CLXX
Sãmânţa nemuririi, iubite, e cuvântul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce pãstreazã un zbor înalt de-aripe,
Pîn' ce-i soseşte timpul în slãvi sã-şi ia avântul;
A fost de- ajuns un nume, al tãu, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier
A izbucnit din ţãndãri, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur sã ne rãpeascã-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei ?
Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamã,
Am descuiat tãrâmul eternelor idei;
Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamã
Din formele cãderii, la pura-ntâietate,
Sã ne topim în alba, zeiasca voluptate...
Joi, 20 ianuarie 1955