EVANGELINA Mississippi! Ce baghetă magică l-a schimbat astfel, de când Chateaubriand l-a descris în proza sa poetică drept fluviul singurătăților, al deșerturilor imense, curgând printre aceste minunății ale naturii ce nici nu pot fi visate. Pare căîntr-o oră acest fluviu al poeziei și al imaginației a fost transportat în împărăția unei realități, și ea nu mai puțin splendidă. Ce alt fluviu asemănător în lume duce astfel până la ocean bogățiile și îndrăzneala unei alte noțiuni? Țară ale căror produse se risipesc în lume, atingând tropicele și cei doi Poli! Da, valurile sale spumoase, tulburate, rupând malurile lor, sunt adevărata față a acestei maree de afaceri care se răspândesc pe valurile sale odată cu rasa cea mai energică și cea mai violentă pe care lumea a văzut-o vreodată. Ah! De ce oare sânul lui Meschacebe trebuie să poarte și această sarcină teribilă, lacrimile oprimaților... suspinele nenorociților... și durerile amare ale săracilor, inimi neștiutoare care se îndreaptă către un Dumnezeu necunoscut... necunoscut, nevăzut, tăcut, dar care totuși va țâșni din pacea Sa pentru a salva pe toți săracii pământului? Ultimele raze ale soarelui tremură pe marea întindere a acestui fluviu, larg ca o mare. Trestiile tremură, chiparoșii mari și negri de care atârnă frunzișul, ca un doliu, strălucesc în lumina aurită. Vaporul încărcat își urmează drumul. Baloturile de bumbac, în stive mari, se văd pretutindeni pe vapor. Ai zice că sunt o gigantică masă cenușie. Și Nu trebuie multă băgare de seamă pentru a descoperi pe umilul nostru prieten Tom. Iată-l în partea din față a vaporului, înghesuit printre baloturile de bumbac. Recomandările domnului Shelby și-au făcut efectul. De altfel, Halley a putut el însuși să-și dea seama de caracterul inofensiv al lui Tom. Acesta își câștigase încrederea... Hm! încrederea unui om ca Haley? La început l-a supravegheat îndeaproape ziua, dar noaptea îl încătușa... și cu timpul, încetul cu încetul, liniștea, resemnarea lui Tom, -au câștigat. Nu-l mai supraveghea, se mulțumise cu un fel de cuvânt de onoare, dându-i voie să umble'de: colo !până colo pe vapor, când și unde dorea. ' -- .;!,;:;o o >...,,/ întotdeauna bun și îndatoritor, întotdeauna gata să sară în ajutorul lucrătorilor, în orice împrejurare, el câștigase stima tuturor ajutându-i cu același zel și cu aceeași dragoste ca și cum ar fi lucrat într-o fermă din Kentucky. Când își dădea seama că nu mai avea nimic de făcut se retrăgea între baloturile de bumbac, în câte un colț îndepărtat și citea Biblia... La o sută și ceva de mile înainte de New Orleans nivelul fluviului este mai ridicat decât ținutul pe care îl străbate. El își poartă măreția între diguri puternice de două zeci de picioare. Din înălțimea punții, ca din vârful unui turn flotant, călătorul are priveliștea întregului ținut până la depărtări aproape infinite. Tom văzând desfășurându-se astfel în fața ochilor plantațiile una după alta, avea sub ochi harta existenței ce avea să o ducă de aici înainte. 95 Vedea în depărtare sclavi la lucru, le vedea satele de colibe, înșiruite în șiruri lungi, depărtate de frumoasele case și de parcul stăpânului. Și pe măsură ce se desfășura acest tablou viu, inima i se reîntorcea la bătrâna fermă din Kentucky, ascunsă sub umbrișul bătrânilor stejari. Când i se ducea gândul la casa lui Shelby, la apartamentele mari și răcoritoare, la mica lui colibă, acoperită de flori... I se părea că recunoaște fața tovarășului său,cu care crescuse împreună, își vedea soția pregătind cina, auzea râsul vesel al copiilor săi și gângureala bebelușului său pe genunchii săi... deodată totul dispăru... Nu mai văzu decât trestiile de zahăr și chiparoșii plantațiilor, nu mai auzi decât zgomotul ce făcea vaporul în mersul său, dar care îi spuneau parcă lămurit că acea fază întreagă a vieții sale dispăruse pentru totdeauna. Printre călători se găsea un tânăr nobil și bogat, care locuia în New Orleans. ÎI chema Saint-Claire, împreună cu el călătorea și fiica lui, o fetiță de cinci-șase ani, de care îngrijea o femeie care părea rudă cu ei. Tom o vedea deseori pe această fetiță zglobie ca o rază de soare sau ca o adiere de vară. Când ai văzut-o o dată, nu o mai puteai uita. Era idealul frumuseții copilărești. Privind-o, îți aminteai de ființele alegorice și creațiile mitologiei. Fața ei nu era atât de frumoasă prin frumusețea desăvârșită a trăsăturilor, cât prin expresia unei reverii ciudate și profunde. Cei ce căutau idealul erau mirați privind-o, ceilalți, masa vulgară, se simțeau înduioșați, fără a ști de ce. Forma capului, eleganța gâtului și pieptul său, aveau un caracter de ciudată noblețe. Părul său lung, castaniu deschis care flutura în jurul ei ca un nor, ochii ei albaștri închiși, adânci, 96 inteligenți, umbriți de o perdea deasă de gene brune, o deosebeau de ceilalți copii și atrăgea și oprea asupra ei privirile, când se strecura printre călători, ușoară c" o zvârlugă. Totuși, nu era un copil grav și morocănos. Departe de aceasta. Un aer de fericită inocență plutea pe fața ei, ca umbra unui frunziș de vară. Se mișca tot timpul, surâsul îi flutura pe buze, cânta, fugea, dansa. Tatăl său și femeia care o păzea o urmăreau pretutindeni. Dar când credeau că au prins-o, ea le scăpa printre mâini ca un nor primăvăratic. Și cum niciodată nu fusese certată, orice ar fi făcut, își continua fuga pe vapor, întotdeauna îmbrăcată în alb, trecea ca o fantomă, fără a se opri. Nu era nici un colț pe vapor pe care să nu-l cunoască, să nu-l fi scormonit. Picioarele sale ușoare o duceau pretutindeni, viziune cu cap blond și aurit, cu ochi adânci și albaștri. Mecanicul câteodată, ridicându-și ochii de pe lucrul său, îi găsea ochii mari cufundați în adâncimea cuptorului: părea că îi era și teamă și milă pentru el, ca și cum l-ar fi văzut în cine știe ce primejdie îngrozitoare. Alte ori timonierul se oprea, cu cârma în mână, surâzând fiindcă văzuse fața aceea dulce, frumoasă ca o cadra, apărând și dispărând la fereastra cabinei sale. De mii de ori voci groase o binecuvântaseră și fețe severe se înbunaseră la apropierea ei. Când înainta cu îndrăzneală până la locurile primejdioase, mâini bătătorite și înnegrite se întindeau fără voie ca spre a o salva. Tom, impresionabil ca toți cei din rasa lui, atras mereu către simplitatea copilăriei, urmărea cu privirea această ființă micuță, cu un interes ce creștea zi de zi. Vedea în ea ceva divin. De câte ori vedea acest cap bălai și ochii aceia albaștri între două baloturi de bumbac, sau pe o grămadă de 97 bagaje, i se părea că vede unul din acei îngeri de care se vorbește în Biblie. Uneori trecea tristă și gânditoare pe lângă turma încătușată de oameni și femei. Se strecura în mijlocul lor și îi privea cu tristețe și compătimire. Câteodată cu mâinile sale mici încerca să le ridice fiarele, în urmă suspina și fugea. Dar se întorcea, cu mâinile pline de dulciuri, cu nuci și portocale, pe care le împărțea acelora cu bucurie și plăcere. Tom o privise cu luare-aminte de mai multe ori înainte de a se hotărî să intre în vorbă cu dânsa. El cunoștea cum să atragă copiii. Știa să facă mici coșulețe din cozi de cireșe, să sculpteze chipuri grotești în nuca de cocos. Chiar Pan, el însuși, nu l-ar fi putut întrece în fabricarea fluierelor. Buzunarele îi erau pline cu tot felul de lucruri seducătoare pe care le lucrase pe vremuri pentru copiii stăpânului său, și de care se slujea acum pentru a lega noi prietenii. Era greu să captezi spiritul nobil al fetiței. La început se 98 apleca asupra unei cutii ca o pasăre din Canare. Pe urmă primea cu timiditate mici lucruri pe care Tom i le dădea, până când în cele din urmă ajunseră la o încredere aproape intimă. - Cum se numește micuța domnișoară? întrebă Tom când crezu că a sosit timpul pentru o astfel de întrebare. - Evangelina Saint-Clare, spuse micuța. Dar tatăl meu și toată lumea îmi spun Eva. Dar dumneata cum te numești? o Pe mine mă cheamă Tom, dar acolo, în Kentucky, copilașii obișnuiau să-mi spună unchiul Tom. o Atunci am să-ți spun și !Sfârșit neașteptat al formulei eu- unchiul Tom, spune Eva, pentru că țin mult la dumneata. Și unde te duci, unchiule Tom? · Nu știu, domnișoară Eva. · Cum nu știi? · Nu. Voi fi vândut și nu știu cui. · Tata ar putea să te cumpere, spuse Eva cu vioiciune, și dacă te va cumpăra, vei fi fericit. Am să-l rog chiar astăzi. --o Mulțumesc, mica mea domnișoară. 99 Vaporul se opri la o mică stație pentru a încărca lemne. Eva, auzind glasul tatălui ei, se repezi la dânsul. Tom se ridică și ajută lucrătorilor. Eva și tatăl ei se găseau aproape de parapet pentru a vedea plecarea vaporului. Roata făcu două, trei învârtituri și fetița pierzându-și echilibrul căzu în apă... Tatăl său vru să se arunce după ea, dar fu oprit de mai multe persoane care văzuseră că se ivise un ajutor mult mai eficace. Tom era aproape de dânsa în clipa accidentului și o văzuse căzând. El se aruncă în apă. Cu brațele sale puternice, cu pieptul său mare, nu era pentru el decât un joc să se mențină deasupra apei pentru a o apuca când va reapare la suprafață. O prinse și înotând cu ea de-a lungul vaporului o întinse celor aproape o sută de mâini care se întindeau după ea ca și cum ele nu ar fi aparținut decât unui singur om. O clipă după aceea tatăl său o ducea în cabina doamnelor, unde, cum era de așteptat, femeile în zăpăceala lor, făceau totul pentru a o împiedica să-și revină. A doua zi, către seară, după o zi călduroasă, vaporul se apropia de New Orleans. Pe bord era un zgomot și o zăpăceală ciudată. Fiecare își căuta lucrurile, le aduna și se pregătea să coboare. Femeile de serviciu frecau, curățau lustruiau toate lucrurile pregătind vaporul pentru o frumoasă și nobilă intrare în port. Prietenul nostru Tom stătea în partea din față a vaporului, cu brațele încrucișate pe piept, neliniștit și privind din când în când un grup ce se afla de partea cealaltă a vaporului. în grupul acela se găsea frumoasa Evangelina, puțin mai palidă ca în ajun, dar fără să poarte nici o urmă a accidentului. Un bărbat încă tânăr, grațios, elegant, stătea 100 lângă dânsa, cu unul din coate rezemat pe un balot de bumbac. Un portmoneu mare era deschis în fața lui. O singură privire era de-ajuns pentru a-ți da seama că acel bărbat era tatăl Evangelinei. Era aceeași trăsătură a feței, aceiași ochi mari și albaștri, același păr brun auriu. Expresia însă era cu totul diferită. Ochiul limpede, ca și al fiicei sale, tot atât de mare și albastru, nu avea totuși aceeași adâncime visătoare și voalată. Totul era îndrăzneț, strălucitor, dar cu o lumină cu totul pământeană. Gura cu trăsături fine căpăta din când în când o expresie orgolioasă și sarcastică. Un aer de superioritate dădea mișcărilor sale o oarecare mândrie dar care nu era lipsită de grație. Asculta neatent, vesel, cu o expresie destul de disprețuitoare pe Haley care îi descria volubil toate calitățile mărfii pe care o tocmeau. - Ei bine, spuse acesta după ce Haley sfârși să-și laude marfa, ei bine, cât? Dar bagă de seamă că nu prețuiește prea mult, mai ales după cele ce s-au întâmplat. - Domnule, spuse Haley, o mie trei sute de dolari. Nu 101 cer decât atât cât m-a costat, pe onoarea mea. - Bietul om! spuse tânărul fixând pe Haley cu o privire pătrunzătoare și batjocoritoare. Și mi-l vinzi la prețul acesta numai pentru a-mi face plăcere. - Da! Pare că tânăra domnișoară ține mult... și e și natural să fie așa. - Da, într-adevăr, și este și o chemare la bunăvoința dumitale... Și acum, și ca o caritate creștină și pentru a mulțumi pe o tânără domnișoară care se interesează mult de el, ce preț ne poți face. - Dar priviți-l, spuse negustorul. Priviți ce brațe are, ce piept și e tare ca un cal. Priviți-i capul. Fruntea aceasta mare indică un negru inteligent. Va face tot ce doriți! Am băgat de seamă aceasta. Un negru ca acesta valorează un preț bun, chiar dacă ar fi prost, numai pentru corpul lui. Dar, dacă țineți seamă de însușirile lui intelectuale, de care vă vorbeam adineauri... ei bine, prețul se ridică... mai .ales că are o aplicare deosebită pentru afaceri... el simgur administra ferma stăpânului său. - Cu atât mai rău! spuse tânărul bărbat, păstrând pe buze același surâs batjocoritor. Negrii aceștia inteligenți fug întotdeauna, fură caii și îți joacă tot felul de feste. Cred că ar trebui să scazi două sute de dolari pentru prea marea sa inteligență. - Ar fi poate drept, spuse Haley. Dar vă pot arăta recomandațiile stăpânului său și ale altor persoane,pentru a vă dovedi că e cuvios, religioș,umil... cea mai bună ființă din lume. Pe acolo de unde vine, i se spunea predicatorul. - Ei atunci, aș putea face din el preotul familiei, răspunse scurt tânărul. E o idee... Oamenii mei nu prea sunt religioși. - Glumiți, domnule! 102 · De unde cunoști aceste amănunte? Garantezi că e predicator? A fost examinat de vreun conciliu sau sinod? Arată-mi hârtiile. Dacă negustorul de sclavi nu ar fi înțeles că toată această discuție nu se va termina, după o digresiune, decât cu un câștig frumușel pentru el, și-ar fi pierdut răbdarea. Dar el, scoțându-și punga murdară, și deschizând-o și scoțând din ea o hârtie începu să o cerceteze cu atenție. Tânărul bărbat îl privea cu același aer indiferent 'și batjocoritor. - Tată, cumpără-l cu orice preț, spuse Evangelina urcându-se pe un balot și luându-l de gât. Știu că ai destui bani... și eu vreau să-l am. - Și ce vrei să faci din el, micuțo? O jucărie? Un cal de lemn? Ce? Haide spune! . ;- Vreau să-l fac fericit. · Ei bine, iată un motiv bine găsit! în aceeași clipă Haley întinse tânărului un certificat semnat de domnul Shelby. Saint-Clare îl luă cu degetele sale lungi și îl privi distrat. - Scris cumsecade, spuse el. Și ortografia! Dar religia aceasta mă tulbură... Expresia rea îi reapăru în ochi... Ținutul, spuse el, e aproape ruinat de oamenii pioși. Avem oameni pioși candidați pentru viitoarele alegeri. Găsești atâta religie peste tot, încât nu mai ști; ce să faci cu ea... Nu am mai citit de mult gazetele pentru a ști la cât e cotată.. Cam câți dolari socotești că valorează religia lui Tom? - Glumiți, spuse Haley. Dar cu toate acestea este ceva adevăr în ceea ce spuneți. Trebuie însă făcută o deosebire între întrunirile, predicile, cântecele albilor și ale negrilor, și între pioșenia sinceră și adevărată a acestuia. Am văzut · pjintre negri oameni cinstiți și pioși pe care lumea întreagă 103 nu ar fi putut să-i hotărască să facă vreun rău. Ați văzut din scrisoarea aceasta ce gândește fostul stăpân despre Tom. · Ei bine, acum, spuse tânărul grav strângându-și portmoneul, dacă poți cu adevărat să-mi garantezi această pioșenie, să faci să fie trecută în contul meu, în registru, acolo sus, drept ceva care îmi aparține, îți voi da ceva pe deasupra. Cât? - Batjocoriți mereu! Nu pot garanta acest lucru. Acolo sus fiecare își are condica sa. - E destul de trist, reluă tânărul, că plătind pentru, a cumpăra religia unui sclav, nu o poți trafica în ținutul în care marfa aceasta are atâta curs... dar... Și întinzând negustorului un teanc de bani, îi spuse: · Numărați banii. - Foarte bine, spuse Haley a cărui față se înveseli. Scoțând în urmă din buzunar o călimară veche, completă actul de vânzare pe care îl dădu domnului de Saint-Clare. - Dacă aș fi și eu astfel inventariat, spuse acesta, mă întreb cât aș valora. Atâta pentru forma capului meu, atâta pentru fruntea largă, atâta pentru mâini, pentru brațe și picioare, atâta pentru educație, talent, umilință, religie. Drace! Cred că pentru aceste două articole din urmă, tare puțin. Eva, haide! Și luând-o de mână, merse cu ea în capătul vaporului și punându-și vârful degetului sub bărbia lui Tom - îi spuse cu bunăvoință. · Ia să vedem, Tom, dacă îți place noul stăpân! Tom își ridică ochii. Era imposibil ca privind fața aceasta tânără și frumoasă a lui Saint-Clare să nu simți un sentiment de plăcere. Tom simți cum îi vin lacrimile în ochi și strigă din fundul inimii: · Stăpâne, Dumnezeu să vă binecuvânteze. 104 · Cred că va face lucrul acesta. Cum te cheamă? Tom? Poți să-l întrebi și pe al meu. Știi să mâni caii, Tom? , · Sunt învățat cu caii, spuse Tom. Erau mulți la domnnul Shelby. · Am să te fac vizitiu, dar cu condiția să nu te îmbeți decât o dată pe săptămână. Tom păru foarte mâhnit. - Stăpâne, eu nu beau niciodată. - Mi s-a povestit deja lucrul acesta! Vom vedea. Cu atât mai bine, la urma urmei... Haide! Nu mai fi mâhnit, spuse el văzând că Tom părea încă tulburat de ceea ce îi spusese. Nu mă îndoiesc nici o clipă că o vei face. - Să fiți sigur de aceasta, stăpâne! - Și vei fi fericit, spuse Evangelina. Tata e foarte bun cu toată lumea. Numai că îi place să-și bată oarecum joc de oameni. · Tata îți mulțumește pentru acest elogiu, spuse Saint-Clare râzând. Și întorcându-se pe călcâie, se depărta. Noul stăpân al lui Tom Augustin Saint-Clare era fiul unui bogat plantator din Louisiana. Familia sa era de fel din Canada. Din doi frați, semănând destul de bine ca temperament și caracter, unul se stabilise într-o bogată fermă din Vermont, iar celălalt ajunsese un bogat plantator în Louisiana. Mama lui Augustin era o franțuzoaică protestantă a cărei familie emigrase în Louisiana încă din timpul primelor așezări în această provincie. Augustin, care nu avea decât un singur frate, și care moștenise de la mama lui 105 o sănătate șubredă, fu trimis, după sfaturile medicilor,la Vermont, la unchiul său, unde petrecu cea mai mare parte a copilăriei sale. Medicii credeau că climatul rece și sănătos al Vermontului îi va face bine. încă din copilărie, Augustin dădu dovadă de o sensibilitate extremă, care era ceva mai mult feminină, decât bărbătească. Dar cu timpul aceasta dispăru, se înveli într-o scoarță groasă: deveni bărbat, dar puțini au știut cât de vie și proaspătă păstra el în sufletul său aceea sensibilitate. Era un " om de mare merit având o mare înclinare pentru estetică și real. Din aceasta izvora la el, ca la toți semenii lui, repulsia suverană pentru comerț și afaceri, îndată după ieșirea din colegiu se logodise cu o tânără fată pe cât de frumoasă, pe atât de distinsă. Ea locuia într-unul din Statele din Nord, iar el trebui să se întoarcă în Sud, pentru a aranja diferite chestiuni familiale, în acest timp primi prin poștă, împreună cu o scrisoare a tutorelui fetei, scrisorile ce trimisese acesteia. Tutorele îi scria că înainte chiar de a-i primi scrisoarea, logodnica lui va fi soția altuia. Credea că va înnebuni, în urmă, crezu, ca atâția alții că va putea să-și smulgă din inimă această săgeată mortală. Prea mândru pentru a ruga, prea orgolios pentru a cere o explicație, se aruncă în vârtejul plăcerilor. Astfel ajunse a se căsătorii cu o fată frumoasă cu ochi negri și o sută de mii de dolari ca zestre. Toți îl socoteau fericit! Tinerii căsătoriți își petrecură luna de miere în mijlocul unui cerc strălucit de amici, în vila lor, pe malul lacului Pont-Cartrain. într-una din zile se aduse tânărului căsătorit o scrisoare cu scrisul acela pe care și-l reamintea atât de bine. îi fu înmânată în salon, în timp ce discuția era veselă, vie, plină de spirit. 106 Recunoscând scrisul, deveni palid ca moartea. Se stăpâni totuși. Ieși. Singur în camera sa, deschise scrisoarea... de acum inutilă, mai mult decât inutilă. Era o scrisoare a ei în care povestea pe larg persecuțiile ce avusese de suferit din partea familiei tutorelui ei. Acesta vroia să o căsătorească cu fiul tutorelui. Scrisorile lui Augustin nu i se mai dădeau... ea totuși a continuat să scrie... în urmă a cuprins-o durerea și îndoiala, în mijlocul acestor griji și dureri s-a îmbolnăvit. Până la urmă a descoperit complotul... Toate acestea le povestea scrisoarea care se termina cu expresii de recunoștință și speranță, prin mărturisirea unei afecțiuni eterne, care erau pentru nefericitul tânăr mai crude decât moartea. Răspunse pe dată: "Am primit scrisoarea dumitale, dar prea târziu. Crezusem ce mi s-a spus, eram disperat. Sunt căsătorit: totul e sfârșit. Uitarea, iată tot ce ne-a mai rămas, dumitale și mie! " Astfel se sfârși romanul și idealul în viața lui Augustin Saint-Claire. îi rămânea realitatea. Realitatea, adică, mușița neagră, infectă și fetidă pe care o lasă refluxul, în timp ce acolo strălucește valul albastru, ducând flotilele de bărci cu pânzele întinse, aripi albe și vâslele armonioase, și tot murmurul vesel al apelor sale... Totul dispare în urmă, cade în prăpastie, și nu ne mai rămâne, nouă, visătorilor, decât... mușița, realitatea! De fapt, într-un roman frângi inima oamenilor, îi omori chiar, și totul e spus: fabula e interesantă, ce vă trebuie mai mult? Da, dar în viața reală nu murim pe dată ce am văzut murind pentru noi ceea ce ne făcea viața veselă și fericită! Ne rămâne plictiseala nevoilor. Bei, mănânci, te îmbraci, te plimbi, faci vizite, vorbești, citești, vinzi, cumperi! E ceea 107 ce se cheamă vulgar,viața. Treci prin aceasta... și aceasta îi rămăsese lui Augustin. Dacă cel puțin soția sa ar fi fost cu adevărat femeie, ar fi putut, o femeie poate întotdeauna, să încerce să reînnoade acea țesătură a unei existențe frânte și să mai adauge încă flori acestei țesături..., dar Maria Saint-Clare nu putea nici să vadă că țesătura se rupsese. Am spus-o deja, doamna Saint-Clare avea o față frumoasă, doi ochi negri și o sută de mii de doi ari.Nimic din toate acestea nu vindecă un suflet bolnav. Când l-au găsit pe Augustin întins pe sofa, cu moartea pe față spunând că îl doare capul, ea îl sfătui să respire corn de cerb. Când văzu că migrena și paloarea dură săptămâni, se mulțumi să spună că nu ar fi crezut niciodată ca domnul Saint-Clare să fie atât de bolnăvicios... și că era destul de supărător și ciudat pentru dânsa, să fie mereu singură, numai la o lună după căsătorie. în fundul sufletului, Augustin se bucura de a se fi căsătorit cu o femeie atât de puțin perspicace. Dar, după ce trecură petrecerile și vizitele lunii de miere, își dădu seama că o tânără frumoasă, care toată viața a fost adulată și răsfățată putea fi în căsnicie o tovarășă foarte tiranică. Mariei îi lipsea sensibilitatea. Și chiar puțina pe care o avea era înăbușită de un egoism fără margini, unul din acele egoisme mizerabile, care nu recunosc alte drepturi, decât drepturile sale. Din copilărie fusese înconjurată de servitori care îi preveneau toate capriciile... nu se gândise, nici nu bănuise că ei ar dori sau ar putea face altceva. Tatăl ei, al cărui unic copil era, nu-i refuzase niciodată ceva. în clipa intrării ei în lume, frumoasă, desăvârșită, moștenitoare bogată, ea văzu la picioarele ei pe toți bărbații orașului. Ea nu se îndoi nici o clipă că Augustin nu ar fi fericit să o cucerească. 108 Când Saint-Clare încetă oarecum micile atenții ale unui om care face curte, el se găsi ca în fața unei sultane care nu era dispusă să-și piardă sclavul. Curseră lacrimi, fură mici furtuni până la accese pronunțate de supărare. Saint-Clare, de o natură bună și binevoitoare, încercă să-și potolească soția prin daruri și tot felul de flatării. Când Maria născu o fetiță frumoasă, el simți cum se trezește în el tandrețea. Mama lui Saint-Clare avea un caracter desăvârșit. El dădu copilului numele mamei sale, gândind că poate va fi ca și dânsa. Soția sa fuse foarte geloasă de aceasta. Marea dragoste a lui Augustin pentru fiica lui, nu făcea decât să-i sporească nemulțumirea. Tot ceea ce căpăta fetița părea a fi dat în paguba soției. De la nașterea fetiței, sănătatea ei se șubrezi. O inactivitate continuă, în moliciunea sufletului și a corpului, influența unei continue plictiseli, schimbară această frumusețe tânără înfloritoare, într-o femeie palidă, bolnăvicioasă, pierzându-și timpul cu tot felul de boli închipuite și care se considera cea mai nefericită femeie din lume. Erau lamentații fără sfârșit. Durerile de cap o țineau în cameră cel puțin trei zile din săptămână, întreaga conducere a gospodăriei era deci lăsată în grija servitorilor. Saint-Clare, și cu drept cuvânt, găsea puțin confortabil, în astfel de împrejurări, căminul său. Fiica lui era foarte gingașă, și el se temea că lăsată fără supraveghere, s-ar putea ca sănătatea și chiar viața ei să fie puse în joc din cauza indiferenței mamei.O luă cu dânsul în Vermont, unde avea afaceri, și o hotărî pe verișoara sa, domnișoara Ofelia Saint-Clare, să vină cu ei în Sud. Se aflau pe vaporul care îi readucea când i-am întâlnit. Dar, acum, când drumurile și săgețile New Orleans-ului se vedeau în fața ochilor, e timpul să o prezentăm cititorilor pe domnișoara Ofelia. 109 Toți cei care au călătorit prin Noua Anglie își vor reaminti, că au văzut, în vreun sat răcoros, o fermă mare, umbrită de frunzișul des și bogat al arborilor de zahăr, își vor reaminti ordinea și liniștea care domnesc pe ea. Totul este la locul său, nici un fir de praf pe covorul verde al ierbii și tufișurile de liliac urcă sub ferestre, în interior, camerele sunt mari și curate și totul este aranjat și la locul lui și merge cu aceeași punctualitate cu care merge vechiul ceasornic așezat într-unul din colțurile salonului, în camera în care se adună de obicei familia se găsește vechea și respectabila bibliotecă. Istoria de Rollin, Paradisul pierdut al lui Milton, Călătoria Pelerinului de Bunyan stau alături într-o ordine desăvârșită, cu o mulțime de alte cărți tot atât de respectabile. Altă servitoare decât stăpâna, nu se găsește în toată casa. Cu boneta albă, ochelarii pe nas, în fiecare după amiază se așează si coase în mijlocul fiicelor sale. Treaba se termină atât de dimineață... încât nu-ți amintești bine ora. Dar în orice clipă ai veni, totul este deja făcut... Pe podeaua bucătăriei nu e nici o pată, nici o murdărie. Scaunele, sculele de bucătărie, parcă n-au fost niciodată luate din locul lor, cu toate că în bucătărie se mănâncă de trei sau patru ori pe zi, se spală și se calcă toate rufele și se face untul și brânza. într-o astfel de fermă, într-o astfel de casă, într-o astfel de familie își petrecuse domnișoara Ofelia patruzeci și cinci de ani fericiți, până în clipa când vărul ei o luă cu dânsul pentru a-i vizita proprietățile din Sud. Ofelia era fiica cea mai mare a unei numeroase familii. Tatăl și mama ei o socoteau tot copil și propunerea care i se făcea de a se duce în New Orleans a fost un lucru foarte grav în ochii familiei. Tatăl, cu capul cenușiu, luă din 110 bibliotecă Atlasul lui Morse, măsură cu exactitate longitudinea și latitudinea și citi în urmă "Călătoria" de Flint, în Sud și în Vest, pentru a se familiariza cu ținutul. Buna ei mamă, îngrijorată, întrebă dacă nu era un oraș rău, și spuse că nu se sfia să îl compare cu insulele-Sandwich sau cu orice altă țară ocupată de păgâni. Pastorul, medicul și domnișoara Rabody și modista știau că Ofelia se va duce cu vărul său în New Orleans. Acest subiect important fuse în curând discutat în tot satul. Pastorul, care era pentru aboliționism!, se întreba dacă o astfel de călătorie nu era o încurajare dată posesorilor de sclavi. Medicul, dimpotrivă, care era un partizan al colonizării, dorea ca domnișoara Ofelia să facă această călătorie, pentru a arăta locuitorilor din New Orleans că frații lor din Nord, nu-i priveau atât de rău. Când hotărârea ei devenise cunoscută, domnișoara Ofelia fuse cincisprezece zile invitată în fiecare seară la ceai de vecinii și prietenii săi, unde se discutau planurile și proiectele sale. Domnișoara Moseley, însărcinată să-i facă rochiile pentru călătorie, căpătă în ochii tuturor o importanță considerabilă. Se spunea că Saint-Clare dăduse domnișoarei Ofelia cincizeci de dolari spunându-i să-și cumpere cele mai frumoase rochii. Se mai spunea că îi fuseseră trimise din Boston două rochii de mătase și o pălărie. Domnișoara Ofelia în frumoasa ei rochie de călătorie de culoare brună apărea mare, voinică. Fața îi era slabă: toate trăsăturile ascuțite. Ținea buzele strânse ca aceia care au soluții pentru orice lucru. Ochii ei negri și pătrunzători erau cercetători, șireți și căutau pretutindeni, ca și cum ea ar fi avut mereu ceva de așezat la loc. 111 Toate mișcările ei erau hotărâte și energice. Nu vorbea mult, dar tot ceea ce spunea era bine spus, căci nu spunea decât ceea ce voia să spună. Obișnuința ei era ordinea, exactitatea, metoda. Era ca un ceasornic, ca o locomotivă și detesta tot ce nu-i semăna. Pentru ea, cel mai mare păcat, rezumatul tuturor relelor, era ușurința. Disprețul și-l manifesta prin cuvântul inconsecvent, pronunțat într-un anume fel... Ea întrebuința acest cuvânt pentru tot ce nu intra cu totul în cercul inflexibil ce îl trasase ea însăși. Avea un dispreț suveran pentru cei ce nu făceau nimic, sau care nu știau ce fac, sau care nu-l făceau așa cum trebuie. Acest dispreț ea nu-l mărturisea întotdeauna prin cuvinte, ci de cele mai multe ori printr-o strâmbătură a feței ca și cum s-ar fi temut că se coboară prea jos dacă întrebuințează cuvinte pentru acest subiect. Din punct de vedere intelectual avea un spirit net, puternic, activ. Citise istoria și clasicii englezi, închisă într-o oarecare limită, gândirea îi era puternică. Doctrinele sale religioase erau condensate în formule nete, etichetate și împachetate în pachete mici, al căror număr nu-l mărea niciodată. Același lucru se întâmpla și cu ideile sale practice în viața de toate zilele, mai ales în ceea ce privea legăturile ei cu vecinii sau prietenii. Dar deasupra tuturor acestor lucruri ceea ce conta pentru ea era sentimentul datoriei: conștiința. Nicăieri ca în Noua-Anglie conștiința nu domină și nu absoarbe într-atât femeile. Aceasta este pentru ele granitul fundamental al globului, adâncindu-se în măruntaiele pământului și dominând vârfurile munților. Ofelia era sclava datoriei. Dacă îi dovedeai că poteca datoriei, cum spunea dânsa, urmează cutare sau cutare direcție, nici apa, nici focul nu 112 ar fi fost în stare să o oprească spre a o urma. Pentru datorie s-ar fi aruncat în puț, ar fi mers în fața gurilor tunurilor. Dar acest sentiment al datoriei era atât de dominant, includea atâtea lucruri, făcea atât de puține concesii, încât, cu tot eroismul eforturilor sale, domnișoara Ofelia nu atingea niciodată idealul său. Și era ca doborâtă sub greutatea insuficienței și a slăbiciunii ei. Cum putea oare domnișoara Ofelia să simpatizeze pe Augustin Saint-Clare, vesel, ușuratic, inexact, sceptic, și călcând în picioare toate principiile și toate părerile pe care ea le respecta? Adevărul este că îl iubea! Copil fiind, ea l-a învățat catehismul, în inima ei mai era un loc cald, pe care îl ocupase Augustin. Făcuse cu ea ceea ce făcuse cu mulți alții: o monopolizase. O convinsese că poteca datoriei este în direcția Orleans-ului și că trebuie să vină cu el pentru a veghea asupra Evei și a împiedica, ruina în casa lui. Ideea unui cămin de care nimeni nu se îngrijea merse drept la inima domnișoarei Ofelia. O iubea și pe tânăra Eva... Cine nu ar fi iubit-o pe această drăgălașă fată?... Și cu toate că îl considera pe Augustin păgân, cu toate acestea, după cum am mai spus-o, îl iubea, râdea de glumele lui, și împingea indulgența față de el până la limite de nebănuit. Pag. 113