As vrea sa te intreb, cititorule, daca n-ai avut in viata ta ceasuri, ba chiar zile si saptamini, in care indeletnicirile tale obisnuite sa-ti stirneasca o adevarata nemultumire si cind tot ce pina atunci ti se paruse important si pretios de pastrat in suflet si-n minte, sa-ti apara acuma nemernic si nerod. Tu singur nu mai stiai atunci ce ar trebui sa faci si incotro sa te indrepti. Inima iti era plina de nelamuritul sentiment ca undeva si la un anume timp, trebuie implinita o dorinta care intrece cercul oricaror placeri terestre, o dorinta pe care spiritul, ca un copil timid si tinut din scurt, nu indrazneste s-o rosteasca; si in dorul acesta de acel necunoscut care pretutindeni unde mergeai te invaluia ca un vis aromitor cu chipuri stravezii pe care o privire mai tare le destrama, tu erai mut fata de ceea ce te inconjura. Te furisai cu tulburi priviri ca un indragostit fara speranta si tot ce vedeai ca fac si lucreaza oamenii in invalmaseala lor, nu-ti stirnea nici durere, nici bucurie, ca si cum n-ai mai fi facut parte din lumea aceasta. Daca, iubite cetitor, te-ai simtit astfel vreodata, atunci cunosti din proprie experienta starea in care se afla studentul Anselmus.

De altfel, as dori ca sa fi izbutit chiar de pe acum, iubite cititor, sa-l fac pe Anselmus sa traiasca in fata ta. Caci intr-adevar, in noptile mele de veghe pe care le intrebuintez ca sa scriu povestea lui ciudata, mai am de istorisit atitea minunatii care, ca o aparitie fantomatica inalta in azur viata zilnica a oamenilor obisnuiti, incit ma tem ca pina la sfirsit tu n-ai sa crezi nici in studentul Anselmus, nici in arhivarul Lindhorst, ba ai sa capeti oarecare nedrepte indoieli chiar fata de directorul Paulmann si de registratorul Heerbrand cu toate ca acesti respectabili domni se plimba si acum prin Dresda. Incearca iubite cititor, in tarimul de basm plin de minuni splendide pe care il evoca deopotriva o mare bucurie si o adinca spaima, acolo unde zeita severa isi desface valul asa incit ii putem zari fata - dar in privirea ei grava de multe ori un zimbet straluceste si acesta e gluma amagitoare care se joaca cu noi in mii de vraji tulburatoare la fel cum o mama se joaca cu copiii ei - in tarimul acesta pe care spiritul ni-l deschide atit de des, cel putin in vis, incearca deci, iubite cititor, sa recunosti figurile cunoscute care zilnic, cum se zice in viata obisnuita, roiesc in jurul tau. Vei vedea atunci ca acel minunat tarim e mai aproape de tine decit credeai, lucru pe care tocmai ti-l doresc eu acum din tot sufletul si pe care ma silesc sa ti-l arat cu prilejul ciudatei istorii a studentului Ansehnus.

Asadar, cum am spus, Anselmus, din seara aceea cind il vazuse pe arhivarul Lindhorst, cazu intr-o visatoare melancolie care il facea nesimtitor fata de orice alta atingere exterioara cu viata obisnuita. El simtea cum ceva necunoscut se framinta in suflerul lui pricinuindu-i durerea aceea plina de voluptate care este dorul si care fagaduieste omului o alta existenta mai inalta. Placerea lui cea mai mare era ca putea sa rataceasca singur prin lunci si prin paduri si cind, desfacut parca de tot ce-l lega de viata lui saraca, putea sa se regaseasca oarecum pe sine insusi numai in contemplarea imaginilor de tot felul care se inaltau in sufletul lui. Asa se facu ca intr-o zi, intorcindu-se acasa de la o plimbare lunga, el trecu pe linga socul acela miraculos sub care odinioara, cuprins parca de vraja, vazuse atitea ciudatenii. Se simti atras in mod straniu de pajistea pe care o cunostea. Dar, de-abia se intinse jos si tot ce vazuse el atunci ca intr-un extaz celest si fusese alungat din sufletul lui ca de o putere straina pluti din nou in fata ochilor lui in culorile cele mai vii, ca si cum ar fi vazut totul a doua oara. El avu inca si mai clar decit atunci impresia ca ochii frumosi si albastri erau ai serpoaicei de aur verde care se apleca din mijlocul socului si ca sunetele acelea minunate ale clopotului de cristal care il umpleau de voluptate si extaz ieseau din rasucirile trupului ei mladios. Ca si atunci, la Inaltare, el imbratisa socul si striga catre crengi si frunze:

- O, inca o data serpuieste si te leagana si te mladiaza printre crengi si frunze, tu, dulce serpoaica mica si verde, ca sa te mai pot privi o data ! Mai uita-te la mine o data cu ochii tai frumosi ! Te iubesc si am sa mor de tristete si de durere daca nu mai vii !

Dar totul ramase nemiscat ca mai inainte si ca si atunci, numai socul fosni abia simtit din frunze si din crengi. Lui Anselmus insa i se paru ca stie acum ce anume se framinta in sufletul lui si ce-i sfisie inima cu chinul unui dor nemasurat.

- Ce oare poate fi altceva, spuse el, decit ca te iubesc din tot sufletul pina la moarte, frumoasa serpoaica de aur, si ca fara tine nu pot trai si ca voi muri de deznadejde daca nu te mai vad si nu te am ca iubita a inimii mele ... Dar eu stiu ca ai sa fii a mea si atunci are sa se implineasca tot ceea ce mi-au fagaduit visurile mele din alte lurni mai frumoase ...

Anselmus se ducea acuma in fiecare seara, cind soarele isi imprastia aurul peste fruntea copacului, sa stea sub soc, chemindu-si dintre crengi si frunze, cu glas de jale adinca, iubita, serpoaica de aur verzui. Cind tocmai facea asta intr-o seara ca de obicei, un barbat slab si inalt, infasurat intr-o larga redingota cenusie, rasari deodata in fata lui si spuse privindu-l cu ochii lui mari si stralucitori:

- Ce-i asta ? Cine tot se tinguie si geeme aici ? Ei, dar e domnul Anselmus care vrea sa-mi copieze manuscrisele !

Vocea aceasta sperie pe student. Era aceeasi voce care atunci, la Inaltare, strigase: "Hei, hei ! Ce-i soapta si murmurul asta ?"

De mirare si de spaima nu putu scoate un cuvint.

- Ce ai, domnule Anselmus ? continua arhivarul Lindhorst (caci el era barbatul in redingota lunga); ce vrei de la copac si de ce n-ai venit la mine sa-ti incepi lucrul?

Intr-adevar, Anselmus tot nu se putuse hotari sa se mai duca o data la arhivarul Lindhorst, desi in fiecare seara isi facea curaj pentru a doua zi. Acum insa, cind isi vazu visurile frumoase sfarimate si, sfarimate chiar de aceeasi voce dusmanoasa, care ii rapise si data trecuta iubita, el fu apucat de un fel de deznadejde si izbucni:

- Puteti sa ma luati drept nebun sau nu, domnule arhivar ! putin imi pasa, dar eu la Inaltare am vazut aici pe copacul acesta serpoaica de aur ... ah ! iubita vesnica a sufletului meu si ea a vorbit cu mine in sunete de clopot de cristal, dar dumneavoastra ... dumneavoastra, domnule arhivar, ati strigat de peste apa groaznic ...

- Cum asta ? dragul meu, il intrerupse arhivarul in timp ce, zimbind ciudat, lua o priza de tabac.

Anselmus simti cum i se usureaza inima cind izbuti sa inceapa vorba despre ciudata lui aventura si avu impresia ca bine a facut ca l-a invinuit pe arhivar ca el a fost cel care strigase atunci din departare. Se reculese si vorbi:

- Bine, am sa povestesc tot ce mi s-a iintimplat atunci in seara aceea si dupa aceea veti putea sa spuneti si sa credeti despre mine ce veti vrea.

El povesti toata ciudata intimplare, de la nefericitul pas in cosul cu mere pina la fuga peste apa a celor trei serpoaice de aur verde si cum lumea l-a luat drept beat sau nebun.

- Toate acestea, isi incheie vorba Anseelmus, le-am vazut cu adevarat. In adincul inimii mele rasuna si acum limpede vocile care au vorbit cu mine. N-a fost de loc un vis si, chiar de-as muri de dragoste si chin, eu cred in serpoaicele de aur desi, ghicesc dupa zimbetul dumneavoastra, domnule arhivar, ca considerati aceste serpoaice drept un produs al inchipuirii mele infierbintate si exaltate.

- Ba de loc ! raspunse domol arhivarul.. Serpoaicele aurii pe care le-ai vazut in soc, domnule Anselmus, erau cele trei fete ale mele si e clar acuma ca dumneata te-ai indragostit de ochii albastri ai celei mai mici, pe care o cheama Serpentina. Am stiut asta de altfel chiar de atunci, de la Inaltare, si din pricina ca sopotitul si zanganitul ma cam deranjau de la lucru, am chemat fetele acasa si le-am spus sa se grabeasca fiindca soarele tocmai apunea, mai ales ca destul cintasera si bausera raze.

Anselmus avea impresia ca i se spune acum in vorbe clare ceea ce el banuise de mult si, cu toate ca i se parea ca socul, zidul, pajistea si toate lucrurile din jurul lui incepeau sa se invirteasca, el se reculese repede si voi sa spuna ceva, dar arhivarul nu-l lasa sa vorbeasca, ci isi scoase manusa de la mina stinga si, aratind studentului piatra minunat de scinteietoare a unui inel, spuse:

- Priveste aici, domnule Anselmus, cred ca ai sa te bucuri de ce ai sa vezi.

Anselmus privi si - o, minune ! - piatra imprastie ca dintr-un focar raze in toate partile si razele se inchegara intr-o limpede oglinda de cristal in care, cu rasuciri ciudate, cind alungindu-se una pe alta, cind incolacindu-se intre ele, cele trei serpoaice aurii dansau si sareau. Si cind trupurile lor mladioase se atingeau, scinteind in mii de nuante, acorduri ca de clopote de cristal rasunau si cea mai mica isi intindea plina de dor capsorul din oglinda si ochii aibastri intunecati vorbeau:

- Ma cunosti tu ? ... Crezi tu in mine,, Anselmus ? Numai in credinta e iubirea ... Poti tu iubi ?

- O, Serpentina, Serpentina ! striga Anselmus in extaz, dar arhivarul Lindhorst sufla repede peste oglinda, razele se intoarsera in focar cu un pocnet electric si in mina lui nu mai stralucea acum decit un mic smarald peste care arhivarul isi puse manusa.

- Ai vazut serpoaicele de aur, domnule Anselmus ? intreba arhivarul Lindhorst.
- O, da, raspunse studentul. Am vazut-o si pe Serpentina.
- Gata, urma arhivarul. Destul pentru astazi. De altfel, daca te hotarasti sa vii sa lucrezi la mine, poti s-o vezi pe fiica-mea cit de des, sau mai degraba am sa-ti ofer aceasta multumire atunci cind ai sa lucrezi cum trebuie, adica sa copiezi fiecare caracter cu cea mai mare exactitate si claritate. Dar vad ca nu vrei sa vii, cu toate ca registratorul Heerbrand m-a asigurat ca ai sa vii in curind, din care pricina te-am si asteptat degeaba citeva zile.

Imediat ce arhivarul porneni numele lui Heerbrand, Anselmus avu din nou impresia ca sta intradevar cu picioarele pe pamint, ca el este cu adevarat studentul Anselmus si ca omul din fata lui e arhivarul Lindhorst. Tonul indiferent cu care acesta vorbea, in strident contrast cu ciudatele aparitii pe care el ca un adevarat necromant le evoca, avea ceva inspaimintator care sporea si mai mult prin privirea ascutita a ochilor scinteietori, sclipind in orbitele ciolanoase ale fetii slabe si zbircite ca din niste cutiute. Pe Anselmus il cuprinse acelasi sentiment tainic care il napadise si atunci la cafenea cind arhivarul povestea atitea nazdravanii. Isi veni in fire cu greuate si cind arhivarul il intreba inca o data: "Ei, de ce n-ai venit pe la mine ?", el nu se putu opri sa povesteasca tot ce i se intimplase in fata usii.

- Draga domnule Anselmus, spuse arhivarul cind studentul isi sfirsi povestirea, draga domnule Anselmus, eu cunosc pe precupeata de care vorbesti. E o fiinta fatala care imi face tot felul de pozne. Faptul ca s-a bronzat pentru ca in chip de ciocan la usa mea sa-mi alunge musafirii care-mi sunt simpatici este intr-adevar prea din cale afara si nu se poate permite. Scumpe domnule Anselmus, miine la douasprezece cind vii la mine si observi iarasi ca rinjeste si hiriie, toarna-i, te rog, pe nas citeva picaturi din licoarea aceasta si totul are sa fie cum nu se poate mai bine. Si acuma, la revedere, domnule Anselmus. Eu merg cam repede si de aceea nu te invit sa te intorci cu mine in oras. La revedere, pe miine la douasprezece.

Arhivarul dadu lui Anselmus o sticluta cu o licoare galbena in ea si pleca repede, asa de repede incit, in intunericul care incepea sa se lase, parea ca pluteste mai mult decit merge. Ajunsese acuma aproape de Koselscher Garten cind vintul ii umfla redingota si ii ridica de o parte si de alta poalale care filfiira in aer ca doua aripi mari. Lui Anselmus, care se uita plin de mirare dupa arhivar, i se paru ca vede o pasare mare care isi intinde aripile, gara sa zboare. In timp ce privea asa in urma serii, un vultur cenusiu se ridica in vazduh cu un tipat ascutit si Anselmus vazu ca filfiirea alba pe care el o crezuse mereu ca e arhivarul, fusese probabil vulturul, desi nu putea pricepe unde disparuse arhivarul asa deodata.

- Poate ca a zburat chiar el in persoanna, domnul arhivar Lindhorst, isi spuse Anselmus, pentru ca vad si simt ca toate fapturile stranii dintr-o lume miraculoasa, pe care alta data le priveam numai in vis, acuma au intrat in viata mea de toate zilele si isi bat joc de mine ... Dar fie ce-o fi ! Tu traiesti si stralucesti in sufletul meu, Serpentina, numai tu poti sa-mi astimperi dorul nesfirsit care imi sfisie sufletul ... O, cind oare o sa ma pot uita in ochii tai frumosi, iubita mea Serpentina !

Asa striga studentul Anselmus in gura mare.

- Ce nume urit si pagin, murmura linga el o voce de bas care apartinea unui trecator in drum spre casa.

Anselmus, aducindu-si aminte la timp unde se afla, pleca repede gindindu-se: "Ar fi o adevarata nenorocire sa ma intilnesc acuma cu directorul Paulmann sau cu registratorul Heerbrand". Dar, nu se intilni cu nici unul din ei.

- Cu Anselmus nu-i nimic de facut, spuse directorul Paulmann. Toate sfaturile mele, toate indrumarile mele nu slujesc la nimic. Nu vrea sa faca nimic, cu toate ca are foarte bune studii, care sunt in definitiv baza.

Registratorul Heerbrand raspunse zimbind siret si misterios:

- Lasati ca mai are vreme, scumpe directore ! Ansehnus e un individ curios, dar are stofa, si cind spun ca are, asta inseamna un secretar intim sau chiar un consilier aulic ...
- Consilier aul ... spuse directorul fooarte mirat, si se poticni deodata fara sa mai poata urma ...
- Da, da, continua Heerbrand stiu eu cee stiu ... Sint doua zile acum de cind sta la arhivarul Lindhorst si copiaza. leri seara, arhivarul, la cafenea, mi-a spus: Mi-ai recomandat un om foarte capabil ... sa stii ca este ceva de capul lui. Si ginditi-va acuma ce relatii are arhivarul ... sa vedem ce-o sa fie peste un an de zile ...

Cu aceste vorbe, registratorul, zimbind mereu, pleca si lasa pe director incremenit pe fotoliu si mut de mirare si de curiozitate.

Asupra Veronicai insa, toate aceste vorbe facusera cu totul alta impresie.

- Stiam eu - isi spunea ea - ca Anselmus e un baiat simpatic si capabil care are sa faca lucruri de seama in viata ... Tare as vrea sa stiu daca intr-adevar ma iubeste ... in seara aceea, cind treceam Elba, mi-a strins mina de doua ori ... si cind am cintat duetul impreuna, s-a uitat la mine cu niste priviri care m-au patruns pina in inima ... Da, da, ma iubeste ...

Veronica se lasa leganata - cum e obiceiul tuturor fetelor - de dulci visuri de viitor. Era doamna consiliereasa, locuia intr-o strada frumoasa pe strada Palatului sau in Piata Noua sau pe Moritzstrasse ... Palaria dupa ultima moda si salul cel nou turcesc ii stau admirabil ... Se vedea luindu-si cafeaua cu lapte in balcon, dind ordine bucataresei: "Dar te rog sa nu-mi gresesti mincarea - e mincarea preferata a domnului consilier". Tineri eleganti trec prin fata casei si ea ii aude spunind: "Ce delicioasa femeie e doamna consilier! Ce bine-i sta boneta de dantela ! " - Doamna consilier Ypsilon trimite valetul si intreaba daca doamna consilier ar vrea sa mearga astazi la "Baia lui Linke". - "Imi pare foarte rau, dar sint invitata la ceai la doamna prezident Z ..." Si iata ca vine si domnul consilier aulic Anselmus, care a plecat dis-de-dimineata dupa treburi: e imbracat dupa ultima moda.

- Uite ca e deja zece ! spune el, - scootindu-si ceasul cu repetitie si sarutindu-si nevasta. Ce mai faci tu, nevestica draga ? Stii ce ti-am adus ? continua el cu un ton glumet si scoate din buzunarul vestei niste cercei admirabill, lucrati dupa ultima moda, si ii atirna Veronicai la urechi, in locul celor de pina acum.

- O, ce cercei frumosi, exclama Veronica si sare de pe scaun ca sa-si contemple cerceii in oglinda.
- Ei, ce inseamna asta ? spune directorul Paulmann, care, scufundat in Cicero De officiis2, cit pe ce era sa-i cada cartea din mina; ce, ai crize ca si Anselmus ?

Dar tocmai atunci, studentul Anselmus care, impotriva obiceiului sau, nu se aratase pe aici citeva zile, intra in odaie, spre spaima si uimirea Veronicai. Fiindca, intr-adevar, avea ceva schimbat in toata infatisarea lui. El spuse, cu un ton hotarit, care nu era in obiceiul lui, ca viata lui are acum cu totul alte nazuinte, ca i s-au deschis perspective splendide. Directorul Paulmann, gindindu-se la vorbele misterioase ale registratorului Heerbrand, fu inca si mai uimit si nu putu sa scoata nici un cuvint cind studentul Anselmus, dupa ce vorbi ceva despre lucrul lui urgent la arhivarul Lindhorst si saruta cu eleganta indeminare mina Veronicai, o zbughi pe usa afara.

- Era chiar consilierul aulic, murmura Veronica. Si mi-a sarutat mina fara sa se impiedice si fara sa ma calce pe picior cum face de obicei ... m-a privit foarte gales ... hotarit ca ma iubeste ...

Veronica se lasa iarasi purtata de visuri. Totusi, parca o faptura dusmanoasa se strecura mereu printre imaginile placute ale vietii ei de doamna consilier. Si faptura aceea rinjea sarcastic si spunea:

- Toate acestea sint fleacuri si minciuni, fiindca Anselmus n-are sa fie niciodata consilier aulic si nici barbatul tau n-are sa fie. El nu te iubeste, cu toate ca ai ochi albastri si o talie zvelta si miini fine.

Un fior rece strabatu sufletul Veronicai si o groaza, adinca sfarima multumirea cu care mai adineauri se vazuse cu boneta de dantela si cu cercei scumpi. Ii venira lacrimi in ochi si isi spuse:

- Da, asa este, el nu ma iubeste si n-am sa fiu nici-odata doamna consilier !
- Fleacuri romantioase, fleacuri romantioase ! spuse directorul Paulmann si, luindu-si palaria si bastonul, iesi minios.
- Asta mai lipsea ! suspina Veronica sii isi varsa necazul pe sora ei mai mica, fata de doisprezece ani, care tot timpul lucrase linistita la gherghef.

Se facuse acum trei dupa amiaza, tocmai vremea sa deretice prin casa si sa pregateasca masa pentru cafea. Domnisoarele Oster isi anuntasera vizita.

Dar, de dupa fiecare sertar pe care Veronica il tragea, de dupa caietele de note pe care le lua de pe pian, de dupa fiecare ceasca sau cafetiera pe care o lua de pe bufet, faptura aceea sarea ca un spiridus si rinjea sarcastic, dadea cu tifla cu degetele ei subtiri de paianjen si spunea:

- N-are sa fie sotul tau - n-are sa fiee sotul tau ! Si cind lasa toate la o parte si fugea in mijlocul odaii, un nas enorm iesea de dupa soba si fornaia si sforaia:
- N-are sa fie sotul tau !
- Tu n-auzi si nu vezi nimic ? intreba Veronica pe sora-sa, stind nemiscata de spaima in mijlocul odaii.

De la gherghef, fetita se uita la ea foarte serioasa si linistita si o intreba:

- Dar ce ai astazi, Veronica ? Trintesti loate lucrurile. Hai sa-ti ajut si eu.

Dar tocmai atunci intrara rizind prietenele care fusesera invitate, si Veronica isi dadu seama ca ea luase soba drept o faptura omeneasca si scirtiitul usii rau inchise drept vorba dusmanoasa. Cuprinsa de o spaima adinca, ea totusi nu se putu reculege atit de repede incit prietenele sa nu observe incordarea ei neobisnuita, vizibila chiar in paliditatea ei si in privirea ei ratacita. Intrerupid vestile vesele pe care voiau sa i le spuna, ele o intrebara ce i s-a intimplat. Veronica trebui sa marturiseasca ca o napadisera ginduri ciudate si ca deodata, ziua namiaza mare, o apucase o spaima de fantome pe care n-o avea de obicei. Ea povesti cum un omulet marunt o intimpinase mereu de prin toate ungherele casei, rizind de ea si facindui semne. Domnisoarele Oster incepura sa se uite speriate prin colturi. Francesca intra, aducind cafeaua, si atunci, toate trei, luindu-si seama, risera de propria lor prostie.

Angelica, cea mai mare dintre domnisoarele Oster, era logodita cu un ofiter care era pe front si despre care nu mai avea de mult nici o veste, asa ca se intreba daca nu cumva e mort sau e grav ranit. Asta o mihnise mult pe Angelica, dar astazi era foarte vesela si zburdalnica, ceea ce o mira pe Veronica si o facu sa-si exprime fara inconjur mirarea.

- Draga mea, spuse Angelica, crede-ma ca il port mereu pe Victor in sufletul meu si in gindurile mele. Dar tocmai de asta sint asa de vesela ... O, Doamne ! sunt asa de fericita ! Pentru ca Victor al meu e sanatos si in curind am sa-l revad, cu grad de capitan si cu pieptul plin de decoratiile pe care si le-a cistigat cu vitejia lui. Nu-mi scrie fiindca a fost ranit la bratul drept, dar nu prea grav, de o lovitura de sabie a unui husar dusman; nu mi-a trimis nici o veste deocamdata penru ca regimentul lui a fost mereu in mars si el n-a vrut, desi ranit, sa-si paraseasca postul. Dar asta-seara are sa capete permisie sa plece incoace si in momentul in care are sa se urce in trasura are sa primeasca inaintarea lui la gradul de capitan.

- Dar de unde stii tu toate astea ? intreba Veronica.
- Sa nu rizi de mine, draga mea, urma Angelica. De altfel, daca rizi, nu te temi oare ca, drept pedeapsa, ai sa-l vezi iar pe omuletul de dupa soba ? Trebuie sa-ti spun ca nu ma pot deslipi de credinta in anumite lucruri misterioase, fiindca ele au aparut de multe ori in viata mea, ca sa zic asa. in carne si oase. Mai ales, nu mi se pare de loc asa de ciudat si de necrezut cum li se pare altora ca exista oameni care au darul profetiei, un dar pe care ei stiu sa-l practice prin mijloace infailibile.

Este aici in tirg o femeie batrina care are acest dar in cel mai mare grad. Ea nu ghiceste, ca altele de soiul ei, in carti, in plumb topit sau in cafea, ci, dupa anumite pregatiri, la care ia parte si persoana respectiva, apare intr-o oglinda de metal slefuit o invalmaseala de tot felul de figuri si chipuri. Ea le lamureste si scoate din ele raspunsul la intrebare. Am fost ieri seara la ea si am capatat vestile acestea despre Victor si am toata increderea ca sunt adevarate.

Vorbele Angelicai aruncara in sufletul Veronicai o scinteie care ii aprinse gindul sa intrebe pe batrina despre Anselmus si despre sperantde ei. Angelica ii spuse ca pe batrina o cheama doamna Rauerin, locuieste intr-o strada laterala pe linga Seetor, primeste numai martea, miercurea si vinerea de la sapte seara, toata noapea, pina la rasaritul soarelui si ii place sa vii singur.

Astazi era tocmai miercuri si Veronica se hotari sa se duca la prezicatoare, sub pretext ca insoteste acasa pe domnisoarele Oster. Asa si facu. Indata ce, la podul Elbei, isi lua ramas bun de la prietene, care locuiau in Neustadt, pleca cu pasi inaripati spre Seetor si ajunse in strada laturalnica si ingusta care ii fusese descrisa si la capatiiul careia zari casuta rosie in care locuia doamna Rauerin. Cind ajunse in fata usii, Veronica nu-si putu opri un sentiment de teama, chiar un tremur launtric. Isi stapini intsa emotia si, cu toata repulsia launtrica, trase cordonul soneriei. Usa se deschise si ea bijbii prin intuneric pina la scara care ducea la etaj, asa cum ii indicase Angelica. Vazind ca nu se arata nimeni, Veronica striga in vestibulul pustiu:

- Aici sta doamna Rauerin ?

In loc de raspuns, se auzi atunci un mieunat lung si un motan mare si negru trecu prin fata ei, grav, cu spinarea incovoiata si fluturindu-si coada, pina ajunse la usa, care, la un al doilea mieunat, se deschise.

- A ! ai si venit, fetito ! Intra, intra. Vorbele acestea fusesera spuse de o fiinta al carei aspect o pironi pe loc pe Veronica. Era o femeie inalta, slaba si imbracata in niste zdrente negre. Cind vorbea, barbia ascutita ii tremura, gura fara dinti, umbrita de nasul coroiat si ciolanos se strimba intr-un rinjet si ochii stralucitori de pisica aruncau scintei prin ochelarii grosi. De sub basmaua colorata care ii acoperea capul, ieseau fire de par negru si tepos. Dar, ceea ce dadea acestei fete urite un aspect si mai ingrozitor erau doua dire de arsura care se intindeau de la falca stinga pina la radacina nasului. Veronicai i se taie suflarea si strigatul care era sa-i scape se prefacu intr-un suspin adinc, cind mina ciolanoasa a babei o apuca si o trase in odaie. Aci era o mare agitatie si framintare. Era o invalmaseala de guitaturi, ciriituri, miorlaituiri si piuituri. Baba batu cu pumnul in masa si striga:

- Tacere, ticalosilor !

Si atunci maimutele se catarara scheunind pe pologul patului si porcusorii de India fugira dupa soba si corbul filfii din aripi in fata oglinzii rotunde; numai motanul cel negru, ca si cum vorbele de mustrare nu l-ar fi privit pe el, ramase linistit in jiltul pe care sarise imediat dupa ce intrase in odaie. Cind totul se linisti, Veronicai ii veni inima la loc. Nu-i mai era asa de teama ca in vestibul si chiar baba nu-i mai parea asa de groaznica. Abia acum se uita imprejurul ei prin odaie. De tavan atirnau tot felul de animale urite impaiate; pe jos erau tot felul de unelte necunoscute si ciudate si in camin ardea un foc albastru si saracacios care numai din cind in cind piriia aruncind scintei galbene. Si atunci se auzea un fisiit pe sus si lilieci hidosi zburau incoace si-ncolo cu chipuri omenesti schimonosite de ris; si citeodata flacara se ridica pe zidul negru de funingine si atunci rasunau sunete tinguioase si urlete ascutite, asa incit Veromca se simtea cuprinsa de spaima si de groaza.

- Da-mi voie, domnisoara, spuse baba riizipnd, lua o maturica, o inmuie intir-o caldare de arama si stropi caminul. Focul se stinse, odaia se intuneca, parca s-ar fi umplut deodata de fum negru. Dar baba, care se dusese intr-o camaruta de-alaturi, se intoarse de indata cu o luminare aprinsa si Veronica nu mai vazu nici animalele, nici uneltele de pe jos. Era acum o odaie obisnuita, saracacios mobilata. Baba se apropie de Veronica si ii spuse cu o voce scirtiita:

- Eu stiu ce vrei de la mine, fetito. Vrei sa afli daca ai sa te mariti cu Anseimus cind are sa fie consilier.

Veronica incremeni de mirare si de spaima, dar baba urma:

- Ti-am spus toate astea acasa la papa cind era ceainicul in fata ta pe masa. Eu eram ceainicul, nu m-ai cunoscut ? Asculta, fetito ! Lasa-l incolo pe Anselmus, e un om uricios si rau. L-a lovit pe baietasul meu cu piciorul in fata, pe baietasul meu drag, marul cel mic cu obrajii rosii care, cind il cumpara cineva, sarea repede din buzunarul cumparatorului si venea iar la mine in cos. Anselmus e prieten cu batrinul, alaltaieri mi-a turnat pe fata blestematul de auripigment ca era cit pe ce sa ma orbeasca, uite urmele arsurii, fetito ! Lasa-l incolo, lasa-l ! ... Nu te iubeste pe tine, iubeste pe serpoaica de aur verde si n-are sa ajunga niciodata consilier pentru ca s-a bagat in slujba la salamandre si vrea sa se-nsoare cu serpoaica verde. Lasa-l si nu te mai gindi la el !

Veronica avea o fire hotarita si solida, asa incit isi invinse repede teama si, dindu-se cu un pas inapoi, spuse cu un ton hotarit:

- Babo ! eu am auzit de darul pe care-ll ai de a vedea in viitor si de asta am venit; voiam, desi poate sint prea curioasa si prea grabita, sa stiu de la dumneata daca Anselmus pe care il iubesc si il pretuiesc are sa fie al meu vreodata. Daca in loc sa-mi indeplinesti dorinta, vrei sa ma necajesti cu flecareala dumitale caraghioasa, atunci gresesti, pentru ca eu n-am vrut decit ceea ce stiu ca oamenii de felul dumitale pot sa dea. Fiindca, dupa cum se pare dumneata imi stii gindurile mele cele mai ascunse, atunci ti-ar fi fost foarte usor sa-mi dezvalui multe lucruri care acuma ma chinuiesc si ma framinta. Dar dupa toate calomniile dumitale caraghioase despre Anselmus, nu mai vreau sa mai aflu nimic de la dumneata. Buna seara !

Veronica voi sa plece. Atunci baba cazu in genunchi plingind si spuse, apucind-o pe fata de poalele hainei:

-Veronico, n-o mai cunosti tu pe batrinna Liza care te-a purtat in brate si te-a ingrijit si te-a dezmierdat ?

Veronicai nu-i venea sa-si creada ochilor. Ea recunoscu pe fosta ei dadaca cu fata, bineinteles, desfigurata acum de virsta si mai ales de arsuri. Ea disparuse cu multi ani in urma din casa directorului Paulmann. Baba avea acum alta infatisare decit adineauri; in loc de basma pestrita, purta acum o boneta respectabila si in loc de zdrentele negre un capot inflorat, asa cum umbla imbracata si altadata. Se ridica de jos si luind-o in brate pe Veronica, continua sa vorbeasea:

- Ce ti-am spus eu tie poate sa-ti para caraghios si fara rost, dar din pacate asa este. Anselmus mi-a adus multe necazuri, dar fara voia lui. A cazut acum in miinile arhivarului Lindhorst si arhivarul vrea sa-l insoare cu fiica-sa. Arhivarul e cel mai mare dusman al meu si ti-as putea spune despre el o multime de lucruri, dar tu nu le-ai pricepe sau te-ai speria grozav. O fi el om destept dar si eu sint femeie desteapta. Asta e ! ... Vad acum ca Anselmus ti-e drag si de aceea vreau sa te ajut din tot sufletul sa ajungi fericita si sa te mariti dupa placul inimii.

- Dar spune-mi, Liza, pentru numele luii Dumnezeu ! ... o intrerupse Veronica.

Batrina, la rindul ei, o intrerupse:

- Da, da, fetito ! Stiu ce vrei sa spuii, am ajuns ce sunt, pentru ca asa trebuia sa ajung, nu puteam altfel ... Aaa ! Eu cunosc mijlocul care poate sa-l vindece pe Anselmus de dragostea lui nebuneasca pentru serpoaica verde si sa-l aduca in chip de consilier in bratele tale. Dar trebuie sa ma ajuti si tu.
- Spune repede, Liza, sopti Veronica. IIl iubesc asa de mult pe Anselmus !
- Eu te cunosc, continua batrina, si stiu ca esti o fata inimoasa. Degeaba voiam eu sa te sperii ca e lupul la usa si sa te fac sa te culci, ca tu imediat deschideai ochii sa vezi lupul; te duceai noaptea in fundul casei fara luminare si te imbracai cu halatul de baie al tatei ca sa sperii copiii vecinului. Asa ca, daca vrei cu tot dinadinsul sa invingi, prin mestesugul meu, pe arhivarul Lindhorst si pe serpoaica verde, daca vrei sa-l vezi pe Anselmus consilier si sa-l iei de barbat, atunci uite ce sa faci: sa te furisezi de acasa in noaptea in care are sa fie echinoxul, pe la unsprezece, si sa vii la mine. Vom merge impreuna la raspintia care taie cimpia de la marginea tirgului. Vom pregati cele de trebuinta. Toate ciudateniile pe care poate ai sa le vezi nu trebuie sa te sperie. Si acuma, fetito, noapte buna, du-te ca te asteapta tata la masa !

Veronica pleca repede cu hotarirea de-a veni neaparat in noaptea echinoxului, fiindca, se gindea ea: "Liza are dreptate, Anselmus e prins in laturi ciudate, dar il scot eu din ele si il numesc al meu pe vesnicie; al meu este si ramine mereu, consilierul aulic Anselmus !"

- Se prea poate, isi spuse studentul Anselmus, ca, si coniacul suprafin pe care l-am baut cam lacom la Monsieur Conradi sa fi provocat toate vedeniile absurde care m-au speriat in fata portii arhivarului Lindhorst. Iata de ce astazi nu beau nimic si vreau sa infrunt orice necaz mi s-ar putea ivi.

Ca si atunci cind se pregatise pentru prima lui vizita la arhivar, Anselmus isi aduna desenele si lucrarile de arta grafica, penitele de tus si penele de corb. Tocmai voia sa iasa cind dadu cu ochii de sticluta cu licoare galbuie pe care o primise de la arhivarul Lindhorst. Atunci ii venira din nou in minte, in culori vii, ciudatele aventuri pe care le traise, si un sentiment adinc de voluptate si de durere ii strapunse inima. Fara sa vrea, el exclama cu glas jalnic:

- Nu ma duc eu la arhivar numai ca sa te vad pe tine, Serpentina ?

In clipa aceea avu impresia ca iubirea Serpentinei ar putea fi pretul unei munci grele si primejdioase pe care el trebuia s-o faca si munca asta nu putea fi alta decit copierea manuscriselor lui Lindhorst. El era convins ca, chiar de la intrarea in casa sau chiar inainte de a intra, i s-ar putea intimpla tot felul de lucruri ciudate, ca si data trecuta. Nu se mai gindi la coniacul lui Conradi si baga sticluta in buzunar, cu gind sa procedeze intocmai dupa prescriptia arhivarului, daca cumva precupeata bronzata are sa mai indrazneasca sa rinjeasca la el.

Si intr-adevar, nasul ascutit se ridica iarasi si ochii de pisica stralucira din nou de pe ciocanul de batut in usa in clipa cind, la douasprezece, el voi sa-l apuce si sa bata. Anselmus, fara sa mai stea mult pe ginduri, turna licoarea peste chipul fatal, care imediat se netezi si se lustrui, prefacindu-se in metal stralucitor.

Usa se deschise, clopotele rasunara dulce prin toata casa: cling - cling ... tinere ... sari ... sari ... usor ... usor ... cling - cling ...

Anselmus urca linistit scara larga si frumoasa si respira cu placere mireasma de mirodenii rare care plutea in toata casa. In vestibul se opri nehotarit, fiindca nu stia la care dintre multele usi sa bata. Arhivarul Lindhorst, intr-un halat larg de damasc, iesi atunci si ii spuse:

- A, imi pare bine, domnule Anselmus, ca in sfirsit te-ai tinut de cuvint. Vino cu mine sa te duc in laborator.

Lindhorst o lua repede inainte, pina in fundul vestibulului vast si deschise o mica usa laterala care dadea intr-un coridor. Anselmus il urma linistit. Din coridor intrara intr-o sala sau mai bine zis intr-o sera splendida, deoarece de amindoua partile, inaltindu-se pina in tavan, erau o multime de flori minunate, ba chiar copaci mari cu frunze si flori foarte ciudate. O lumina magica, orbitoare, se imprastia in toate partile fara sa stii de unde venea, fiindca nu se zarea nici-o fereastra nicaieri. Cind Anselmus se uita la copaci si la flori, i se paru ca lungi alei se intind printre ele, pina departe in penumbra chiparosilor desi, straluceau bazinuri de marmura din care stranii figuri se ridicau, imprastiind raze de cristal care cadeau plescaind in luminoase potire de crin. Ciudate glasuri sopteau prin padurea cu plante miraculoase si arome minunate pluteau pretutindeni.

Arhivarul disparuse si Anselmus zari in fata lui numai o tufa uriasa de crini rosii infocati. El statea incremenit de vraja, ametit de tot ce vedea si de aromele dulci ale gradinii de vis. Si, deodata, se auzira risete si chicote si voci usoare care spuneau:

- Domnule student, domnule student, de unde vii ? De ce te-ai imbracat asa de frumos, domnule Anselmus. Nu vrei sa stai o data de vorba si cu noi, sa povestim cum bunica a spart oul cu sezutul si cum iuncherul si-a patat vestonul de gala ? Stii acum aria noua pe care ai invatat-o de la papa Starmatz, domnule Anselmus ? ... Ai o mutra foarte caraghioasa, cu peruca de sticla si cizme de hirtie de scrisori.

Glasurile chicoteau din toate partile ... si chiar linga Anselmus, care abia acuin isi dadu seama ca o multime de pasari de toate culorile il inconjurau si rideau de el. Si tot in clipa asta, tufa de crini rosii veni spre el si Anselmus vazu ca era arhivarul Lindhorst, al carui halat inflorat cu rosu si galben il facuse sa se insele.

- Scuza-ma, draga domnule Anselmus, spuse arhivarul, fiindca te-am facut sa astepti, dar m-am dus sa vad ce-mi face cactusul care la noapte trebuie tocmai sa infloreasca. Ei, cum iti place gradinita mea ?

Studentul raspunse:

- O, Doamne, nemaipomenit de frumos e aici, numai pasarile astea prea isi rid de mine !
- Ce-i vorbaria asta ? striga arhivarull catre copaci. Atunci un papagal mare si cenusiu veni filfiind din aripi si se aseza linga arhivar pe o creanga de mirt. Privindu-l foarte serios si grav prin ochelarii asezati pe ciocul lui incovoiat, el cirii:

- Sa nu va suparati, domnule arhivar, baietii mei, zburdalnici cum sint, s-au apucat iar de joaca, dar si domnul student e vinovat fiindca ...

- Destul, destul, il intrerupse pe batrin arhivarul, ii cunosc eu pe strengarii astia dar si dumneata ar trebui sa-i mai tii putin in friu ... Hai sa mergem, domnule Anselmus !

Arhivarul il duse prin alte multe odai ciudat impodobite, asa incit studentul abia putea sa se tina dupa dinsul, uitindu-se in fuga la toate mobilele frumoase, cu forme bizare, si alte lucruri necunoscute de care era plina casa. In sfirsit intrara intr-o incapere mare in care arhivarul se opri ridicind privirile in sus. Anselmus avu timp sa se desfateze cu privelistea minunata pe care o oferea ornamentatia simpla a acestei odai. Din peretii azurii ieseau tulpinele bronzate ale unor palmieri inalti care isi bolteau pe tavan frunzele lor colosale, stralucitoare ca niste smaralde. In mijlocul salii, pe capetele a trei lei egipteni turnati in bronz intunecat, era intinsa o lespede de porfir pe care era asezat un simplu urcior de aur. Cind zari urciorul Anselmus nu-si mai putu lua ochi de la el. Pe aurul neted si stralucitor parea ca tot felul de figuri se joaca in mii de reflexe ... Se vedea si pe el insusi cu bratele dornic deschise ... stind ling soc ! ... Si Serpentina se legana prin crengi, privindu-l cu ochii ei frumosi. Anselmus fu cuprins de un extaz nebun.

- Serpentina ! Serpentina ! striga el. Arhivarul Lindhorst se intoarse repede spre el si spuse:
- Ce vrei sa spui, draga domnule Anselmus ? Mi se pare ca o chemi pe fiica-mea. E tocmai in cealalta parte a casei, in odaia ei; acuma are ora de pian. Hai sa mergem mai departe !

Anselmus il urma, aproape in nestire. Nu mai auzea si nu mai vedea nimic. In sfirsit, arhivarul il apuca strins de mina si spuse:

- Am ajuns !

Anselmus se destepta ca dintr-un vis si vazu ca se gaseste intr-o odaie inalta plina de jur imprejur cu dulapuri de carti si care nu se deosebea de alte biblioteci si camere de lucru obisnuite. In mijloc era o masa de scris cu un fotoliu linga ea.

- Aceasta, spuse arhivarul Lindhorst, eeste deocamdata camera dumitale de lucru. Daca in viitor vei lucra si in cealalta sala de biblioteca, albastra, acolo unde ai chemat-o pe fiica-mea - asta inca nu stiu. Si acuma as vrea sa ma conving si eu daca intr-adevar poti sa indeplinesti lucrul dumitale asa cum vreau si cum am eu nevoie.

Anselmus, plin de incredere, isi scoase din buzunar desenele si foile scrise, nu fara o adinca multumire de sine si convins ca va uimi pe arhivar cu talentul lui neobisnuit. Arhivarul, abia se uita la prima foaie, un manuscris cu o foarte eleganta caligrafie engleza, si incepu sa zimbeasca ciudat, clatinind din cap. Facu acelasi gest si la toate celelalte foi, asa incit lui Anselmus i se urca singele la cap si cind zimbetul arhivarului deveni ironic si dispretuitor, el izbucni suparat:

- Domnul arhivar nu pare tocmai multumiit de modestele mele talente.
- Draga domnule Anselmus, spuse arhivarul Lindhorst, dumneata ai intr-adevar dispozitii minunate pentru arta caligrafica, dar deocamdata vad ca trebuie sa ma bizui mai mult pe sirguinta si pe rivna dumitale decit pe indeminarea dumitale. Dar poate ca asta e si din pricina materialelor proaste pe care le folosesti.

Anselmus vorbi atunci despre mestesugul lui recunoscut de toata lumea, de tusul chinezesc si de penele de corb foarte bune. Lindhorst ii intinse foaia cu caligrafia engleza si spuse:

- Judeca si dumneata singur.

Anselmus ramase ca lovit de trasnet cind vazu cit de urit parea manuscrisul lui. Nici o rotunjime in trasaturi, nici o linie bine trasa, nici o proportie intre minuscule si majuscule, ba chiar de multe ori rindurile care pareau de bine de rau mai izbutite erau stricate de niste mizgaleli scolaresti si uricioase.

- Si pe urma, continua arhivarul, tusull dumitale nu e durabil.

El isi muie degetul intr-un pahar cu apa si atinse usor literele care disparura fara sa lase mci o urma. Anselmus avu impresia ca un monstru il stringe de git si nu mai putu scoate o vorba. Ramase asa cu nenorocita de foaie in mina. Arhivarul incepu sa rida si spuse:

- Nu te necaji de asta, draga domnule Anselmus. Ce n-ai putut sa faci pina acum, ai sa izbutesti poate mai bine aici la mine, si, afara de asta, aici ai sa gasesti un material mai bun decit acela pe care l-ai avut pina acum. Incepe linistit si lucreaza !

Arhivarul aduse un lichid negru care raspindea un miros cu totul particular, niste pene ciudat colorate si foarte ascutite si o foaie deosebit de neteda si de alba, apoi scoase dintr-un dulap un manuscris arab. Imediat ce Anselmus incepu sa lucreze, arhivarul parasi odaia. Anselmus mai copiase de multe ori scriere araba, asa ca prima lui lucrare la arhivar nu i se paru grea.

"Cum au ajuns mizgalelile in caligrafia mea engleza numai Dumnezeu si cu arhivarul Lindhorst stiu, isi spuse el. Dar ca nu sint de mina mea - asta pot sa jur".

Cu fiecare cuvint scris fara gres pe pergament, curajul lui crestea si, o data cu el, si indeminarea. Penele mergeau de minune si cerneala cea misterioasa curgea neagra ca smoala si lunecoasa pe pergament. Cu cit lucra cu mai multa atentie si sirguinta, cu atit se simtea mai bine aici, in singuratatea acestei odai. Tocmai se deprinsese bine cu lucrul, pe care spera sa-l duca la bun sfirsit, cind arhivarul, la ceasurile trei, il chema la masa in odaia de alaturi. Masa fu foarte buna. Arhivarul, foarte bine dispus, il intreba pe Anselmus despre prietenii lui, despre directorul Paulmann si registratorul Heerbrand si povesti, mai ales ales despre acesta din urma, tot felul de lucruri amuzante. Vinul vechi de Rin ii placu mult lui Anselmus si il facu mai vorbaret decit era de obicei. La patru se scula de la masa ca sa se duca la lucru si aceasta punctualitate placu arhivarului. Daca inainte de masa copierea semnelor arabe reusise, acuma lucrul mergea si mai bine. El insusi nu putea pricepe repeziciunea si usurinta cu care putea sa imite trasaturile incilcite ale scrierii straine. I se parea tot timpul ca din fundul sufletlui o voce ii sopteste in chip foarte lamurit: "O, ai putea tu oare sa lucrezi asa daca n-ai purta-o pe ea in cuget si in simtire, daca n-ai crede in ea si in dragostea ei ?"

Si atunci, incet de tot, ca intr-un domol clinchet de cristal, se auzi o soapta prin odaie:

- Aproape sunt de tine ... aproape ... aproape ... te ajut... fii curajos ... fii tare, dragul meu Anselmus ... Ma straduiesc si eu cu tine ca sa poti sa fii al meu !

Si auzind, intr-un adinc extaz, aceste sunete, semnele necunoscute i se pareau mai usor de inteles ... aproape nici nu mai trebuia sa se uite in original ... parca literele ar fi fost deja scrise in linii subtiri pe pergament, asa ca el nu avea nevoie decit sa le ingroase. Lucra asa, invaluit de dulci sunete, ca de un suflu molcom si plapind, pina cind ceasul batu sase si arhivarul Lindhorst intra in odaie.

El se indrepta, zimbind ciudat, spre masa. Anselmus se ridica tacut in picioare. Arhivarul il privea mereu tot cu aceeasi expresie ironica dar, imediat ce se uita la copia manuscrisului, zimbetul pieri facind loc unei seriozitati adinci si solemne care care ii incorda toti muschii fetei. Curind, el nu mai paru acelasi. Ochii care adineauri aruncau foc in priviri se uitau acum cu o nesfirsita blindete la Anselmus, o usoara roseata colora obrajii palizi si, in locul ironiei care ii stringea de obicei gura, buzele gratioase si pline voiau parca sa se deschida pentru o cuvintare inteleapta si patrunzatoare de suflet. Intreaga lui faptura parea mai inalta si mai demna, halatul larg ii atirna ca o mantie regala in falduri largi pe umeri si pe piept si printre buclele albe, deasupra fruntii inalte si limpezi, se incolacea un cerc de aur, subtire.

- Tinere, incepu arhivarul cu un ton soolemin, am aflat, inca inainte ca tu sa banuiesti, toate legaturile tainice care te leaga de ceea ce mie imi este mai scump si mai sfint. Serpentina te iubeste si un destin ciudat, ale carui fire fatale sint toarse de forte vrajmase, se va implini cind ea va fi a ta si cind vei primi neaparat ca zestre urciorul de aur, care e proprietatea ei. Dar fericirea ta intr-o viata mai inalta va reusi numai dintr-o lupta. Principii potrivnice te ataca si numai forta launtrica cu care te vei impotrivi atacurilor te poate scapa de rusine si de pieire. Lucrind aici, tu iti faci ucenicia. Credinta si cunoasterea te vor duce la tinta apropiata daca vei starui in ceea ce ai trebuit sa incepi. Poart-o adinc in suflet pe ea care te iubeste, si vei contempla atunci minunile splendide ale urciorului de aur si vei fi fericit mereu ... Mergi sanatos acuma ! Arhivarul Lindhorst te asteapta miine la douasprezece ... Mergi cu bine !

Arhivarul il impinse usor pe Anselmus spre usa, pe care apoi o inchise. Anselmus se trezi in odaia in care statuse la masa si a carei singura usa dadea in vestibul. Uluit de toate aceste initimplari minunate, el ramase pe loc in fata portii. O fereastra se deschise deasupra capului si el se uita in sus.

Era arhivarul Lindhorst; era acelasi batrin in haina cenusie asa cum il cunoscuse intotdeauna. Arhivarul ii spuse:

- La ce te tot gindesti, draga domnule Anselmus ? Se vede ca literele arabe nu-ti mai ies din minte. Saluta din parte-mi pe directorul Paulmann, daca te duci cumva pe la el si vino iar miine la douasprezece fix. Onorarul pentru astazi e in buzunarul drept al vestei.

- Anselmus gasi intr-adevar in buzunar talerul de argint, dar nu se bucura de loc.

"Ce are sa iasa din toate astea, isi spuse el, nu stiu. Dar, oricite amagiri si vedenii absurde m-ar inconjura, Serpentina traieste si dainuieste in sufletul meu si mai bine mor decit sa renunt la ea, fiindca stiu ca gindul in mine e etern si nici un principiu potrivnic nu-l poate nimici ... Dar este gindul altceva decit iubirea Serpentinei ?"