Trebuiau sć poarte un nume Eminescu n-a existat. A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barba nepieptanata de crai. Si niste ape ca niste copaci curgatori Īn care luna īsi avea cuibar rotit. Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Batrīn, Stefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani si plugari, Carora le placea sć spuna Seara īn jurul focului poezii - "Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a". Dar fiindca auzeau mereu Latrīnd la stīna lor cīinii, Plecau sć se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii. Īn timpul care le ramīnea liber Īntre doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor īnduiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Bīrsei si ai Tariii Vrancei Si ai altor tari romānesti. Au mai existat si niste codri adīnci Si un tīnar care vorbea cu ei, Īntrebīndu-i ce se tot leagana fćrć vīnt ? Acest tīnar cu ochi mari, Cīt istoria noastra, Trecea batut de gīnduri Din cartea cirilica īn cartea vietii, Tot numarīnd plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care īi ieseau mereu fćrć sot. Au mai existat si niste tei, Si cei doi īndragostiti Care stiau sć le troieneasca toata floarea Īntr-un sarut. Si niste pasari ori niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri. Si pentru ca toate acestea Trebuiau sć poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu.