Editura LiterNet
     
Carte de poveşti

Editura LiterNet   Prima pagină   Cuprins   Pagina anterioară   Pagina următoare




Cândva, demult, într-o căsuţă ridicată în apropiere de Cercul Polar, în nordul Laponiei pline de gheţuri, s-au născut doi copii gemeni: o fetiţă şi un băieţel. Cum tatăl lor era Moş Crăciun, băieţelului i s-a pus numele de Crăciunel, iar fetiţei - Crăciuniţa. Trăiau acolo, printre nămeţi, se dădeau cu săniuţele, schiau şi patinau în voie, se mai şi băteau cu bulgări, zburdau prin zăpada albă ca - na, că era să scriu "ca neaua" ! - să zicem ca laptele. Sau ca frişca, pufoasă şi dulce. Iar pentru că alţi copii nu prea locuiau în preajmă, tovarăşii lor de joacă erau renii şi câinii. Mergeau şi la şcoală, în satul vecin, şi erau primii din clasă, chiar dacă învăţătoarea o mai certa uneori pe Crăciuniţa că nu-i atentă sau că pălăvrăgeşte cu vreo colegă şi chiar dacă, uneori, Crăciunel trăgea chiulul împreună cu alţi băieţi, ca să meargă la pescuit sau, pur şi simplu, să se joace. Doar cu multă bunăvoinţă nu le scădea nota la purtare.

Când au crescut mai mărişori, au început să-şi ajute tatăl la muncă. Ei triau scrisorile de la copii, numărau câte perechi de patine, câte cutii cu ciocolată, câte acuarele, câte jucării trebuiau dăruite în fiecare an pentru a îndeplini dorinţele tuturor, apoi împachetau cadourile şi le puneau în sacul lui Moş Crăciun. Iar la vremea potrivită, înhămau renii la sania aurită şi urcau în ea sacul cel greu. Mai târziu, când lui Crăciunel a început să-i crească barba, tatăl lui l-a luat cu el la drum, ca să-l ajute la cărat. O dată chiar l-a lăsat să împartă el darurile unor copii, dar Crăciunel a încurcat pachetele şi n-a avut răbdare să asculte poezia (cam lungă, ce-i drept) recitată de o fetiţă. "Mai ai de învăţat, fiule! Să fii Moş Crăciun nu-i o meserie uşoară!"

Ar fi vrut şi Crăciuniţa să meargă la împărţit daruri, dar pe atunci fetele nu aveau voie să joace acest rol. Aşa că se mulţumea să citească scrisorile şi să ambaleze frumos pachetele. Numai că, trebuie s-o spunem, o cam plictisea să facă mereu acelaşi lucru, în acelaşi loc. Îşi dorea să plece departe, să vadă şi ea lumea cea mare, despre care învăţase la geografie şi despre care tatăl ei, Moş Crăciun, dar mai nou şi fratele ei, Crăciunel, îi povesteau atâtea minunăţii.

Poate de aceea, ca să vadă lumea largă, Crăciuniţa, ajunsă la vârsta măritişului, l-a ales pe Gerilă, un văr mai de-a şaptea spiţă, care, ca şi Moş Crăciun, ducea daruri copiilor, dar pe alte meleaguri, departe, departe. Era voinic, rumen la faţă şi bun de gură, povestea câte-n lună şi-n stele; din păcate cam trăgea la măsea şi, când se îmbăta mai tare, trântea cu căciula de pământ, îşi scutura barba şi se pornea un viscol... şi tare-i plăcea lui Moş Gerilă viscolul. Viscol l-a numit şi pe primul fiu născut de Crăciuniţa. Dar, după un timp, Crăciuniţei începu să i se facă dor de ai ei, de căsuţa din nordul Laponiei. Se simţea singură, deşi avea aici familie, trei copii de crescut, de îngrijit şi de educat, ca să nu mai vorbim de soţul ei care, când nu era plecat cu daruri pentru copii (şi asta, ştiţi, se întâmplă doar o dată pe an), stătea mai mult prin cârciumă decât acasă. Şi viscolea prin ţinuturile acelea... "O să te ducă la pierzanie atâta băutură", îl certa Crăciuniţa. Dacă aşa a fost sau altminteri, nu se ştie.

Într-o iarnă, Moş Gerilă a încărcat sania, a înhămat renii, ajutat de Viscolaş, băiatul cel mare, şi a plecat la drum. Era treaz, pentru că, deşi chefliu şi beţivan de felul lui, Moş Gerilă avea principii şi nu bea niciodată când pornea cu sania să ducă darurile pentru copii. Numai că nu s-a mai întors. L-au aşteptat o zi, două, trei, o săptămână... S-au întors doar renii, trăgând după ei sania goală. Crăciuniţa, care învăţase să vorbească cu renii, a încercat să-i iscodească, să afle ce s-a întâmplat, unde-i Moş Gerilă. Dar renii, oricât de bucuroşi să mai schimbe o vorbă, nu puteau - sau nu voiau - să spună nimic despre soarta lui Moş Gerilă.

Jale mare pe biata Crăciuniţa, rămasă cu cei trei copii şi cu toate grijile gospodăriei. Noroc că Viscolaş era deja flăcău şi a preluat îndatoririle tatălui său. Cel puţin în parte. Când a văzut că băiatul se descurcă binişor, Crăciuniţa şi-a luat ceilalţi doi copii, pe Geruleţ şi pe Zăpezica, şi s-a întors la casa părintească, în Laponia.

Aici nu-l mai găsi decât pe actualul Moş Crăciun, nimeni altul decât fratele ei geamăn, Crăciunel. Crăciunel se bucură foarte mult să-şi revadă sora şi să-şi cunoască nepoţii, în primul rând pentru că ţinea la familie, dar şi pentru că spera ca ei să-l ajute, pentru că nu mai dovedea singur. După dispariţia lui Moş Gerilă, mulţi dintre copiii cărora acesta le aducea an de an daruri s-au îndreptat către Moş Crăciun, aşa că nu putea să-i dezamăgească. Dar era greu de citit şi mai multe scrisori ca până atunci, de făcut şi de transportat şi mai multe pachete cu daruri. Viaţa de Moş Crăciun nu e simplă deloc.

Crăciuniţa a devenit, plină de elan (adică de avânt, nu de patrupedul rudă cu renul), mâna dreaptă a lui Moş Crăciun, pe care continua, fireşte, să-l strige Crăciunel, că doar erau fraţi. Şi noi tot Crăciunel îl vom numi în această poveste, dar, atenţie, copii, când vine cu daruri la voi, să-i spuneţi frumos Moş Crăciun, aşa cum v-a învăţat mămica.

Revenind la Crăciuniţa, trebuie să spun că era în acelaşi timp secretară, documentaristă, designer şi manager (funcţii noi în administraţia lui Moş Crăciun, dar absolut necesare în condiţiile avalanşei permanente de scrisori de la copii). De altfel, evidenţa se ţinea pe calculator, pentru că Moş Crăciun voia să fie în pas cu vremurile. N-avea încotro. Când copiii cer păpuşi Barbie, Pokemoni, Action Men sau Nintendo, Moşul nu poate să rămână la soldăţeii de plumb şi la tricicletele din secolele trecute. Muncă multă, nu glumă. Şi mai avea şi treburile gospodăriei. Noroc că Geruleţ şi Zăpezica erau destul de mari s-o ajute.

Crăciuniţa îşi dedica o mare parte a timpului citirii scrisorilor de la copii. Citea, nota cererile, apoi trecea datele în calculator. Avea pentru asta un program special, conceput de fiul ei, Geruleţ, mare specialist în informatică, autor şi al paginii de Internet a lui Moş Crăciun. Iar după ce termina de citit şi clasat scrisorile, Crăciuniţa aduna dulciurile şi celelalte cadouri şi le punea în sacul lui Moş Crăciun. Să nu care cumva să credeţi că sacul ăsta e un sac ca toţi sacii, chiar dacă, la prima vedere, aşa arată. În realitate, este un sac fermecat, care oricât ai pune în el nu se umple şi oricât ai scoate din el nu se goleşte.

Mă opresc puţin ca să vă povestesc că, odată, nişte oameni răi au încercat să fure sacul lui Moş Crăciun. Nu-i ispiteau darurile, nici nu doreau să le dea copiilor; lor le trebuia sacul, voiau să-l desfacă, apoi să facă din el portofele şi să se îmbogăţească. Numai că nu degeaba e sacul lui Moş Crăciun un sac fermecat. Intrat pe mâinile tâlharilor, şi-a schimbat însuşirile. Nu mai puteai pune nimic în el de plin ce era, dar nici să scoţi. S-au chinuit ei ce s-au chinuit, au căutat să descoasă sacul, să-l taie, să-l rupă, dar în zadar. De ciudă, au încercat să-i dea foc, dar să vezi minune - sacul nu voia să ardă. Până la urmă l-au dus înapoi şi l-au pus pe furiş în sania cea aurită, de unde-l luaseră. Moş Crăciun, care-l căutase peste tot, se miră când îl văzu la locul lui, dar nu avea timp să dezlege misterul. Era grăbit, îl aşteptau copiii. Iar sacul fermecat, odată revenit la Moş Crăciun, era din nou ca înainte, adică oricât puneai în el, nu se umplea şi oricât scoteai din el, nu se golea.

Numai că, într-un an, s-a întâmplat că nici măcar sacul cel fermecat nu a fost destul de încăpător pentru toate darurile, aşa că Moş Crăciun a trebuit să facă mai multe drumuri. La un moment dat, obosit (nu-i uşor să conduci sania trasă de reni tocmai de la Cercul Polar, iar apoi să cobori pe coş în fiecare casă cu copii), s-a gândit că ar fi bine să aibă un ajutor, care să împartă şi el daruri. L-ar fi luat pe Geruleţ, dar flăcăul l-a refuzat:

- Nu te supăra, unchiule, dar tocmai am găsit un virus în calculator şi, dacă nu scap de el, ne distruge banca de date.

Ce putea să spună Crăciunel? Înţelegea ce treabă importantă are băiatul, doar era un Moş Crăciun modern, dar nu putea să nu se simtă un pic dezamăgit, ba chiar neliniştit: "Ce se va întâmpla când voi fi prea bătrân ca să mai car sacul cu daruri? Cine îmi va lua locul?".

Dar până atunci mai erau ani mulţi, Crăciunel era un Moş Crăciun încă în floarea vârstei, problema era mai degrabă de moment: cum să facă pentru ca toţi copiii să primească la timp darurile. În cele din urmă, apelă la Crăciuniţa. Sora lui geamănă semăna foarte bine cu el, era şi ea înaltă şi voinică, iar vocea ei, joasă şi plină, părea voce de bărbat. Doar că, bineînţeles, nu avea barbă.

Crăciuniţa nu ezită nici o clipă. De când visa ea să îmbrace mantia lui Moş Crăciun şi să dăruiască bunătăţi copiilor din lumea largă! Zis şi făcut, îşi puse mantia, o barbă albă, din vată pufoasă, înhămă renii la sania argintată (sania aurită o folosea numai Crăciunel), încărcă un sac cu daruri şi porni la drum. A fost foarte frumos, exact cum îşi dorise: intra în case, copiii îi arătau pomul de Crăciun împodobit cu globuri şi beteală, spuneau poezii, cântau, interpretau scenete. Crăciuniţa îi lua pe rând pe genunchi, îi întreba câţi ani au, dacă au fost cuminţi şi ce note au luat la şcoală sau ce isprăvi au făcut la grădiniţă, apoi le dădea darurile pregătite şi pleca mai departe.

Totul mergea, deci, cum nu se poate mai bine, când, din senin, s-a abătut nenorocirea. Ba chiar mai rău, aş putea zice, catastrofa: Crăciuniţa, în costumul ei de Moş Crăciun, tocmai luase în braţe un băieţel şi voia să-l întrebe câţi ani are, când acesta a tras cu putere de barba cea albă din vată pufoasă. Barba s-a dezlipit şi...

Mai târziu, amintindu-şi ce ruşine păţise, Crăciuniţa nici nu mai ştia cum a ajuns în sanie, cum au purtat-o renii prin văzduh, cum a ajuns acasă... O dureau vorbele şi lacrimile copilului:

- Nu eşti Moş Crăciun!

A plâns Crăciuniţa, dar ce-a mai plâns! Nu se mai putea opri, lacrimile îi curgeau şiroaie, rîuri de lacrimi, oceane de lacrimi, nu-i mai ajungeau toate batistele din casă.

A fost o iarnă foarte ploioasă din cauza asta. Aşa e regula. Când îşi scutură Moş Crăciun barba, se porneşte viscolul (acelaşi efect îl avea cândva şi barba lui Moş Gerilă); când strănută Geruleţ, se lasă fireşte ger; când se piaptănă Zăpezica, ninge cu fulgi mari şi se aşterne zăpada, numai bună pentru săniuş, iar când plânge Crăciuniţa, plouă.

Spuneam că iarna a fost ploioasă, dar la fel a fost şi primăvara, ba chiar şi vara, pentru că biata Crăciuniţa nu se mai oprea din plâns. Crăciunel încerca s-o consoleze, amintindu-i că nici lui nu-i mersese prea bine la prima încercare. Zăpezica nu ştia cum să-i mai intre în voie, vedea singură de toate treburile casei, iar Geruleţ regreta amarnic greşeala făcută:

- E numai vina mea. Dacă mergeam eu cu unchiul Crăciunel, în loc să stau la calculator, nu se întâmpla aşa nenorocire.

Pe la sfârşitul verii, plânsul Crăciuniţei se mai potoli. Cădeau primele frunze, venea toamna şi, o dată cu ea, primele scrisori ale copiilor către Moş Crăciun.

Cum Crăciuniţa avea simţul datoriei, şi-a şters lacrimile şi a început, ca în fiecare an, să citească scrisorile, să noteze cererile, să le clasifice... Între două scrisori, mai suspina uneori, gândindu-se la soarta ei amară. Visul ei de Moş Crăciun fusese sfărâmat, distrus. Oare ce-i va mai aduce viaţa? Nu avea şi ea dreptul la împlinire?

Dar nu prea avea timp pentru asemenea frământări. Maldăre de scrisori soseau în fiecare zi. Trebuia să le citească, dar nu oricum, ci cu mare atenţie, pentru ca nu cumva Moş Crăciun să neglijeze vreo dorinţă sau, Doamne fereşte, să lase vreun copil fără darul visat.

Scrisorile, chiar dacă toate semănau între ele prin aceea că îi cereau Moşului ceva, erau în acelaşi timp foarte diferite. După chipul şi asemănarea copiilor. Unele erau scrise curat, frumos, chiar caligrafic, pe hârtie liniată. Altele aveau pete de cerneală, litere strâmbe, rânduri care urcau sau coborau, de parcă ar fi vrut să iasă de pe coala de hârtie. Dar nu se deosebeau doar prin aspect, ci şi prin greşelile de ortografie şi gramatică - sau, în cazurile fericite, lipsa acestora; uneori, dintr-o epistolă scrisă mai în grabă lipseau litere; alteori, scrisorile păreau - şi chiar erau - scrise de părinţi sau de vreun frate sau vreo soră mai mare, evident la dictarea copiilor.

Spuneam cu vreo cincisprezece rânduri mai sus că scrisorile semănau între ele. Toate începeau cu "Dragă Moş Crăciun" şi continuau cu "te rog să-mi aduci...". Şi, în general, toate cereau cam aceleaşi lucruri: ciocolată, banane şi portocale, hăinuţe, jocuri Lego, Pokemoni, Action Men, păpuşi Barbie, puzzle, trotinete, triciclete, cărţi cu poveşti, patine... şi iar ciocolată, jocuri, Pokemoni, păpuşi Barbie... Crăciuniţa citea scrisorile copiilor, trecea în calculator ciocolata, bananele, păpuşile Barbie, trotinetele, Pokemonii...Cam monotonă activitate, am putea spune. Chiar plictisitoare. La un moment dat, pe Crăciuniţa aproape că o fură somnul. Dar când să adoarmă, privirea îi căzu pe un şir de cuvinte mai altfel decât se obişnuise: "Moş Crăciun, te rog să te duci şi la colegul meu de clasă Filip. Tăticul lui e şomer şi acum i-au evacuat din casă, iar copiii la şcoală spun că la el nu vine Moş Crăciun, că n-are casă unde să vină, dar eu te rog să-l găseşti, şi să-i duci ghete de iarnă, şi un fular, şi patine. Şi să-l ajuţi pe tatăl lui să aibă de lucru". Crăciuniţa, uimită (era prima oară când un copil îi cerea lui Moş Crăciun un dar pentru altcineva), puse scrisoarea deoparte, lângă jurnalul în care-şi scria cheltuielile zilnice şi întâmplările mai ieşite din comun. Asta după ce notă în calculator ghetele şi fularul pentru Filip. Şi patinele, fireşte. Cât despre băieţelul care trimisese scrisoarea, acesta uitase să ceară ceva şi pentru el.

A doua zi, ce să vezi? O altă scrisoare, şi mai ciudată: "Dragă Moş Crăciun, eu sunt în clasa întâi şi am scris până acum şaptesprezece poveşti, pe care le-am citit apoi copiilor din clasă, că ei nu ştiu încă să citească. Eu am învăţat să scriu şi să citesc demult de tot, de când aveam patru ani, şi am o carte cu autograf de la un scriitor adevărat. Eu vreau să te rog să-mi aduci talent, ca să ajung şi eu o scriitoare adevărată şi să scriu cărţi mari, ca acelea din biblioteca lui tata".

"Ha, ha, ha!", râse Crăciunel când Crăciuniţa îi arătă scrisoarea. "Păi să-i duc un calculator, ca să poată să scrie mai uşor, că talent n-am cum să-i dau". Apoi se duse să hrănească renii.

Crăciuniţa era de altă părere, dar n-avea rost să se certe cu fratele ei; gânditoare, puse cu grijă scrisoarea la un loc cu cea din ziua precedentă.

Trecură două zile fără evenimente, apoi o nouă scrisoare poposi alături de primele două: "Moş Crăciun, nu ştiu dacă ai să poţi să-mi aduci ce-ţi cer. Eu te rog să-mi aduci o minune. L-am auzit eu pe nenea doctorul spunându-i lui tata că e nevoie de o minune ca să se facă mama sănătoasă. Te rog eu să mă ajuţi acum, că atunci când o să fiu mare mă fac doctor şi o să inventez un medicament care vindecă toate bolile". Scrisoarea îşi găsi locul alături de celelalte două. Apoi, scrisorile acestea mai ciudate, mai deosebite, începură să vină din ce în ce mai des. Ziua şi scrisoarea. Uneori, chiar două pe zi. Crăciuniţa începuse de-acum să le aştepte, să le caute printre miile de răvaşe care soseau zilnic pe adresa lui Moş Crăciun.

"Moş Crăciun, te rog să-mi dai ceva să rămân copil, ca să vii la mine în fiecare an, toată viaţa".

"Moş Crăciun, eu te rog să-i spui doamnei educatoare să mă lase să fiu Moş Crăciun la spectacol. Mi-a zis că fetele nu au voie. De ce nu au voie?". Aici, Crăciuniţa oftă şi o lacrimă i se rostogoli pe obraz. "Eu şi când ne-a întrebat ce vrem să ne facem când vom fi mari am spus că vreau să fiu Moş Crăciun, ca să merg în toate casele, copiii să spună poezii, iar eu să le dau daruri. E cea mai frumoasă meserie!"

"Eu, când voi fi mare, voi fi preşedinta Europei şi am să rezolv toate problemele copiilor şi oamenilor, dar până atunci te rog să-mi aduci un pic de infinit sau măcar o carte despre infinit. Sper că ştii ce-i aceea infinit, că mie mi-a explicat Muşa. Muşa e mătuşa mea".

"Dragă Moş Crăciun, eu te rog să-i aduci Oanei un ursuleţ nou, de pluş maro, că pe cel vechi i l-am stricat eu când am vrut să-i pun un motor cu baterie, ca să se mişte singur. Eu când eram la grădiniţă o iubeam pe Anamaria, dar acum o iubesc pe Oana, şi când am să fiu mare am să fac jucării pentru copii, dar mai mult pentru băieţi, pentru că fetele se joacă mai mult cu păpuşi".

"Moş Crăciun, eu am o problemă. Am făcut cu mai mulţi băieţi din clasă o formaţie şi am dat mai multe spectacole anul trecut, dar acum ne-a plecat basistul, aşa că te rog să-i aduci lui Mihai o chitară bas, ca să poată cânta cu noi".

În fiecare seară, după ce-şi termina treburile, după ce toţi ai casei se duceau la culcare, Crăciuniţa citea şi recitea aceste scrisori, se gândea la copiii care le scriseseră: copii talentaţi, copii deştepţi sau, pur şi simplu, buni la suflet. Ce să facă pentru ei, ce să le dăruiască? Grea întrebare. Câte nopţi nedormite, câte gânduri, câte frământări...

Treceau zilele şi nopţile, se apropia iarna, căzuseră deja primii fulgi de zăpadă în toată emisfera nordică (în cea sudică, oamenii se duceau la plajă. Acolo, de Crăciun, doar în poze au zăpadă). Ninsese deci, semn că Zăpezica îşi pieptăna cosiţele, dar Crăciuniţa încă nu găsise răspuns la următoarele întrebări: "Ce să le dea celor care nu cer nimic? Dar celor care cer ceea ce numai Dumnezeu poate să dea: talent, minuni sau... un pic de infinit? Ce să facă ea, ce să născocească?"

O nouă scrisoare, sosită doar cu câteva zile înainte de Crăciun, îi dădu ideea.

"Dragă Moş Crăciun, eu aş dori, dacă poţi să-mi aduci, o pereche de aripi, ca să pot să zbor departe".

Asta era! Aripi. Sigur că da! Aripi pentru copiii care vor să zboare. Dar ce fel de aripi? Din pene, ca ale păsărilor? Din metal, ca ale avioanelor? Crăciuniţa dădu din cap, nemulţumită. De ce nu avea mai multă imaginaţie? Îşi dădu singură răspunsul: pentru că gândea ca un om mare, nu ca un copil. Reciti scrisorile, pe unele chiar de două ori, până în mintea ei deveni clar cum trebuie să arate aripile. Apoi se apucă de treabă. Lucră zi şi noapte, fără să doarmă, fără să mănânce. Cu o zi înainte de Crăciun, se declară mulţumită. Aripile arau gata.

Mai rămânea o singură problemă: cum să ajungă aripile la copii? Crăciunel o refuză categoric:

- Am deja prea multe daruri de dus. Iarăşi va trebui să fac mai multe drumuri, mai vii şi tu cu aripile astea... Nu zic, ideea nu e rea, dar eu nu am cum să te ajut. Gândeşte-te că am de vizitat milioane de copii...

Crăciuniţa trebui, deci, să se descurce singură. Se decise fără să stea prea mult pe gânduri. Le va duce chiar ea, cu sania argintie. Dar nu se va mai deghiza în Moş Crăciun, asta nu, niciodată, după ce păţise anul trecut. Va merge ca ea însăşi. Se înveşmântă într-o mantie roşie, tivită cu blană albă, îşi puse cizmuliţe elegante, cu toc înalt, tot roşii, tot cu tiv de blăniţă, se fardă, îşi despleti părul şi şi-l pieptănă cu grijă. Avea părul lung, blond şi ondulat; buclele aurii i se revărsară pe umeri şi pe spate. Se privi în oglindă. Da, arăta foarte bine. Exact cum trebuia. Urcă în sanie şi, cu pletele fluturând, porni la drum.

În anul acela, mulţi copii au primit, pe lângă alte daruri, şi o pereche de aripi. Străvezii şi strălucitoare, ca ale îngerilor, aceste aripi aveau însuşiri miraculoase: cei care le primeau deveneau mai buni, mai deştepţi, mai talentaţi, mai curajoşi, mai puternici... şi doar ei puteau să le vadă, nimeni altcineva.

Numai târziu, uneori după ani de zile, îşi dădeau seama cei din jur şi se minunau: "Ia uite cum reuşeşte copilul ăsta să facă tot ce vrea, parcă ar avea aripi!". Singura care nu se mira (dar se bucura de fiecare dată) era Crăciuniţa. I se părea lucrul cel mai firesc din lume ca aceia cărora le-a dăruit aripi să ia premiul Nobel, să ajungă şefi de stat, să scrie cărţi sau, pur şi simplu, să facă bine celor din jur.



De atunci, aşa a rămas: în fiecare iarnă, Moş Crăciun vine cu daruri la toţi copiii, dar numai la unii dintre ei - şi aţi înţeles, desigur, la cine - vine şi Crăciuniţa...



Editura LiterNet   Prima pagină   Cuprins   Pagina anterioară   Pagina următoare

Editura LiterNet, 2003