CLXXXVIII

 
Mã uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Şi lumea-şi catã duhul în lãmpile aprinse;
Reintrã în vis viaţa, pãtrunde de departe,
Ca o mireasmã, somnul, în cãrnurile stinse.
Eu stau mereu în beznã: lumina mea-i la tine
Şi ochii mei o alta nu vor sã mai primeascã.
Cum iroseşti aiurea plãcerile divine ?
Nu ţi-a rãmas o umbrã de cuget sã-ţi şoptescã
Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica naturã,
Ţi-a zãmislit adâncul din nou, în zeci de feţe?
M-am despoiat în tainã, de-nalta-nvestiturã,
Ca sã-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;
         Te-am învãţat iubirea, semeţul zbor în slavã,
         Sã pier ca scorpionul de propria-mi otravã.

 
Vineri, 22 iulie 1955

 
<<<< Prima paginã >>>>