- Ce zici de asta, draga registratore, ca ieri blestematul acela de punci ni s-a urcat la cap si ne-a impins la tot felul de allotriis(5) ?

Asa spunea directorul Paulmann intrind a doua zi dimineata in odaia care era inca plina de cioburi si in mijlocul careia, nefericita peruca, descompusa in componentele ei primitive, plutea in punci.

Dupa ce studentul Anselmus fugise pe usa, directorui Paulmann si registratorul Heerbrand incepura sa umble clatinindu-se prin odaie, strigind ca niste turbati si izbindu-se cu capul unul de celalalt, pina cind Francesca il duse pe tata-sau cu multa greutate in pat si registratorul cazu foarte ostenit pe sofaua de pe care Veronica se ridicase, fugind in odaia ei.

Registratorul Heerbrand se legase la frunte cu basmaua lui albastra, era acum foarte palid si melancolic si gemea.

- Ah ! draga directore, nu e de vina punciul pe care mamzel Veronica l-a pregatit asa de bine ... nu ! De vina e numai blestematul acela de student ... N-ai observat ca e mente captus(6) inca de mult ? Si nu stii dumneata ca nebunia e molipsitoare ? Un nebun innebuneste pe multi. Sa ma ierti, asa spune o zicala veche. Mai ales cind ai baut un paharel, repede te apuca zapaceala si fara sa vrei manevrezi si faci exercitiile pe care ti le arata capul coloanei. Ai sa ma crezi, directore, cind ti-oi spune ca si acuma ma apuca ameteala cind ma gindesc la papagalul cenusiu !

- As, ce vorba, spuse directorul. Fleacuri ! ... Era secretarul arhivarului care era imbracat intr-o manta cenusie si il cauta pe Anselmus.
- Se poate, replica registratorul Heerbrand, dar trebuie sa marturisesc ca nu-i bine de loc; toata noaptea am auzit suierind si cintind din orga ...
- Eu eram, spuse directorul. Sforai cam tare.
- Se poate si asta, urma registratorul. Dar directore, directore, nu fara pricina am vrut eu ieri sa ne veselim putin ... Dar Anselmus mi-a stricat totul ... Dumneata nu stii, o, directore, directore ...

Registratorul Heerbrand sari in sus, isi smulse basmaua de pe frunte, imbratisa pe director, ii strinse mina cu infocare, mai spuse o data pe un ton sfisietor: O, directore, directore ! si, luindu-si palaria si bastonul, pleca in fuga.

- Pe Anselmus nu-l mai las sa-mi calce pragul, isi spuse directorul Paulmann. Acum vad eu ca nebunia lui scoate pe toata lumea din minti. Registratorul e pierdut si el ... Eu pina acuma m-am tinut, dar dracul care ieri la betie si-a cam aratat coada ar putea sa vie si sa-si faca mendrele ... Asadar, apage(7) ! Satanas ! Sa nu-l mai vad aici pe Anselmus !

Veronica cazuse de la o vreme pe ginduri, nu mai spunea un cuvint, zimbea numai ciudat din cind in cind si cauta singuratatea.

Directorul isi spunea suparat:

- Si ei ii sta Anselmus pe suflet. Bine ca nu mai vine pe aici. Stiu eu ca se teme de mine, de asta nu mai vine.

Directorul isi rosti ultimile ginduri cu glas tare. Veronicai, care era si ea de fata, ii dadura lacrimile si ofta:

- Dar cum ar putea Anselmus sa vina cind el e de-atita vremie inchis in sticla ?
- Ce ? Cum ? spuse directorul. O, Doamne ! a inceput si ea sa vorbeasca intr-aiurea ca si registratorul. Nebunia nu-i departe. O, blestematule si ticalosule de Anselmus!

Directorul se duse repede la doctorul Eckstein. Acesta zimbi si spuse iarasi:

- Ai ! Ai!

Dar nu prescrise nimic; cind sa plece, mai adauga la putinul pe care-l spusese:

- Crize de nervi ! Are sa treaca de la ssine ... La aer ... Plimbari ... Distractii ... Teatru ... Copilul norocos ... Surorile din Praga ... Are sa treaca ...
- Asa de mult n-a vorbit doctorul niciodata, isi spuse directorul Paulmann. A fost chiar guraliv de tot!

Trecusera mai multe zile si saptamini si luni. Anselmus disparuse si nici registratorul Heerbrand nu mai dadea semne de viata cind, la patru februarie, la douasprezece fix, el intra in odaia directorului Paulmann, intr-o haina taiata dupa ultima moda, cu pantofi si ciorapi de matase, desi afara era frig zdravan si cu un buchet mare de flori in mina. Directorul se minuna mult vazindu-si prietenul asa de gatit. Registratorul se indrepta solemn spre director, il imbratisa cu aleasa cuviinta si spuse:

- Astazi, de ziua numelui iubitei si onoratei dumneavoastra fiice, domnisoara Veronica, vreau sa spun in sfirsit tot ceea ce imi statea de mult pe inima ! Atunci, in seara aceea nefericita cind am adus in buzunar ingredientele necesare punciului funest, aveam de gind sa va impartasesc o veste placuta si sa sarbatorim cu bucurie acea zi fericita, fiindca aflasem inca de atunci ca am fost facut consilier aulic, inaltare in grad a carei diploma am primit-o acuma cu nomine et sigillo principis(8), si o am in buzunar ...

- A ! A ! domnule registr ... vreau sa sspun domnule consilier aulic, bilbii directorul ...

Actualul consilier aulic Heerbrand continua:

- Dar numai dumneata, stimate directore,, numai dumneata poti sa-mi desavirsesti fericirea. Inca de multa vreme am iubit-o in tacere pe domnisoara Veronica si ma pot lauda ca mi-a aruncat multe priviri prietenesti, priviri care mi-au aratat lamurit ca nu ma vede cu ochi rai. In sfirsit, stimate directore ... eu, consilierul aulic Heerbrand cer mina fiicei dumneavoastra, amabila domnisoara Veronica, cu care, daca n-aveti nimic impotriva, am intentia sa ma insor cit de curind.

Directorul Paulmann isi lovi palmele una de alta, plin de mirare si exclama:

- O, ! o ! o ! domnule registr ... domnule consilier, cine ar fi crezut asa ceva ? Bun, daca Veronica intr-adevar te iubeste, eu, despre partea mea n-am nimic impotriva. Poate ca melancolia dumitale de acuma e numai dragostea ascunsa pe care o ai fata de ea, stimate consiliere ! Cunoastem noi astea !

In clipa asta intra Veronica, palida si tulburata, asa cum era acum de obicei. Consilierul aulic Heerbrand se duse spre ea, pomeni de onomastica ei in vorbe bine potrivite si ii intinse buchetul parfumat, impreuna cu un pachetel din care, dupa ce il desfacu, ea scoase o pereche de cercei foarte frumosi. Obrajii ei se inrosira usor, ochii ii stralucira si ea exclama:

- O, Doamne ! Sunt cerceii pe care i-am purtat acum citeva saptamini si care mi-au placut foarte mult.
- Cum se poate asta ? intreba consilierul aulic Heerbrand, cam uluit si ca jignit. Abia acum i-am cumparat din strada Palatului pe un pret ingrozitor !

Dar Veronica nu-l asculta ci sta acum in fata oglinzii ca sa vada efectul cerceilor pe care si-i pusese la urechi. Directorul Paulmann ii facu cunoscut, cu fata grava si ton serios, inaltarea in grad a prietenului Heerbrand precum si propunerea lui. Veronica se uita la consilier cu priviri patrunzatoare si spuse:

- Stiam de mult ca vrei sa ma iei in cassatorie. Primesc ! Iti promit inima si mina mea, dar trebuie sa va spun chiar acum ceva, sa va spun la amindoi, tatei si logodnicului, si sa va destainuiesc multe lucruri care-mi stau greu pe suflet ... si asta chiar acum si chiar daca din cauza asta s-ar raci supa pe care vad ca Francesca a si pus-o pe masa.

Fara sa astepte raspunsul directorului si al consilierului aulic, desi acestia ar fi vrut sa mai puna ceva, Veronica urma:

- Trebuie sa-ti spun, draga tata, ca eu l-am iubit mult pe Anselmus si, cind registratorul Heerbrand, care a ajuns el insusi consilier, a spus ca Anselmus ar putea fi consilier vreodata, m-am hotarit ca el si nu altul va fi sotul meu. Dar dupa aceea am avut impresia ca niste fapturi straine si dusmane voiau sa mi-l rapeasca si atunci m-am dus la batrina Liza care mi-a fost dadaca si care acuma e o femeie inteleapta si o mare vrajitoare. Ea mi-a fagaduit sa ma ajute si sa mi-l dea cu totul pe Anselmus. In noaptea echinoxului ne-am dus la o raspintie, ea a chemat duhurile iadului si, cu ajutorul motanului celui negru, am faurit o oglinda mica de metal in care, daca ma uitam gindindu-ma la Anselmus, il stapineam in suflet si in gind. Acum insa imi pare rau din inima ca am facut asta. Alung de la mine toate mestesugurile Satanei. Salamandra a invins-o pe batrina. I-am auzit tipatul, dar nu mai putea fi nici un ajutor. Cind ea s-a prefacut in sfecla si papagalul a mincat-o, oglinda de cristal s-a sfarimat cu zgomot mare.

Veronica scoase din besacteaua ei cele doua cioburi ale oglinzii sfarimate si o suvita de par. Le intinse pe toate consilierului Heerbrand si urma sa vorbeasca:

- Iti dau aici, draga domnule consilier,, bucatile oglinzii. Arunca-le la noapte, la ceasurile douasprezece de pe podul Elbei, in apa, acolo unde e crucea, fiindca acolo nu-i inghetat. Suvita de par pastreaz-o la piept. Ma jur inca o data ca alung de la mine toate mestesugurile Satanei si urez din suflet noroc lui Anselmus; el e acuma alaturi de serpoaica verde care e mult mai frumoasa si mai bogata decit mine. Pe dumneata, draga consiliere, te voi iubi si te voi cinsti ca sotie dreapta si credincioasa.

- O, Doamne, Doamne, spuse plin de durere directorul Paulmann, a innebunit, a innebunit ... n-are sa mai fie niciodata doamna consilier ... a innebunit!
- Ba de loc, spuse consilierul Heerbrand. Eu stiu ca domnisoara Veronica a avut oarecare simpatie pentru afurisitul de Anselmus si poate ca, intr-o oarecare exaltare, s-a adresat vrajitoarei care, dupa cum vad, nu e alta decit carturareasa si ghicitoarea de la Seetor, batrina Rauerin. Si, nu-i mai putin adevarat ca exista intr-adevar mestesuguri oculte care isi exercita destul de des asupra oamenilor influenta lor potrivnica, asta o citim si la cei vechi, dar ceea ce a spus mamzel Veronica despre victoria Salamandrei si despre casatoria lui Anselmus cu serpoaica verde este numai o alegorie poetica ... oarecum o poezie in care ea a cintat despartirea ei definitiva de Anselmus.

- Ia-o cum vrei, draga consiliere, spuse Veronica. Poti s-o iei chiar ca un vis nerod.
- Ba nu spun asta, raspunse Heerbrand, ffiindca stiu ca si Anselmus e stapinit de forte oculte care il imping spre tot felul de fapte nebunesti.

Directorul Paulmann nu se mai putu tine si izbucni:

- Stati, pentru Dumnezeu, stati ! Ce ! am baut iar prea mult din afurisitul acela de punci, ori nebunia lui Anselmus ne-a cuprins si pe noi ? Domnule consilier, ce-ai inceput iarasi sa tot vorbesti ... Eu cred ca aceasta e numai efectul dragostei dar, o data insurat, are sa treaca, fiindca altfel m-as teme ca si dumneata, prea stimate consiliere, ai putintica nebunie si mi-ar fi frica pentru viitorii descendenti care ar putea mosteni morbul parintilor ... Bun ! Va dau binecuvintarea parinteasca pentru casatorie si va dau voie sa va sarutati ca logodnic si logodnica.

Asta se intimpla imediat si logodna fu incheiata in toata forma inca inainte de a se raci supa pe masa. Citeva saptamini dupa aceea, doamna consilier aulic Heerbrand statea aievea, asa cum se vazuse in gind odinioara, in balconul unei case frumoase din Piata noua si se uita zimbind la elegantii care treceau si, privind in sus prin lornieta, spuneau:

- Delicioasa femeie doamna consilier Heerbrand !

Din fundul sufletului simteam marea fericire a studentului Anselmus care, casatorit cu frumoasa Serpentina, plecase acum in tarimul minunat si tainic, in care el isi recunostea patria si catre care inima lui plina de ciudate presimtiri nazuia de atita vreme. Dar zadarnic incercam, iubite cititor, sa-ti arat si tie, macar cit de cit minunatiile in mijlocul carora traieste Anselmus. Vedeam cu suparare ca pentru aceasta orice expresie este stearsa si neindestulatoare. Ma simteam coplesit de mizeriile marunte ale vietii de toate zilele, nimic nu-mi pria, totul ma chinuia si umblam in nestire ca un visator, in sfirsit ajunsesem acum in starea studentului Anselmus, asa cum, iubite cititor, ti-am descris-o in capitolul al patrulea. Ma topeam de suparare cind reciteam cele unsprezece capitole pe care le dusesem cu bine pina la capat si ma gindeam acum ca probabil niciodata nu-mi va fi dat sa adaug si pe cel de al doisprezecelea drept cheie de bolta fiindca, ori de cite ori, noaptea, ma asezam sa ispravesc opera inceputa, aveam impresia ca niste duhuri viclene (poate sa fi fost rubedenii sau cousins germains de ai vrajitoarei moarte imi aratau un metal lucios si stralucitor in care imi zaream eul meu, palid, nedormit si melancolic ca registratorul Heerbrand dupa betia de atunci ... Atunci aruncam pana si ma duceam la culcare pentru ca sa visez cel putin pe fericitul Anselmus si pe frumoasa Serpentina. Asta dura acum de mai multe zile si nopti, cind, in sfirsit, cu totul pe neasteptate, am primit un bilet de la arhivarul Lindhorst, in care el imi scria urmatoarele:

"Dumneavoastra, dupa cum am aflat, ati descris in unsprezece capitole intimplari ale iubitului meu ginere, fostul student si actualul poet Anselmus, si va cazniti cum sa spuneti, in cel de-al doisprezecelea ultim capitol, ceva despre viata lui fericita in Atlantida unde a plecat cu fiica mea la mosia frumoasa pe care o am acolo. Cu toate ca nu prea vad cu placere ca dumneavoastra ati aratat lumii cititoare firea mea adevarata, deoarece asta poate ma va expune la mii de neplaceri in slujba mea de arhivar, ba chiar ar putea da loc in consiliu la chestiunea intrucit o salamandra se poate angaja prin juramint, legalmente si cu efecte obligatorii ca slujbas la stat si intrucit i se pot incredinta afaceri serioase, deoarece dupa Gabalis si Swedenborg(9) nu trebuie sa ai incredere in duhurile elementare - cu toate ca acum prietenii mei cei buni se vor feri de imbratisarea mea de teama ca as putea, cuprins de veselie subita, sa fulger putintel si sa le stric frizura si fracul de sarbatoare - cu toate aceste lucruri, totusi, va spun ca vreau sa va ajut, sa va ispraviti opera, deoarece in ea se spun multe lucruri bune despre mine si despre fiica mea cea maritata (as vrea sa scap si de celelalte doua). Asadar, daca vreti sa scrietl al doisprezecelea capitol, coboriti afurisitele dumneavoastra de cinci etaje, parasti-va odaia si veniti la mine. In odaia albastra, cea cu palmierii, pe care o cunoasteti, veti gasi tot ce trebuie pentru scris si veti putea sa comunicati cititorilor ce ati vazut; asta va fi mai bine pentru dumneavoastra decit o lunga descriptie a unei vieti pe care o cunoasti numai din auzite.

Cu stima
Salamandra Lindhorst
actual arhivar regal"

Acest bilet, desigur cam aspru si totusi prietenesc al arhivarului Lindhorst imi facu mare placere. Parea sigur ca ciudatul batrin cunostea felul straniu in care aflasem de aventurile ginerelui lui, aventuri pe care eu, obligat sa pastrez secretul, nu trebuia sa ti le spun nici chiar tie, iubite cititor. Totusi, el nu luase asta chiar asa in nume de rau, cum as fi putut sa ma tem. El singur acum imi intindea o mina de ajutor ca sa-mi ispravesc opera si din asta puteam, cu drept cuvint, sa trag concluzia ca, in fond, el incuviinta ca existenta lui ciudata in lumea duhurilor sa fie cunoscuta prin tipar.

Poate ca el trage nadejde, imi spuneam eu, prin asta sasi marite si pe celelalte doua fete, fiindca se poate intimpla sa cada o scinteie in pieptul vreunui tinar si sa aprinda in el dorul de serpoaica verde pe care pe urma are s-o caute sub soc in ziua de inaltare si are s-o gaseasca. Tinarul acesta va invata din nenorocirea care l-a lovit pe Anselmus cind a fost inchis in sticla sa se fereasca cum trebuie de orice indoiala si de orice necredinta.

La unsprezece imi stinsei lampa si ma dusei la arhivarul Lindhorst pe care-l gasii asteptindu-ma in vestibul.

- Bine ati venit, stimate domn ! Imi pare bine ca nu v-ati indoit de bunele mele intentii. Veniti, va rog!

Si el ma conduse prin gradina plina de o lumina orbitoare in odaia albastra in care lucrase Anselmus. Arhivarul iesi o clipa si se intoarse repede inapoi tinind in mina un frumos pocal de aur din care iesea o flacara albastra.

- V-am adus aici, spuse el, bautura favorita a prietenului dumneavoastra, capelmaistrul Johann Kreisler. E rom aprins in care am pus putin zahar. Soarbeti putin din el. Am sa-mi scot halatul si, pentru placerea mea si ca sa gust tovarasia dumneavoastra in timpul cit veti sedea aici, privind si scriind, am sa ma scobor si am sa ma ridic din pocal.

- Faceti cum va place mai bine, stimate domnule arhivar, spusei eu, numai ca, atunci cind am sa beau, sa nu cumva sa ...
- N-ai nici o grija, dragul meu, spuse arhivarul, isi scoase halatul si, spre marea mea mirare, se baga in pocal si disparu in flacari.

Am gustat, fara teama, din bautura, suflind usor la o parte flacara. Era delicioasa !

Frunzele de smarald ale palmierilor nu se misca oare cu molcom fosnet si freamat lin, ca rningiiate de vintul diminetii ? Trezite din somn, ele se ridica si tresar si soptesc in taina despre minunile pe care tonuri dulci de harfa le vestesc ca dintr-o mare departare ! ... Azurul se desprinde din pereti si pluteste unduios ca o ceata usoara. Dar raze orbitoare strapung ceata care se rasuceste si se invirteste, ca intr-un chiot de bucurie copilareasca, si se inalta pina la nemasurata inaltime care se bolteste deasupra palmierilor. Si tot mai multe raze se aduna pina cind, intr-o lumina limpede, apare cit vezi cu ochii dumbrava in care il zaresc pe Anselmus.

Stinjenei si lalele si trandafiri arzatori isi inalta capetele si miresmele lor vorbesc cu sunete armonioase si spun fericitului Anselmus:

- Plimba-te, plimba-te printre noi, iubiite, tu care ne intelegi ... Mireasma noastra e dorul dragostei ... Noi te iubim si ale tale suntem pentru totdeauna ... Razele de aur ard in sunete fierbinti, noi suntem foc pe care iubirea il aprinde. Mireasma e dorul, dar focul e dorinta. Nu-i oare locul nostru in inima ta ? Ale taie sintem ...
Tufisurile dese si copacii inalti vorbesc:

- Vino la noi, iubite ! Focul e dorinta dar umbra noastra racoroasa e speranta ! Noi iti mingiiem cu dragoste fruntea fiindca tu ne intelegi si fiindca iubirea sta in pieptul tau.

Izvoarele si piraiele plescaie si tresar:

- Iubite, nu trece atit de iute pe linga noi ... Uita-te in cristalul nostru ... Imaginea ta e in noi, imagine pe care ti-o pastram cu dragoste, fiindca tu ne-ai inteles!

Pasarele in mii de culori ciripesc si cinta vesel in cor:

- Asculta-ne, asculta-ne ! Noi suntem bucuria, placerea, farmecul iubirii !

Dar Anselmus priveste plin de dor spre templui maret care se inalta in zarea departata. Columnele mestesugite par niste copaci, iar capitelurile si chenarele par frunze de acanta care alcatuiesc, in minunate intortochieri si figuri, splendide ornamentatii. Anselmus se indreapta catre templu. El contempla cu adinca voluptaie marmora cu vine colorate, treptele acoperite de muschi.

- O, nu ! striga el fermecat; ea nu mai este departe !

Si din templu iese, frumoasa si plina de farmec, Serpentina. Ea tine in mina urciorul de aur din care a rasarit o minunata floare de crin. In ochii ei frumosi arde bucuria fara nume a dorului nemarginit. Ea il priveste pe Anselmus si spune:

- O, iubitul meu ! Floarea de crin si-a deschis potirul. Binele suprem s-a implinit. Este oare o fericire care sa se asemene cu a noastra ?

Anselmus o ia in brate in extazul unei arzatoarii dorinti. Deasupra capului lui crinul arde cu raze stralucitoare. Si tot mai tare fosnesc copacii si tufisurile, si tot mai limpede si mai vesel chiuiesc izvoareic si pasarile. Insecte colorate joaca in vazduh. Un iures vesel si chiuitor, in aer, in ape, pe pamint serbeaza sarbatoarea iubirii ! Printre frunze, pretutindeni zvicnesc fulgere, din pamint diamante privesc ca niste ochi scinteietori, fintini tisnitoare se inalta din izvoare, ciudate miresme plutesc cu fosnet de aripi: sunt duhurile elementare care slavesc floarea de crin si vestesc fericirea lui Anselmus.

Anselmus isi inalta fruntea incununata parca de nimbul schimbarii la fata ... Sunt priviri ? ... Sunt vorbe? Cintec este ? Si el spuse:

- Serpentina ! Credinta in tine si iubirea mi-au deschis sufletul adinc al naturii ! Tu mi-ai adus floarea de crin care a rasarit din aur, din forta straveche a paminului, mai inainte ca Phosphorus sa fi aprins gindul ... Ea este cunoasterea sfintului acord dintre toare fapturile si in aceasta cunoastere voi trai eu de-acum pe vecie in fericirea suprema. Da, eu preafericitul, am aflat binele suprem ... Vesnic trebuie sa te iubesc, o, Serpentino ! Niciodata nu vor pali razele de aur ale crinului fiindca cunoasterea vesnica este ca si credinta si ca si iubirea.

Viziunea in care il vazusem pe Anselmus in carne si oase la mosia lui din Atlantida, o datoram desigur mestesugului salamandrei si minunat lucru a fost cind, dupa ce totul s-a stins in ceata, am gasit-o scrisa, curat si in aparenta de mine insumi, pe hirtia de pe masa violeta.

Ma simteam insa acum ros si sfisiat de o durere adinca.

O, imi spuneam, fericitule Anselmus, tu, care ai aruncat povara vietii de toate zilele, tu, care in iubirea ta pentru Serpentina ti-ai miscat cu putere aripile si acum traiesti in bucurii si placeri la mosia ta din Atlantida ! Dar eu, sarmanul ! ... in curind ... chiar peste citeva minute, voi iesi pina si din sala asta frumoasa care nu-i nici pe departe o mosie din Atlantida, si ma voi duce iar in mansarda mea si mizeriile vietii pacatoase imi vor coplesi sufletul si mii de necazuri imi vor astupa ca o ceata groasa privirea, asa ca, desigur, niciodata n-am sa mai vad floarea de crin ...

Aici arhivarul Lindhorst ma batu usor pe umar si imi spuse:

- Lasa, lasa, dragul meu ! Nu te mai tinngui asa ! N-ai fost oare si dumneata, chiar adineauri, in Atlantida, si n-ai oare si dumneata acolo cel putin o ferma placuta drept poetica proprietate a sufletului dumitale ? Fiindca, la urma urmei, ce este fericirea lui Anseimus, altceva decit viata in poezie, careia sfintul acord dintre toate fapturile i se dezvaluie drept taina adinca a. naturii !

In romaneste de Al. Phllippide


(5) - Lucruri opuse firii proprii (elina).
(6) - Unul care si-a pierdut mintea (lat.).
(7) - Pleaca de aici, piei ! (lat.).
(8) - Numele si slgiliul principelui (lat.).
(9) - Emanuel Swedenborg (l688-l722) - filozof al naturii si teozof suedez.