KENTUCKY Poate că cititorii noștri ar dori să arunce o privire înapoi și să revină la ferma din Kentucky, la coliba unchiului Tom și să vadă puțin ce se mai petrece la cei pe care i-am neglijat de mult timp. E seară, seara unei zile de vară... ușile și ferestrele marelui salon sunt deschise... toți așteaptă adierea nopții răcoritoare: este dorită, este chemată... Dl Shelby stă într-o cameră mare care comunică cu salonul și care se întinde către fațada casei... este pe jumătate răsturnat pe un scaun și cu picioarele pe altul; fumează țigarea de după masă. D-na Shelby stă la ușa apartamentului lucrând. Se vede că are ceva pe suflet și caută prilejul favorabil să vorbească. · Știi că Chloe a primit o scrisoare de la Tom? - într-adevăr? Se pare că și-a găsit prieteni pe acolo... Ce mai face bătrânul Tom? - A fost cumpărat de o familie minunată. Cred că este bine tratat și că nu are prea mult de lucru. - Ei! Cu atât mai bine! Atât mai bine! Mă bucur, spuse foarte sincer dl Shelby; Tom se va împăca cu cei din sud... N-o să se mai gândească să revină aici. - Din contră, întreabă foarte stăruitor dacă vom avea în 200 curând banii pentru a-l răscumpăra. - Asta nu o mai știu! spuse dl Shelby. Când treburile încep să meargă rău, nu mai știi unde se opresc, împrumuți dintr-un loc ca să plătești în altul, tai de aici ca să cârpești dincolo și scadențele vin pe negândite... - Dragă, dar cred că ai putea cel puțin lămuri situația. Dacă ai vinde caii... sau o fermă... ca să plătești peste tot? - E ridicol, Emilia ce spui! Uite, tu ești cea mai încântătoare femeie din Kentucky... dar în privința asta ești ca toate femeile... nu pricepi nimic din afaceri... - Nu ai putea, cel puțin, să mă inițiezi în ale tale? Să-mi dai, de exemplu, notă de ce datorezi și ce ți se datorează... Voi încerca, voi vedea dacă nu-mi va fi posibil să te ajut să facem economii. - Nu mă mai chinui... nu pot să-ți spun exact... știu cam cât ar fi, dar nu se aranjează afacerile cum aranjează Chloe glazura pe prăjituri... Să nu mai vorbim, îți repet, tu nu te pricepi la afaceri. Și domnul Shelby, nemaiștiind alt mijloc cu care să-și afirme părerile, își îngroșă vocea. Este un argument irezistibil pentru un bărbat care discută cu soția sa. D-na Shelby tăcu și suspină ușor: cu toate că nu era decât o femeie, cum zicea soțul său, avea o inteligență limpede, netedă și practică și o putere de caracter superioară soțului ei; era mult mai capabilă decât își închipuia domnul Shelby. Avea pe suflet promisiunea făcută lui Tom și Chloe și era disperată văzând piedicile care se grămădeau. - Nu crezi că am putea s-o scoatem la capăt? Biata Chloe nu se gândește decât la aceasta. - îmi pare rău că am făcut o promisiune pripită. Acum nu sunt sigur de nimic. Dar ce ar fi mai bine de făcut ar fi 201 să o punem la curent pe Chloe... Tom, până într-un an, doi, își va lua o altă femeie... iar ea își va lua de asemenea pe cineva. - Domnule Shelby, i-am învățat pe oamenii mei că însurătoarea lor este tot așa de sacră ca și a noastră. Nu-i voi da niciodată un asemenea sfat. - E tare rău, dragă, că i-ai îmbogățit sufletește cu mult peste starea lor. Am spus-o totdeauna. - Da! Ai dreptate, ea nu priește acestei stări... de aceea urăsc această stare... îți declar, dragă, că eu mă consider legată de promisiunea ce am făcut-o nenorociților acestora. Dacă nu voi putea avea bani în alt chip..*, voi da lecții de muzică. Voi câștiga destul ca să completez singură suma necesară. · Nu voi consimți niciodată... N-o să te înjosești în halul ăsta, Emilia!... · Să mă înjosesc... zici? Aș fi mai înjosită de promisiunea mea călcată! Fără îndoială! · Hai! Ești totdeauna eroică și superioară dar ai face mai bine să te gândești înainte de a întreprinde această operă absurdă... Conversația a fost întreruptă de apariția lui Chloe pe verandă. - Ar vrea doamna să vadă păsările acestea? D-na Shelby se apropie. - Nu cumva doamna ar dori un pateu de pui? - Mi-e indiferent, Chloe, fă ce vrei. Chloe ținea puii cu un aer distrat. Se vedea cât de colo că nu se gândea la ei. Și cu un râs scurt ce anunța o propunere îndoielnică: · Doamne! De ce domnul și doamna se frământă atât ca să câștige bani... când îi au în mână? 202 Chloe scoase din nou un râs scurt. - Nu te înțeleg, făcu doamna Shelby înțelegând totuși că Chloe auzise toată convorbirea ei cu domnul Shelby. - Păi cum? Ceilalți stăpâni își închiriază negrii... se câștigă bani și nu se mai hrănesc atâtea guri. - Dar bine, Chloe! cine dintre sclavii noștri ar putea fi închiriat? Tu pe cine ai propune? - Să propun? Nu propun nimic! știu doar că Samuel spunea că la Luiseville fabricanții ar da patru dolari pe săptămână cuiva care ar ști să facă prăjituri... · Ei și? o-- Păi, doamna, cred că e timpul ca și Sally să facă ceva. Sally a fost mereu pe lângă mine și știe ca și mine să facă de toate, iar dacă doamna ar vrea să mă lase să plec, aș câștiga bani acolo... mie nu mi-e teamă de fabricanți. - Atunci, Chloe, ar trebui să-ți părăsești copiii! - Sunt destul de mari ca să lucreze și Sally ar avea grijă de ei. Cea mică e o cumințenie de copil și n-ar avea ce-i face... - Luiseville e departe de aici. - Oh, Doamne! Nu mă sperie, este în josul râului... cred că nu prea departe de bătrânul bărbatu-meu? - Vai, Chloe! Este la mai mult de o sută de mile distanță! Chloe fu ca răpusă. · Nu are a face, Chloe, reluă doamna Shelby, oricum, vei fi mai aproape și tot ce vei câștiga va fi pus de-o parte pentru răscumpărarea bărbatului tău. O rază strălucitoare lumină fața neagră a lui Chloe. · Oh! Ce bună sunteți.N-am nevoie de nimic altceva, așa că aș putea pune totul de-o parte! Câte săptămâni sunt într-un an. Doamnă? 203 - Cincizeci și două, Chloe. - Cincizeci și două a patru dolari pe săptămână... cât ar face? - Două sute opt dolari pe an. - Ah! într-adevăr? exclamă încântată Chloe. Și câți ani mi-ar trebui pentru...? - Patru sau cinci ani... Dar nu va fi nevoie căci voi mai adăuga eu. o - Oh! N-aș vrea ca doamna să dea lecții sau așa ceva. Domnul are dreptate! Asta nu se poate... nimeni din familie nu va ajunge la lucrul acesta câtă vreme am două brațe. - Nu ,te teme, Chloe, reluă d-na Shelby surâzând, voi avea grijă de onoarea familiei... Și pe când socoteai să pleci? - Nu socoteam... dar Șam care trebuie să coboare râul pentru a conduce herghelia m-ar lua cu el... așa că eu mi-am strâns lucrurile și dacă doamna ar vrea, aș putea pleca mâine dimineață cu Șam... Dacă ați vrea să-mi scrieți biletul și să-mi dați vreo recomandație... · Fie! Mă voi ocupa... dacă dl Shelby nu se opune. Trebuie să-i vorbesc. Doamna Shelby intră în casă și Chloe, încântată, se duse să-și facă pregătirile. La colibă găsi pe George pe care îl puse imediat la curent cu noutățile. FLOAREA SE OFILEȘTE Viața se desfășura, ca de obicei, zi cu zi; astfel trecură doi ani din existența prietenului nostru Tom. Cu toată 204 despărțirea de cei dragi,n-am putea spune că era nenorocit... Gama sentimentelor omenești este astfel acordată că dacă o lovitură bruscă nu-i rupe dintr-odată toate coardele, îi rămân totdeauna câteva care să armonizeze. Tom învățase că trebuie să se mulțumească cu soarta lui, oricare ar fi fost. Scrisorile lui George îl încunoștiințară de toate schimbările de acasă. Stilul lor era clar și concis și în ochii lui Tom ele erau cele mai mărețe compoziții ale timpurilor... Nu se mai sătura contemplându-le. Se sfătui chiar cu Eva, ca să știe cum le-ar putea înrăma, și numai dificultatea că erau scrise pe ambele fețe l-a oprit. Prietenia dintre Tom și Eva se mărea pe măsură ce se mărea și fata... Ar fi greu de spus ce loc ocupa ea în sufletul blajin și impresionabil al credinciosului servitor. Ținea la Eva ca la ceva gingaș și pământesc, dar o venera ca pe ceva divin, ceresc. Cea mai mare fericire a sa era să-i satisfacă dorințele copilărești nenumărate și schimbătoare cum sunt culorile curcubeului. Casa familiei Saint-Clare era stabilită la epoca povestirii noastre în vila de pe lacul Pontchartrain. Căldura verii gonise din orașul prăfuit și învăpăiat pe toți cei ce putuseră să-l părăsească pentru malurile lacului răcorit de briză. Aspectul vilei era ca al celor din Indiile Orientale, cu vegetație bogată ce se întindea chiar până la marginea lacului străbătut în toate părțile de pânzele corăbiilor. Evangelina și Tom ședeau pe un culcuș de mușchi în grădină. Era într-o duminică seara. - Unchiule Tom, mă duc acolo!... - Unde acolo, Domnișoara Eva? Evangelina se ridică și întinse mânuța spre cer... 205 Lumina înserării se juca prin buclele ei aurii și-i împrăștia pe față o strălucire nepământească... · Da, Tom! Mă voi duce acolo, spre spiritele strălucitoare, peste puțin timp. Biata inimă bătrână și credincioasă simți o lovitură... și Tom își aminti că observase în ultimile luni, că mâinile Evangelinei devin din ce în ce mai subțiri, pielea mai străvezie și respirația mai scurtă... își aminti ce repede obosea când se juca sau alerga prin curte. O auzise pe Domnișoara Ofelia de o tuse pe care medicamentele nu o puteau vindeca... Și acum chiar mâinile și obrajii copilei ardeau de febră... dar niciodată nu i-au venit în minte cele ce se ascundeau în cuvintele Evei. Convorbirea a fost întreruptă de strigătul domnișoarei Ofelia. · Eva! Eva! Cum,' micuța mai este afară? Dar s-a lăsat răcoare de-a' binelea... nu trebuie să stai acolo. Ei se grăbiră să intre în casă. Domnișoara Ofelia era pricepută la bolnavi. Ea observase primele progrese ale acestei boli tăcute și perfide care seceră cu miile pe cei mai scumpi și mai frumoși din cei dragi. Ea încercase să-și împartă îngrijorarea lui Saint-Clare... dar acesta respinse insinuările cu veselia și nepăsarea lui obișnuită. · Lasă cobea, verișoară, o urăsc! Nu vezi că este în plină dezvoltare? Toți copiii în această fază sunt mai · slăbuți. - Da! Dar tusea?... - Nu-i nimic: o fi luat un guturai... - Vai! Tot așa au fost la început și Elisa James și Elena și Maria Sanders. 206 · Destule discursuri funebre! Voi, oamenii bătrâni, sunteți prăpăstioși: nu poate să tușească sau să strănute un copil, că gata, vedeți numai deznădejde și moarte... nu-ți cer decât un lucru: ai grijă de ea, ferește-o de răceala serii, nu o lăsa să se încălzească la joc... și totul va fi bine. Așa vorbise Saint-Clare. Dar în fundul sufletului, era îngrijorat. O urmărea pe Eva zi de zi cu o grijă înfrigurată, își repeta pentru sine: "Eva e foarte bine... e o tuse trecătoare, de nimic..." Se ocupa mai mult de ea, îi aducea întăritoare, "Nu că ai avea nevoie " - ziceau ei - dar, oricum, nu-i putea face rău. Ceea ce-1 neliniștea, era mai cu seamă maturitatea ei precoce. Păstra fără îndoială grația și farmecul copilăresc dar câteodată spunea cuvinte de o adâncime și o greutate care-l puneau pe gânduri, în aceste clipe Saint-Clare simțea un fel de rău intern, parcă-l străbătea un fior... își strângea fata la piept ca și cum ar fi vrut să o apere și nu-i mai venea să o lase. Inima și sufletul copilei erau pline de tandrețe și duioșie; totdeauna fusese generoasă dar parcă un impuls instinctiv o făcea acum mai chibzuită, mai femeie, îi plăcea însă să se joace cu Topsy și cu ceilalți copii negri dar părea mai mult că-i privește decât că ia parte. Năzbâtiile lui Topsy o făceau câteodată să râdă cu hohote, dar îndată o umbră îi întuneca fața... parcă i se încețoșau ochii,... și gândurile îi zburau departe, departe... - Mamă, spuse ea într-o zi, de ce nu îi învățăm pe sclavii noștri să citească?... - Ce întrebare! Asta nu s-a făcut niciodată. - De ce nu s-a făcut? - Pentru că nu le-ar servi la nimic.N-ar munci mai bine... și ei nu sunt făcuți decât pentru muncă. - Totuși Domnișoara Ofelia a învățat-o pe Topsy! 207 Da! Și vezi ce ispravă a făcut... Topsy este cea mai rea ființă pe care am văzut-o. Dar mai este biata Mammy... ea ar fi atât de fericită dacă ar putea citi! Doamna Saint-Clare, ocupată să răscolească prin sertare, răspunse distrat: ,- Da, da, fără îndoială, dar în curând vei avea altceva la care să te gândești... Nu o să stai toată viața să citești sclavilor... nu că n-ar fi o faptă bună... dar nu o să ai timp... Uite ce bijuterii frumoase o să-ți dau când vei ieși în lume. Sunt cele pe care le-am purtat la primul bal. Și pot să spun că am făcut senzație. Eva luă caseta și scoase un colier de diamante... Ochii săi mari și gânditori se opriră o clipă asupra lui. Dar gândurile erau departe. - Ce visătoare ești! - Valorează mult? - Fără îndoială: au fost aduse din Franța... Fac o avere. - Aș vrea să am prețul lor, ca să fac ce vreau cu banii. - Și ce ai vrea să faci? · Să cumpăr o fermă într-un stat liber, să duc toți sclavii și să le pun profesori să-i învețe să scrie și să citească. - Nu cumva vrei să faci o pensiune, să-i înveți să cânte la pian și să picteze pe catifea, spuse d-na Saint-Clare râzând! - I-aș învăța să citească și să scrie, spuse Eva cu o voce calmă. Știu ce greu le este că nu se pricep la așa ceva. - Hai, bine! Ești un copil! Ce știi tu! Și pe urmă, mă doare capul... De atunci Eva începu să o învețe pe Mammy cu mai multă ardoare. 208 HENRIC Cam pe vremea povestirii noastre, Alfred, fratele lui Saint-Clare, a venit cu fiul său, un băiețaș de doisprezece ani, să petreacă o zi sau două la vila de pe lacul Pontchartrain. Frații erau gemeni, totuși nici o asemănare nu era între ei. Fiul cel mai mare a lui Alfred, Henric, avea ochii negri și înfățișarea aristocratică a tatălui său. Abia venit se și simți atras de farmecul verișoarei sale. Odată, pe când Tom aducea pentru plimbare poneiul preferat al Evangelinei, un tânăr mulatru îi aduse și lui Henric calul său, de rasă arabă și de care era foarte mândru. Fața lui se întunecă îndată, și adresându-se servitorului: · Dar bine, Dado, câine puturos, n-ai țesălat calul azi dimineață? 209 · Iertați-mă, domnule, răspunse supus Dado, l-am țesălat, dar poate s-a așezat puțin praf. · Taci, nemernicule! spuse Henric ridicând cravașa cu violență... Cum îți permiți să deschizi gura? Lacheul 'era un mulatru frumos, de aceeași talie ca Henric; părul buclat îi încadra fruntea înaltă și îndrăzneață; avea sânge de albi în vine... se putu vedea după scânteia din ochii lui când vru să răspundă. · Dom'Ie Henric!... Abia deschise gura și o ploaie de lovituri îi căzu pe față și pe corp. - Câine păcătos! Să te înveți minte să mai răspunzi! Ia calul și pregătește-l ca lumea. - Stăpâne, zise Tom, am văzut și eu calul tăvălindu-se la ieșirea din grajd. E atât de focos... așa s-a pus praful pe el... · Ia să taci! Cine te-a întrebat? întorcându-se apoi către Eva: · Scuză-mă, verișoară, că din cauza neghiobului acestuia te fac să aștepți. - Cum ai putut fi atât de crud cu bietul Dado? - Crud? Ce înțelegi prin aceasta, scumpă Eva? - Nu vreau să-mi spui scumpă Eva, când te porți astfel. . - Scumpă verișoară, nu-l cunoști pe Dado! E atât de mincinos și ascuns că numai doborându-l și nelăsându-l să deschidă gura poți să-l mai stăpânești. Așa face și tata... - Dar unchiul Tom spune că a fost o întâmplare... și el nu minte! - E o pasăre rară unchiul Tom... - îl strici, terorizându-l. - Ei, văd că ai o slăbiciune pentru el: o să devin gelos... 210 - Dar l-ai bătut pe nedrept.' - S-a compensat cu altă dată când ar fi meritat să fie bătut. Dado apăru cu caii. îi ajută pe amândoi să încalece și căpătă de la fiecare câte ceva: de la Henric câțiva gologani iar de la Eva un lucru mult mai prețios: o vorbă bună. Dado fusese cumpărat de câteva luni, la o licitație de sclavi, pentru înfățișarea lui frumoasă și a fost destinat ca îngrijitor al calului lui Henric. La scena de mai sus asistaseră și cei doi frați Saint-Clare. Augustin a fost indignat dar se mulțumi să spună cu ironia lui obișnuită: · Sper, Alfred, că aceasta vrea să zică o educație republicană. · Henric este foarte iute, nu poate fi împiedicat când se dezlănțuie... iar lui Dado nu-i strică. · Da, fără îndoială, în felul acesta învață prima poruncă din catehismul republican: "toți oamenii se nasc liberi și egali ". - Eh! Una din prostiile sentimentale ale lui Jefferson, pe care le-a predicat în Franța... Ar trebui scoasă din circulație acum. - Cred și eu. - Vedem foarte bine, reluă Alfred că nu toți oamenii sunt născuți liberi și egali, în ce mă privește, cred că este jumătate de adevăr aici. Oamenii bogați, instruiți, bine crescuți, civilizați într-un cuvânt, trebuie să aibă drepturi egale între ei. Nu însă și pleava. - Foarte bine... numai să convingeți și pleava. Ea a avut un cuvânt de spus în Franța! - Așa că trebuie ținută în permanență sub călcâi. Ceea 211 ce voi face. De aceea trebuie înăbușite orice încercări de deșteptare a lor. - Nu mai e vremea să vorbim astfel... ei primesc o educație. Sistemul nostru este brutal și barbar. Distrugem toate legăturile omenești și din oameni, facem bestii. Când or fi ei deasupra,... o să o pățim. - Nu o să fie niciodată deasupra! - Da, e drept! încinge însă cazanul fără să-i lași o supapă, așează-te deasupra și o să vezi unde ajungi. - Ei bine, o să vedem. Mie nu mi-e teamă să mă așez deasupra câtă vreme capacul e solid și mașina funcționează bine. - Și nobilii lui Ludovic al XVI-lea gândeau la fel... și Austria și Papa Pius al IX-lea. - Dies declarabit! zise Alfred râzând. - Ei bine, ți-o spun eu, reluă Augustin, dacă se poate prevedea ceva după semne sigure, este că se poate prevedea o ridicare a maselor... Victoria claselor de jos care vor deveni cele de sus. · Hai! Augustin, iar e una din prostiile tale de republican roșu. Ce idei! O să treacă mia de ani după moartea mea până la ridicarea nespălaților tăi! - Nespălați sau nu, o să te guverneze la rândul lor și o să facă legi așa cum i-ai învățat. Nobilimea franceză a vrut să aibă un popor de "sans-culottes " și a avut un guvern de sans-culotte... și Haiti... - Ah! Rogu-te! Augustin, nu ne ajung buclucurile cu Haiti! Haitienii. nu sunt anglo-saxoni... Dacă ar fi fost anglo-saxoni... nu s-ar fi întâmplat așa lucrurile! anglo-saxonii sunt rasa dominantă a lumii; așa e, și așa va fi! · Da! Dar știi desigur că printre sclavii noștri sunt 212 mulți care au sânge anglo-saxon în vine; fiii oamenilor albi al căror sânge poartă sentimentul măririi nu se vor lăsa mereu vânduți, cumpărați, predați... se vor răscula și vor ridica cu ei rasa maternă! · Prostii! - Așa se spune mereu, zise Augustin; încă de pe vremea lui Noe... și totdeauna va fi la fel... mănâncă, beau, sădesc, construiesc și nu bagă de seamă că valul se ridică amenințător, să-i înghită. - Dar ai un adevărat talent de propagandist, făcu Alfred râzând: nu-ți fie însă teamă pentru noi. Avutul nostru este asigurat. Suntem puternici... Rasa aceasta este la pământ și va rămâne! - Da! Copiii crescuți ca Henric vor fi buni păzitori ai prafului de pușcă. Sunt atât de calmi... se domină atât de bine! Se spune: "Cine nu știe să se stăpânească nu poate să stăpânească ". - E drept că în privința asta, Henric este cam iute și câteodată mă îngrijorează. Este generos, inimos, dar când se pornește, nu mai poate fi reținut. Cred că îl voi trimite în Nord. Acolo ascultarea are mai mare trecere și va veni în contact cu mai mulți egali și mai puțini inferiori. - Dacă educația copiilor este opera cea mai importantă a umanității, continuă Augustin, atunci ceea ce spui tu este o probă că sistemul nostru este greșit. - Are avantaje și dezavantaje... Ne dă copii curajoși și vânjoși... Viciile rasei inferioare întăresc virtuțile contrare... Henric are un sentiment mai viu al adevărului de când vede că minciuna este specific sclavului. · Iată un mod mai creștinesc de a privi lucrurile! - Eh! Nici mai mult, nici mai puțin ca toate lucrurile. - Posibil. 213- - De fapt, dacă aș gândi ca tine, aș face un lucru... - Și ce anume? - Păi, creșteți și instruieșteți sclavii... de probă. - Cum să-i cresc, când sunt striviți de mulțimea abuzu rilor sociale! Ce poate face un om împotriva societății... Ca educația, să poată avea o importanță, trebuie, să fie educa ția statului - sau cel puțin statul să nu pună bețe în toate. Frații jucau șah când auziră tropotul cailor întorcându-se din plimbare. · Iată copiii, spuse Augustin, ce frumoși sunt! în adevăr, Henric cu capul semeț, părul negru și lucitor, ochii scânteietori și râsul voios se plecă spre verișoara sa care purta o tocă mică albastră și un costum de călărie de aceeași culoare: aerul dăduse feței sale un colorit mai viu care făcea mai ciudată transparența tenului și strălucirea părului auriu. - Ce frumusețe răpitoare, spuse Alfred... va fi fericirea și mândria ta. - Sau deznădejdea... numai eu știu ce îngrijorat sunt, spuse Saint-Clare repezindu-se să-i ajute la descălecat. - Eva, draga mea, nu cumva ești obosită, spuse el strângând-o în brațe. - Nu, tată! Dar se simțea respirația ei scurtă și îngreunată. - De ce alergați așa de repede? Știi că nu-ți face bine. - E așa de amuzant... îmi place așa demult... că am uitat... Saint-Clare o luă în brațe și o puse pe sofa. - Henric, tu trebuia să ai grijă de Eva și să nu galopați așa de repede. - Voi avea grijă! zise acesta așezându-se lângă sofa și luând mâna Evei. 214 Părinții se retraseră să-și continue jocul și Henric începu să-i spună încetișor cât de mult ar dori să mai rămână, că va căuta să fie mai bun, că va căuta să-l menajeze pe Dado care însă, în fond, este fericit la el. · Tu crezi că ai putea fi fericit departe de cei ce te iubesc? · Eu? Fără îndoială că nu! · Atunci cum crezi că Dado, pe care l-ai luat de la cei care îl iubeau... și care acum nu primește afecțiune din partea nimănui ca să-i lumineze viața... · Dar bine! Eu nu pot să i-o dau și nimeni de aici. -De ce nu poți? zise Evangelina. - Păi cum să-mi fie drag Dado... îmi place ca sclav... dar ca să-mi fie drag... asta nimănui nu i se poate întâmpla, nimănui! - Te rog eu... fă-o pentru mine. - Pentru tine aș iubi întreaga lume. Căci ești cea mai încântătoare ființă pe care am întâlnit-o. Henric pronunța aceste cuvinte cu o vioiciune care-i aduse tot sângele în obraz. Eva primi promisiunea lui cu simplitate și fără nici o emoție. îmi pare bine, dragul meu Henric, că gândești astfel și sper că nu o să uiți.