete sau manie, spre ingaduinta sau suparare si celelalte.
Dar, din momentul in care lucram cu harul dumnezeiesc, inceteaza toate aceste schimbari si modificari ale sufletului. si trupul are schimbarile lui naturale elementare, adica frigul, caldura, greutatea, oboseala, durerea, foamea, setea, boala si celelalte. Iar sufletul, care se hraneste cu lucrarea harului dumnezeiesc, ramane neschimbat din pricina darurilor dumnezeiesti naturale daruite lui.
Neschimbarea despre care vorbesc mi se face inteleasa astfel : aflandu-se harul in noi, sufletul nu se mai schimba din cauza darurilor dumnezeiesti daruite lui de catre Dumnezeu. Dar, dupa plecarea harului, acesta nu mai ramane neschimbat. Devine mai greu de schimbat, datorita stabilitatii sufletului, dar nu neschimbabil.
Si in alta parte a scrisorii acesteia am scris ca, atata timp cat purtam aceasta imbracaminte de lut, sa nu creada cineva ca exista o inatime a starii de neschimbat si fara temere, decat in prezenta harului dumnezeiesc. Atunci - si simtirea oricarui dar dumnezeiesc se gusta cum se cuvine si se intelege corect.
Cand ajunge, insa, la simtirea Iubirii dumnezeiesti, care este Dumnezeu Insusi, dupa cuvintele Scripturii care spun ca " Dumnezeu este Iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el ", atunci cum poate aceasta limba muritoare, nebucurandu-se de lucrarea dumnezeiasca, sa vorbeasca despre Dumnezeu si despre darurile Lui cele sfinte ? Astazi, multi dintre cei virtuosi si care vietuiesc cu bunatate si sunt bineplacuti lui Dumnezeu in fapta si in cuvant, precum si de folos aproapelui, cred si sunt crezuti de catre altii ca fiind in iubire prin fapta mica a milei si a simpatiei pe care le au fata de aproapele lor.
Nu este insa acesta adevarul. Porunca iubirii o implinesc, cea pe care o da Domnul prin cuvintele "iubiti-va unii pe altii". Si cel care pazeste aceasta porunca este vrednic de toata lauda, ca pazitor al poruncilor dumnezeiesti. Dar nu putem spune sau crede ca este vorba de lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Este drum spre izvor, dar nu este izvorul. Sunt trepte spre palat, dar nu portile palatului. Este vesmant imparatesc, dar nu este imparatul. Este porunca lui Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu.
Asadar, cel care doreste sa vorbeasca despre Iubire, trebuie sa fi gustat bine in simtire taina iubirii si apoi, daca ingaduie izvorul Iubirii, Dulcele Iisus, sa transmita si altora din roadele din care a gustat si sa fie de folos aproapelui. Este un mare pericol pentru noi sa vorbim cu greseala si sa cugetam in necunostinta si sa ne mandrim ca stim ceea ce nu stim de fapt.
Aceasta, deci, sa cunosti cu multa exactitate, fiul meu iubit : ca altceva este porunca iubirii, implinita prin fapte spre iubire de frati reciproca, si altceva este lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Pe cea dintai pot toti oamenii sa o implineasca daca doresc si se straduiesc sa o faca, pe cea de-a doua, insa, nu. Aceasta pentru ca nu se implineste prin faptele noastre si nici nu este din vointa noastra, cand vrem si cum vrem noi. Ci aceasta tine de izvorul Iubirii, preadulcele nostru Iisus, care ne daruieste, daca voieste, cum voieste si cand voieste El.
Iar noi, cei care umblam in simplitate, care pastram poruncile si ne rugam cu lacrimi si cu durere, in rabdare si staruinta, care pastorim bine oile lui Ietro ca oarecand Moise - adica miscarile si cugetele bune si duhovnicesti ale mintii in fierbinteala zilei, iar in frigul noptii razboaielor si ispitelor neintrerupte, pe care le strivim cu multa osteneala si cu smerenie - ne invrednicim de vederea cea dumnezeiasca si de privirea adancului Iubirii focului dumnezeiesc din inimile noastre, ce arde dar nu mistuie. Ajungand la aceasta stare prin rugaciunea mintii auzim glasul dumnezeiesc in taina cunoasterii duhovnicesti spunandu-ne :
" dezleaga incaltamintea picioarelor tale! ". Dezleaga-te, adica, de orice vointa proprie si de orice grija a veacului acestuia si de orice gand copilaresc, si supune-te Sfantului Duh si voii Sale dumnezeiesti, deoarece locul in care stai tu este sfant.
Si daca se va dezlega de toate, atunci primeste purtarea de grija ca oarecand poporul ales din partea lui Dumnezeu, care trimite plagi asupra Faraonului, adica deosebirea duhurilor si conducerea cu ajutorul darurilor dumnezeiesti si biruinta asupra demonilor. Dupa aceea primeste legile dumnezeiesti. Nu in table de piatra, ca Moise, care se strica si se sparg, ci in scrierea dumnezeiasca a Duhului Sfant lucrata in inimile noastre. Si nu numai zece porunci, ci cat cuprinde mintea, cunostinta si firea noastra. Dupa aceea patrunde in cele mai dinlantru, dincolo de catapeteasma.
Si umbrit de norul dumnezeiesc in rugul de foc al Iubirii, devenit in intregime foc si, neputand sa mai suporte lucrarea cea dumnezeiasca a Iubirii, striga catre izvorul Iubirii si spune cu buze omenesti : " cine ma poate desparti de dulceata Iubirii Tale, Iisuse? " si respirand mai mult briza aceea - fie in trup sau in afara de trup, Dumnezeu stie, fie in mijlocul chiliei sau in afara acesteia, Dumnezeu stie - aceasta stie numai acela care a vazut : ca devenind tot foc impreuna cu focul, si varsand lacrimi de iubire, striga minunandu-se foarte de toate acestea : " Inceteaza dulce Iubire apele harului Tau, ca legaturile madularelor mele s-au desfacut !" Si acestea zicand, respirand mai departe suflarea Duhului, impreuna cu mireasma aceea de negrait a Sa, simtirile inceteaza si orice lucrare trupeasca este cu desavarsire absenta. In intregime prizonier, in tacere desavarsita, se minuneaza si contempland bogatia slavei lui Dumnezeu, pana trece norul.

Si ramane ca iesit din sine
imbatat ca de vin
si nimic nu spune,

Dar nici nu ingaduie limbii sa vorbeasca,
nici mintii sau inimii sa simta si sa vrea,

Ci numai Iisus al meu, dulcea Iubire!
Tatal si Mantuitorul meu, o Iubire preadulce!

Creatorul si Dumnezeul meu
si Duhul Sfant,

O, Treime Preasfanta in Unime dumnezeiasca !
Viala a sufletului meu si hrana a inimii,
luminare a mintii mele; o Iubire desavarsita !

Izvor al iubirii, nadejde si credinta,
invata-ma cum trebuie sa traiesc, ca sa Te gasesc.

Da, dulce lubire, Iisuse, Mantuitorul meu;
Aceasta spune-mi si nimic altceva nu mai vreau.

Sa Te gasesc si sa cad
la dumnezeiestile Tale picioare
si sa sarut, dulce, ranile cuielor.

Si mereu sa plang cu durerea inimii,
sl picioarele sa le ud ca oarecand Maria

Si toate puterile sa nu ma desparta,
nici stapanirile, nici incepatoriile vrajmasului si ale lui Veliar.

Nici lumea intreaga,
sau placerile si desfatarile acestui veac.

Ci, asa cum stau acolo si picioarele Tale
ud, sufletul meu sa mi-l iei
si sa-l duci unde voiesti.

si pe Tine, Mantuitorul, Creatorul
si Dumnezeul meu,
totdeauna sa Te vad, sa Te slavesc si sa Te cinstesc.

Impreuna cu toti Dreptii, Profetii, Apostolii
si Martirii, Cuviosii si Femeile cele dumnezeiesti.

si toate cetele ceresti, ale Ingerilor,
Heruvimilor, Serafimilor,
ale Puterilor si Tronurilor.

Si cu Maica, Preadulcea si Preasfanta Fecioara
si Stapana tuturor, Nascatoarea de Dtimnezeu Maria.

Amin.

Fericita este, fiul meu, ora in care ne vom ingriji daca ne vom invrednici sa dam sufletul nostru curat Domnului si sa ne bucuram impreuna cu toti cei despre care am vorbit, acolo unde, cu toti, in toti, peste toti imparateste Iisus Hristos, dulcele Mantuitor, Tatal si Dumnezeu, Duh preaiubit, Sfant, bun, aducator de pace, de viata facator, Treime Sfanta si nedespartita; acum si pururea si in vecii nemarginiti ai vecilor nesfarsiti. Amin

13. Epilog

Fiule, toate acestea pe care ti le-am scris, sa le ai neincetat in mintea si in inima ta. Si sa cunosti bine ca inceputul caii celei curate a lui Dumnezeu, si venirea tuturor bunatatilor, este sa cunoasca omul neputinta sa.

Iar pentru a-si cunoaste neputinta, trebuie sa treaca prin multe si mari ispite, mai mari decat Puterile lui. Fara a avea aceste ispite peste puterile firii lui, nu este posibil sa cunoasca slabiciunea firii. Si dupa ce-si cunoaste neputinta, pe toate le va cunoaste si toate vor fi date in mainile lui. Atunci, este aproape si adevarata smerenie. Impreuna cu aceasta vine si rabdarea, te cuprinde si cunoasterea tainelor, te umbreste si vederea clara a lucrurilor. Iar din iubire primesti si roadele Duhului : bucuria, pacea, indelunga rabdare, credinta, blandetea, infranarea.

Intrebare : in ce consta toate aceste bunatati ?

Raspuns : Toate acestea consta in a vedea omul cu vederea curata - nu in vedenii si inchipuiri - adevarul pur, cel din har, ca omul este nimic.

Intrebare : Dar ce este acest nimic?

Raspuns : Nimic este acel nimic de dinainte de a face Dumnezeu pamantul si toata zidirea. Si dupa ce a facut cerul si pamantul, atunci l-a numit pe om pamant facut din nimic. Si iarasi, Dumnezeu a luat tarana din pamant si l-a facut pe om, adica pamantesc, fara viata; si dupa ce i-a suflat suflare de viata, a primit duhul vietii, sufletul rational, l-a numit om, " dupa chipul Sau si dupa asemanare ".
Si, " dupa chip " este duhul pe care i l-a dat prin suflare, adica sufletul rational. Iar " dupa asemanare " sunt virtutile : iubirea, bunatatea, milostenia si toate celelalte despre care am scris mai sus. Cine are aceste virtuti bune si naturale are " dupa asemanarea ". Iar cine nu le are, nu are " dupa asemanarea ". Despre acesta spune Profetul ca : " in cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor ".

Intrebare : Dar cine este plinatatea tuturor bunatatilor, implinirea tuturor, pentru ca sa incheiem cuvantul ?

Raspuns : Plinatatea tuturor bunatatilor si implinirea tuturor este Dumnezeu; Bunul, Milostivul, Milosardul, prin care toate s-au facut din nimic, si fara El nimic nu s-a facut. Lui se cuvine toata slava, iubirea, cinstea, inchinaciunea, impreuna si iubitului Sau Fiu si Preadulcelui nostru Mantuitor Iisus Hristos, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Sau Duh, acum si totdeauna si in vecii vecilor. Amin.


Sfarsit, si Dumnezeului nostru, Celui in Treime, slava.






Gheron Iosif
"Marturii din viata monahala" Vol.2
Editura Bizantina, Bucuresti 1996