SONETE



	   I



Afara-i toamna, frunza-mprastiata,

Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri ;

Si tu citesti scrisori din roase plicuri

Si intr-un ceas gandesti la viata toata.



Pierazandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata ;

Dar si mai bine-i cand afara-i zloata,

Sa stai visand la foc, de somn sa picuri.



Si eu astfel ma uit din jet pe ganduri,

Visez la basmul vechi al zanei Dochii ;

In juru-mi ceata creste randuri-randuri ;



Deodat-aud fosnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scanduri...

Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii.





	     II



Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece

Din ceasul sfant in care ne-ntalniram,

Dar tot mereu, gandesc cum ne iubira-m,

Minune cu ochi mari si mana rece.



O, vino iar ! Cuvinte dulci inspira-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ei ma lasa a petrece

Si canturi noua smulge tu din lira-mi.



Tu nici nu stii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adanc o linisteste,

Ca rasarirea stelei in tacere ;



Iar cand te vad zambind copilareste,

Se stinge-atunci o viata de durere,

Privirea-mi arde, sufletul imi creste.





	     III



Cand insusi glasul gandurilor tace,

Ma-ngana cantul unei dulci evlavii -

Atunci te chem ; chemarea-mi asculta-vei ?

Din neguri reci plutind te vei desface ?



Puterea noptii bland insenina-vei

Cu ochii mari si purtatori de pace ?

Rasai din umbra vremilor incoace,

Ca sa te vad venind - ca-n vis, asa vii !



Cobori incet... aproape, mai aproape,

Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,

A ta iubire cu-n suspin arat-o,



Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Sa simti fiorii strangerii in brate -

Pe veci pierduto, vecnic adorato !



		Mihai Eminescu

		1879, 1 Octombrie.



.