· PREVESTIRI NEGRE După două zile, Alfred și Augustin își luară rămas bun. Eva, care în tovărășia vărului ei făcuse exerciții peste puteri, care începu să se resimtă. Saint-Clare se hotărî să consulte un doctor. 215 Maria Saint-Clare era absorbită cu bolile ei și nu credea că ar mai putea fii și alții suferinzi. Era absolut încredințată că la alții boala nu era decât un pretext pentru a ascunde lenea sau lipsa de energie. Domnișoara Ofelia încercase în zadar să-i deștepte îngrijorările materne cu privire la sănătatea Evei. Când boala Evei deveni prea vizibilă și doctorul a fost chemat, Maria căzu în cealaltă extremă. O hărțuia pe Mammy în fiecare noapte și în timpul zilei nu mai înceta plângându-se și văitându-se de această nouă și îngrozitoare nenorocire. - Dragă Maria, nu vorbi astfel, spunea Saint-Clare, nu trebuie să disperi așa, dintr-odată! - Ah! Saint-Clare, tu nu ai inima unei mame! Nu poți înțelege... nu, nu o să înțelegi niciodată. - Dar, dragă, răul nu este fără leac. - Nu pot împărtăși indiferența ta, când bietul copil este într-o astfel de stare... nu sunt ca tine! Este o lovitură prea puternică pentru mine, după atâtea câte am suferit. · E drept că Eva este foarte delicată, am observat întotdeauna aceasta, a crescut așa de repede că a epuizat-o... este într-o perioadă critică... Dar ce o supără acum sunt căldurile verii și, apoi, s-a obosit prea mult cu vărul ei. Medicul spune că sunt mari speranțe. · Ei bine! Dacă poți vedea lucrurile atât de roz, cu atât mai bine. Nu toată lumea are calmul tău. Și cu lipsa ei de calm tortura pe toți din jurul ei. Biata Eva când o auzea, plângea de milă pentru tristețea ce i-o cauza. După cincisprezece zile de tratament, starea Evei se ameliora simțitor. Tatăl ei era în culmea fericirii, dar 216 optimismul lui nu era împărtășit de doctor, domnișoara Ofelia și nici de către biata mititică. Pe lângă suferințele ei fizice ea mai era chinuită și de soarta celor ce o înconjurau părinții și credincioșii sclavi pentru care era ca lumina soarelui. Ar fi vrut să facă ceva pentru toți. In special pentru sclavi; ar fi vrut să-i ușureze, să-i salveze de suferințele lor, dar nu numai pe ai ei ci pe toți care se găseau oprimați de lanțurile sclaviei. - Tom, spuse ea într-o seară, aș vrea să mă sacrific pentru sclavi. - Cum? Domnișoara Eva... nu te înțeleg. - Nu aș putea să-ți explic: dar de câte ori am avut ocazia să le văd suferințele, simțeam că mi-aș da cu bucurie viața pentru ei, adăugă cu o adâncă emoție, punând mânuța ei delicată pe mâna lui Tom. Acesta o privea cu venerație. Iar când o întâlni pe Mammy îi spuse cu tristețe: - Este inutil să se încerce să fie reținută aici. Domnul i-a pus semnul Său pe frunte. - Da, da, făcu Mammy ridicând mâinile spre cer, eu am spus-o întotdeauna. Ea nu seamănă cu copiii care trebuie să trăiască. A avut întotdeauna ceva adânc în ochi. Chemată de tatăl ei pentru a-i arăta o statuetă ce i-o cumpărase, acesta avu o senzație penibilă la vederea frumuseții în același timp perfectă și fragilă. O strânse la piept și uită ce voia să-i spună. · Eva scumpă, te simți mai bine... nu-i așa că ți-e mai bine? · Tată,spuse Eva cu un ton hotărât, e mult de când vreau să-ți spun ceva. O fac acum, înainte de a deveni prea slabă. Saint-Clare păli. I se așeză pe genunchi, își culcă 217 încetișor capul pe pieptul lui și spuse:. · în zadar vă mai ocupați de mine. Se apropie momentul când vă voi părăsi. Mă voi duce pentru a nu mai reveni... și fără a mai lăsa să fie întreruptă continuă : să nu ne înșelăm, nu sunt mai bine, o simt eu... nu mi-e frică și nu mă las doborâtă. Dacă nu ar fi vorba decât de voi aș fi perfect mulțumită, dar... · Ce este? Ce te întristează? Ai tot ce-ți trebuie... - Sunt multe lucruri aici care mă întristează, care îmi par teribile, care sunt de totdeauna, care se fac în fiecare zi. Uite! Sclavii noștri mă îndurerează, ei mă iubesc mult, toți sunt buni și blânzi cu mine... aș vrea să fie liberi. · Dar scumpa mea! Cum, nu sunt fericiți la noi? - Da, tată! Dar dacă ți se întâmplă ție ceva, ce se va alege de ei. Sunt puțini oameni ca dumneata. Gândește-te la stăpânii bietei Prue ucisă cu biciul... oh! Ce lucruri groaznice fac oamenii! zise ea și începu să tremure. · Draga mea copilă, ești prea impresionabilă... îmi pare rău că ți s-au povestit asemenea întâmplări. · "Ei, da! Acestea sunt gândurile care mă frământă! Vrei să trăiesc fericită... să nu am nici griji, nici suferințe... să nu mai aud nici o întâmplare tristă... când sunt oameni care nu au decât dureri și chinuri toată viața... E prea egoist! Trebuie să cunosc aceste dureri, să le împărtășesc... Nu ar fi chiar nici un mijloc de a se da libertatea tuturor sclavilor? - E foarte greu... copila mea. Sclavajul este o rușine si eu însumi îl condamn. Aș dori din tot sufletul să nu mai fie nici un sclav pe pământ; dar mijlocul de a ajunge acolo nu-l cunosc. - Tată! Ești atât de binevoitor, atât de inimos și bun, știi atât de bine să miști sufletele când vorbești! N-ai putea 218 să te duci pe la unul și altul să-i convingi să facă ceea ce trebuie făcut? Când voi muri,... te vei gândi la mine... și din dragoste pentru mine o vei face. Aș face-o eu însumi dacă aș putea. - Nu-mi vorbi de moarte, Eva! Nu ești tu tot ce am pe lume? - Copilul bietei Prue era de asemenea, tot ce avea ea! Și ea l-a auzit plângând fără să-l poată salva. Tată, aceste biete creaturi își iubesc copiii ca și tine. Fă ceva pentru ei. Mammy își iubește copiii! Tom de asemenea, și atâția... E groaznic să vezi în fiecare zi lucrurile astea. - Haide, haide! îngerașule, nu te mai necăji, nu îmi mai vorbi de moarte... îți promit să fac tot ce vrei. - Ei bine! Promite-mi că Tom va fi liber cum voi... Se opri, apoi adăugă șovăind puțin: când nu voi mai fi. - Oh! Scumpo, voi face tot ce-mi ceri. Noaptea venise... Saint-Clare își duse pe brațe fiica în camera ei; și înainte de culcare o cuprinse din nou în brațe, o legănă cu duioșie încet, încet, până când somnul o cuprinse pe nesimțite. MICA EVANGHELISTĂ într-o după-amiază de duminică, Saint-Clare ședea în verandă și fuma liniștit întins pe un fotoliu. Deodată, din camera Domnișoarei Ofeliia se auziră exclamații răsunătoare. Saint-Clare bănui numaidecât că era consecința unor noi isprăvi ale lui Topsy. O clipă după aceea, Domnișoara Ofelia apăru plină de indignarae, târând-o pe vinovată. 219 - Vino aici, spunea, trebuie să te spun stăpânului. - Ei bine, ce este? Ce s-a mai întâmplat? întrebă Augustin. - Este că nu vreau să mai fiu torturată de pacostea aceasta mică. Nu mai pot să o sufăr. E peste puterile mele. închipuiește-ți! Am închis-o sus și i-am dat un imn să-l învețe. Ce crezi că a făcut? M-a pândit unde am pus cheia de la dulap, mi-a luat o garnitură de pălărie și a tăiat-o în bucăți ca să facă rochii la păpuși. N-am văzut în viața mea așa ceva. - îți spuneam eu, interveni Maria, că o să-ți dai seama într-o zi că ființele acestea nu pot fi crescute fără să fii aspru. Dacă ar fi după mine, adăugă ea aruncând soțului ei o privire plină de mustrări,i-aș da o corecție să o țină minte... aș pune să o bată să nu se mai miște. - Blânda tutelă a femeilor! făcu Saint-Clare. N-am văzut o duzină în viața mea care să nu fie dispuse să doboare un cal sau un sclav... numai să fie lăsate. - Iar spiritele tale ieftine! Verișoara este o femeie cu bun simț și judecă acum ca și mine. Cuvintele Mariei însă nu produseră efectul dorit asupra Ofeliei, pentru că ele erau prea vizibil pornite dintr-o prejudecată, de care ea ar fi vrut să se arate că nu este legată. Așa că adăugă: - Pentru nimic în lume n-aș vrea să fiu crudă cu acest copil. Dar e drept că sunt la capătul puterilor. Am dăscălit-o, am mustrat-o, am și bătut-o, am pedepsit-o în toate felurile, dar degeaba! Se poartă acum ca și atunci când a venit. - De ce te porți așa, răutate? zise Saint-Clare. · Soi rău, - cum zice domnișoara Ofelia, răspunse Topsy cu o mutră pocăită. 220 o - Știi foarte bine ce a făcut domnișoara Ofelia pentru tine. Ea spune că nu mai are ce-ți face. - Da, domnule, și fosta mea stăpână spunea la fel. Chiar dacă aș fi fost stâlcită în bătăi, cred că nu scotea mai mult... Sunt atât de rea! Știți, eu nu sunt decât o negresă, și așa suntem noi aceștia! - Ei, eu renunț la ea! făcu Domnișoara Ofelia, nu mai vreau să-mi bat capul. Eva, care fusese martoră tăcută a întregii scene, făcu un semn lui Topsy să o urmeze într-o cameră de lectură alăturată. Aici se așezară amândouă pe podea. Fața lui Topsy oglindea aceeași lipsă de grijă și răutate obișnuită. Eva părea adânc emoționată și avea lacrimi în ochi. - Ce te face atât de rea, Topsy? De ce nu vrei să încerci să te faci mai bună? Nu iubești în adevăr pe nimeni? - N-am pe nimeni să iubesc. - Dar pe mama, pe tatăl tău? - Eu n-am avut, știți... v-am mai spus-o. - Oh! E adevărat... dar nu ai cumva un frate, o soră, o rudă? - Nu, nu..., nimic, pe nimeni! - Dar dacă măcar ai încerca să fii bună... - Orice aș face, nu sunt decât o negresă! zise Topsy. Ah! Dacă aș putea să mă jupoi și să devin albă, atunci aș încerca. - Dar poți fi iubită, chiar dacă ești neagră. Dacă ai fi bună, domnișoara Ofelia te-ar iubi... Topsy făcu din buze semnul ei obișnuit de neîncredere. - Nu crezi? reluă Eva. - Nu! Deloc: ea nu mă poate suferi, tocmai fiindcă sunt neagră. Nimeni nu poate iubi negrii și aceștia nu au ce face. Ce aș avea de făcut? și începu să fluiere... 221 · O! Topsy, biet copil, eu te iubesc. Te iubesc pentru că nu ai nici tată, nici mamă, nici prieteni... pentru că ești o biată copilă rău tratată... te iubesc și vreau să devii bună... Uite! Eu sunt greu bolnavă și cred că nu voi trăi mult timp. Ei bine! mă îndurerează să te văd rea... aș vrea să te văd încercând să fii bună din dragoste pentru mine. Doamne! Nu-mi mai rămâne decât puțin timp ca să stau cu tine. Lacrimile porniră șiroaie din ochii pătrunzători ai negresei și căzură pe mâna mică și albă a Evei. Saint-Clare și domnișoara Ofelia, care ascultară de la ușă, fără să fie observați, se îndepărtară. - îmi aduce aminte de mama: tot așa spunea și ea, "Dacă vrem să redăm vederea orbilor, trebuie să-i chemăm la noi ". - Am avut întotdeauna o prejudecată contra negrilor - spuse Domnișoara Ofelia - nu -puteam să sufăr să fiu atinsă de micuța aceasta, dar mă mir că a putut să observe. 222 · Să nu crezi că se poate ascunde aceasta copiilor! Poți să-i încarci de daruri și favoruri, nu o să le deștepți nici un sentiment de recunoștință atât timp cât ei bănuiesc repulsia... foarte curios... dar așa este! · Nu știu cum aș putea să-mi înving neplăcerea pe care mi-o produc... mai ales asta mică... cum să înfrâng aceste sentimente? · Privește-o pe Eva! · Oh! Eva este atât de iubitoare... Cum aș vrea să fiu ca ea: poate să-mi dea lecții. · N-ar fi prima dată când un copilaș învață ceva pe un bătrân școlar, răspunse Saint-Clare. MOARTEA Dormitorul Evei era foarte mare; ca de altfel toate camerele casei. Mobilatul și decoratul lui au fost o preocupare specială pentru că a căutat să se armonizeze cu personalitatea celei ce trebuia să locuiască. Nici un amănunt nu fusese omis; perdeluțele de muselină albe cu roz, covorul comandat la Paris, patul, scaunele, perdeaua roz cu fire argintii ce pornea de sus și cuprindea patul ca să ferească de țânțari, sofaua de bambus cu pernuțele de damasc roșu, măsuța cu vaza veșnic plină de flori, căminul cu statuetele de marmură, tablourile cu figuri de copii, într-un cuvânt tot ce era mai grațios, mai odihnitor, inspirator de gânduri bune. Acum Eva ședea mai mult în casă, citind pe sofa. Era într-o după-amiază, când vocea ascuțită a mamei sale se auzi însoțită de zgomotul unei palme bine aplicate: · Iar una din trăsnăile tale! De ce ai rupt florile? 223 - Erau pentru Domnișoara Eva! se recunoscu glasul șovăitor a lui Topsy. - Ia te uită scuză! Pentru Domnișoara Eva! Parcă tu trebuie să-i aduci flori, răutate! Eva părăsi sofaua și ieși în galerie. - Oh! Mamă! Dar voiam florile acestea... dă-mi-le! Le voiam! - Cum? Păi îți este camera plină. - Nu sunt prea multe! Topsy, adu-le! Topsy, care tot timpul șezuse cu capul în jos, se apropie de Eva și-i oferi florile... privirea ei timidă și șovăitoare nu mai semăna de loc cu aceea pe care o avea de obicei. - Ce frumos buchet! zise Eva privind. Era mai degrabă ciudat. Se compunea dintr-o mușcată purpurie și un trandafir alb japonez cu frunzele lucioase. Topsy contase pe contrastul de culori și pe aranjamentul ramurilor. - Topsy, văd că te pricepi să faci buchete, spuse Eva. Să ai grijă să-mi pui în fiecare zi în vasul acesta... Topsy păru încântată. - .Ce nebunie mai e și aceasta? zise d-na. Ce nevoie ai...? - Lasă, mamă... Ah! Ți-ar place mai bine să nu o facă? Spune! Ai vrea? - Cum vrei tu..., dragă, fă cum vrei! Topsy, să faci ce ți-a spus! Ai auzit? Topsy făcu o reverență și plecă ochii. Evangelina îi surprinse o lacrimă pe obrazul negru, când se întoarse să plece. · Vezi, mamă! Știam că Topsy vrea să facă ceva pentru mine. · Prostii! Nu vrea să facă decât rău... Știe că nu trebuie să rupă flori și rupe! Asta-i tot. Dar dacă îți place ție... fie! 224 - Mamă, cred că Topsy nu mai e ce era. încearcă să fie bună... - Va încerca mult și bine fără să reușească... - Ah! Mamă! Știi bine că totul a fost contra acestei biete ființe până acum. - Dar nu de când este la noi!... Uf! Ce cald s-a făcut... - Mamă, aș vrea să-mi tund părul. - De ce? - Ca să-l dau prietenilor cât timp îl mai pot oferi eu. Vrei să o chemi pe Domnișoara Ofelia? Atunci intră și Saint-Claire. Nu ar fi vrut să o lase dar cedă insistențelor ei, când începu să-i vorbească din nou că-și simte sfârșitul aproape. · Tată, puterile mă părăsesc din zi în zi. Știu că vă voi părăsi... sunt lucruri pe care trebuie să le spun și să le fac... și totuși voi nu vreți să auziți de asta. Acum însă trebuie! Aș vrea să-i mai văd pe toți oamenii noștri adunați în jurul meu! · Bine! zise Saint-Claire cu o voce înăbușită, și o trimise pe domnișoara Ofelia care îi chemă. Eva sta sprijinită de perne; părul se revărsase în jurul feței împurpurate, contrastând cu tenul ei obișnuit, palid și străveziu. Ochii* mari fixau pe fiecare la rând parcă pentru a-i păstra imaginea. Sclavii fură cuprinși de o emoție bruscă. Fața -aceea frumoasă, cozile lungi tăiate și puse pe genunchi... tatăl cu capul în palme... mama suspinând... totul mișca inima acestei rase impresionabilă și sensibilă... Se priviră între ei oftând, apoi plecară capetele și o tăcere adâncă se așternu. O tăcere de moarte... Tânăra fată se ridică puțin, plimbându-și privirile înduioșate... Toți erau într-o așteptare grea. Femeile își ascundeau fața în șorț. 225 - · V-am chemat, prieteni, pentru că vă iubesc,spuse Eva; da, vă iubesc pe toți și am să vă spun ceva de care va trebui să vă amintiți... Vă părăsesc: în câteva zile nu mă veți mai vedea. Aici copila a fost întreruptă de suspinele, gemetele și vaietele care izbucniră din toate părțile și-i acoperiră vocea slabă. Așteptă puțin și cu un ton care îi făcu să tacă continuă: - Știu că mă iubiți cu toții! - Oh! Da! Da! Toți! Dumnezeu să vă binecuvânteze, era răspunsul care se auzi rostit de fiecare. · Da! O știu bine! N-a fost nici unul printre voi care să nu fi fost bun cu mine. Vă voi da ceva care să vă amintească de mine... Vă voi da la toți câte o șuviță din părul meu. Când o veți privi, gândiți-vă că v-am iubit... că am plecat la cer... și că sper să vă revăd acolo. Este imposibil de descris o astfel de scenă, lacrimile, gemetele. Se îngrămădiră în jurul scumpei ființe și primeau din mâna ei acest ultim semn al dragostei... îngenunchiară, plânseră, se rugau, sărutau poalele veșmintelor ei... cei mai bătrâni o binecuvântau după obiceiul rasei lor. Domnișoara Ofelia care știa ce efect va produce apoi asupra bolnavei aceste emoții prelungite, îi conducea afară pe fiecare după ce își primea darul. Până la urmă nu mai rămase decât Tom și Mammy. · Ține, unchiule Tom, uite una frumoasă pentru dumneata! Oh! Sunt foarte fericită. Unchiule Tom, când mă gândesc că o să ne revedem în cer... și tu Mammy, scumpă și iubitoare Mammy, îi spuse ea bătrânei doici, aruncându-și brațele în jurul gâtului, știu bine că și tu vei merge la cer! · Oh! Domnișoara Eva, cum voi putea trăi fără 226 dumneata. Dacă plecați, nu va mai fi nimic aici! Domnișoara Ofelia împinse binișor afară pe Tom și Mammy. Ea crezu că au plecat cu toții... dar întorcându-se o zări pe Topsy. · Unde erai? îi spuse ea cu asprime. · Eram aici, zise Topsy ștergându-și ochii. Oh, domnișoara E va, am fost o fată foarte rea...Mie nu-mi dai nimic? · Ba da, biată Topsy... o să-ți dau și ție una. Uite! De fiecare dată când o vei privi, gândește-te că eu te-am iubit și că am dorit să fi, o fată bună... · Oh! Domnișoara Eva, eu încerc... dar e foarte greu să fii bun... Se vede că nu sunt obișnuită... Topsy își acoperi fața cu șorțul. Domnișoara Ofelia o scoase ușor afară și ea își ascunse prețioasa buclă în sân. Acum toată lumea plecase; în tot timpul serii respectabila domnișoară nu scosese o lacrimă. Ea se temea de efectul pe care l-ar putea avea asupra Evei. Saint-Claire, cu palmele la ochi, nu făcuse nici o mișcare. · Tată! zise Eva punându-și binișor mâna în cea a tatălui său. Dragă tată! - Mie nu mi-ai dat o șuviță, spuse el, cu un ton sfâșietor. - Acestea sunt toate pentru voi, pentru tine, mama și verișoara Ofelia. Lor am vrut să le dau acum ca să nu se uite, și ca să-și amintească... Starea bolnavei se înrăutățea văzând cu ochii pe fiecare zi. Ajutorul domnișoarei Ofeliei era neprețuit. Tom venea 227 adesea și o muta dintr-un loc în altul. Câteodată Saint-Claire o purta, însă era mai puțin puternic. Atunci Eva îi spunea: - Tată, lasă-l pe Tom... Bietul, e tot ce mai poate face pentru mine și știi că vrea să facă ceva. - Dar eu, Eva? - Oh! Tu poți să faci totul... ești totul pentru mine... îmi citești, mă veghezi și nu vreau să te obosești... Dorința de a face ceva pentru ea era acum a tuturor sclavilor; fiecare încerca în felul lui să facă ce putea. Mammy avea toată noaptea grija ei. Ziua însă, d-na Saint-Claire îi dădea tot felul de treburi pe afară. - Datoria mea, zicea Maria, este să mă îngrijesc cât mai bine, căci slabă cum sunt și cu toată oboseala produsă de copila mea scumpă... - Ah I Dragă, răspundea Saint-Claire, credeam că ești scutită de oboseli de către Ofelia. - Vorbești ca un bărbat... o mamă nu poate fi scutită de griji când copilul ei este într-o astfel de stare.Nimeni nu știe ce simt! Eu nu am fericita ta indiferență... Saint-Claire surâse; nu putea să se abțină... iertați-] că mai poate surâde încă; dar rămasul bun al acestui suflet minunat era atât de liniștit! O adiere dulce și parfumată ducea mica barcă spre țărmurile cerului, nu se putea gândi la moarte, copila nu suferea,simțea doar o sfârșeală potolită ce se mărea din zi în zi pe negândite. Saint-Claire era cuprins de un calm ciudat... Nu era speranță... era imposibilă... nu era resemnare... era un fel de odihnă în acest prezent și nu mai voia să se gândească la viitor. Tom prietenul și confidentul tuturor presimțirilor, Evei, 228 nu mai voia să se culce în camera lui ci se culca în galeria de la ușa ei pentru a fi gata la prima chemare. în ziua aceea... Eva a fost de o vioiciune și de o veselie puțin obișnuită; își privise mult timp bijuteriile și toate lucrurile prețioase pe care le avea, indicând prietenele care trebuiau să le capete; vorbise cu o voce mai naturală decât în ultimele zile... Seara, tatăl său îi spuse că arată foarte bine și după ce o sărută înainte de a pleca să se culce, îi spuse domnișoarei Ofelia: · Verișoară, Poate că o vom salva... e mult mai bine! Ieși în seara aceea cu inima mai împăcată. Dar la miezul nopții, ora misterelor, momentul când se deapănă vălul ce desparte prezentul fugar de viitorul etern, mesagerul sosi... Domnișoara Ofelia, care se hotărâse să vegheze toată noaptea, observă schimbarea bruscă în starea bolnavei. Tom fu trimis în grabă după un doctor. Saint-Claire a fost deșteptat de bătăile la ușă și de apelul disperat al Ofeliei. Sufletul i se întunecă de vorbele ce cădeau ca bulgării de pământ peste un coșciug... într-o clipă ajunse în camera Evei. Dar ce văzu de se calmă dintr-odată? Pentru ce nu mai schimbă nici un cuvânt de îngrijorare sau spaimă. Să-i urmărim privirea și vom descoperi odată cu el expresia senină și aproape sublimă ce lumina fața Evei; era ca reflexul unei transformări ideale: era ca zorile unei zile eterne! Doctorul nu mai putu să facă nimic. Mammy dădu de știre sclavilor și într-o clipă toată casa era în picioare. 229 Saint-Claire nu auzea și nu vedea nimic... el nu vedea altceva decât fața copilei sale. · Oh! spuse, măcar dacă s-ar mai deștepta să mai vorbească o dată! Și plecându-se deasupra ei: Eva! Scumpo! Marii săi ochi albaștri se deschiseră, un surâs îi flutură pe buze și încercă să-și ridice capul și să vorbească. - Mă recunoști, Eva? - Dragă tată... Și printr-un suprem efort își aruncă brațele în jurul gâtului lui. Apoi slăbi, brațele se desfăcură și căzură. Saint-Claire își dădu seama că acesta e un ultim spasm al agoniei și întorcând capul apucă mâna lui Tom. Zise: · Prietene, aceasta mă ucide! Tom păstră mâna stăpânului în a sa și plângea tăcut. Apoi: · Ah! încercarea s-a sfârșit... totul e sfârșit... privește-o, stăpâne, privește-o! Pe fața ei era o strălucire victorioasă atât de misterioasă 230 și solemnă încât înăbușea suspinele de deznădejde... Se strânseră cu toții în jurul patului într-un fel de reculegere calmă... · Eva! spuse Saint-Claire cu voce blândă. Dar ea nu mai auzea!