România literară nr. 7 din 25 februarie 2004

cronica traducerilor

Roman regal

 

Una dintre cele mai interesante şi prolifice conştiinţe literare din secolul XX, scriioarea britanică Iris Murdoch a lăsat posterităţii 26 de romane, în aproximativ patruzeci de ani de creaţie, operă ale cărei calităţi estetice o plasează pe autoare între primii 50 de romancieri ai veacului. Instruită în domeniul filosofiei (a fost studenta lui Wittgenstein), limbilor clasice şi istoriei, comunistă activă în timpul celui de-al Doilea război Mondial şi angajată a Organizaţiei Naţiunilor Unite după război, Iris Murdoch a avut o biografie excepţională, deopotrivă în plan social şi literar, dar şi personal, teritoriu în care libertinajul amoros îi oferea nenumărate pretexte şi scenarii de creaţie. Un film realizat relativ recent (2001) pe baza cărţii scrise de fostul ei soţ, John Bayley, şi intitulată Elegy for Iris i-a oferit genialei actriţe Judy Dench prilejul de a transpune dramatic ultimii ani de viaţă ai scriitoarei, a cărei sclipitoare inteligenţă se îneca vizibil în sindromul Alzheimer. Anii de tinereţe i-au revenit nu mai puţin talentatei Kate Winslet, senzuală şi agresivă, imprimând personajului o forţă şi un vitalism aproape inhibant. Jim Broadbent joacă rolul unui soţ docil dar lucid, conştient de superioritatea intelectuală a soţiei. (În Elegy for Iris  Bayley scria: „Ea era o fiinţă superioară, şi eu ştiam că fiinţele superioare, pur şi simplu, nu aveau o minte ca a mea.“)

Marea, marea este considerat cel mai bun roman al ei, distins cu Booker Prize în 1978. Traducerea inegalabilei Antoaneta Ralian oferă accesul la o poveste deloc simplă, deşi un roman de dragoste pare a nu mai avea scenarii foarte noi de desfăşurare. Charles Arrowby, fost regizor de mare succes, se retrage la peste 60 de ani într-un bungalow la malul mării, plănuind să-şi încheie existenţa solitar, detaşându-se amuzat de multele-i legături de dragoste, dintr-o biografie a aparenţei şi deşertăciunii pe care vrea să o relateze sub forma memoriilor. Specia aceasta îl va trăda pentru că trecutul devine sarcastic, naratorul îşi întâlneşte în cel mai neaşteptat mod prima iubire şi totul se precipită. Hartley-Mary  este acum ajunsă la o stare de turpitudine care îi devansează vârsta, cu nimic păstrat din magia de fecioară stranie din adolescenţă. Înnebunit de puterea coincidenţei, Charles îşi pune în cap s-o salveze din ghearele bărbatului inferior, foarte gelos, trecând chiar şi peste inerţia monolitică a femeii, care nu-şi mai doreşte decât să se complacă în continuare. Apare în prim plan figura luminoasă a unui fiu adoptat al cuplului, care îi dă lui Charles nostalgia şi iluzia paternităţii ratate. Titus va muri înecat, cuplul absurd Ben-Hartley emigrează în Australia şi Charles revine la un relativ bun-simţ, întorcându-se la Londra şi începând o relaţie cinică cu o fecioară punk. În tot acest interval fostele partenere ale lui Charles i se oferă spre a-l salva de stupiditatea iubirii lui senile.

Tot acest eşafodaj psihologic este magistral articulat din punct de vedere literar, întâmplările se succed cu forţa determinismului şi necesităţii, romanul e senzaţional, rotund, perfect, fără a fi închis, ci lăsând loc meditaţiei asupra dezastrului atunci când acesta pare a se fi atenuat. Subtextul existenţialist pe care autoarea îl intenţionează se referă la legitimarea unor experienţe în care celălalt este obiect (al dorinţei, al exploatării) şi generează absurd. În aceeaşi măsură textul se poate citi ca o meditaţie asupra puterii de a proiecta, inerentă naturii umane, luând acest termen în sens general (a avea iluzia unui minim control al viitorului) sau psihanalitic (dragostea ca fenomen de proiecţie, ca actualizare a fantasmelor noastre inconştiente, majore, arhetipale, sau personale şi individualizante).

Iris Murdoch are geniul descrierii. Există nenumărate pasaje în care simplul act al mâncării capătă semnificaţie de ritual printr-o detaliere maximă a gesturilor şi componentelor acestui cult al trupului. Imaginile sunt consistente, păstoase, baroce: „La dejun am mâncat, savurând cu mare plăcere, următoarele: pastă de anşoa pe felii de pâine prăjită unse cu unt, iahnie de fasole cu boabe mari, preparată cu ţelină tocată, roşii, suc de lămâie şi ulei de măsline. (Un ulei bun e un ingredient esenţial, mă refer la untdelemnul acela uşor picant, din care mi-am adus o provizie de la Londra.) Nişte ardei graşi ar fi constituit  un adaos bine venit, numai că n-am găsit la prăvălia din sat. (...) După aceea au urmat bananele cu smântână şi zahăr. (Bananele trebuie tăiate felii, niciodată zdrobite, iar smântâna trebuie să fie subţire.) Şi am încheiat cu biscuiţi tari, marini, unt de Noua Zeelandă, şi brânză Wensledayle. De bună seamă, nu ating niciodată o brânză străină. Brânzeturile noastre sunt cele mai bune din lume. Am stropit acest festin cu o sticlă aproape întreagă de Muscadet, scos din modesta mea «pivniţă». Am mâncat şi am băut pe îndelete, aşa cum se cuvine (gândeşte rapid şi mănâncă încet), şi, slavă Domnului, fără ca atenţia să-mi fie distrasă de la alte îndeletniciri precum conversaţia sau lectura. A mânca este o ocupaţie atât de plăcută în sine, încât ar trebui să încercăm a suprima până şi gândirea în timp ce mâncăm. Lectura şi gândirea sunt, fireşte, lucruri foarte importante, dar, pe Dumnezeul meu, şi mâncatul este important. Ce fericire că suntem fiinţe consumatoare de hrană! Fiecare masă trebuie să fie o sărbătoare, şi ar trebui să binecuvântăm fiecare zi care ne aduce cu sine o digestie bună şi preţiosul dar al poftei de mâncare.“

Arrowby este naratorul necreditabil al unor trame neobişnuite de amor. Spun necreditabil, spre a sublinia atât limitarea sa la un punct de vedere exclusivist, dar şi inconsistenţa şi insuficienţa relatării sale cu privire la adevăr. Subiectivitatea aceasta asumată este, la rândul său, generatoare de anxietate, plonjăm, citind, în fantasmele şi demonii interiori ai unui singur om, în proiecţiile sale absurde, în proiectele sale iraţionale. Literatura, scrisul, sunt instrumentarul cunoaşterii realităţii fatal non-obiective: „Suntem cu toţii nişte creaturi pline de secrete şi atât de interiorizate, încât interiorizarea este trăsătura noastră cea mai izbitoare, mai izbitoare chiar decât raţiunea. Dar nu putem, pur şi simplu, să pătrundem în cavernă şi să privim în jur. Cele mai multe dintre lucrurile pe care credem că le cunoaştem despre noi înşine sunt o pseudo-cunoaştere. Suntem, cu toţii, nişte pozeuri ostentativi, buni doar să umflăm importanţa valorii pe care ne-o autoatribuim. Sper că te vei lăsa purtat în voia reflecţiilor asupra vanităţii umane. Oamenii mint în asemenea măsură, până şi noi, bătrânii, minţim. Deşi, într-un fel, dacă minţi destul de artistic, atunci nu mai are importanţă, pentru că arta conţine un soi de adevăr. ş...ţ În fond, ce e adevărul? Ce e acel adevăr? În măsura în care ne cunoaştem, suntem cu toţii nişte falsuri, nişte contrafăcuţi, maldăre de iluzii. Poţi vreodată determina cu precizie ce-ai simţit, sau ai gândit, sau ai făcut în cutare situaţie?“

Dragostea, în această ecuaţie logică de iluzii, funcţionează ca pretext de cunoaştere şi demonstraţie. Lipsa de acces la celălalt e chinuitoare ca simptom al inaccesului la un adevăr resimţit ca fiind plenar şi împlinitor: „reflectam obsedant asupra faptului misterios că Hartley avea o conştiinţă la fel de vastă ca a mea, şi că nu voi  ajunge niciodată să o cunosc, nu voi avea niciodată acces la această făptură interioară.“ A lua iniţiativa acţiunii în acest joc al motivaţiilor ininteligibile e riscant. Eşecul, ratarea tragică pândesc la tot pasul. Charles ratează prima iubire, căreia îi conferă şi după atâţia ani şanse  de absolutizare, ratează paternitatea (o fostă amantă, Rosina, avortează, Titus moare violent şi moartea lui îi induce lui Arrowby o culpabilitate greu surmontabilă). Caracterul implacabil al consecinţelor e zdrobitor, necredinciosului Arrowby începe să i se pară verosimil traseul existenţial al lui James, vărul său budist, propria viaţă e o mostră de ineluctabilă karma: „vanitatea mea l-a ucis... Pedeapsa pentru orice greşeală e automată... sunt în stare să profite de orice fisură... Mi-am scăpat din mână... roata are o justiţie implicită...“

Fundalul hipnotic la tuturor întâmplărilor senzaţionale ce au loc în acest roman este marea, în pasaje de intensitate descriptivă demne de Turner, personificată, metaforă generală a vieţii şi a morţii: „Suptă în reflux, zace liniştită la buza ţărmului, aproape neîncreţită de unde, neîntinată de spumă. Către orizont, se aprinde, într-un purpuriu somptuos, striat cu dungi de verde smaraldin. Chiar la muchea orizontului se topeşte în indigo...“

Traducerea Antoanetei Ralian, care s-a bucurat de prietenia lui Iris Murdoch, este pe măsura frumuseţii şi a virtuozităţii stilistice a romanului şi se simte că a fost făcută cu admiraţie şi iubire.

 

Iuliana Alexa