|
I n ziua de Inaltarea Domnului, pe la trei dupa amiaza, un tinar intra in fuga in Dresda pe la Poarta Neagra si nimeri cu picioarele drept in cosul cu mere si placinte pe care le avea de vinzare o baba uricioasa. Merele si placintele care mai scapasera nesfarimate se imprastiara in toate partile si copiii de pe strada isi impartira veseli prada pe care le-o aruncase domnul grabit. La strigatele cumplite ale babei, precupetele isi lasara tarabile cu placinte si rachiu, inconjurara pe tinar si il ocarira care mai de care cu vorbe grosolane, asa incit el, mut de necaz si de rusine, intinse punga maruntica si nu prea plina pe care baba o lua hulpav si o baga repede in buzunar. Cercul strins in jurul lui se desfacu si in vreme ce tinarul se repezi sa plece, baba striga dupa el: "Da, da, alearga tu, fiu al Satanei... in cristal ai sa cazi in curind, in cristal !" Vocea stridenta si ciriitoare a babei avea ceva infiorator, asa incit trecatorii amutira uluiti si risul care se raspindise se potoli dintr-o data.Studentul Anselmus (caci tinarul nu era altul decit el) se simti, desi nu intelegea deloc vorbele ciudate ale babei, cuprins fara sa vrea de groaza si el isi inaripa si mai mult pasii ca sa scape de privirile pe care le indrepta asupra lui multimea curioasa. In timp ce isi facea loc printre trecatorii imbracati de sarbatoare, el auzi soptindu-se petutindeni in jurul lui: ,,Bietul baiat... Blestemata de baba !" Vorbele misierioase ale babei, dadusera in chip ciudat, acestei aventuri caraghioase o intorsatura tragica, asa incit lumea se uita acum cu compatimire la tinarul pe care mai adineauri nu-l lua nimeni in seama. Din pricina chipului lui armonios, mai expresiv datorita pasiunii stirnite de minie, si a staturii lui zvelte, femeile ii iertau tinarului neindeminarea si hainele lui care erau in afara oricarei mode. Fracul lui verzui era, intr-adevar, astfel taiat, ca si cum croitorul care-1 croise ar fi cunoscut taietura moderna numai din auzite, iar pantalonii de atlas negru, bine pastrati, dadeau intregului costum un stil profesoral cu care insa mersul si tinuta nu se potriveau de loc. Cind studentul ajunse la capatul aleei care duce spre "Baia lui Linke", abia mai putea sa rasufle. Fu nevoit sa mearga mai incet. Dar nu indraznise sa ridice ochii de la pamint fiindca mereu vedea jucind in jurul lui merele si placintele iar privirile prietenoase ale fetelor ii pareau numai reflexul risetelor rautacioase de la Poarta Neagra. Astfel ajunse la intrarea Baii. Oameni dupa oameni in haine de sarbatoare intrau inauntru. Se auzea dinauntru muzica alamurilor si multimea vesela a oaspetilor se facea tot mai zgomotoasa. Tinarului student Anselmus mai ca-i venira lacrimile in ochi. Ziua Inaltarii fusese pentru el totdeauna o sarbatoare deosebita asa ca vroise si el sa se cinsteasca macar cu o jumatate de portie de cafea cu rom si o sticla de bere tare si, ca sa poata benchetui cum trebuie, luase la el mai multi bani decit ii era ingaduit si posibil. Si acum, fatalul pas in cosul cu mere il facuse sa piarda tot ce avusese la dinsul. Cafeaua, berea tare, muzica, fetele frumos imbracate, in sfirsit, toate placerile visate - nici pomeneala nu mai era de ele. Anselmus se strecura incetisor deoparte si se indrepta spre malul Elbei, care era pustiu. Gasi un loc cu iarba sub un soc crescut din zid, se aseza jos si isi umplu pipa cu tutunul igienic pe care i-1 daruise prietenul lui, directorul-adjunct Paulmann. Linga el plescaiau si fosneau valurile galbui ale Elbei; peste apa, Dresda isi ridica mindra turnurile albe pe cerul vaporos care se apleca peste cimpiile inflorite si padurile inverzite proaspat, iar in zarile adinci si viorii, muntii cu virfuri ascutite vesteau indepartata padure boema. Anselmus, insa, cu priviri posomorite sufla nori de fum in aer. Isi dadu in sfirsit drumul necazului, spunind: - Drept este, zau, ca am fost nascut nuumai pentru nenorociri. Ca n-am nimerit niciodata bobul din placinta, ca la risca am gresit totdeauna, ca felia de piine mi-a cazut totdeauna din mina pe partea unsa cu unt, despre toate necazurile astea nu mai vorbesc. Dar nu-i oare o fatalitate cumplita ca atunci cind in sfirsit am ajuns si eu student, a trebuit sa fiu si sa ramin un biet pirlit ? Ma imbrac eu vreodata cu o haina noua fara sa mi-o patez imediat cu grasime, sau sa mi-o rup intr-un cui ? Salut eu vreodata un consilier sau o cucoana fara sa-mi zvirl palaria cit colo, sau fara sa alunec si sa ma impiedic de-i mai mare rusinea ? N-am patit-o oare la fel in ziua aceea de tirg, la Halle, cind am cheltuit citiva groseni pe oale sparte si asta numai fiindca dracul ma indemna mereu sa, merg tot de-a dreptul inainte ca flamingii ? Am ajuns eu vreodata la timp la scoala sau oriunde eram trimis ? Nu-mi slujea cu nimic ca ieseam de acasa cu o jumatate de ceas mai devreme si stam in fata usii cu mina pe clanta la ora exacta, pentru ca deodata Satana imi varsa un lighean de apa in cap sau ma facea sa ma lovesc de careva care tocmai iesea din casa, asa incit intram in tot felul de incurcaturi si intirziam totdeauna. Ah! Ah! unde sinteti, frumoase visuri de fericire viitoare, cind credeam ca am sa pot ajunge aici macar secretar intim ? Dar oare steaua mea cea rea nu m-a invrajbit si cu cei mai buni protectori pe cari i-am avut ? Stiu ca consilierul intim, catre care am o recomandatie, nu poate suferi parul taiat scurt; frizerul, cu multa osteneala, imi fixeaza la ceafa un sconci minuscul, dar la cea dintii plecaciune pe care o fac, panglica blestemata se desprinde si un catel care tot mi se baga in picioare aduce tantos consilierului conciul. Eu, speriat, ma reped dupa el, si ma rastorn peste masa la care consilierul tocmai lucra luindu-si cafeaua cu lapte, asa incit cestile, farturiile, calimara, farfurioara cu nisipelnita de uscat cerneala se rastoarna si un val de cafea si de cerneala se imprastie peste raportul scris proaspat. "Esti nebun, domnule! urla consilierul furios si ma da pe usa afara ... La ce-mi slujeste ca directorul Paulmann a fagaduit ca-mi gaseste post de copist ? Steaua mea cea rea care ma urmareste mereu are sa se opuna cu siguranta ... Si astazi chiar ? ... Voiam si eu sa serbez in liniste ziua asta, voiaim. si eu sa petrec putin. As fi putut fi eu ca oricare alt client la "Baia lui Linke" si sa spun tantos: "Baiete ! o sticla de bere tare, dar sa fie din cea mai buna !" As fi putut sa stau pina seara tirziu linga vreo masa cu fete frumoase si bine imbracate. Sunt sigur ca as fi prins curaj si as fi devenit cu totul alt om. Ba as fi ajuns pina acolo ca, daca vreuna din ele ar fi intrebat: "Oare cit o fi ceasul ?" sau: "Oare ce cinta muzica ?", eu as fi sarit fara sa-mi rastorn paharul si sa ma impiedic de scaun; si inaintind citiva pasi si inclinindu-ma: "Permiteti-mi, domnisoara, sa va servesc, e uvertura la Zina Dunarii" sau: "E sase fara doua minute". Ar fi putut oare cineva sa-mi ia asta in nume de rau? De loc. Fetele s-ar fi uitat una la alta zimbind strengareste, asa cum se intimpla de obicei cind ma invrednicesc sa arat ca si eu cunosc tonul lumii bune si ca stiu cum sa ma port cu cucoanele. Si cind colo, Satana ma impinge in blestematul de cos cu mere, asa ca acuma trebuie sa stau singur si sa-mi fumez tutunul igienic... Aici studentul Anselmus fu intrerupt in monologul lui de un murmur si de un fosnet ciudat care se ridica chiar de linga el din iarba, apoi indata se auzi in crengile si frunzele socului intinse deasupra capului lui. Parea, cind freamatul vintului serii printre frunze, cind hirjoana de pasari care printre ramuri isi lovesc in zbor jucaus aripioarele. Apoi se auzi o soapta si un zumzet, parca florile ar fi zanganit ca niste clopotei de cristal. Anselmus asculta mereu. Si deodata, nici el nu stiu cum, soaptele, freamatul si clinchetul se prefacura in vorbe domoale, pe jumatate stinse: "Usor si repede alunecind ... usor si repede ne strecuram ... printre ramuri, printre flori, ne furisam si serpuim, ne avintam, ne-ncolacim ... Surioara, surioara, avinta-te sclipind usoara ... usor si repede ... in sus ... in jos ... Soarele de seara raze raspindeste ... vintul serii susuieste ... roua racoreste... florile cinta... Noi limbile le fluturam, cu florile si crengile cintam ... Curind si stelele lucesc ... trebuie sa ne scoborim ... usor si repede alunecind, surioara, serpuim, ne furisam, ne strecuram, ne leganam, ne-ncolacim..." Si vorbele fara sir urmau mereu. Studentul Anselmus se gindi: "Nu-i nimic altceva decit vintul serii care astazi sopteste cuvinte de neinteles. Chiar in aceeasi clipa se auzi, insa, deasupra capului sau ca un sunet de zurgalai de cristal. Anselmus se uita in sus si vazu trei mici serpoaice cu trup stralucitor de aur verde care se incolacisera pe crengi si isi intindeau acum capetele catre soarele ce sta sa apuna. Si iar se auzira soaptele si vorbele de adineauri si serpoaicele alunecau si se strecurau in sus si in jos printre frunze si ramuri, si tot miscindu-se ele mereu, parea ca socul scutura mii de smaralde sclipitoare printre frunzele intunecate. "Acestea sunt razele soarelui printre frunze", isi spuse Anselmus, dar deodata clopoteii rasunara iar si el vazu cum o serpoaica isi intinse capsorul spre el. Simti ca un curent electric prin toate madularele, cutremurat se uita in sus si vazu cum doi ochi frumosi, albastri intunecati, il priveau plini de un dor nespus, asa incit un sentiment nemaicunoscut de fericire adinca si de adinca durere ii umplu pina la plesnire pieptul. Si in timp ce el plin de o arzatoare dorinta se uita mereu in cei doi ochi frumosi, clopoteii sunau tot mai puternic in dulci acorduri de flacari, in joc de mii de fire aurii. Socul stufos isi clatina crengile si spuse: "Ai stat la umbra mea, mireasma mea te-a invaluit, dar tu nu m-ai inteles. Limba ce-o vorbesc e mireasma, atunci cind dragostea o aprinde". Vintul serii trecu si spuse: "Ti-am mingaiat timplele, dar tu nu m-ai inteles. Limba ce-o vorbesc este adierea, atunci cind dragostea o aprinde". Razele soarelui strabatura prin nori si lumina straluci ca in vorbe: "Te-am poleit cu aur fierbinte, dar tu nu m-ai intels. Limba ce-o vorbesc e vapaia, atunci cind dragostea o aprinde." Si in timp ce se scufunda tot mai mult in lumina celor doi ochi frumosi, dorul lui se facu tot mai mare, si tot mai arzatoare dorinta. Totul se agita si se framinta, ca trezit la o viata vesela. Florile imprejurul lui rispindeau miresme si parfumul lor era ca un cintec minunat a mii de glasuri de flaut si ecoul cintecului lor era dus pina departe de norii aurii plutind in amurg. Dar cind cea din urma raza de soare disparu repede dupa munti si amurgul isi arunca valul peste lume, o voce aspra si adinca striga, ca dintr-o mare departare: - Hei, hei, ce-i sopotitul si fosnetul asta ? Hei, hei, cine cauta razele dupa munte ? ... Destul soare si destul cintec ! ... Hei, hei, prin frunze si iarba ... prin iarba si apa ! Hei, hei ! Jo ... o ... os ! ... Jo ... o ... os !..." Vocea disparu ca in murmurul unui tunet indepartat si clopotele de cristal se sfarimara intr-un dezacord strident. Totul amuti si Anselmus vazu cum cele trei serpoaice se furisara sclipind prin iarba catre fluviu. Cu un fisiit usor se aruncari in Elba si deasupra valurilor, acolo unde se scufundasera, se aprinse un foc verde care aluneca piezis catre oras si se topi cu incetul. Capitolul II - Mi se pare ca domnul nu-i in toate mintile! spuse o burgheza cumsecade care intorcindu-se de la plimbare cu familia, se oprise acum cu bratele incrucisate si se uita la ciudatele gesturi pe care le facea studentul Anselmus. Acesta cuprinsese in brate trunchiul socului si striga mereu catre ramurile copacului:- O, numai o singura data mai stralucitti, voi, serpoaice mici si aurii, numai o data sa mai aud glasurile voastre de zurgalai! Numai o data uitati-va la mine, voi, ochi adinci si albastri, numai o data si dupa aceea pot sa mor de durere si de dor ! Si Anselmus, spunind acestea, ofta si gemea dureros din adincul pieptul si zgiltiia de zor si nerabdare socul care insa, in loc de raspuns, fosnea incet si usor din frunze parind astfel ca-si bate joc de durerea studentului. - Domnul asta nu-i in toate mintile, spuse cucoana, si
lui Anselmus i se paru ca e trezit dintr-un vis adinc sau ca-i toarna
cineva apa rece in cap ca sa se trezeasca brusc. Vazu acuma limpede unde
era si isi aminti cum o vedenie ciudata il ademenise si il facuse chiar sa
vorbeasca singur. Se uita uluit la cucoana si isi lua de jos palaria cu
gind sa plece de acolo cit mai rcpede. Tatal familiei venise in vremea
asta si el mai aproape si, dupa ce pusese jos copilul pe care il dusese in
brate, privise si ascultase cu mirare, sprijinit in baston, ceea ce facea
si spunea studentul Anselmus. El ridica pipa si tabachera pe care Anselmus
le lasase sa cada si, dindu-i-le, ii spuse: - Haide, haide, spuse burghezul, linistiti-va, asta se poate intimpla oricui si de Inaltare, daca bei de bucurie un pahar prea mult. Asa se intimpla chiar unui om al lui Dumnezeu ... findca domnul e desigur student in teologie … Daca domnul imi da voie, mi-as umple pipa cu tutun de-al dumisale, al meu s-a ispravit. Burghezul spuse asta cind Anselmus toanai voia si-si bage in buzunar pipa si tabachera; isi curata incet si tacticos pipa si incepu tot asa de incet sa si-o umple. Citeva fete venira si ele din urma si vorbeau acum in soapta cu cucoana si chicoteau uitindu-se la Anselmus. Acestuia i se parea ca sta pe spini ascutiti si cuie inrosite. Indata ce-si lua inapoi pipa si tabachera, pleca in fuga. Toate ciudateniile pe care le vazuse ii disparura din minte si el isi amintea numai ca vorbise sub soc, in gura mare, tot felul de vrute si nevrute, lucru care i se parea cu atit mai groaznic cu cit avusese totdeauna o adinca antipatie fata de oamenii care vorbesc singuri. "Satana vorbeste in ei", spunea rectorul lui, si asa credea si Anselmus. Ii era ciuda ca a fost luat drept un student in teologie beat, in ziua de Inaltarea Domnului. Tocmai voia sa coteasca pe Pappelallee pe linga Koselscher Garten, cind auzi o voce strigind in urma lui: - Domnule Anselmus ! Domnule Anselmus ! dar pentru
Dumnezeu, incotro alergi asa de repede? - Domnule Anselmus, vino inapoi, te a.steptam aici pe malul apei ! Anselmus abia acum isi dadu seama ca acel care il striga
era prietenul lui, directorul-adjunct Paulmann. Se intoarse iar spre Elba
si gasi acolo pe director cu cele doua fiice ale lui si cu registraitorul
Heerbrand; tocmai voiau sa se urce cu totii intr-o barca. Directorul
Paulmann pofti pe student si treaca Elba cu el si sa ramina seara la
dinsul in locuinta lui din cartierul Pirna. Anselmus primi bucuros fiindca
se gindea ca in acest chip scapa de soarta cea rea case il urmarise toata
ziua. - Ah, iata-va iarasi, serpoaice mici si aurii ! Cintati, cintati mereu ! In cintecul vostru zaresc din nou ochii cei frumosi, adinci si albastri ... O, acuma iar ati disparut sub apa ! Asa vorbi studentul Anselmus si facu o miscare ca si cum
ar fi vrut sa se arunce din barca in valuri. Fetele care statusera linga el, tipara de spaima si fugira in panea cealalta a barcii. Registratorul spuse ceva la ureche directorului Paulmann, si acesta ii raspunse cu mai multe vorbe din care Anselmus nu pricepu decit atit: - Asemenea crize ... n-ai observat pina acum ? Imediat dupa asta directorul Paulmann se ridica si el si se aseza linga Anselmus, apoi privindu-l pe acesta cu o expresie serioasa, grava si oficiala, ii lua mina si-i spuse: - Cum te simti, domnule Anselmus ? Anselmus fu cit pe ce si-si piarda cunostinta, fiindca in sufletul lui se ridica deodata un cumplit dezacord pe care zadarnic voia si-l potoleasca. El vedea acum limpede ca ceea ce crezuse ca e stralucirea serpoaicelor aurii e numai reflexul focului de artificii din parc. Totusi, un sentiment nemaicunoscut pina atunci, despre care el singur n-ar fi putut spune daca e bucurie sau durere, ii strinse inima; si in timp ce barcagiul lovea cu lopata apa care incretindu-se, parea miniata, plescaia si vijiia. Anselmus deslusi in acest zgomot un murmur tainic: - Anselmus, Anselmus, nu vezi tu cum mergem mereu inaintea ta ? Surioara te priveste iarasi … Crede, crede, crede in noi ! Si lui Anselmus i se parea ca vede in reflex trei dungi de vapaie verzuie. Dar cind se uita posomorit in apa sa vada daca au sa rasara ochii cei fermecatori din valuri, el isi dadea seama ca stralucirea apei venea numai de la ferestrele luminate ale caselor de pe mal. Anselmus sta tacut si in lupta cu sine insusi. Dar directorul Paulmann rosti si mai tare: - Cum te simti, domnule Anselmus ? Studentul raspunse descurajat: - Ah, draga domnule director, daca ati sti ce lucruri minunate am visat eu cu ochii deschisi, adineauri sub un soc linga "Baia lui Linke", nu mi-ati lua-o in nume de rau ca sint atit de distrat. - Ai ! ai ! Domnule Anselmus, il intrerupse directorul Paulmann, eu te-am crezut totdeauna un tinar solid, dar sa visezi ... cu ochii deschisi sa visezi ... si pe urma sa vrei sa te arunci, asa tam-nesam, in apa ... asta, te rog sa ma ierti, n-o fac decit oamenii nebuni ... Anselmus fu foarte tulburat de vorbele tari ale prietenului sau. Veronica, fiica cea mai mare a directorulul Paulmann, o fata frumoasa de saisprezece ani, spuse: - Dar bine, tata, domnului Anselmus trebuie sa i se fi intimplat ceva deosebit si dumnealui poate crede numai ca era treaz pe cind in realitate a dormit sub soc si a visat tot felul de nebunii care i-au ramas in minte. - Si, prea scumpa domnisoara, scumpe directore, lua cuvintul registratorul Heerbrand, nu s-ar putea oare ca cineva, chiar treaz fiind, sa se scufunde intr-o anumita stare de vis ? Mi s-a intimplat si mie, intr-o dupa amiaza la cafea, stind asa scufundat intr-o sumbra apatie, in clipele cind are loc de fapt digestia trupeasca si spirituala, sa-mi aduc anunte ca printr-o inspiratie locul unui document pierdut si chiar ieri imi juca in fata ochilor deschisi o scriere titulara latina. - Ah, draga registratore, replica directorul Paulmann, dumneata ai avut totdeauna o aplecare catre Poeticis si cind ai asa ceva, repede cazi in fantastic si romantios ... Lui Anselmus ii facu bine faptul ca ceilalti se interesau de el in situatia foarte trista in care se gasea, cind putea fi luat drept beat sau nebun. Si, desi se posomorise nitel, observa acum intiia oara ce ochi frumosi, adinci si albastri are Veronica, fara ca sa-si mai aduca aminte de ochii minunati pe care ii vazuse in soc. De altfei, lui Anselmus ii pierise iarasi din minte aventura de sub copac. Se simtea acum usor si vesel. Merse chiar atit de departe cu voia buna si cu indrazneala incit, la coborirea din barca, oferi aparatoarei sale Veronica mina si cind ea isi atirna bratul ei de al lui, el o conduse pina acasa cu atita indeminare si cu atit de mult noroc ca nu aluneca decit numai o data si, fiindca acolo era singurul loc cu noroi din tot drumul, el stropi numal putintel rochia alba a Veronicai. Directorul Paulmann nu pierdu din vedere fericita schimbare a lui Anselmus, il indragi din nou si il ruga sa-i ierte vorbele tari pe care i le aruncase adineauri. - Da, adauga el, avem exemple ca omului ii pot aparea adesea anumite fantasme, care il pot inspaiminta si chinui. Dar este o boala fizica la care sunt bune lipitorile care, salva venia(1), se aplica la sezut, asa cum a demonstrat un invatat ilustru, mort acuma. Studentul Anselrnus nu mai stia nici el acuma daca fusese beat, nebun sau bolnav; in orice caz, lipitorile i se pareau cu totul zadarnice fiindca eventualele fantasme pierisera cu desavirsire si el se simtea tot mai vesel pe masura ce izbutea sa fie mai curtenitor fata de frumoasa Veronica. Ca de obicei, dupa masa frugala, se facu muzica. Anselmus trebui sa se aseze la pian si Veronica incepu sa cinte cu vocea ei luminoasa si clara. - Scumpa dumnisoara, spuse registratorul Heerbrand, aveti o voce ca un clopot de cristal ! - Ba asta nu, se trezi deodata spunind Anselmus. Nici nu stia cum i-a venit sa spuna asta. Toti il privira mirati. - Clopote de cristal rasuna in soc minunat, minunat, continua Anselmus in soapta. Veronica ii puse mina pe umar si zise: - Ce spui, domnule Anselmus ? Studentul se insenina iarasi si incepu si cinte. Directorul Paulmann ii arunca o privire sumbra. Registratorul Heeerbrand puse pe pupitru un caiet de note si cinta o arie de bravura de capelmaistrul Graun. Anselmus acompanie totul si un duet pe care il cinta impreuna cu Veronica si care era compus de insusi directorul Paulmann, provoca o buna dispozitie generala. Se facuse acuma destul de tirziu si registratorul Heerbrand isi lua palaria si bastonul. Directorul Paulmann se apropie misterios de el si ii spuse: - Nu vrei, scumpe registratore, sa-i spui domnului
Anselmus, in sfirsit, ... ceea ce am vorbit noi mai de mult ... - Este aici un batrin ciudat si interesant despre care se spune ca ar practica tot felul de stiinte oculte. Dar cum astfel de stiinte nu exista, eu il consider mai degraba un cercetator anticar si pe linga asta un chimist. Vreau sa vorbesc de prietenul nostru, arhivarul Lindhorst. El locuieste, dupa cum stiti, intr-o casa veche si retrasa si, cind nu e ocupat cu serviciul, il gasesti in biblioteca sau in laboratorul lui, unde nu lasa pe nimeni sa intre. El are, pe linga multe carti rare, si o multime de manuscrise in buna parte cu litere arabe, copte sau chiar cu semne care nu apartin nici unei limbi cunoscute. Pe acestea ar vrea sa le dea la copiat si are nevoie de cineva care sa transcrie cu tus pe pergament toate semnele, dar cu cea mai mare exactitate si fidelitate. Lucrul trebuie facut la el acasa, sub supravegherea lui. Copistul are masa gratis tot timpul lucrului si Lindhorst il plateste cu un taler pe zi. Pe linga asta mai promite si un cadou frumos daca copiile vor iesi bine. Orele de lucru sint in fiecare zi de la douasprezece la sase. Intre trei si patru e o pauza pentru odihna si masa. Incercarile pe care le-a facut pina acum cu citiva tineri pentru copierea acelor manuscripte au fost zadarnice si de aceea mi s-a adresat mie ca sa-i recomand un desenator priceput. Eu m-am gindit la d-ta, draga domnule Anselmus, flindca stiu ca scrii foarte frumos si in acelalsi timp desenezi foarte bine cu penita. Asadar, daca vrei, pe timpurile astea grele si pina vei capata un post, sa cistigi un taler pe zi si pe deasupra si cadoul, du-te miine la douasprezece punct la arhivar, a carui locuinta o cunosti desigur ... Dar sa te feresti sa nu faci pete de cerneala; daca pata cade pe copie, atunci trebuie neaparat sa iei totul iar de la inceput, iar daca a cazut cumva pe original, Lindhorst e in stare sa te arunce pe fereastra, caci e un om minios. Anselmus fu cuprins de o adinca bucurie cind auzi propunerea registratorului Heerbrand, deoarece nu numai ca scria frumos si desena cu penita, ci chiar era o adevarata pasiune pentru el sa copieze caligrafii complicate si anevoioase. El multumi prietenilor din tot sufletul si fagadui ca nu va intirzia a doua zi la amiaza. Toata noaptea, Anselmus nu vazu decit taleri de argint si auzi sunetul lor placut. Cine poate lua asta in nume de rau unui biet om care, inselat in sperantele lui de o soarta rea si capricioasa, trebuia sa economiseasca fiecare ban si sa renunte la multe placeri pe care tineretea lui le rivnea ? Dis-de-dimmeata el isi aduna creioanele, penele de corb, tusul chinezesc, pentru ca, se gindea el, arhivarul nu poate gasi materiale mai bune. Inainte de orice, Anselmus isi alese si isi puse deoparte capodoperele lui caligrafice si desenele, pentru ca sa le arate arhivarului drept o dovada ca e capabil sa indeplineasca cele cerute de acesta. Totul merse cit se poate de bine; o stea deosebit de fericita parea ca-l ocroteste; cravata fu innodata cum trebuie din prima data, nici o cusatura nu plesni si nici un ochi nu se rupse la ciorapii de matase neagra, palaria nu cazu in praf dupa ce fusese periata ... Pe scurt: la unsprezece jumatate fix, Anselmus, cu fracul lui verzui si cu pantalonii lui de atlas negru, cu un sul de probe caligrafice si de desene in penita in buzunar, statea in cafeneaua Conradi pe Schlossgasse si bea ... unul ... doua paharele de coniac fin - pentru ca aici, se gindea el lovindu-se peste buzunarul inca gol, aici vor rasuna in curind taleri de argint. Cu tot drumul lung pina in ulita singuratica pe care se gasea casa straveche a arhivarului Lindhorst, Anselmus, cu putin inainte de douasprezece, era in fata usii. Statea si se uita la frumosul ciocan de bronz atirnat la la usa. Dar cind, o data cu ultima bataie a orologiului de la Kreuzkirche care cutremura vazduhul cu sunetul lui puternic, el voi sa apuce ciocanul si sa bata cu el in usa, vazu chipul de metal de pe ciocan ca se strimba intr-un rinjet, in tremurul dezgustator al unei fulgerari albastre. Era precupeata cu mere de la Poarta Neagra ! Dintii ascutiti clantaneau in gura labartata. Si ea hiriia printre clantanituri: - Nebun ce esti, nebun, nebun ... asteapta tu, asteapta ... de ce te-ai repezit asa ? asteapta tu, asteapta ! ... Ingrozit, Anselmus se dadu inapoi, voi sa se apuce de usorii usii dar mina lui se agata de cordonul soneriei si il trase. Apoi, deodata, se auzi un sunet care crescu tot mai mult, tot mai tare, in dezacorduri stridente, in timp ce prin casa pustie ecoul rasuna batjocoritor: - Ai sa cazi in cristal, ai sa cazi in cristal ... Anselmus fu cuprins de groaza si fiori reci ii cutremurara trupul. Cordonul soneriei se desprinse si se prefacu intr-un sarpe urias, alb si straveziu care il incolaci si il strinse, tot mai tare si mai tare, asa incit madularele moi si zdrobite plesnira si singele ii tisni din vine patrunzind in trupul straveziu al sarpelui si inrosindu-l. - Ucide-ma, ucide-ma, voi el sa strige cu cumplita spaima, insa strigatul lui nu era decit un horcait inabusit. Sarpete isi inalta capul si isi puse limba lunga si ascutita, de arama fierbinte, pe pieptul lui Anselmus. O durere sfisietoare sfarima pulsul vietii si gindurile lui pierira. Cind isi veni iarasi in fire, statea culcat pe patul lui
modest; in fata lui statea directorul Paulmann si spunea: Capitolul III "- Spiritul se uita peste apa iar apa se misca si vijii in valuri spumoase si se rostogoli vuind in abisurile care isi deschisesera gurile negre ca s-o inghita hulpav. Ca niste invingatori in triumf, stincile de granit isi ridicara capetele crenelat incoronate ocrotind valea, pina cind soarele o lua la pieptul lui imbratisind-o, o mingiie si o incalzi cu razele lui asemenea unor brate fierbinti. Atunci, mii de germeni, care dormisera in nisipul sterp, se trezira din somnul lor adinc si isi intinsera frunzisoarele si spicele lor verzi catre chipul tatalui lor. Ca niste copii zimbitori in leaganul verde, florile se odihneau in muguri pina cind si ele, trezite de soare, se desteptara si se impodobira cu razele pe care soarele de dragul lor le colorase in mii si mii de feluri. In mijlocul vaii, insa, era un deal negru care se ridica si se lasa ca pieptul omului cind un dor arzator il umple ... Din hauri negurile se ridicara si, adunindu-se in gramezi dese, incercara sa acopere dusmanos fata parintelui. Acesta insa chema furtuna care trecu sub el imprastiindu-le si cind raza curata atinse din nou dealul cel negru, rasari din el intr-un avint de bucurie un splendid crin rosu, deschizindu-si petalele ca niste buze sa primeasca dulcile sarutari ale soarelui ... O lumina stralucitoare patrunse in vale. Era tinarul Phosphorus. Floarea rosie il vazu si il ruga, cuprinsa de dragoste si de dor fierbinte:- Fii al meu pe vesnicie, tinar frumos ! imi esti drag si voi pieri daca ma parasesti. Tinarul Phosphorus raspunse: - Al tau vreau sa fiu, floare frumoasa, dar tu atunci ca un copil rau iti vei parasi mama si tata, nu-ti vei mai cunoaste tovarasele de joaca, vei vrea sa fii mai mare si mai frumoasa decit toti cei care astazi, ca semeni ai tai, se bucura pentru tine. Dorul care acuma iti incalzeste marinimos toata fiinta, se va desface in sute de raze, te va chinui si te va framinta, caci simtirea va naste simturile si cea mai mare voluptate ce-o aprinde scinteia pe care o arunc in tine este durerea fara nadejde in care tu pieri pentru ca sa rasari din nou in alta forma ... Scinteia aceasta e gindul ! - Vai, se tingui floarea, nu pot eu oare sa fiu a ta in focul care arde in mine acum ? Pot eu oare sa te iubesc mai mult decit acum si pot eu oare sa te privesc ca acuma daca tu ma distrugi ?
- Fratii mei, metalele dorm inauntru, dar eu sint mereu vioi si treaz si vreau sa va ajut. Zburind incoace si incolo, balaurul prinse in sfirsit faptura care rasarise din floare, o aduse pe deal si o invalui cu aripile. Si floarea se ivi din nou, dar gindul staruitor ii sfisie sufletul si dragostea fata de tinarul Phosphorus era un chin mistuitor in fata caruia floricelele, care altadata se bucurasera de privelistea ei, invaluite acum de neguri otravitoare, se ofileau si mureau. Phosphorus isi puse o platosa stralucitoare care scinteia in mii de raze colorate si se lupta cu balaurul care lovea cu aripile lui negre in platosa, facind-o sa rasune limpede. Si, la sunetul acesta puternic, florile inviara si inconjurara in zbor, ca niste pasari de toate culorile, pe balaur ale carui puteri scazura si care, invins, se-ascunse in adincul pamintului. Floarea cea rosie era zdrobita; tinarul Phosphorus o inlantui plin de dorinta fierbinte a unei iubiri celeste si intr-un imn de mare bucurie, florile, pasarile si chiar stincile inalte de granit o slavira ca pe regina vaii." - Imi dati voie, dar asta e emfaza orientala, scumpe domnule arhivar ! spuse registratorul Heerbrand, si noi v-am rugat sa ne povestiti, asa cum faceti de obicei, ceva din viata dumneavoastra atit de interesanta, de exemplu ceva din aventurile dumneavoastra de calatorie, ceva adevarat. - Ei, cum asa ? raspunse arhivarul, dar ceea ce v-am povestit este tot ce va pot spune mai adevarat si, intr-o privinta, face chiar parte din viata mea. Pentru ca eu sunt de bastina tocmai din valea aceea si floarea rosie, care a fost acolo ultima regina, e stra-stra-stra-strabunica mea; de aceea sint si eu print. Toti incepura sa rida cu hohote. - Da, da, rideti cit vreti, continua arhivarul Lindhorst, ceea ce eu v-am povestit, in linii de altfel foarte sumare, voua vi se poate parea absurd si nebunesc, si cu toate acestea nu e de loc absurd, nici macar alegoric, ci e literalmente exact. Dar daca as fi stiut ca splendida poveste de dragoste, careia ii datoresc si nasterea mea, are sa va placa asa de putin, v-as fi povestit alte lucruri noi pe care mi le-a spus fratele meu cind a venit ieri si ma vada. - Cum ? il intrebara toti din toate partile. Aveti un
frate, domnule arhivar ? Unde e ? Unde sta ? E tot in serviciui statului,
sau studiaza pentru el ? |
