	
 UN OM DE OMENIE
în înserarea unei reci zile de februarie, doi bărbaţi stăteau în faţa unei sticle cu rachiu, în sufrageria frumos mobilată a casei din P..., din Kentucky. Erau singuri; scaunele foarte apropiate, iar cei doi păreau că discută o chestiune de mare importanţă.
·	Iată cum înţeleg să aranjez afacerea, spuse domnul
Shelby.
·	In felul acesta, nu pot, domnule Shelby; zău nu pot!
reluă celălalt, ridicând paharul plin, în lumină.
·	Cu toate acestea Haley, Tom este extraordinar! Pe
cuvântul meu, îşi merită preţul: un om cinstit, ordonat,
capabil, şi care îmi conduce ferma ca nimeni altul.
·	Cinstit! Vrei să spui cinstit atât cât poate fi un negru,
zise Haley, umplându-şi paharul cu rachiu.
·	Nu, vreau să spun: cu adevărat cinstit, ordonat şi
muncitor. i-am încredinţat de mult, tot ce am: banii, casa,
vitele; îl las liber să circule prin tot ţinutul; mereu şi
pretutindeni mi-a fost cinstit şi credincios. Trebuie s-o
mărturisesc, că mi-e foarte greu sa mă despart de dânsul.
Ei, haide, Haley, în felul ăsta suntem chit... Să batem
palma, dacă ai un pic de conştiinţă.
			pag. 5
·	Am atâta conştiinţă, câtă poate avea un om de
afaceri, spuse negustorul, glumind, şi sunt gata să fac orice
lucru raţional pentru a-mi obliga prietenii... Dar timpurile
sunt grele, cu adevărat prea grele.
Negustorul oftă de câteva ori cu înţeles, apoi îşi umplu un nou pahar cu rachiu.
·	Ei bine, Haley, care sunt ultimele tale condiţii? spuse
Shelby după un moment de tăcere penibilă.
·	Nu cumva mai ai, fată sau băiat, să-mi dai pe
deasupra lui Tom?
La drept vorbind, n-am pe nimeni de care aş putea să
mă privez. Când vând, trebuie să-ţi închipui că numai o
mare nevoie mă face să acţionez aşa; nu-mi place să mă
despart de muncitorii mei: ăsta este un fapt bine cunoscut.
în acest moment uşa se deschise şi un copil mulatru, de patru ani, intră în odaie. Era de-o remarcabilă frumuseţe şi foarte graţios. Sub buclele negre, mătăsoase şi strălucitoare, doi ochi catifelaţi şi blânzi priveau nevinovat printre genele lungi. Era îmbrăcat în culori vii, ceea ce scotea mai mult în evidenţă farmecul lui de mulatru. Din felul nestingherit cu care privea prin cameră şi din mişcările lui
				pag. 6
 libere şi degajate, se vedea foarte bine că acest copil era favoritul şi răsfăţatul stăpânului.
·	Hep! Prinde! spuse domnul Sbelby, fluierând uşor şi
aruncându-i un ciorchine de struguri.
Copilul ţâşni cu toată vigoarea micilor lui membre şi prinse prada. Stăpânul râse.
·	Vino aici, Jim.
Copilul se apropie. Shelby îi mângâie părul buclat şi-i ridică bărbia.
·	Ascultă, Jim, să arăţi domnului cum şti tu să cânţi şi
să dansezi.  Avea o  voce  clară,  cu  timbru  sonor.îşi
acompania cântecul cu mişcări nostime din mâini, din
picioare, cu tot trupul. Dar toate aceste mişcări se încadrau
perfect în ritmul cântecului.
·	Bravo!  strigă Haley,  aruncându-i  o bucată de
portocală,
·	Acuma, Jim, umblă ca bătrânul Cudjoex, când are
reumatism.
în aceeaşi clipă, membrele flexibile ale copilului se desfăcură şi se deformară. O cocoaşă  i  se formă în spate, şi,
cu bastonul stăpânului în mână, mimând bătrâneţea dureroasă pe chipul său de copil, şchiopăta prin cameră, ca un octogenar.
Cei doi bărbaţi râdeau cu hohote.
în momentul acela, uşa se deschise încetişor şi o tânără sclavă mulatră intră în cameră. Ajungea să arunci o privire de la ea la copil, ca să-ţi dai imediat seama că sunt mamă şi fiu.
				pag. 7			
Aceiaşi ochi negri, strălucitori, cu gene lungi; aceleaşi trăsături delicate, fermecătoare. Era curat îmbrăcată, subţire, înaltă şi foarte delicată. Toate acestea n-au scăpat ochiului rapid şi exersat al negustorului.
·	Ce este, Elisa? întrebă stăpânul, văzând-o că se
opreşte şi-l priveşte cu un fel de codeală.
·	Iertaţi-mă, domnule, venisem să caut copilul. Băiatul
se aruncă în braţele ei, arătându-i bunătăţile căpătate, pe
care le ţinea într-un colţ al şorţuleţului.
·	Bine, atunci ia-l, zise Shelby. Elisa ieşi repede,
strângând copilul la piept.
·	Extraordinar! strigă negustorul, splendidă marfă!
Numai să vrei şi te îmbogăţeşti la Orleans cu fata asta! Am
văzut nenumărate fete preţuite la mii de dolari bucata şi nu
erau mai frumoase.
·	N-am nevoie să mă îmbogăţesc de pe urma ei, tăie
scurt Shelby, şi pentru a schimba discuţia, destupă o nouă
sticlă, îl întrebă pe negustor ce părere are despre calitatea
băuturii.
·	Excelent! Prima calitate! răspunse Haley. Apoi,
întorcându-se şi bătându-l familiar pe umeri, adăugă:
·	Ia să vedem, cât ceri pe fată?
·	Domnule Haley, nu-i de vânzare! Nevastă-mea n-ar
vinde-o nici pentru tot aurul din lume.
8
·	He!! He! Femeile spun asta pentru că nu ştiu să
numere, dar ia arată-le câte nimicuri ar putea să cumpere
cu atâta bănet şi îşi vor schimba imediat părerea... Te
asigur eu.
·	îţi repet, Haley, că nu trebuie să mai vorbim despre
asta; am spus nu, e nu! reluă Shelby cu un aer hotărât.
·	Atunci o să dai copilul, spuse negustorul. Cred că pe
ăsta îl merit...
·	Ei, ce-ai putea să faci cu copilul? spuse Shelby.
·	Păi, am un prieten care se ocupă cu felul ăsta de
comerţ. Sunt articole de fantezie şi bogaţii dau preţ bun. în
casele mari e nevoie totdeauna de un băiat drăguţ, care să
deschidă uşa, care să servească şi să înveselească lumea.
Drăcuşorul  ăsta,muzicant şi comediant ar fi  tocmai
potrivit.
·	Aş dori mai degrabă să nu-l  vând , spuse Shelby pe
gânduri. Adevărul, domnule, e că sunt un om de omenie şi
nu mi-ar place să despart pe un copil de mama sa.
·	Adevărat? Da... Strigătul naturii... Vă înţeleg. Şi eu
sunt omenos, mai ales că m-a învăţat meseria... Dacă nu
eşti omenos, atât cât trebuie, se pot pierde mulţi bani, căci
marfa devine de nevândut. Dar în cazul acesta lucrurile se
pot aranja foarte uşor dacă soţia dumitale i-ar da nişte
fleacuri, cercei, rochii sau un şal, ar uita foarte repede.
Totul e să se facă însă cu blândeţe...
Negustorul se răsturnă comod în fotoliu şi pentru a-şi ilustra virtuţile reluă cu modestie:
·	Nu cred că un om trebuie să se laude singur; dar o
spun pentru că ăsta e adevărul. Trec drept negustorul cu
cele mai frumoase turme de negri. Sunt în bună stare,
sănătoşi, graşi şi toate acestea din cauza felului meu de a
mă purta. Omenia este, domnule, norma conduitei mele.
9
Shelby nu mai ştia ce să răspundă, de aceea zise:
·	Adevărat?
·	Acum, trebuie să mărturisesc că ideile mele nu prea
sunt populare... Se mai râde de ele; nu sunt chiar aşa de
răspândite... De, ce să-i faci? Aşa sunt eu! Dar graţie lor
n-am ce spune, am fost recompensat. Negustorul râse şi el
de gluma lui şi fiindcă era aşa de original şi de ascuţit în
demonstraţiile lui umanitariste, Shelby însuşi nu se putu
abţine să nu râdă, ceea ce făcu pe negustor să continue: E
curios de fapt, dar n-am putut să bag asta în capul
oamenilor până acuma. II ştii pe Tom Loker, fostul meu
tovarăş, un băiat îndemânatic, numai că în privinţa negrilor
era un drac şi jumătate. Probabil că avea el principiile lui,
pentru că altfel, era pâinea lui Dumnezeu. Obişnuiam să-i
spun: "Ei, Tom, când sunt triste fetele şi când plâng,
trebuie să le înghionteşti sau să le loveşti peste faţă? Nu ştii
că asta poate să le desfigureze sau să le îmbolnăvească şi
mai ales pe cele tinere le urâţeşte? N-ai putea să le iei mai
cu duhul blândeţii? Ia încearcă, Tom, căci puţină omenie
dă mai multe rezultate decât brutalităţile şi ghionţii tăi ".
Tom însă nu a reuşit să înţeleagă lucrurile acestea, mi-a
stricat o mulţime de marfă şi am fost nevoit s-o rup cu el,
cu toate că avea o inimă bună şi mână bună în afaceri.
·	Şi crezi că sistemul dumitale este preferabil celui
practicat de Tom? întrebă Shelby.
·	Desigur, domnule! De câte ori e cu putinţă evit
neplăcerile. Dacă vreau să vând un copil, o îndepărtez pe
mamă... Ochii care nu se văd se uită. Nu-i ca la albi, care
sunt crescuţi cu gândul să-şi păstreze copiii, soţia şi tot ce
le aparţine. Un negru care a fost dresat aşa cum trebuie, nu
se aşteaptă la nimic din toate acestea şi totul devine foarte
firesc şi uşor.
10
·	Mă tem că ai mei nu au fost dresaţi cum trebuia,
spuse Shelby.
·	Posibil. Dumneavoastră, oamenii din Kentucky, îi
cam stricaţi pe negri, îi trataţi prea bine. Ce-i un negru?
Păi, el e făcut să circule... să fie vândut lui Tom, lui Dick,
sau Dumnezeu mai ştie cui.Nu-i bine să-i deschizi capul,
să-i dai speranţe pentru ca apoi să se găsească expus
mizeriilor şi greutăţilor care îi vor părea penibile. Aş
îndrăzni   să  spun  că  ar  fi   mai   bine  pentru negrii
dumneavoastră să fie trataţi precum cei de la toate
plantaţiile. Ştiţi, domnule Shelby, că fiecare om crede că el
are dreptate. La rândul meu eu cred că mă port aşa cum
trebuie cu negri,...
·	Ferice de omul care-i mulţumit de el, spuse Shelby,
ridicând din umeri fără să caute să-şi ascundă o impresie
foarte defavorabilă.
·	Ei...reluă Haley, după ce amândoi îşi mai depanară
gândurile... Ei, ce spui?
·	O să mă mai gândesc  si o  să vorbesc  şi cu
nevastă-mea... răspunse Shelby. Totuşi, Haley, dacă vrei ca
afacerea să fie dusă cu discreţia de care vorbeai, nu scăpa
nici o vorbă prin vecini, căci s-ar   auzi vestea printre
oamenii mei şi atunci mi-ar fi mult mai greu să-i liniştesc.
·	Tac chitic! Dar în acelaşi timp îţi declar că sunt al
naibii de grăbit şi că trebuie să ştiu cât mai curând posibil
pe ce pot conta. Se ridică şi îşi puse pardesiul.
·	întreabă-mă astă-seară între şase şi şapte şi o să ai
răspunsul, spuse Shelby.
Negustorul salută şi plecă.
"Să nu pot să-l dau afară în brânci, se gândi Shelby, când văzu uşa bine închisă. Ce neobrăzare! Ştie că mă are la mână. Ah! Dacă mi s-ar fi spus vreodată că o să fiu
11
nevoit să-l vând pe Tom unui blestemat de negustor de sclavi, i-aş fi răspuns: "Da ce, servitorul tău e un câine ca să te porţi aşa cu el? " Şi acum n-am încotro... Şi copilul Elisei! O să am de furcă şi cu nevastă-mea! Oh! Datoriile! Datoriile! Nemernicul mă are la mână... şi profită ".
Poate că în statul Kentucky, sclavajul se prezintă sub forma lui cea mai blândă. Predominaţia generală a agriculturii,liniştită şi regulată, nu dădea loc la acele înfrigurate eforturi de muncă forţată pe care trebuinţele afacerilor o impune ţinuturilor din sud; în Kentucky, starea sclavajului e mai în armonie cu ceea ce reclamă sănătatea şi raţiunea. Stăpânul, mulţumit cu un câştig moderat, nu este împins la cerinţele nemiloase care sileşte mâna acestei slabe făpturi acolo unde speranţa unui câştig rapid este aruncat în balanţă fără altă contragreutate decât interesul pentru cel slab şi oprimat.
Shelby era dintr-un bun aluat, o natură blândă şi docilă, pornit spre indulgenţă faţă de toţi cei care îl înconjurau. Nu neglija nimic din ceea ce putea contribui la sănătatea sau buna stare a negrilor săi. Dar se aruncase în speculaţii orbeşte... se angajase pentru sume importante. Poliţele lui se găseau în mâinile lui Haley... Iată cum se explică această convorbire relatată mai sus.
Elisa, apropiindu-se de uşă, auzise destul, ca să înţeleagă că un negustor făcea oferte de cumpărare de sclavi. Ar fi vrut să rămână mai mult la uşă ca să asculte, dar în aceeaşi clipă stăpâna ei o chemă, aşa că trebui să plece. I se păruse totuşi că ar fi vorba de copilul ei. Se înşelase oare? Inima îi bătu cu putere. Strânse fără să vrea copilul la piept, încât mititelul întoarse mirat capul, ca să-şi privească mama.
·	Elisa! Dar ce ai fată astăzi? spuse stăpâna văzând-o
12
luând un lucru drept altul, răsturnând masa de lucru şi dându-i o cămaşă de noapte drept rochia de seară pe care i-o ceruse.
Elisa se opri brusc.
·	Doamnă, spuse ea, ridicând ochii către cer; apoi,
izbucnind în lacrimi, căzu pe un scaun suspinând.
·	Dar bine, Elisa, copila mea, ce ai?
·	Oh! Doamnă! Doamnă! A fost un negustor, care a
vorbit cu domnul. L-am auzit!
·	Ei şi? Ce-i cu asta?
·	Doamnă,credeţi că domnul ar vrea să-l vândă pe
Henry al meu? Şi biata fiinţă se aruncă din nou pe scaun
suspinând amarnic.
·	Ei bine, nu, proasto! Ştii bine că stăpânul vostru nu
face afaceri cu negustorii din sud, şi că n-are obiceiul să-şi
vândă sclavii atâta vreme cât ei se poartă bine... Şi apoi,
nebună ce eşti, cine ar vrea să-ţi cumpere pe Henry al tău
şi ce să facă apoi cu el? Hai, usucă-ţi lacrimile, agaţă rochia
şi piaptănă-mă... Ai face bine să nu mai asculţi pe la uşi!
·	Da, doamnă, dar dumneavoastră n-aţi consimţi... ca
să...
·	Ce nebunie! Nu, desigur, nu voi admite. Şi cu asta
gata.
Liniştită de vorbele stăpânei sale, Elisa o îmbrăcă la repezeală şi râse de propriile ei temeri.
Doamna Shelby era o fiinţă superioară atât ca suflet cât şi ca inteligenţă. Ea nu ştia nimic din încurcăturile băneşti ale soţului ei, astfel că fusese sinceră cu Elisa. Se gătea pentru o vizită aşa că nu mai reţinu nimic din cele discutate.
13
MAMA
Crescută de mică de stăpâna ei, Elisa fusese totdeauna tratată ca o favorită.
Cei care au călătorit prin sudul Americii au putut să observe eleganţa rafinată, dulceaţa vocii şi a manierelor care par să fie un dar special al unor mulatre. Aceste graţii înnăscute, sunt adesea unite cu o frumuseţe orbitoare şi aproape totdeauna mărite de daruri personale. Fusese căsătorită cu un tânăr de condiţia sa, harnic şi frumos, care trăia pe o proprietate vecină. El se numea George Harris. Acest tânăr fusese împrumutat de stăpânul lui, pentru a munci într-o fabrică de saci. îndemânarea şi priceperea îi dădură un loc de frunte. El inventă o maşină de curăţat cânepa. Faţă de educaţia şi starea socială în care era îngrădit inventatorul, se poate spune că el desfăşurase tot atâta geniu mecanic cât Whitney cu maşina lui pentru bumbac. Era iubit de toţi din fabrică. Totuşi, cum acest sclav, în faţa legii nu era un om, ci un lucru, toate aceste calităţi superioare erau supuse controlului tiranic al unui stăpân vulgar şi cu idei strâmte.Zgomotul invenţiei ajunsese până la el; se duse la fabrică să vadă ce ispravă făcuse acest obiect cu creier; fu primit cu entuziasm de către director care-l felicită că avea un sclav atât de destoinic.
George îi făcu onorurile fabricii, îi arătă maşina sa, şi puţin ameţit de laude vorbi atât de bine, se arătă aşa de mare, păru atât de frumos, încât stăpânul lui începu să simtă un sentiment penibil de inferioritate. Ce nevoie avea
14
sclavul lui să străbată ţara, să inventeze maşini şi să-şi ridice capul printre boieri? Trebuie făcută ordine... Trebuia să-l aducă la el, să-l pună să sape pământul... Se va vedea atunci ce măreţ este! Fabricantul şi toţi lucrătorii fură foarte miraţi că cere socoteală lui George, că vroia, zicea el, să-l ia imediat acasă.
·	Dar domnule Harris, spunea fabricantul, nu cumva e
o hotărâre pripită?
·	Ce importă! Nu-i al meu?
·	Am consimţi bucuroşi să ridicăm preţul!
·	Nu-i un motiv: n-am nevoie să-mi închiriez sclavii
când aceasta nu-mi mai place.
·	Dar, domnule, păcat, pentru că pare foarte potrivit
pentru munca aceasta!
·	Posibil. Dar aş paria că la muncile la care l-am pus
eu, niciodată n-a fost atât de potrivit.
·	Şi apoi, spuse destul de neîndemânatic unul dintre
lucrători, gândiţi-vă la maşina pe care a inventat-o.
·	Ah! Da! O maşină care să scutească de oboseală?
Asta a inventat, pariez. Numai un negru putea să inventeze
aşa ceva. Nu sunt ei înşişi nişte maşini? Nu rămâne.
Când auzi această condamnare, pe care o ştia fără drept de apel, George rămase năucit, îşi încrucişă braţele pe piept şi îşi muşcă buzele; dar revolta îi ardea pieptul ca un vulcan, făcea să-i curgă prin vine torente de lavă înflăcărată, respiraţia îi era scurtă, ochii săi mari şi negri aveau strălucirea cărbunilor aprinşi. Ar fi avut fără îndoială
 o ieşire fatală, dacă directorul nu i-ar fi spus încetişor, atingându-i mâna:
·	Cedează George, du-te cu el acum; vom încerca să te
reluăm.
Tiranul observă gestul. Acest lucru îl întărâtă şi mai
15
mult în hotărârea de a păstra victima în puterea lui. George fu adus la fermă şi întrebuinţat la muncile cele mai grele. Fără îndoială că a făcut toate sforţările ca să nu crâcnească nimic; dar faţa lui mohorâtă şi privirile lui erau suficiente pentru a arăta ce simte. Semne prea vizibile pentru a putea confunda un om cu un lucru!
în timpul perioadei fericite când lucra la fabrică, George o văzuse pe Elisa şi se însurase cu ea; în acest timp bucurându-se de încrederea şi favoarea şefului său, avea libertatea deplină să se ducă oriunde vroia. Căsătoria aceasta primise aprobarea doamnei Shelby, care, ca toate femeile îi plăcea să se ocupe cu căsătoriile; era fericită să o poată mărita pe favorita ei cu un om care-i convenea din toate punctele de vedere. Nunta se făcu în salonul cel mare al doamnei Shelby, care ţinuse să împodobească ea însăşi cu flori de lămâiţă frumosul păr al miresei.
Timp de un an sau doi, Elisa îşi văzu bărbatul destul de des; nimic n-a întrerupt fericirea lor, afară de pierderea a doi copilaşi abia născuţi. Durerea ei a fost atât de mare, încât a trebuit să intervină cu toată autoritatea doamna Shelby, pentru a o face să se mai liniştească. Totuşi, numai naşterea micului Henry a fost în stare s-o calmeze cu totul. Toate resursele ei
16
de dragoste, toate pornirile de afecţiune, toate aceste sentimente clocotitoare, se îndreptară către copil. Elisa a fost, deci, fericită până în ziua când bărbatul ei smuls violent de la fabrică, îşi reluă jugul de fier la stăpânul lui. Fabricantul, credincios cuvântului dat, îl vizită pe domnul Harris la câtva timp după plecarea lui George, sperând că clocotul urii s-ar fi stins... Făcu toate sforţările ca să capete înapoi sclavul.
·	Nu-ţi mai pierde timpul degeaba, răspunse Harris pe
un ton repezit, ştiu ce am de făcut, fără să mi-o mai spui
dumneata.
·	Nu vreau să vă influenţez cu nimic domnule, dar
cred că ar fi în interesul dumneavoastră să-mi daţi omul în
condiţiile...	-
·	înţeleg,  domnule...- Am  surprins  zilele  trecute
şoaptele dumneavoastră...  Suntem într-o ţară liberă,
domnule! Omul este al meu şi fac ce vreau cu el.
Astfel dispărură ultimele speranţe ale lui George. Nu mai avea de aici înainte în faţa lui, decât o viaţă de mizerie, de muncă brută, devenind din ce în ce mai amară prin toate batjocurile şi umilinţele pe care numai o bestie este capabilă să le inventeze pentru exploatarea nenorociţilor de sub puterea sa.
SOŢ ŞI TATĂ
Doamna Shelby plecase. Elisa stătea pe verandă şi urmărea cu ochii trăsura care se depărta. O mână i se aşeză pe umăr; tresări uşor şi se întoarse brusc: un strălucitor surâs îi lumină faţa.
17
·	George, tu eşti? M-ai speriat. Oh! Sunt fericită că te
văd. Doamna lipseşte toată seara. Hai, vino în camera
mea... Spunând aceste cuvinte, se îndreptară spre o cameră
drăguţă, lângă vestibul, unde de obicei stătea toată ziua
când lucra.
·	Oh! Sunt foarte fericită! Dar tu de ce eşti trist? Uite
ce măricel s-a făcut Henry! Nu-i frumos? spuse Elisa
mângâindu-i buclele mătăsoase şi sărutându-l.
·	Mai bine nu s-ar fi născut,  spuse George cu
amărăciune; mai bine nu mă năşteam nici eu.
Surprinsă şi înspăimântată, Elisa se aşeză şi aplecând capul pe umărul bărbatului, izbucni în lacrimi.
·	E urât din partea mea, sărmană fiinţă, că te fac să
suferi atâta.Oh! De ce m-ai cunoscut?... Ai fi putut fi atât
de fericită... şopti el cu vocea foarte duioasă.
·	George, George! Cum poţi să vorbeşti aşa? Ce ţi s-a
întâmplat? Ce este? Am fost atât de fericiţi până acum!
·	Da, draga mea, am fost fericiţi, zise George. Apoi,
luând copilul pe genunchi, îl privi fix în ochii negri,
mângâindu-l pe cap.
·	Cât îţi seamănă! Şi eşti cea mai frumoasă femeie pe
care am văzut-o vreodată şi cea mai bună pe care am dorit
s-o cunosc şi totuşi aş fi vrut să nu ne fi cunoscut niciodată.
·	George, cum poţi?...
·	Da, Elisa, numai mizerie, mizerie, mizerie. Viaţa
mea e mai păcătoasă decât a unei râme... Viaţa asta mă
înghite, sunt un biet sclav pierdut şi părăsit... Şi te târăsc în
căderea mea şi pe tine... Asta-i totul! De ce încercăm să
mai facem câte ceva, de ce mai învăţăm câte ceva? Să fim
cineva? La ce-i bună viaţa? Aş vrea să mor!
·	Scumpul meu George, acum înţeleg că nu-i bine.
Ştiu ce mult te-a costat pierderea locului de la fabrică...
18
Ştiu că ai un stăpân nemilos... dar te rog,mai ai puţină răbdare... Poate că...
·	Răbdare! strigă el întrerupând-o. N-am avut răbdare.
Am spus vreun cuvânt când a venit şi m-a luat, fără nici u:n
motiv, de acolo de unde toţi erau buni cu mine? Lua tot
profitul muncii mele şi toţi spuneau că muncesc bine.
·	Asta e într-ade'văr groaznic... Dar în .definitiv,   e
stăpânul tău, ştii bine...
·	Stăpânul meu! Eh! Cine l-a făcut stăpânul meu? Mă
gândesc la mine... Sunt şi eu un om ca şi el: valorez mai
mult ca el! Ştiu să muncesc mai bine decât el şi să conduc
treburile mai bine Ca el. Citesc mai bine, scriu mai bine şi
am învăţat toate eu singur, fără să-i datorez nimic. Am
învăţat chiar fără voia lui; şi acum cu ce drept vrea să facă
din mine, din nou un animal de, povară, să mă smulgă de la
lucrul pe care-l făceam bine,pentru a mă pune să fac muncă
de vită. Ştiu ce vrea; vrea să mă doboare, să mă umilească.
De aceea mă întrebuinţează la treburile cele mai josnice şi
cele mai umilitoare.
·	George! Mă sperii.Nu te-am auzit niciodată vorbind
astfel. Mi-e teamă să nu faci cine ştie ce... înţeleg ce simţi,
dar fii cu băgare de seamă. Din dragoste pentru mine şi
pentru Henry.
·	Am fost prudent şi am fost răbdător; dar din zi în zi
răul creşte; carnea şi sângele nu pot să mai suporte. Nu
scapă nici o ocazie să nu mă tortureze şi să nu mă insulte.
Credeam că-mi va fi posibil să muncesc ca lumea şi să
trăiesc în pace. Să am puţin timp ca să citesc şi să învăţ
lucruri noi în afara orelor de muncă... Nu! Cu cât duc mai
mult greul, cu atât mă încarcă mai mult! Spune că vede el,
cu toate că nu spun nimic, ca am pe dracu în mine şi are
ambiţia să mi-l scoată... Ei bine, da! într-una din zilele
19
astea dracul va ieşi, dar într-un fel care nu-i va place deloc...
·	Scumpule! Ce ne vom face? spuse Elisa plângând.
·	Nu mai târziu decât ieri, spuse George, pe când
încărcam o căruţă cu pietre, tânărul stăpân, domnul Tom,
care era acolo, trosni din bici pe la urechile calului, care s-a
speriat. L-am rugat foarte politicos să înceteze; dar de
unde! Am reînoit rugămintea însă el s'-a repezit la mine şi
m-a lovit. I-am prins mâna. A început să strige sălbatic,
m-a lovit din nou şi a alergat spre tatăl lui, spunându-i că-l
bat. Acesta deveni furios, spuse că mă va învăţa minte ca
să ştiu cine-i stăpânul meu. Mă legă de un pom, tăie vergi
şi-i spuse tânărului domnişor că putea să mă lovească până
va obosi. Ceea ce şi făcu.
Fruntea sclavului se posomorî. O flacără îi ţâşni din ochi. Elisa tremura.
·	Cine  l-a făcut pe omul  acesta stăpânul  meu?
murmură el din nou; iată ceea ce vreau să ştiu...
·	Dar, spuse Elisa cu tristeţe, eu am crezut totdeauna
că trebuie să ascult pe stăpânii mei.
·	Poate că tu ai dreptate în ceea ce te priveşte; ei te-au
crescut ca pe copilul lor: te-au hrănit, te-au îmbrăcat, te-au
tratat bine, te-au învăţat; astea le dă drepturi. Dar mie?
Lovituri de picioare, pumni,insulte şi înjurături. Câteodată
părăsit cu totul... Iată ce-i datorez! Mi-am plătit întreţinerea
însutit; dar nu mai vreau să sufăr,nu! Nu mai vreau!
Elisa tremura şi tăcea. Nu-l văzuse niciodată pe George în starea aceasta şi toate ideile ei de supunere se clătinau sub uraganul acestei pasiuni.
·	Ştii căţeluşul pe care mi l-ai dat? Era bucuria mea;
noaptea dormea cu mine; ziua mă urmărea peste tot, mă
privea cu dragoste ca şi cum ar fi înţeles suferinţele mele.
20
Zilele trecute, pe când îl hrăneam cu câteva rămăşiţe la uşa bucătăriei, stăpânul ne văzu şi spunându-mi că hrăneam un câine pe socoteala lui, îmi ordonă să-i leg o piatră de gât şi să-l arunc în gârlă.
·	George! N-ai făcut-o desigur!
·	Eu? Nu! Dar a făcut-o el! El şi cu Tom îl omorâră cu
pietre. Bietul câine mă privea trist şi se mira că nu vin să-l
apăr. M-au biciuit că n-am ascultat... Dar ce importă oare
asta. Stăpânul meu va şti că eu nu sunt dintre aceia pe care
biciul îi încovoaie... Va veni şi ziua mea... Să ia seama!
·	Ce-o să faci? George, să nu faci ceva necugetat...
·	Ascultă! în ultimul timp, stăpânul mi-a spus c-a făcut rău că m-a lăsat să mă însor în afară de ferma lui; că nu se are bine cu Shelby pentru că sunt orgolioşi şi cu nasu-n sus. El spune că tu îmi bagi în cap să fiu mândru... Că nu mă mai lasă să vin pe aici şi că o să-mi dea o altă femeie cu care să mă stabilesc la el... La început s-a mulţumit numai să murmure, ieri însă, mi-a spus că trebuie s-o iau pe Mina la mine, că dacă nu vreau mă vinde dincolo de râu.
21
·	Totuşi suntem căsătoriţi cu preot, la fel ca şi cum ai.
fi fost alb, spuse Elisa cu naivitate.
·	Eh! Nu ştii că un sclav nu poate să se însoare. Aşa e
legea. Nu pot să te păstrez ca nevastă dacă el vrea să ne
despartă... Iată pentru ce mai bine nu te cunoşteam! Iată
pentru ce mai bine nu mă năşteam. Era mai bine pentru
amândoi  şi pentru copilaşul  acesta pe care-l  aşteaptă
aceeaşi soartă.
·	Stăpânul meu e aşa de bun!
·	Da, dar cine ştie? El poate să moară şi copilul poate
să fie vândut cine ştie cui. La ce-i serveşte că-i aşa de
frumos, vioi şi inteligent? îţi spun eu, Elisa, fiecare calitate
a copilului îţi va străpunge inima cu mare  durere.
Aceste cuvinte se împlântau ca nişte pumnale în inima femeii. Fantoma vânzătorului de sclavi trecu prin faţa ochilor săi... Ca şi cum ar fi primit lovitura de moarte, chipul său păli şi i se tăie respiraţia... în timpul acesta copilaşul neştiutor se juca liniştit. Elisa ar fi vrut să-i împărtăşească lui George temerile pe care le avea, dar nu mai îndrăzni.
"Nu, gândi ea, să nu-i mai adaug încă o greutate la cele pe care le are de dus, bietul om! Nu, n-o să-i spun nimic. Şi afară de asta cred că stăpâna mea nu m-a înşelat."
·	Hai, Elisa, draga mea, curaj şi rămas bun, spuse
bărbatul cu tristeţe.Mă duc.
·	Te duci! Te duci! Unde, George?
·	în Canada, spuse el înfrânându-şi emoţia, şi când voi
fi acolo, te voi răscumpăra. Este ultima speranţă ce ne mai
rămâne. Ai un stăpân bun şi n-o să refuze să te vândă pe
tine şi pe copil...
·	Ce nenorocire! Şi dacă te prinde?
·	Nu voi fi prins, Elisa, voi muri mai înainte: voi fi
22
liber sau mort.
·	O să te sinucizi?
·	Nu va fi nevoie. Mă vor omorî ei...
·	George! Din dragoste pentru noi, te rog, fii prudent.
Să nu intri în păcat, să nu-ţi iei nici viaţa ta şi nici a altuia.
·	Da, da, Elisa, dar ascultă planul meu: stăpânul m-a
trimis azi cu o scrisoare la domnul Symmer, care locuieşte
la o milă mai departe. Desigur că se aşteaptă să vin aici şi
să mă plâng de tot ce îndur, mai ales de hotărârea de a mă
despărţi de tine. Dar eu mă voi întoarce resemnat, ca şi
cum lucrurile ar fi aranjate. Am câteva pregătiri de făcut,
voi fi ajutat şi în opt zile voi fi printre acei care lipsesc la
apel. Haide, rămas bun! zise George, strângând mâinile
Elisei şi privind-o în adâncul ochilor. Bărbatul şi soţia se
despărţiră.
O SEARĂ Cu UNCHIUL TOM
Coliba unchiului Tom, făcută din trunchiuri de copac, era ca o dependinţă a casei stăpânilor. Grădiniţa era plină de flori, de legume, tufe de fragi şi zmeură. Trandafiri agăţători acopereau întreaga faţadă.
Dar să intrăm înăuntru!
Masa stăpânilor era terminată şi mătuşa Chloe, cea mai vestită bucătăreasă din ţinut, după ce supraveghease şi dăduse dispoziţii celor din subordinea ei, se retrăgea pe domeniile sale, ca să pregătească masa bătrânului ei soţ. Faţa ei era neagră, rotundă, strălucitoare, şi radia de mulţumire şi bunătate, sub tulpanul bine aranjat.
Patul era într-un colţ, acoperit cu o cuvertură albă ca
23
zăpada; la picioarele lui o bucată de covor. Această parte a colibei era socotită ca salon şi ferită ca atare de toate ravagiile copiilor. In celălalt colt era de asemenea un pat, dar mai puţin pretenţios; acesta era fără îndoială cel de care se-serveau. Pe pereţi erau câteva cromolitografii naive. Pe o bancă rudimentară, doi copilaşi, cu ochii negri şi părul ciufulit, erau atenţi la primii paşi pe care îi încerca un sugar, dar care în realitate erau numai simple căzături.
Masa, cam şchioapă, era aşezată în faţa focului şi pregătită de cină. în capul ei, stătea unchiul Tom, cel mai destoinic muncitor al lui Shelby. Tom fiind eroul povestirii trebuie să-l prezentăm cititorilor noştri. Era un om puternic şi bine clădit: pieptul lat, membre viguroase, tenul de abanos lucitor. O faţă ale cărei trăsături pur africane era caracterizată de o expresie de bun simţ, gravă şi reculeasă,unită cu duioşie şi bunătate. Avea în toată înfăţişarea o demnitate şi un respect de sine însuşi, amestecate cu nu ştiu ce fel de simplitate umilă şi încrezătoare. Era foarte ocupat în acel moment: se căznea, cu o grijă deosebită, să contureze câteva litere pe o tăbliţă. Era supravegheat în această operaţie de tânărul domn George, în vârstă de treisprezece ani, care îşi dădea toată importanta rolului său de profesor.
·	Nu în partea asta, unchiule Tom, nu în partea asta,
striga el cu vioiciune, văzând că unchiul Tom întorcea la
dreapta coada lui g.
·	Aşa-i! spuse unchiul Tom, privind cu respect şi
admiraţie g-urile fără număr înşirate de profesor pe tăbliţă.
·	Ce bine ştiu albii să facă toate lucrurile!  spuse
mătuşa Chloe oprindu-se cu furculiţa în mână şi privind cu
mândrie pe micul George. Ce bun e că vine să ne dea în
fiecare seară lecţii!
24
·	Dar, mătuşă Chloe, zise George, eu mor de foame.
Nu-s gata bunătăţile alea?
·	îndată, domnule George, zise Chloe, inspectând
tăvile şi începând iar una din lungile ei poveşti în care se
lăuda cu arta ei culinară.
·	Haideţi! Pierre, Moise, căraţi-vă,pui de negri! Şi tu
Polly... Lasă că are mama grijă de tine! Dumneavoastră,
domnule George, lăsaţi acuma cărţile şi aşezaţi-vă la masă.
într-o clipă aduc mâncarea.
·	Ar fi trebuit să rămân acasă, dar ştiam eu ce bunătăţi mă aşteaptă aici, mătuşă Ghloe! spuse micul George.
·	Bine ai făcut,inimioara mea, răspunse ea, punându-i
o prăjitură caldă în farfurie. Ştiai că bătrâna Chloe îţi
păstrează cele mai bune bucăţi?
Apoi începu iarăşi să istorisească pentru nu ştiu a câta oară povestea cu generalul Konox, care s-a servit de trei ori din pateul făcut de ea.
George, după ce se sătură bine, dădu şi copiilor câte o bucată de prăjitură, şi în timp ce împreună cu Tom se aşeză confortabil la gura sobei, mătuşa Chloe, luă sugarul pe genunchi dându-i să mănânce în timp ce mânca şi ea. Pierre şi Moise se tăvăleau pe sub masă strigând şi trăgând de picioare pe cea mică.
·	Nu puteţi să fiţi mai cuminţi când vin albii în vizită?
strigă mătuşa Chloe la ei. N-aveţi de gând să isprăviţi
odată?
Ii mai cicăli câtva timp cu un ton de satisfacţie maternă, apoi, după ce spălă pe Polly, o duse în braţele lui Tom, apucându-se de strâns masa. Joaca, dansurile şi strigătele mai continuară până când fiecare căzu mort de oboseală.
In timp ce în colibă se petrecea această scenă, o alta cu totul diferită avea loc în casă.
25
Negustorul şi Shelby, stăteau unul în faţa altuia în sufragerie, masa era plină de hârtii şi de tot ce e necesar pentru scris. Domnul Shelby numără un teanc de bilete, " pe care-l dădu negustorului să-l verifice.
·	E bine, spuse acesta, n-a mai rămas decât să semnaţi.
Shelby luă cu grabă actul de vânzare şi-l semnă, ca un
om grăbit să termine o treabă plicticoasă. Haley scoase dintr-o mapă veche un document -pe care i-l dădu lui Shelby. Acesta îl apucă neputându-şi stăpâni nerăbdarea.
·	Gata, spuse Haley ridicându-se.
·	Gata, reluă Shelby cu un aer visător; şi scoţând un
lung suspin, repetă încă o dată: gata!
·	Nu pari prea încântat, mi se pare? zise negustorul.
·	Haley, sper că-ţi vei reaminti de promisiunea de a
nu-l vinde pe Tom fără a şti în ce mâini va intra?
·	Păi e tocmai ce ai făcut şi dumneata.
·	Da, dar ştii ce nevoie m-a împins!
·	Ei,şi eu aş putea să fiu constrâns. Totuşi voi căuta
să-i dau un loc bun lui Tom. Dacă-i mulţumesc pentru ceva
lui Dumnezeu, e pentru că nu m-a făcut crud.
Negustorul explicase suficient ce-nţelegea el prin umanitate, dar cum împrejurările actuale îl împinsese pe Shelby la pasul acesta îl lăsă să plece fără altă discuţie, apoi îşi aprinse o ţigare ca să se liniştească.
SENTIMENTELE MĂRFII OMENEŞTI
Intrând în .dormitor, domnul Shelby se aşeză într-un fotoliu, cercetând scrisorile venite cu poşta de după-masă, iar doamna Shelby, în picioare în faţa oglinzii, se pieptăna. O dispensase pe Elisa de această treabă, pentru că
26
observase, în timpul serii, că femeia era de o paliditate neobişnuită şi cu ochii speriaţi. Dar îşi aminti convorbirea avută de dimineaţă şi întorcându-se către bărbatul ei, îl întrebă liniştită:
·	Apropo, Arthur, cine era omul ăla prost crescut, pe
care l-ai adus la masă?
·	Se numeşte Haley, zise Shelby, neridicând ochii de
pe scrisoare.
·	Bine, Haley, dar cine e, şi ce caută aici?
-o Ei, Doamne! E un om cu care am făcut nişte afaceri, când am fost ultima oară la Natchez.
·	Ei şi? Asta l-a îndreptăţit să vină să se instaleze la noi
la masă?
·	Nu... Eu l-am poftit. Aveam nevoie de el.
-o- E un negustor de sclavi? continuă doamna Shelby, observând oarecare încurcătură în răspunsurile bărbatului.
·	Eh! Dragă, cine ţi-a mai băgat şi asta în cap?
·	Nimeni! Numai că astăzi, Elisa era foarte frământată
şi speriată, când mi-a spus că stai de vorbă cu un negustor
de sclavi, care îţi făcea ofertă pentru fiul ei... O! Proasta!
·	Ţi-a spus ea asta? întrebă el,reluând lectura scrisorii
şi părând că-i dă cea mai mare atenţie, deşi o ţinea pe dos.
Tot trebuie să izbucnească odată, îşi spuse el, mai bine
acum decât mai târziu.
·	I-am spus Elisei, reluă doamna Shelby, continuând
să-şi aranjeze părul, că trebuie să fie nebună să se amărască
astfel, pentru că tu nu tratezi cu oameni de soiul acesta... Şi
pe urmă, ştiam că nu intenţionezi să vinzi nici un sclav... Şi
cu atât mai puţin pe micul Henry.
·	Da, Emilia, aşa am gândit şi am spus totdeauna, dar
astăzi, afacerile mele sunt într-o stare... că nu pot... Trebuie
să vând pe unul din ei.
27
·	Mizerabilului ăstuia, să-i vinzi? E imposibil! Nu
vorbeşti serios!
·	Cu tot regretul, trebuie să-ţi spun că sunt serios. Am
consimţit să-l vând pe Tom!
·	Ce?  Pe  Tom  al   nostru?  Fiinţa  este  bună  şi
credincioasă! Sclavul tău din copilărie? Oh! Domnule
Shelby!  Şi-i mai promiseseşi încă şi  libertatea...  I-o
spusesem amândoi de atâtea ori... Ah! Acum pot să cred
orice... Chiar că-l vinzi pe micul Henry, unicul copil al
bietei Elisa. Doamna Shelby pronunţă aceste cuvinte cu un
ton între durere şi indignare.
·	Ei, bine, dacă vrei să ştii tot, asta-i! Am consimţit să-i
vând pe amândoi. Nu ştiu de ce aş fi privit ca un monstru,
pentru că fac ceea ce face toată lumea în fiecare zi...
·	Dar de ce tocmai pe ei? Dacă aveai nevoie să vinzi,
nu puteai să alegi pe altcineva?
·	Pentru că de pe urma lor, realizez cea mai mare
sumă. Iată de ce n-am putut alege. Individul mi-a oferit un
preţ bun pentru Elisa, dacă asta îţi convine mai bine...
·	Mizerabilul!... strigă doamna Shelby.
·	N-am vrut să-l ascult nici un moment. Din cauza ta,
ştiam cât ţii la ea...
·	Dragul  meu, zise doamna Shelby,  revenindu-şi,
iartă-mă! Am fost prea aspră; m-ai surprins. Nu eram
pregătită... Dar, desigur că-mi dai voie să intervin pentru
aceste biete creaturi. Tom este un negru, dar e un suflet
nobil şi un om credincios. Sunt sigură, domnule Shelby, că
la nevoie şi-ar fi dat viaţa pentru dumneata...
·	Da, îndrăznesc s-o spun. Ce vrei! Trebuia!
·	Dar de ce să nu sacrifici ceva bani? Hai! Aş sacrifica
din toată inima partea mea. Am încercat,m-am forţat să
îndeplinesc datoria mea faţă de aceste biete fiinţe atât de
28
simple şi atât de nenorocite. Cum aş putea să mai scot capul în faţa lor, dacă pentru o mizerabilă sumă de bani, vindem pe demnul şi excelentul Tom? De ce îi smulgem într-o clipă, tot ce l-am învăţat să iubească şi să respecte? Am vorbit adesea cu Elisa despre copilul ei şi despre îndatoririle ei ca mamă... Şi acum... Şi aş putea să-i mai spun, dacă tu i-l smulgi ca să-l vinzi? Şi eu care-i spusesem că un suflet valorează mai mult decât toate bogăţiile lumii...
·	Sunt foarte îndurerat, Emilia, că o iei astfel. E drept,
că  respect  sentimentele  tale,  fără  să  pretind  că  le
împărtăşesc întocmai. Dar ţi-o spun acum, solemn: e inutil!
E singurul mijloc de-a mă salva... Nu vroiam să ţi-o spun...
Vezi, trebuie să vorbesc clar... Sau îi vând pe aceştia doi,
sau trebuie să vând totul! Se duc unde s-ar duce altfel toţi
ceilalţi! Haley are o ipotecă asupra mea; dacă nu o onorez,
va lua totul. Am economisit, am încercat peste tot, am
împrumutat, am făcut de toate, numai că n-am cerşit... şi
n-am putut să ajung s-o scot la capăt cu socotelile, fără
preţul luat pe aceştia doi.
S-ar fi spus că doamna Shelby primise o lovitură mortală. Rămase un moment nemişcată, apoi se întoarse către masa de toaletă, îşi puse capul în mâini, scoţând un geamăt.
·	Blestemat  să  fie  sclavajul!  Blestemată  muncă!
Blestem pe stăpâni, blestem pe sclavi! Nebună am fost să
cred că aş putea face  ceva împotriva  răului  acestuia
infernal! E un păcat să ai sclavi cu legi ca ale noastre.
Totdeauna am gândit-o! Când eram fată tânără şi de când
m-am măritat.
·	Ia te uită! Ai devenit aboliţionistă!
·	Da! Aboliţionistă! Câte ştiu eu despre sclavaj nu mai
am nevoie de alţii ca să mă instruiască. Ştii că n-am crezut
29
niciodată că sclavajul este un drept, şi nu din voinţa mea am avut sclavi.
·	Şi preotul la biserică a recunoscut necesitatea
sclavajului. Aşa că, draga mea, sper că îţi dai seama că am
făcut tot ce mi-a stat în putinţă faţă de împrejurări.
·	Da,  da,  fără îndoială,  spuse doamna Shelby,
învârtindu-şi ceasul de aur, nervoasă. N-am nici o bijuterie
de preţ, adăugă ea, dar ceasul acesta poate că valorează
totuşi ceva. A costat scump. Pentru a salva copilul Elisei as
sacrifica tot ce am.  .
·	Sunt dezolat, Emilie, într-adevăr dezolat, că te-am
îndurerat astfel. Dar, lucrul e făcut! Actele de vânzare sunt
semnate şi se găsesc în mâna lui Haley. Să mulţumim lui
Dumnezeu că răul nu este mai mare. Haley ar fi putut să ne
ruineze pe toţi dar acum e dezarmat. Dacă l-ai cunoaşte ca
mine... ţi-ai da seama ce uşor am scăpat.
·	E aşa de aspru?
·	Eh! Doamne! Nu-i propriu-zis un om crud dar e un
om care nu trăieşte decât pentru afaceri: rece, inflexibil şi
de neînlăturat, ca moartea! Şi-ar vinde şi pe maică-sa, dacă
ar găsi un preţ bun, fără să-i vrea prin aceasta vreun rău
bietei femei.
·	Şi  mizerabilul  acesta îl cumpără pe bunul, pe
credinciosul Tom,, pe copilul Elisei?
·	Da, scumpa mea. Adevărul e că-mi vine foarte
greu... Nici nu vreau să mă gândesc. Haley va veni mâine
dimineaţă ca să-i ia în posesie, voi da ordin să am calul
înşeuat dis de dimineaţă şi voi pleca. N-aş putea să-l văd pe
Tom, nu, n-aş putea. Tu ar trebui să aranjezi o plimbare,
undeva, şi s-o iei pe Elisa; nu trebuie ca aceasta să se
întâmple de faţă cu ea!
·	Nu, nu! Nu vreau în nici un chip să ajut sau să fiu
30
complicea cruzimilor acestea; mă voi duce să-l văd pe bătrânul Tom, voi fi alături de el în nenorocirea lui; vor vedea cel puţin, că stăpâna lor suferă cu ei şi pentru ei. Cât despre Elisa, mi se sfâşie inima! Să ne ierte Dumnezeu! Cum de s-a întâmplat, de am ajuns la această crudă necesitate?
Această convorbire era ascultată de o persoană a cărei prezenţă nu era bănuită de domnul şi doamna Shelby. între vestibul şi dormitor, mai era o cămăruţă. Elisa, cu sufletul răvăşit, cu mintea tulburată, s-a gândit să se ascundă acolo şi cu urechea lipită de uşă, nu pierduse nici un cuvânt din cele spuse.
Când vocile încetară, ea se retrase binişor, palidă, tremurând, cu trăsăturile contractate şi cu buzele strânse... Nu mai semăna deloc cu dulcea şi timida fiinţă care fusese până atunci. Se strecură cu băgare de seamă în coridor, se opri un moment la uşa stăpânei sale, apoi intră în camera sa, unde fiecare lucruşor îi aducea aminte, că în definitiv, până acuma fusese fericită, în pat dormea copilaşul, îl privi cât era de frumos şi de nevinovat şi inima i se strânse.
"Biet copilaş! Te-au vândut, dar mama ta te va salva! " Nici o lacrimă nu căzu din ochii ei; durerea îi era prea mare. Elisa luă un creion, o bucată de hârtie şi scrise în grabă:
Doamnă, scumpă doamnă! Nu mă socotiţi o ingrată, nu gândiţi rău despre mine, dar am auzit tot ce-aţi vorbit cu domnul. Vă părăsesc pentru a-mi salva copilul. Nu mă condamnaţi. Nu voi uita niciodată bunătatea dumneavoastră.
îndoi repede hârtia şi scrise adresa; se duse apoi la un sertar, făcu un mic pachet cu lucruşoare pentru copil şi îl legă strâns de brâu cu o basma. Apoi, pentru că o mamă se
31
gândeşte la toate, chiar în clipele cele mai groaznice, adăugă la pachet câteva din jucăriile favorite ale micuţului. Sculă cu destulă greutate copilul somnoros, care o întrebă unde mergea.Mamă-sa îl strânse la piept şi el îşi dădu seama că se pregătea ceva extraordinar.
·	Sst! Hcnry. Nu trebuie să vorbeşti tare. Un om rău vrea să vină să-l ia pe dragul meu Henry de la mama lui, şi să-l ducă departe, într-un loc unde este întuneric beznă... Dar mama nu vrea să-l părăsească pe Henry... ea o să-l îmbrace pe băieţel şi o să fugă cu el,pentru ca omul rău să nu-i prindă.
Spunând aceste cuvinte ea îmbrăcă copilul,şi luându-l în braţe îi şopti la ureche: "Fii cuminte! " şi ieşi fără zgomot.
Era o noapte rece şi înstelată. Bătrânul Bruno, câinele
de Terra-Nova, se ridică uşor cu un mârâit surd, dar ea îl linişti imediat. Instinctul îi spuse că ceva neobişnuit se petrece şi privind pe rând, casa .şi sclava, câinele se luă pe urmele fugarei.
Ajunsă la coliba unchiului Tom, Elisa bătu uşor în fereastră.
·	Doamne sfinte! Cine-i acolo? întrebă Chloe, ridicându-se dintr-o dată, trăgând perdeaua. Hai, îmbra-
32
că-te, Tom. Uite-o pe Liseta; e şi Bruno cu ea. Dar ce-i? Ce s-a întâmplat? Hai, că deschid!
La lumina lumânării pe care o aprinsese Tom, faţa răvăşită şi ochii speriaţi ai Elisei îi îngroziră pe cei din casă.
·	Fug, unchiule Tom, fug, mătuşă Chloe! îmi duc
copilul... Domnul 1-a vândut.
·	Vândut? repetară amândoi ca un ecou, ridicând
mâinile a deznădejde.
·	Da, l-a vândut, reluă Elisa cu o voce hotărâtă. Şi le
povesti tot ce auzise. La sfârşit, Tom, rămase de piatră, cu
ochii măriţi ca în vis. încet-încet, ca şi cum ar fi început să
înţeleagă, se lăsă pe scaun, căzând cu capul pe genunchi.
·	Nu pot să cred că este adevărat. Dar ce-a făcut, cu
ce-i vinovat, ca să-l vândă stăpânul?
·	Nu din cauza aceasta... N-a făcut nimic... Nici
domnul n-ar fi vrut să-l vândă... şi mai cu seamă doamna.
Dar au fost forţaţi  s-o facă. Le povesti în  amănunt
încurcăturile băneşti ale stăpânului.
·	Sunt o mizerabilă că plec, dar n-am ce face!
·	Păi bine, bătrâne, de ce nu pleci şi tu? întrebă mătuşa
Chloe. Ce? O să aştepţi să te ducă de partea cealaltă a
râului? Nu ştii că acolo negrii mor de oboseală şi de
foame? Mai bine aş muri decât să mă duc acolo! Hai, mai
e timp... Pleacă şi tu cu Lisa... Aveţi biletul ca să circulaţi
oriunde... Hai, mişcaţi-vă... Stai să-ţi fac pachetul.
Tom ridică încet capul, privind în jurul lui cu tristeţe, dar liniştit, apoi spuse:
·	Nu, nu ,voi pleca. Elisa să plece! Ea face bine!
Situaţia cere ca ea să plece. Dar aţi auzit ce a spus: ori mă
vinde pe mine, ori totul aici se ruinează. Cred că pot să
suport mai bine ca oricare altul, şi un suspin îi ridică
pieptul lui larg, care tresări dureros. Stăpânul m-a găsit
33
întotdeauna când a avut nevoie de mine. Ei bine, o să mă găsească şi acum. Nu mi-am călcat niciodată cuvântul, nu m-am servit niciodată de bilet, altfel decât vorbisem. N-o să încep tocmai acum; mai bine să mă ia, decât să cauzez pierderea casei şi vânzarea tuturor. Stăpânul nu trebuie învinovăţit. O să aibă el grijă de noi!
Cu aceste cuvinte, Tom se întoarse către patul unde se vedeau micile capete ale copilaşilor săi şi suspinele izbucniră...
·	Apoi, spuse Elisa care şedea încă lângă uşă, l-am văzut pe bărbatul meu azi după masă... L-au împins şi pe el până la capătul răbdării.Mi-a spus că vrea să fugă. încercaţi să-i daţi de ştire, cum şi de ce am plecat. Spuneţi-i de asemenea, că voi încerca să trec în Canada. Spuneţi-i toată dragostea mea şi dacă nu-l voi mai revedea spuneţi-i...
Se întoarse o clipă către perete, îşi ascunse faţa, apoi reluă cu voce stinsă:
·	Spuneţi-i să fie bun, pe cât îi va fi posibil. Băgaţi-l pe Bruno în casă, nu trebuie să mă urmeze.
Mai spuse câteva cuvinte de rămas bun, simple, amestecate cu binecuvântări; o apoi ridicând în braţe copilul mirat şi speriat dispăru în noapte.
34