LIBERTATE Să lăsăm pe bietul Tom în mâinile călăilor lui și să vedem ce s-a mai întâmplat cu George și nevastă-sa pe care i-am părăsit în mijlocul fugii lor. Când l-am părăsit pe Jack Loker, se văita și se frământa în așternutul imaculat al unui quaker înconjurat de îngrijirile materne ale bătrânei Dorcas. Nu voia să dea nici o ascultare îndemnurilor acesteia de a înceta cu înjurăturile și cu ocările, și de a-și mai supraveghea purtarea. - Ah! Ah! purtarea e ultimul lucru de care o să mă ocup... ei, drace! Bărbatul și femeia sunt aici? întrebă el deodată, după o clipă de tăcere. - Da! răspunse Dorcas. - Ar face bine să treacă lacul cât mai curând. - Fără îndoială că o vor face. - Dar să știi că avem în Sandusky corespondenți care supraveghează vasele... Sper că vor reuși să scape... măcar să crape Marks... Dar, a propos... ,ar trebui ca femeia să-și schimbe îmbrăcămintea... semnalmentele ei sunt comunicate în Sandusky. Pe Jack Loker n-o să-1 mai întâlnim. Se puse pe picioare după vreo trei săptămâni de îngrijiri stăruitoare ale lui Dorcas. Nu s-a mai ocupat cu vânătoarea de sclavi, ci s-a stabilit într-un ținut de defrișări, unde vâna urși, lupi, și alte viețuitoare ale pădurii. Vorbea totdeauna cu respect de quakeri. "Oameni de treabă, oameni de treabă, au vrut ei să mă 268 convertească, dar nu au reușit decât pe jumătate. Să știți însă că se pricep de minune să îngrijească un bolnav și apoi nimeni ca ei nu prepară prăjituri și o mulțime de mărunțișuri ". Fugarii știau că sunt urmăriți în Sandusky și se împărțiră în grupe: Jim cu bătrâna lui mamă înainte, apoi George, Elisa și copilul. Elisa își tăie părul și se îmbrăcă băiețește. Faptul că îi mai despărțea atât de puțin de libertate le dădea forțe noi. Pe Henry îl îmbrăcase ca pe o fetiță și îi spuse Henrieta. Travestirea era făcută după indicațiile lui Jack Loker și doamna Smyth, respectabila canadiană care se întorcea cu familia ei compusă din mai multe persoane, adică doi băieți și o fetiță mică, consimți să fie mătușa micului Henry. Trăsura se opri pe chei, aducând la vapor familia care urma să treacă lacul pentru a se întoarce acasă, în Canada. Elisa ajuta curtenitor pe doamna Smyth. George supraveghea bagajele și în timpul cât era în cabina căpitanului aranjând trecerea familiei, auzi conversația dintre doi oameni ce ședeau lângă el: · Am fost foarte atent la toți care s-au urcat pe bord, și sunt sigur că nu sunt. Cel care vorbea era ajutorul căpitanului, iar celălalt amicul nostru Marks, care cu perseverența lui obișnuită venise la Sandusky ca să-și caute prada. · Femeia aproape că nu se distinge de o albă, iar bărbatul e puțin mai închis la culoare și are un semn pe mână. Clopotul sună de plecare și George văzu în sfârșit, cu satisfacție, pe Marks coborând pe uscat, și răsuflă ușurat după pornirea vaporului. Valurile albăstrui ale lacului Erie se ridicau luminoase, scânteietoare sub razele de aur ale 269 o soarelui. O briză proaspătă sufla de la țărm și impozantul vas își despica drumul printre valuri. Pentru George, fericirea care se apropia, părea prea dulce și prea frumoasă pentru a deveni o realitate. Simțea ca o îngrijorare geloasă: se temea ca în fiece clipă să nu i se smulgă această ultimă speranță. Dar vasul mergea mereu, orele se scurgeau și în sfârșit se apropie țărmul... limanul al cărui contact alungă toată conjurația sclavajului și care ar fi forțat care ar fi vrut să-l protejeze... Se apropiau de orășelul Amherstberg, din Canada. George luă brațul soției sale... respirația i se făcu scurtă și greoaie... un nor trecu prin fața ochilor lui; strânse ușor mâna care tremura în a sa, clopotul sună, vasul se opri... George nu mai știa ce are de făcut... strânse bagajele, adună familia și debarcară. Cine ar putea spune încântarea acestei prime zile de libertate? Oh! Este un al șaselea simț, simțul libertății, mai nobil și mai înălțător decât oricare altul. Să te miști, să vorbești, să respiri, să te duci, să vii fără control și fără teamă! Cine ar putea descrie odihna binecuvântată de pe perna omului liber, căruia legile îi asigură exercitarea drepturilor lui firești. Oh! pentru ei, în exuberanța fericirii lor, somnul nu era posibil; și totuși nu aveau nimic al lor, cheltuiseră până la ultimul dolar... Aveau ceea ce are pasărea în aer, floarea de câmp... și nu puteau dormi de fericire! 270 VICTORIA Câți dintre noi în drumul greu al vieții nu au simțit adesea că e mai ușor să mori, decât să trăiești. Martirul în fața morții plină de grozăvii își găsește chiar în ea un sprijin: este ca o excitație vie, o febră care face să treacă mai ușor criza aceasta de suferință: sentimentul gloriei eterne. Dar să trăiești ducând zi de zi povara, rușinea umilinței, amărăciunea... să-ți simți fiecare nerv, fiecare fibră a sensibilității torturată... să suferi acest lung martiriu al inimii... să vezi scurgându-se încet, picătură cu picătură, sângele, cel mai bun sânge al vieții... Ah! iată piatra de încercare a oricărui om. Când Tom se găsi față în față cu cel ce îl persecuta și îi auzi amenințările, crezu că îi venise ceasul și inima îi bătu mai repede și mai voioasă în piept, simțea că putea suporta torturile. Dar când călăul plecă și când exaltarea prezentă trecu, își simți oasele sfărâmate și carnea îndurerată și înțelese cât era de părăsit, de înjosit, de degradat și de fără speranță. A fost o zi lungă și grea. Mult înainte de a fi restabilit, Legree îi ceru să reia lucrul la câmp. Tot ce a putut născoci mintea unui om atât de crud, ca poveri, nedreptăți, brutalități, nu i-au fost cruțate. Au fost săptămâni și luni când sufletul lui îndurerat era plin de întuneric și de disperare. Totuși, vag, se mai gândea la scrisoarea pe care Domnișoara Ofelia o scrisese la Kentucky, dar timpul trecea și nici un semn nu se arăta. Nu înceta o clipă însă în a-și pune slabele lui mijloace la 271 dispoziția nenorociților lui tovarăși; >nu pregeta să facă nici o muncă în plus pentru ei, să-i încurajeze cu un cuvânt și să răspândească atmosfera aceea de bunătate care îl făcu să câștige asupra lor o putere ciudată. Legree se încăpățâna să lupte împotriva lui până îi va învinge cerbicia. într-o noapte, Cassy îl sculă și îi ceru ajutorul pentru a-i libera pe toți de tiran. · Vino! spuse ea cu vocea șoptită, și fixându-l cu ochii ei mari; vino! doarme adânc... i-am pus suficient narcotic în rachiu ca să doarmă mult, dacă aș fi avut mai mult nu mai aveam nevoie de tine... dar vino..,, ușa din spate este deschisă, este acolo o bardă, am pus-o eu. Camera de culcare e deschisă, îți voi arăta eu drumul. Aș fi făcut eu însămi totul, dar n-am destulă putere! Hai vino odată! · Nu! doamnă, pentru nimic în lume! spuse Tom cu hotărâre, retră- gându-se cu toate sforțările lui Cassy ca să-l rețină. · Dar gândește-te la toți nenorociții ăștia care vor fi liberi. Care vor găsi un loc unde să 272 . ' .' trăiască independenți. - Nu! zise Tom. Nu! Binele nu poate să vină niciodată din rău. Mai curând mi-aș tăia brațul! Trebuie să mai avem răbdare și să așteptăm. - Să așteptăm! Dar n-am așteptat destul? Ce rău mi-a făcut până acum ca să-mi creeze suferințe noi, și ție ce nu ți-a făcut? Da!... sunt chemată! Da! sunt chemată la răzbunare...! I-a venit rândul! Vreau să-i văd sângele! - Nu! Nu! zise Tom luându-i mâinile care se frângeau în mișcări convulsive.Nu! Biet suflet rătăcit. Nu! Nu trebuie... dacă ai putea să pleci, dacă lucrul ar fi posibil, te-aș sfătui să o faci, împreună cu Lucy, adică să o faci fără a-ți mânji mâinile în sânge. Oh! Nu alt fel! - Faci încercarea cu noi, unchiule Tom? - Nu! Era un timp când aș fi făcut-o... dar Domnul mi-a încredințat o misiune pe lângă acești nenorociți... voi rămâne cu ei; cu ei îmi voi purta crucea până la capăt! Nu e același lucru cu voi... prea sunteți tentați... poate nu ați rezista... mai bine să plecați... dacă puteți. - Unchiule Tom, voi încerca! - Amin! Domnul să te aibă în pază. MARTIRUL Fuga lui Lucy si Cassy irita până dincolo de orice limită pe teribilul Legree. După cum era și de așteptat, furia îi căzu pe capul lui Tom, nevinovat și fără apărare. · îl urăsc! își zise Legree; îl urăsc și îmi aparține! Cum adică, nu pot face ce vreau cu el? Aș vrea să văd cine m-ar împiedica! și strânse pumnul ca și cum ar fi vrut să sfarme ceva în el. 273 · Quimbo! du-te și adu-mi-l pe Tom aici, repede! Bătrânul are un amestec în chestia asta! O să-i smulg secretul. Sambo și Quimbo, care se urau între ei, nu erau de acord decât în ura lor contra lui Tom... Legree le spusese doar că vrea să-l facă supraveghetor general. Tom presimți ce-l aștepta, cunoștea planul fugarelor, știa unde erau ascunse acum, știa teribilul caracter al omului ce trebuia să înfrunte, îi cunoștea puterea despotică, dar mai știa că nu va trăda. - Ei bine, Tom, îi spuse el, știi că m-am hotărât să te omor! - Foarte posibil, stăpâne, răspunse Tom cu cel mai mare calm. - Da! M-am hotărât... să te omor... dacă... nu-mi spui tot ce știi despre femeile fugare? - Mă auzi? țipă Legree agitându-se și roșindu-se apoi ca un leu turbat. Vorbește! - N-am nimic de spus, stăpâne, reluă Tom cu o voce înceată și hotărâtă. - îndrăznești să-mi vorbești astfel? Zici că nu știi? Vorbește! strigă Legree izbucnind ca un tunet și lovindu-l cu violență. Știi ceva? - Știu, dar nu pot spune... Pot să mor!... Legree răsufla greoi, își stăpâni furia cu greutate și apucând pe Tom de braț îl privi țintă în ochi spunându-i: · Ascultă bine: să nu crezi că dacă te-am lăsat o dată, nu știu ce spun. De data asta hotărârea mea e luată, am socotit totul; m-ai înfruntat mereu, ei bine! Am să te îmblânzesc sau te ucid. Ori una, ori alta. 274 O să-ți număr picăturile de sânge, una câte una până vei ceda. Tom, ridicând ochii spre stăpânul său, răspunse: · Stăpâne, dacă ai fi fost în nevoi, bolnav sau pe moarte, mi-aș fi dat până la ultima picătură de sânge ca să te salvez. Dar de ce-mi ceri să-ți spun tocmai ceea ce conștiința mea îmi ordonă să tac? Poți să mă faci să sufăr, dar îți vei face și ție rău! Seninătatea cuvintelor lui, în contrast cu sălbăticia lui Legree, făcu să pâlpâie o clipă de liniște. Un moment de nesiguranță, repede înlăturat de forța răului însă, care reveni însutită. Spumegând de furie, Legree își doborî victima... Toate torturile fură fără folos și înnebuneau în neputința lor pe Legree. La un moment dat Tom mai reuși să deschidă ochii și să șoptească: · Biet nenorocit! Nu poți face mai mult și leșină, îl crezură mort. După plecarea lui Legree, Sambo și Quimbo impresionați de ciudățenia cuvintelor lui Tom și de tăria de caracter neîntâlnită încă, îl ridicară și se forțară să-l readucă la viața care se mai ținea cu un fir subțire de corpul acela prăpădit. - Tom! Am fost răi cu tine! zise Quimbo. - Vă iert din toată inima, spuse Tom cu o voce stinsă. 275 TÂNĂRUL STĂPÂN Două zile mai târziu un tânăr conducând o trăsurică, străbătu aleea din fața casei și întrebă unde este stăpânul. Tânărul acesta era George Shelby. Scrisoarea domnișoarei Ofelia, ajunsă cu întârziere, pe când Domnul Shelby era bolnav, își produse, totuși efectul. George Shelby devenise un tânăr energic, își ajuta mama în administrarea afacerilor familiei după moartea Domnului Shelby. Marea energie a doamnei Shelby o făcu să descurce firele încurcate ale conturilor, să vândă ce era nefolositor și să plătească ce mai era de plătit, în acest timp, corespondența cu omul de afaceri al lui Saint-Claire nu reușise să-i lămurească asupra locului unde putea fi găsit Tom, astfel că George hotărî să vină personal prin partea locului ca să-l descopere. Datorită unei întâmplări întâlni un om din New Orleans care îi dădu toate datele necesare. Legree era în salon, și-l primi cu destulă bruschețe. · Am aflat că ați cumpărat în New Orleans un sclav pe nume Tom. Aparținuse tatălui meu și am venit să-l răscumpăr, dacă e cu putință. Fruntea lui Legree se întunecă iar și mânia izbucni din nou. · Da, spuse el, am cumpărat un individ cu numele ăsta... Ce târg al dracului am făcut... un câine revoltat care îmi împinge oamenii să fugă. Chiar de curând a făcut să-mi fugă două femei de câte o mie de dolari fiecare, și când l-am întrebat unde sunt, mi-a răspuns că știe, dar nu vrea 276 să-mi spună. S-a încăpățânat și cred că acum trage să moară. - Unde e! strigă George: unde e! Vreau să-l văd! - E în magazie colo, spuse un copilaș care ținuse hățurile calului. Legree îl alungă cu piciorul. George se avântă fără să mai întrebe nimic. Tom nu mai mișca, toți nervii îi* erau amorțiți și zăcea într-o stare de epuizare liniștită. Doar noaptea oamenii mai puteau să-i dea slabele lor ajutoare. Când George intră și îngenunche lângă Tom, exclamă îndurerat: · Cum e posibil? Cum e posibil? Unchiule Tom! Bătrânul meu prie ten! Era în vocea lui ceva care pă trunse până în su fletul muribundu lui... Clătină ușor capul și șopti: · Domnul îmi face patul morții mai dulce decât puful. Lacrimile lui George începură să curgă șiroaie. · Unchiule Tom, scumpul meu prie ten, revino-ți, mai spune-mi ceva, 277 privește-mă! Sunt domnul George, micul tău domnul George! Nu mă cunoști? - Domnul George! făcu Tom deschizând ochii și vorbind cu o voce aproape stinsă. Apoi încetul cu încetul ideile îi reveniră, o undă de viață păru că îl străbate și lacrimi începură să i se prelingă pe obraji. - Este tot... da! Este tot ceea ce doream! Da, nu m-au uitat... asta îmi încălzește sufletul! Face bine bietei mele inimi! Pot să mor mulțumit! - Nu! nu vei muri... nu trebuie să mori... nu te mai gândi la așa ceva! Am venit să te răscumpăr și să te iau la noi. - Ah! domnule George, ai venit prea târziu! - Nu muri, Tom, moartea ta mă va distruge! Uite, mă sfâșie numai că mă gândesc la cât ai suferit și că te văd trântit în mizeria asta. Bietul, bietul meu Tom! - Să nu-i spuneți lui Chloe cum m-ați găsit... ar fi îngrozitor pentru ea... și copiilor... Spuneți-le tuturor să mă urmeze. Asigurați pe stăpânul și stăpâna de bunele mele sentimente. Nu știți domnule George, mi se pare că iubesc pe toată lumea... A iubi, numai asta contează pe pământ. în acel moment se apropie și Legree; privi o clipă cu indiferență afectată, apoi se depărta. · Sceleratul! spuse George cu indignare. Ah! îmi face bine când mă gândesc că pe el îl va lua diavolul și-i va răsplăti totul. · Oh! nu, nu trebuie, reluă Tom strângând mâna tânărului... E o ființă nenorocită... Măcar de s-ar putea căi... Dar cred că nu se va-ntâmpla... în acea clipă, puterea pe care o căpătase muribundul, din fericirea de-ași vedea stăpânul, îl părăsi... o slăbiciune 278 totală îl cuprinsei., ochii i se închiseră, respirația deveni greoaie, pieptul lat se ridică și coborî cu greutate încă vreo câteva clipe... George se așeză respectuos... Pentru el lucrul acesta era sfânt, închise ochii aceștia stinși pentru totdeauna. Legree era în picioare în spatele lui. Influența acestei scene calmase impetuozitatea tânărului bărbat, care fixându-l pe plantator cu ochii săi negri și pătrunzători îl întrebă, arătându-i mortul: - Ai luat de la el tot ce-ai putut să smulgi. Cât ceri pentru corp? Vreau să-l iau și să-i dau un mormânt cuviincios. - Nu vând negrii morți! spuse Legree cu o voce răgușită. Ești liber să-l îngropi unde vrei și când vrei. - Băieți, spuse George cu un ton autoritar, câtorva negri care se găseau acolo, ajutați-mi să-l pun în trăsură apoi să-mi dați o lopată. Lui Legree nu-i mai adresă nici un cuvânt, nici o privire. Legree îl lăsă să comande, fără a scoate o vorbă. Fluiera cu un fel de indiferență, care nu era decât aparentă. George întinse pardesiul său în trăsură și puse mortul peste el, apoi se întoarse, îl privi fix pe Legree și-i spuse cu un calm forțat: · Nu ți-am spus încă ce gândesc de această afacere atroce. Nu-i nici locul, nici momentul. Dar, Domnule, sângele acesta nevinovat va fi răzbunat. Voi denunța crima...Mă voi duce chiar acum... · Du-te, spuse Legree, trosnindu-și degetele, disprețuitor. Aș vrea să văd cum o să reușești! Martori? Probe? Du-te... George își dădu bine seama de puterea acestei înfruntări. Nu era nici un alb pe plantație. Iar mărturia 279 corciturilor nu era admisă. · In definitiv, spuse Legree, cam multă vorbă pentru un negru mort. Cuvântul acesta fu ca o scânteie pe un butoi cu praf de pușcă. Prudența nu era trăsătura caracteristică a tânărului din Kentucky. George se întoarse spre el și cu un pumn teribil în plină față, îl dădu grămadă. Apoi călcându-l în picioare și arzând de mânie părea că este Sfântul Gheorghe ucigând balaurul. Sunt oameni care câștigă prin bătaie. Trântește-i în țărână și vor căpăta respect... Legree făcea parte din aceștia... Se sculă, scutură praful de pe haine și privi trăsura depărtându-se încet. Se vedea că respecta pe George. Dincolo de marginea plantației, George observă un delușor uscat, nisipos și umbrit de câțiva pomi. Aici sapă mormântul. Când totul fu gata, negrii spuseră: - Stăpâne, să luăm pardesiul? - Nu! nu, înmormântați-l cu el! Bietul Tom, este tot ce-i mai pot da acum. Tom fu"coborât în groapă și sclavii o umplură cu pământ, tăcuți, apoi așezară deasupra iarbă. · Acum, băieți, duceți-vă, zise George strecurându-le câțiva gologani în mână. Și îngenunche pe mormântul umilului său prieten. Din clipa aceea, Legree începu să bea mai vârtos. Ziua era mereu certăreț și înjura tot timpul. Noaptea era mai agitat ca înainte, vedeniile erau din ce în ce mai groaznice. 280 Fantome îl urmăreau de în dată ce închidea ochii și-l che mau fără încetare: - Vino! vino! vino! Transpira de teamă, sărea din pat, alerga la ușă, pe care o încuia și o baricada, apoi epuizat cădea leșinat. Acum nu mai bea ca înainte cu prudență și cu rezervă: ci bea cu furie, încă mai mult, mereu... Se răspândi zvonul că era bolnav, apoi că era pe moarte. Era pedepsit de excesele lui, prin această îngrozitoare boală, care părea că lasă o umbră pe viața lui prezentă din pedepsele ce le va primi în cealaltă viață. Nimeni nu mai putea să suporte ororile agoniei lui; striga, se văita, înjura... La patul lui, viziunea imobilă, întunecată, neînduplecată a unei figuri de femeie ce ședea în picioare și spunea: - Vino! Vino! Vino!... 281 REZULTATE Restul povestirii va fi spus repede. De cinci ani George și Elisa sunt liberi. George muncește cu sârguință la un mecanic și câștigă din plin pentru nevoile familiei lui mărită acum și cu o fetiță. Iată-i strânși într-o căsuță drăguță din Montreal. E seară. Focul pâlpâie în vatră. Masa e pregătită pentru ceai. Fața de masă albă ca neaua scânteiază. Într-un colț o măsuță acoperită cu o cuvertură verde, pe care sunt lucruri de scris. Lângă ea un raft cu cărți. Colțul acesta este al lui George pe care râvna îl îndeamnă să învețe cât mai mult, să perfecționeze ce știe și să se lumineze. Elisa nu mai pare atât de tânără. S-*a mai îngrășat, e mai serioasă la înfățișare, pare atât de mulțumită și fericită cât poate fi o femeie. · Henry! Cum ai făcut adunarea asta, astăzi? întrebă George punând mâna pe capul fiului său. · Eu am făcut-o singur, pe toată, nu m-a ajutat nimeni... Henry nu mai are pletele lui lungi, dar are aceiași ochi mari, cu gene lungi și frunte frumoasă plină de mândrie. · Hai! Bine, zise George. Muncești mereu, fiule. Tu ești mai fericit decât era bietul tatăl tău la vârsta ta. 282 LIBERATORUL George Shelby nu-i scrise mamei sale decât câteva rânduri ca să-i anunțe întoarcerea. N-avea inima să povestească sfâșietoarea scenă la care asistase. în ziua sosirii toți îl așteptau cu nerăbdare. Doamna Shelby era în salon. Un foc bun gonea umezeala ultimelor seri de toamnă. Pe masă strălucea argintăria bogată și cristalele. Mătușa Chloe supraveghea toate pregătirile și căuta să intre în vorbă cu doamna Shelby. - Aici pun tacâmul domnului George! Știu că-ți place mai pe lângă sobă. Oare de ce Sally nu a pus ceainicul cel frumos? Acela nou pe care l-a cumpărat domnul George pentru doamna, de Crăciun... Mă duc să-l aduc. Doamna a primit vești de la domnul George? - Da, Chloe, însă numai un rând prin care îmi spune că vine azi. Nici un cuvânt mai mult. - Și nici o vorbă de bietul meu bărbat? - Nu! Nimic Chloe, spune că ne va povesti totul aici. - Da, așa-i domnul George, îi place să spună singur totdeauna ce este de spus. Cred că bătrânul meu nu va mai recunoaște copiii, mai ales pe cea mică, cum a mai crescut și ce frumoasă s-a făcut. Eh! Cum eram cu toții când a plecat... Doamna Shelby suspină. Avea o piatră pe inimă... Era îngrijorată de când primise scrisoarea fiului său... Presimțea o nenorocire sub vălul acesta de liniște. 283 · Doamna are biletele? -zise Chloe cu aer îngrijorat. - Da, Chloe. - Vreau să i le arăt... biletele pe care mi le-a dat fabricantul... când mi-a spus că ar vrea să mai .rămân. · Mulțumesc! stăpâne! i-am spus eu, dar bietul bărbatul meu se întoarce și doamna are nevoie de mine... Se auzi un uruit de roate. · Domnul George! și Chloe sări la fereastră. Doamna Shelby alergă la ușa vestibulului și-și strânse fiul în brațe. Chloe voia să străbată întunericul nopții cu privirea. - Biata mătușă Chloe! spuse George emoționat. Și îi luă mâna neagră în palmele sale. - Aș fi dat toată averea ca să-l aduc, dar a plecat într-o lume mai bună. Doamna Shelby scoase un vaiet de durere. Chloe nu spuse nimic. Intrară în sufragerie. 284 Banii lui Chloe erau încă pe masă. - Acum nu mai este nevoie de ei... știam bine că va fi așa... vândut și ucis pe plantațiile acelea... Apoi voi să iasă din cameră, dar doamna Shelby o reținu și o așeză pe un scaun lângă ea. - Biata mea Chloe! Chloe își rezemă capul pe umărul stăpânei și începu să plângă. - Oh, Doamnă, iertați-mă, mi se sfâșie inima... asta-i tot. - înțeleg Chloe! spuse doamna Shelby, plângând și ea. Nu pot să te consolez. George, cu glasul clar și simplu, povesti scena morții glorioasă ca o victorie și repetă cuvintele de dragoste și împăcare ale ultimului său mesaj. O lună după aceea, toți sclavii casei Shelby fură adunați în salonul cel mare pentru ca să li se comunice ceva important de către tânărul lor stăpân. Mare a fost mirarea lor când l-au văzut intrând cu un teanc mare de hârtii. Erau actele lor de liberare. Le citi fiecăruia și le înmâna; erau lacrimi, suspine și aclamații! Mulți îl rugară fierbinte să nu-i alunge, se grămădeau lângă el și voiau să-i dea cu sila biletele înapoi. · Nu avem nevoie să fim mai liberi decât suntem; nu vrem să părăsim casa, nici pe domnul, nici pe doamna, nici nimic. · Bunii mei prieteni, zise George cum putu să facă o clipă liniște, nu sunteți obligați să mă părăsiți: ferma are nevoie tot de oamenii de mai înainte; dar bărbați și femei, sunteți liberi, vă voi plăti pentru munca voastră cum ne vom înțelege. Dacă voi muri sau mă voi ruina, cel puțin voi 285 veți putea să scăpați ca să nu fiți sechestrați și vânduți. Veți rămâne la fermă și vă voi învăța - va trebui poate un timp pentru asta - să știți să uzați de drepturile voastre de oameni liberi. · încă un cuvânt, vă mai amintiți de bunul nostru unchi Tom? Le povesti pe scurt moartea lui și adăugă: o - Pe mormântul lui, prieteni, am hotărât să nu mai țin sclavi atât cât îmi va fi posibil ca să-i eliberez... și ca nimeni din cauza mea să nu mai riște să fie smuls căminului lui, familiei lui și să ajungă să moară pe cine știe ce plantație izolată... Prieteni, de fiecare dată când vă veți bucura că sunteți liberi, gândiți-vă la sufletul lui și răsplătiți-l cu dragoste către femeia și copiii lui... Gândiți-vă la libertatea voastră de fiecare dată când veți vedea coliba unchiului Tom. Ea să vă amintească și să vă fie un exemplu. Mergeți pe urmele lui, și ca el, fiți cinstiți, credincioși și darnici... SFÂRȘIT