In sfirsit, directorul Paulmann isi scutura pipa si spuse:

- Cred ca e vremea sa mergem la culcare.
- Desigur, raspunse Veronica, foarte ingrijorata fiindca vazuse ca tatal ei nu mai pleaca si ceasul batuse de mult zece. Imediat ce directorul se duse in odaia lui de culcare si imediat ce rasuflarea apasata a Franciscai fu o dovada ca a adormit de-a binelea, Veronica, care se culcase si ea de forma, se scula incetisor, se imbraca, isi puse o mantie pe umeri, si se strecura afara din casa.

Din clipa cind Veronica fusese la batrina Liza, ea il vedea mereu pe Anselmus in fata ochilor si nici ea singura nu stia cum, dar i se parea ca o voce straina in sufletul ei ii spunea mereu si mereu ca impotrivirea lui e din cauza unei persoane dusmanoase care il tine strins legat cu legaturi pe care ea Veronica, le va putea sfarima prin mijloacele tainice ale unei arte magice. Increderea ei in batrina Liza crestea in fiecare zi si chiar si impresia de mister si de spaima se sterse, asa incit toaia ciudatenia relatiilor ei cu batrina ii aparea acum ca ceva neobisnuit si romanesc, care tocmai o atragea mai mult.

Iata de ce era hotarita sa incerce aventura din noaptea echinoxului, chiar cu primejdia de a i se descoperi lipsa de-acasa si de-a avea tor felul dc neplaceri. In stirsit, acuma sosise fatala noapte in care batrina Liza ii fagaduise ajutor si mingiiere. Veronica, deprinsa deja cu gindul plimbarii nocturne, se simtea curajoasa. Trecu repede pe strazile pustii, fara sa ia seama la furtuna care vijiia in vazduh si care ii arunca stropi grosi de ploaie in fata. Cu sunete grele si scirtiitoare, orologiul de la Kreuzkirche batea unsprezece in clipa cind Veronica, uda pina la piele, ajunse in fata casei batrinei. Glasul acesteia se auzi inauntru:

- Ai si venit, fetito ? Asteapta numai putin. Si imediat baba aparu in usa cu un paner in mina si cu motanul linga ea.
- Hai sa mergem si sa facem tot ce trebuie si se poace face in noaptea asta care e prielnica lucrului.

Spunind acestea, baba, cu mina ei rece, apuca pe Veronica de brat si ii dadu sa poarte panerul greu, in timp ce ea lua o caldare, niste pirostrii si o sapa. Cind ajunsera in cimp, nu mai ploua dar vijelia sufla si mai tare, urlind cu mii de glasuri prin vazduh. O tinguire groaznica si sfisieioare se revarsa din nourii grei si negri care se ingramadeau cu repeziciune pe cer si invaluiau totul intr-un intuneric adinc. Baba margea repede inainie si striga cu glas strident:

- Fa lumina, fa lumina, baiatule !

Si-atunci, deodata, in fata lor serpuira si se incrucisara fulgere albastre si Veronica vazu cum motanul sarea in fata lor, imprastiind scintei care pocneau. Si cind vijelia se mai potoli putin, ea auzea tipetele lui cumplite. Rasuflarea i se opri in piept si parca gheare reci de gheata ii inclestara inima. Dar ea isi invinse repede spaima si, agatindu-se cu putere de baba, spuse:

- Sa facem tot ce trebuie facut si fie ce-o fi!
- Asa, bine, fetito, raspunse baba; fii hotarita si eu am sa-ti dau ceva frumos si pe deasupra si pe Anselmus.

In sfirsit, baba se opri si spuse:

- Am ajuns.

Apoi sapa o gaura in pamint, turna carbuni in ea si aseza deasupra pirostriile pe care puse caldarea. Ea insoti toate acestea cu miscari ciudate, in timp ce motanul tot umbla imprejurul ei. Din coada lui ieseau scintei care formau un cerc de foc. Carbunii incepura sa arda si sub pirostrii tisnira flacari albastre. Veronica trebui sa-si scoata mantia si voalul si sa se aseze jos linga baba care ii lua miinile si i le strinse cu putere, privind-o pe fata cu ochi scinteietori. Ciudatele obiecte pe care baba le scosese din paner si le aruncase in caldare si care n-ai fi putut spune daca erau flori, metale, ierburi, animale, incepura sa fiarba si sa clocoteasca. Baba o lasa pe Veronica si lua o lingura de fier cu care incepu sa amestece fiertura si spuse Veronicai sa se uite in caldare si sa se gindeasca mereu la Anselmus in tot acest timp. Mai arunca in caldare metale stralucitoare si o suvita de par pe care si-o taiase Veronica din crestetui capului si un inel pe care ea il purtase multa vreme. Baba, facind acestea, rostea vorbe neintelese care rasunau strident in noapte iar motanul, alergind mereu incoace si-n colo, scheuna si miorlaia ...

As vrea, cetitorule, ca in noaptea de douazeci trei septembrie sa te fi aflat in drum spre Dresda. La ultima statie, cind tocmai se lasa noaptea, ti s-a spus zadarnic ca ar fi mai bine sa ramii. Hangiul prietenos ti-a spus ca afara ploua si e prea mare vijelia si ca de altfel nici nu e bine sa mergi asa prin intuneric in noaptea echinoxului. Dar tu n-ai luat in seama asta si te-ai gindit foarte just: Platesc surugiului un taler bacsis si pe la unu, cel mai tirziu, sint in Dresda, unde, la "Ingerul de aur" sau la "Coif", sau la "Orasul Naumburg" ma asteapta o masa buna si un pat moale. Mergind acum prin intuneric, zaresti deodata in zare o lumina care pilpiie ciudat. Ajuns mai aproape, vezi un cerc de foc in mijlocul caruia doua fapturi stau linga o caldare din care ies aburi grosi si raze si scintei rosii. Drumul trece drept prin foc, dar caii sforaie si tropaiesc si se ridica in doua picioare, surugiul injura si da cu biciul in cai, insa acestia nu se urnesc din loc. Fara sa vrei, tu sari din trasura si te repezi citiva pasi inainte. Acuma vezi bine pe fata frumoasa si zvelta care sta in genunchi, in haina subtire si alba, de noapte, linga caldare. Furtuna i-a desfacut cozile si parul lung si castaniu flutura liber in vint. Fata ei de inger frumos e luminata de locul orbitor care arde sub pirostrii cu flacari mari. Insa de spaima care a inghetat-o, fata aceasta e galbena de moarte si in privirea ei fixa, in sprincenele ridicate, in gura care zadarnic se deschide pentru un strigat de groaza ce nu poate iesi din pieptul innabusit de teroare, tu vezi spaima si groaza ei. Ea isi inalta miinile mici, impreunate spasmodic, ca si cum ar chema rugator ingerii de paza ca s-o apere de monstrii infernului care, ascultind de vraja puternica, vor aparea in curind ! ... Ea sta in genunchi, nemiscata ca o statuie de marmora. In fata ei, ghemuita la pamint, sta o femeie inalta si slaba, cu fata de arama galbena, cu nas coroiat si ascutit si cu ochi stralucitori de pisica. De sub mantia neagra care o invaluie, ies bratele ei ciolanoase si goale si, amestecind infernala fiertura, ea ride si striga cu voce croncanitoare in mijlocul furtunii care vijiie si urla ... Eu cred, iubite cititor, ca oricit de curajos ai fi, la vederea acestui tablou rembrandtian sau brueghelian care a aparut acum in viata, ti s-ar fi ridicat parul in virful capului de groaza. Dar privirea ta nu se putea desface de fata prinsa in acest virtej infernal si curentul electric care iti cutremura nervii si fibrele a aprins repede ca fulgerul in tine, gindul indraznet de-a infrunta fortele misterioase ale cercului de foc; groaza ta s-a topit in el, chiar gindul insusi a incoltit in aceasta groaza si in aceasta spaima, ca un produs al lui. Ti se parea ca esti tu insuti unul din ingerii pazitori la care se ruga fata in spaimele mortii, si ca trebuie sa scoti pistolul din buzunar si s-o impusti pe baba. Dar in timp ce te gindeai la asta, ai strigat tare:

"Hei, ce-i acolo ?" sau "Ce faceti aici ?" Surugiul a sunat cu putere din corn, baba s-a rostogolit in fiertura ei si totul a disparut deodata intr-un fum gros ... N-as putea spune daca tu ai fi gasit-o pe fata pe care o cautai acum dornic, prin intuneric, dar vrajitoriile babei le-ai spulberat si ai dezlegat vraja cercului magic in care Veronica se bagase cu atita nesocotinta ...

Insa nici tu, cititorule, nici altcineva n-a mers pe drumul acela, la douazeci si trei septembrie, in noaptea aceea vijelioasa si prielnica vrajilor si Veronica trebui sa astepte linga caldare, cu spaima, pina cind totul avea sa se ispraveasca. Ea auzea cum vijiia si urla in jurul ei, cum tot felul de glasuri uricioase behaiau si macaiau laolalta, dar ea nu-si deschise ochii fiindca simtea ca privelistea de groaza si de scirba din jurul ei ar prabusi-o intr-o nebunie fara leac, nimicitoare. Baba nu mai amesteca in caldare, fumul se facu tot mai subtire si tot mai subtire si, in sfirsit, nu mai ramasese decit o usoara flacara albastra pe fundul caldarii. Baba spuse:

- Veronico, fetito, uita-te in fund .... ce vezi tu ? ce vezi ?

Dar Veronica nu putu sa raspunda, cu toate ca i se parea ca tot felul de figuri nelamurite se invirteau in caldare. Chipurile apareau tot mai limpede si deodata iesi din fundul caldarii si studentul Anselmus care o privi prietenos pe Veronica si ii intinse miinile.

Ea striga:

- O, Anselmus ! ... Anselmus!

Baba deschise repede caneaua caldarii si din caldare curse suierind si pocnind, metal topit intr-o forma asezata alaturi. Apoi baba sari in picioare si incepu sa tipe, sarind intr-una de jur imprejur cu gesturi salbatice:

- Am ispravit lucrarea ! iti multumesc,, baiete ! Ai facut de straja ! ... Hu ! hu ! uite-l ca vine. Musca-l tare, musca-l bine !

Atunci un vijiit puternic se auzi in aer, ca si cum un vultur urias s-ar fi repezit cu vuiet spre pamint, lovind cu aripile. O voce cumplita se auzi:

- Hei ! hei ! ticalosilor ! s-a ispravit acum ... s-a ispravit. Plecati acasa.

Baba se prabusi urlind la pamint si Veronica isi pierdu orice cunostinta ...

Cind isi veni din nou in fire, era ziua. Ea zacea in pat si Francesca statea in fata ei cu o ceasca de ceai fierbinte, spunind:

- Dar spune-mi ce-i cu tine, Veronica ?? De-un ceas si mai bine stau linga tine si tu nu te misti, ci numai gemi si iar gemi ca m-a apucat spaima. Tata nici nu s-a mai dus azi la scoala si trebuie sa vina acuma cu domnul doctor.

Veronica lua ceaiul fara sa raspunda. Apoi, in timp ce sorbea din ceasca, imaginile groaznice de asta-noapte ii aparura iarasi vii in fata ochilor.

"Care va sa zica n-a fost decit un vis urit ... Cum ? N-am fost eu ieri seara la batrina Liza ? N-a fost ieri 23 septembrie ? ... Dar desigur ca m-am imbolnavit inca de ieri si tot ce-am vazul a fost numai o inchipuire de-a mea si m-am imbolnavit numai din pricina ca m-am gindit la Anselmus si la baba aceea ciudata care spunea ca e Liza si care desigur ca voia numai sa ma ademeneasca ... "

Sora mezina, care in vremea aceasta iesea din odaie, se intoarse in mina cu mantia Veronicai, uda toata.

- Ia uite, Veronica, spuse fetita, ce-a patit mantaua ta ! Azi-noapte, furtuna a deschis fereastra si a rasturnat scaunul pe care era intinsa mantaua; desigur ca a plouat inauntru si de aceea e asa de uda.

Veronica isi simti inima grea fiindca vedea ca n-a fost un vis si ca ea s-a dus intr-adevar la baba. O spaima cumplita o cuprinse si trupul i se scutura de febra. Dirdiind, ea isi trase plapuma peste dinsa dar simti deodata ca ceva tare o apasa pe piept. Puse mina si i se paru ca e un medalion. Cind sora-sa iesi din odaie, scoase obiectul acela si vazu ca e o oglinda de metal lucios, mica si rotunda.

- Asta e un dar de la baba, exclama ea.. Raze de foc pareau ca tisnesc din oglinda si o strapungeau pina in fundul sufletului, incalzindu-i-l. Febra trecuse si ea era cuprinsa acum de un sentiment de sanatate si de tihna. Gindurile i se indreptara iarasi spre Anselmus si, cind se gindea mai mult la dinsul, el ii zimbea prietenos din oglinda ca o miniatura vie. Dar, in curind i se paru ca nu mai vede portretul ci chiar pe Anselmus in carne si oase. Statea intr-o odaie inalta si ciudat mobilata si scria de zor. Veronica voia sa se duca la el, sa-l bata pe umar si sa-i spuna: "Domnule Anselmus, uita-te aici, eu sunt! Dar asta nu se putea fiindca i se parea ca in jurul lui e un cerc de foc si cind Veronica se uita mai bine vazu ca nu erau decit niste carti groase cu muchii aurite. In sfirsit, ea izbuti sa-l priveasca in ochi. El se uita la dinsa si abia intr-un tirziu paru ca o recunoaste si in fine zimbi si spuse: "A ! dumneata esti, domnisoara Paulmann ? Dar de ce, ma rog, citeodata apari ca o serpoaica ?" La vorbele acestea stranii, Veronica incepu sa rida. Atunci se trezi dintr-un vis adinc si ascunse rcpede oglinjoara cind directorul Paulmann si doctorul Eckstein veni linga pat, lua pulsul Veronicai, statu asa multa vreme scufundat in adinci meditatii, apoi spuse:

- Ai ! Ai !

Dupa asta, scrise o reteta, mai lua inca o data pulsul, spuse iarasi: Ai ! Ai ! si parasi pe pacienta.
Directorul Paulmann, insa, nu putu sa afle lamurit din aceste declaratii ale doctorului ce anume ar putea avea Veronica.

Studentul Anselmus lucrase acum timp de citeva zile la arhivarul Lindhorst. Aceste ceasuri de lucru fura pentm el cele mai fericite dia viata lui. Incorijurat de sunete dulci, de vorbele de mingiiere ale Serpentinei, atins chiar citeodata de o rasuflare usoara, el se simtea cuprins de o liniste nemaisimtita pina atunci si care citeodata sporea pina la cea mai adinca bucurie. Toate nevoile, toaie micile griji ale existentei lui sarace ii pierisera din suflet. In noua viata care ii rasarise ca intr-un soare orbitor, el pricepea acum toate minunile unei lumi mai inalte care odinioara il umplusera de uimire si chiar de groaza. Copiatul mergea foarte repede. Anselmus avea tot mai mult impresia ca scrie pe pergament doar niste semne pe care le cunostea de mult si ca aproape nu mai trebuie sa se uite in original ca sa transcrie totul cu cea mai mare exactitate.

In afara de vremea mesei, pe arhivar il vedea numai din cind in cind, dar acesta aparea intotdeauna taman in clipa cind Anselmus termina ultima litera a unui manuscris. Venea si ii dadea altul si disparea apoi imediat, fara o vorba, dupa ce amesteca numai cerneala cu un betisor negru si inlocuia penele uzate cu altele noi si mai ascutite. Intr-o zi cind Anselmus, la amiaza, incepuse sa urce scara, el gasi inchisa usa prin care intra de obicei. Arhivarul aparu de cealalta parte, in halatul lui minunat, parca presarat cu flori stralucitoare. El spuse:

- Astazi, vino cu mine, draga Anselmus;; trebuie sa mergem in camera unde ne asteapta maestrul Bhagavadgitei (3).

Lindhorst trecu in coridor si conduse pe Anselmus prin aceleasi incaperi si sali ca si intiia data.

Anselmus fu din nou uluit de splendoarea gradinii, dar vazu acum lamurit ca multe din florile ciudate care atirnau de crengi erau in fapt insecte stralucitoare, de toate culorile, care bateau din aripioare si, zburind si invirtindu-se, pareau ca se dezmiarda intre ele cu trompele lor. Si dimpotriva, pasarile roze si azurii erau flori parfumate si mireasma pe care o raspindeau se inalta din potirele lor in sunete dulci si usoare care, impreuna cu murmurul havuzurilor idepartate si cu freamatul tufisurilor si al copacilor, sc amestecau in tainicile acorduri ale unui dor adinc. Pasarile, care, intiia data cind venise el, il necajisera si risesera pe socoteala lui, zburara iarasi pe linga el si strigara din nou fara incetare:

- Domnule student, domnule student ! nu te grabi asa de tare. Nu te mai uita in nori ... ar putea sa-ti cada pe nas ... He, he, domnule student, ia-ti halatul de baie ... cumatrul huhurez vrea sa te coafeze ...

Si asa vorbira mereu pina ce Anselmus iesi din gradina.

Arhivarul Lindhorst intra, in sfirsit, in odaia albastra. Porfirul cu urciorul de aur nu mai era acolo, in locul lui era acum, in mijlocul odaii, o masa acoperita cu catifea violeta pe care era asezat materialul de scris al lui Anselmus, si linga masa era un fotoliu imbracat tot in aceeasi catifea ca si masa.

- Draga domnule Anselmus, spuse arhivarul, ai copiat pina acum multe manuscrise si spre marea mea multumire le-ai copiat repede si exact. Ti-ai cistigat prin asta increderea mea. Partea cea mai importanta a mai ramas insa de facut si ea este copierea sau mai bine zis zugravirea unor anumite opere scrise cu semne speciale, opere pe care le pastrez aici in odaia aceasta si care nu trebuie copiate decit numai aici. Asadar, de acum inainte, vei lucra aici, dar trebuie sa-ti recomand cea mai mare prudenta si atentie; o trasatura gresita sau, fereasca Dumnezeu, o pata de cerneala aruncata pe original, te nenoroceste.

Anselmus observa ca, din tulpinile aurii ale palmierilor, ieseau frunzisoare verzi de smarald. Arhivarul lua una din acestea si Anselmus vazu ca frunza era de fapt un sul de pergament pe care arhivarul il desfacu si il intinse pe masa. Anselmus se minuna mult vazind semnele ciudat incolacite si mai ca-i pieri curajul de-a putea copia totul exact, cind privi atitea punctisoare, linii, trasaturi si inflorituri, care pareau ca infatiseaza cind plante, cind firisoare de muschi, cind chipuri de animale. Cazu pe ginduri tot uitindu-se la ele.

- Curaj, tinere ! spuse arhivarul. Daca ai credinta trainica si dragoste adevarata, atunci te ajuta Serpentina.

Vocea lui rasuna ca un metal si cind Anselmus, speriat, se uita la el, arhivarul sta in fata lui cu regeasca infaitisare in care il vazuse la intiia lui vizita in biblioteca. Lui Anselmus, cuprins de respect, ii veni sa ingenuncheze. Arhivarul insa se urca pe tulpina unui palmier si disparu printre frunzeie de smarald. Anselmus intelese ca printul duhurilor a stat de vorba cu el si acum s-a suit in camera lui de lucru ca sa se sfatuiasca despre soarta lui si a Serpentinei cu razele pe care i le-au trimis in solie citeva planete. "Sau poate, se mai gindi el, asteapta vesti de la izvoarele Nilului sau vreun mag din Laponia vine sa-l vada ... dar acum e mai bine sa ma asez la lucru".

Si el incepu sa studieze semnele stranii de pe pergament. Muzica miraculoasa a gradinii rasuna si il imprejmuia cu miresme dulci. Auzea si pasarile chicotind, dar nu intelegea ce spun, ceea ce de altfel nu-l supara de loc. Uneori i se parea ca frunzele de smarald ale palmierilor fosnesc si ca radiaza din nou prin odaie sunetele limpezi de cristal pe care le auzise sub soc in ziua aceea fatala a Inaltarii. Inviorat de aceste sunete si luciri, Anselmus isi indrepta tot mai muit gindurile asupra titlului pergamentului si in curind stiu ca semnele nu puteau sa insemne altceva decit: "Despre casatoria salamandrei cu serpoaica verde".

Un puternic triplu acord de clopote cristaline rasuna.

- Anselmus, draga Anselmus, se auzi dintre frunze si o, minune: de pe tulpina palmierului se scobori serpoaica verde.
- Serpentina ! Serpentina ! striga Anselmus in extaz.

Si uitindu-se mai bine la ea vazu ca era o fata frumoasa care plutea spre el, privindu-l cu ochii ei albastri si plini de dor, asa cum ei traiau de mult in sufletul lui. Frunzele parura ca se apleaca si se intind, pretutindeni din tulpini rasarira spini, dar Serpentina se strecura si se furisa cu indeminare printre ei tragind dupa dinsa haina care-i flutura si sclipea in culori, si haina, lipindu-se de trupul mladios, nu se agata nicaieri de spinii si tepii palmierilor. Ea veni si se aseza linga Anselmus, pe acelasi fotoliu, il cuprinse de mijloc cu bratul si se strinse linga dinsul asa incit el simti rasuflarea buzelor si caldura electrica a trupului ei.

- Draga Anselmus, incepu Serpentina, in curind vei fi al meu; prin credinta ta, prin iubirea ta ai sa ma cistigi si eu am sa-ti aduc urciorul de aur care ne va face fericiti pe totdeauna.
- O, tu, draga si frumoasa Serpentina, spuse Anselmus, numai pe tine sa te am si nu-mi mai trebuie nimic. Numai a mea sa fii si pot sa pier in toate minunatiile si ciudateniile care m-au invaluit din clipa cind te-am vazut pe tine.
- Stiu, spuse Serpentina, ca minunile si ciudateniile cu care tatal meu te-a invaluit, de multe ori mai mult in joaca, te-au umplut de groaza si de spaima, dar de acuma am nadejde ca aceasta nu se va mai intimpla fiindca eu am venit linga tine acum, draga Anselmus, numai ca sa-ti povestesc amanuntit si din adincul sufletului tot ce trebuie sa stii pentru ca sa-l cunosti bine pe tata si sa vezi lamurit cum stau lucrurile cu el si cu mine.

Lui Anselmus i se paru ca e atit de invaluit si de cuprins de faptura ei incit el nu se mai poate misca decit cu dinsa, ca si cum numai bataile pulsului ei ar fi vibrat in fibrele si nervii lui. Fiecare din vorbele ei rasuna pina-n fundul sufletului si aprindea in el o raza stralucitoare, o bucurie cereasca. Cuprinsese cu bratul trupul ei mladios, dar stofa stralucitoare a hainei ei era asa de lucie si alunecoasa, incit mereu i se parea ca-i scapa din miini si gindul acesta il facea sa se infioare.
- O, nu ma parasi, Serpentina, exclama el fara sa vrea. Tu singura esti viata mea.
- Nu plec astazi, spuse Serpentina, pina nu-ti povestesc tot ce poti tu pricepe in dragostea ta pentru mine. Trebuie sa stii, dragul meu, ca tata face parte din neamnl minunat al salamandrelor, iar eu ii datoresc viata dragostei lui pentru serpoaica verde. In vremuri stravechi, stapinea in tara minunata a Atlantidei puternicul print Phosphorus, caruia ii slujeau duhurile elementare. Intr-o zi, salamandra (adica tatal meu), pe care printul il iubea mai mult decit pe altii, se plimba prin gradina frumoasa pe care mama lui Phosphorus o impodobise cu darurile cele mai minunate. Tatal meu auzi un crin care cinta usor:

"Inchide-ti bine ochisorii, iubitul meu, pina cind vintul diminetii are sa te trezeasca". Tatal meu se apropie de floare. Crinul, atins de suflarea lui de foc, isi desfacu petalele si tatal meu zari in mijlocul lor pe fiica crinului, serpoaica verde, care dormea in caliciul florii. Salamandra atunci fu cuprinsa de o dragoste mare fata de frumoasa serpoaica si o rapi crinului ale carui miresme strigara zadarnic, tinguindu-se prin toata gradina dupa fiica iubita. Salamandra duse pe serpoaica in palatul lui Phosphorus si spuse acestuia:

- Uneste-ma cu cea pe care o iubesc. Ea trebuie sa fie a mea pentru totdeauna.
- Nebunule, ce-mi ceri tu ? spuse printul duhurilor; afla ca odinioara floarea de crin a fost iubita mea si a dormit impreuna cu mine, insa scinteia pe care am aruncat-o intr-insa era s-o nimiceasca si numai biruinta asupra balaurului negru care tine acum legate in lanturi duhurile pamintului a ocrotit-o pe floare, astfel incit petalele au ramas destul de tari ca sa inchida in ele scinteia si s-o pastreze. Dar daca tu o imbratisezi pe serpoaica verde, focul tau are sa-i arda trupul si din tine va iesi, repede rasarita, o faptura noua.

Salamandra nu asculta de sfatul pe care i-l dadu printul duhurilor. Plina de o dorinta arzatoare, o lua in brate pe serpoaica verde si aceasta se prefacu in cenusa si o noua faptura, inaripata, nascuta din cenusa, se ridica si zbura in vazduh. Salamandra fu cuprinsa de nebunia deznadejdii si alerga, improscind foc si flacari prin gradina, pe care o pustii astfel, incit florile cazura arse la pamint si jalea lor umplu vazduhul. Printul duhurilor, foarte miniat, prinse pe salamandra si spuse:

- Focul tau s-a potolit. Flacarile tale s-au stins, razele tale au orbit ... Scufunda-te si cazi printre duhurile pamintului, ca ele sa te chinuiasca si sa te batjocoreasca si sa te tina captiva pina cind focul din nou se va aprinde si va tisni iarasi din pamint, stralucind cu tine in chip de faptura noua.

Biata salamandra se prabusi stinsa. Si atunci se apropie batrinul si ursuzul duh al pamintului, care era gradinarul lui Phosphorus, si spuse:

- Stapine, cine are a se plinge de salamandra mai mult decit mine ? Toate florile mele frumoase pe care le-a ars nu le-am impodobit eu oare cu metalele mele cele mai frumoase ? Nu m-am ingrijit eu de semintele lor si le-am crescut cum se cuvine si mi-am cheltuit cu ele atitea culori frumoase ? ... si totusi iau acum apararea bietei salamandre pe care numai dragostea, de care si tu, stapine, ai fost cuprins de atitea ori, a facut-o sa-si iasa din minti si sa pustiasca gradina ... Ridica-i pedeapsa prea aspra pe care i-ai dat-o !

- Focul ei acuma s-a stins, spuse printul duhurilor. In nefericitele vremuri cind neamul degenerat al oamenilor nu va mai pricepe vorbele naturii, cind duhurile elementare, surghiunite in tarimurile lor, vor vorbi cu omul numai de la mari departari si in inabusite acorduri, cind omului scos din cercul armonios, doar numai un dor nesfirsit ii va aduce vesti din minunatul tarim in care traia odinioara cind in sufletul lui mai era credinta si tarie, - in aele vremuri nefericite se va aprinde din nou focul salamandrei, dar ea nu va mai rasari decit in chip de om si va trebui, intrind cu totul in viata de nevoi si griji, sa indure toate necazurile acestei vieti. Insa ea va pastra amintirea starii sale de la inceput si numai atita cit va trai din nou in sfinta armonie cu intreaga natura, va pricepe minunile ei, si puterea duhurilor inrudite ii va sta la indemina. Intr-o tufa de crini va gasi iarasi pe serpoaica verde si rodul unirii cu dinsa va fi trei fiice care vor aparea oamcnilor in chipul mamei. Primavara ele se vor atirna de crengile socului si vor rosti vorbe cu vocile lor dulci dc cristal. Daca in acele biete vremuri pacatoase, de nesimtire si intunecare, se va gasi un tinar care sa auda cintecul lor, daca vreuna din serpoaice il va privi cu ochii ei frumosi, daca privirea ei va aprinde in el presimtirea minunatului tarim spre care sa se poata avinta cu indrazneala, cind va arunca povara vietii de rind, daca, o data cu dragostea de serpoaica va incolti arzatoare in el credinta in minunile naturii si in propria-i existenta in mijlocul acestor minuri, atunci serpoaica va fi a lui. Dar salamandra nu va putea sa-si arunce povara ei apasatoare si sa se intoarca la fratii ei, pina cind nu se vor gasi trei tineri de acestia care sa se casatoreasca cu cele trei fete.

- Da-mi voie, stapine, spuse duhul pamiintului, sa fac acestor trei fete un dar care sa slaveasca viata lor cu sotii pe care si-i vor gasi. Fiecare dintre ele va primi un urcior din cel mai frumos metal pe care-l am. Il voi slefui cu raze pe care le voi lua diamantului. In stralucirea lui se va oglindi tarimul nostru minunat asa cum e acum in acord cu intreaga natura. Din urcior va rasari in clipa casatoriei un crin ros ale carui flori vesnice vor invalui cu dulci miresme pe tinarul acela bine incercat. Curind dupa aceea el va pricepe vorbele lor si minunile tarimului nostru si va veni sa locuiasca cu iubita lui in Atlantida.

Acum stii, draga Anselmus, ca tata e tocmai salamandra de care ti-am vorbit. El a trebuit, cu toata firea lui inalta, sa se supuna micilor necazuri ale vietii obisnuite si de aici vin toanele lui rautacioase cu care necajeste lumea. Mi-a spus de multe ori ca alcatuirea sufleteasca pe care a pus-o atunci printul Phosphorus ca o conditie a unirii cu mine si cu surorile mele poarta acum un nume care adeseori e rau si gresit intrebuintat. Ea poarta numele de suflet copilaresc si poetic. Acest suflet se gaseste uneori la tineri cari, din pricina marii simplitati a apucaturilor lor si fiindca le lipseste asa zisa scoala a lumii, sunt luati in ris de plebe. O, dragul meu Anselmus! Tu ai priceput atunci sub soc cintecul meu, privirea mea ... tu iubesti pe serpoaica verde, tu crezi in mine si vrei sa fii al meu pentru totdeauna ! Crinul cel frumos va inflori din urciorul de aur si vom locui uniti si fericiti in Atlantida.

Dar nu trebuie sa-ti ascund un lucru si anume ca, in lupta cumplita cu salamandrele si duhurile panintului, balaurul cel negru s-a descolacit si a zburat prin vazduh. E drept ca acum Phosphorus l-a prins si-l tine iarasi in lanturi, dar din penele negre care in lupta au cazut pe pamint, au rasarit duhuri potrivnice care pretutindeni infrunta pe salamandre si pe duhurile pamintului. Femeia aceea care iti este atit de dusmana, draga Anselmus, si care, cum tata stie foarte bine, vrea sa intre in stapinirea urciorului de aur, isi datoreste viata iubirii dintre o pana desprinsa din aripile balaurului si o sfecla. Ea isi cunoaste originea si puterea, caci in gemetele si zvircolirile balaurului prins ea descopera tainele multor constelatii minunate si face tot ce-i sta in putinta sa patrunda in suflete, iar tata lupta impotnva ei cu fulgerele care tisnesc din sufletul salamandrei. Toate principnle potrivnice care se ascund in plantele vatamatoare si in animalele veninoase ea le aduna si, amestecindu-le in constelatii prielnice, stirneste tot felul de vedenii care umplu de groaza si de spaima simturile omului si il arunca in puterea acelor demoni pe care i-a zamislit balaurul invins in lupta. Fereste-te de baba aceea, draga Anselmus, ea iti este dusmana fiindca tu, cu sufletul tau pios si copilaresc ai distrus multe din vrajile ei rele. Tine cu credinta ... cu credinta tine la mine ... in curind ai sa-ti ajungi tinta ! ...

- O, Serpentina, Serpentina mea ! exclama Anselmus, cum as putea eu sa ma las de tine, cum as putea sa nu te iubesc mereu !

Pe gura lui o sarutare se aprinse si el se trezi ca dintr-un vis greu. Serpentina disparuse. Ceasul batu sase. Lui Anselmus i se strinse inima cind se gindi ca nu copiase nimic. Gindindu-se cu grija la ce va zice arhivarul, el se uita pe foaia de pergament si, o, minune ! copia manuscrisului tainic era ispravita si, privind mai bine semnele, i se paru ca a copiat povestirea Serpentinei despre tatal ei, favoritul printului duhurilor Phosphorus in minunata tara a Atlantidei.

Arhivarul Lindhorst intra in odaie imbracat cu redingota lui cenusie, cu palaria pe cap si cu basronul in mina. Se uita la pergamentul copiat de Anselmus, lua o priza zdravana si spuse zimbind:

- Stiam eu ! ... Uite ici talerul, domnule Anselmus si acuma hai sa mergem la "Baia lui Linke" ... hai dupa mine !

Arhivarul trecu repede prin gradina in care era un zgomot asa de mare de suieraturi, de cintece si de vorbe incit Anselmus fu ametit cu totul si multumi cerului cind se vazu in strada. Abia facura citiva pasi si intilnira pe registratorul Heerbraind care veni si el cu dinsii. La poarta isi umplura pipele. Registratorul Heerbrand se plinse ca n-are aprinzatoarea la el. Lindhorst spuse atunci suparat:

- Ce aprinzatoare ? Uite ici foc cit vrei ! Si plesni din degete din care tisnira scintei mari cu care isi aprinsera repede pipele.
- Uite, domnule, ce scamatorie chimica ! spuse Heerbrand.

Dar Anselmus se gindi, nu fara un fior in suflet, la salamandra.

La "Baia lui Linke", registratorul Heerbrand bau atit de multa bere tare incit el, care de altfel era un om linistit si blajin, incepu sa cinte cintece studentesti cu voce pitigaiata de tenor, intreba minios pe oricine daca e prieten sau nu cu dinsul si in sfirsit Anselmus trebui sa-l duca acasa cind arhivarul Lindhorst plecase de mult.