De ce oare lebedele nu stau cu noi de Crăciun? Lor nu le aduce Moşul daruri? Dar acolo unde se duc ele, în ţările calde, există brazi de Crăciun?
Călinuş stătea pe malul lacului, tulburând din când în când luciul apei cu câte o piatră, aruncată neglijent, în timp ce gândurile îi zburau alături de lebedele care îşi luaseră zborul. Spre ţările calde, aşa îi spusese lui cineva. Cine anume, nu-şi mai aducea aminte, nici nu era important. Cert este că prinţesele lui, pe care le admira ore în şir toată vara, îşi luau zborul o dată cu prima brumă şi mai apăreau tocmai primăvara viitoare.
Era atât de fascinat de eleganţa cu care stăpâneau lacul, încât stătea ore în şir să le admire. Tovarăşii lui de joacă începuseră chiar să-l ia peste picior şi îl porecleau Lebădoiul. Doar Cora, colega lui din prima bancă, îi împărtăşea cumva pasiunea, însă doar pe furiş, ca să nu-şi atragă, la rândul ei, cine ştie ce poreclă de la copiii răutăcioşi.
Astăzi însă, văzându-l atât de trist pe Călinuş, îşi luase inima în dinţi şi se aşezase alături de el pe malul lacului.
- Ştii, Cora, rupse el tăcerea într-un târziu, dacă aş avea aripi, mi-aş lua acum zborul după ele... Tare aş vrea să ştiu unde se duc. Cred că m-ar primi în stolul lor.
- Poate, dacă am fi cuminţi, ar apărea Zâna cea Bună, spuse visătoare fetiţa. Cu bagheta ei magică ne-ar putea transforma în două lebede şi am putea să zburăm după ele. Sau poate ne-ar duce ea în zbor până în ţările calde.
- Dar tu nu vezi că nu vine Zâna cea Bună? Dacă ai şti cât am rugat-o...
- Poate n-ai rugat-o aşa cum trebuie. Sau poate n-ai fost destul de cuminte.
- Hai s-o rugăm împreună!
- Hai!
Cei doi copii îşi împreunară mânuţele, închiseră ochii şi începură să se roage fierbinte.
Au trecut aşa minute, poate chiar ore, dar Zâna cea Bună nu se arăta. Dezamăgiţi, cei doi copii se îndreptară spre casele lor. Începuse să se întunece, iar frigul devenea pătrunzător.
* * *
A doua zi, la şcoală, Doamna i-a pus pe copii să deschidă caietele de compunere şi să aştearnă pe hârtie o scrisoare către Moş Crăciun, în care să-i spună acestuia ce cadouri îşi doresc şi, pentru a fi cât mai convingători, să-i povestească Moşului cât de cuminţi au fost şi câte fapte bune au făcut de anul trecut. Într-un minut, peniţele au început să alerge frenetic pe hârtie. Imaginaţia copiilor nu avea limite când era vorba de darurile pe care şi le doreau. Într-o cascadă ameţitoare se înşirau în compunerile lor toate visele copilăriei. Mai greu a fost când a sosit timpul să povestească faptele bune. Dar, cu puţină imaginaţie, a fost trecut şi acest obstacol. Se gândeau ei că Moşul oricum nu va avea timp să verifice toate scrisorile şi, în plus, el era tare bun. Chiar dacă s-ar fi prins că Paulică, de exemplu, s-a dus să joace fotbal în loc să plivească de buruieni răsadurile de roşii din curtea bunicii, nu s-ar fi supărat prea tare. În fond, nu erau chiar atât de multe buruieni, iar roşiile bunicii oricum erau cele mai bune.
Călinuş însă nu părea atins de frenezia colegilor lui. A stat o vreme şi a privit în gol, cu foaia albă în faţă. Gândurile îi zburau departe, departe de tot, către ţările calde, acolo unde erau lebedele lui dragi. Într-un târziu a simţit mâna Doamnei, care îl mângâia uşor pe cap. A luat stiloul şi a început să scrie:
"Dragă Moş Crăciun,
Anul acesta am o rugăminte specială pentru tine. Aş vrea să împodobeşti cu peştişori de argint bradul pentru mine şi să-l duci lebedelor, acolo unde sunt ele şi, dacă nu-ţi cer prea mult, te-aş ruga s-o convingi pe Zâna cea Bună să mă ducă în zbor până la ele, doar atât cât să le văd puţin cum se bucură. Dacă faci asta pentru mine, îţi promit, Moşule, că voi fi cel mai cuminte băieţel din lume şi că n-am să le mai supăr niciodată pe mama şi pe Doamna. Îţi promit solemn, Moşule".
Doamna, care în timp ce Călinuş scria cu mâna uşor tremurândă, rămăsese în spatele lui, şi-a şters pe furiş o lacrimă rebelă şi a început să adune caietele copiilor. Soneria vestea încheierea ultimei zile de şcoală. Începea vacanţa de Crăciun.
* * *
În Ajunul Crăciunului căzu prima ninsoare din acel an. Ningea frumos, cu fulgi mari şi grei. Copiii, în culmea fericirii, luaseră cu asalt derdeluşul. Oameni de zăpadă răsăreau pe bandă rulantă. Doar Călinuş nu era în apele lui. Trăgea fără chef de sfoara de la sanie, iar paşii i se îndreptau şovăielnic spre lac. Degeaba l-au strigat copiii, degeaba au aţintit asupra lui artileria grea de bulgări de zăpadă. N-au reuşit să-l abată din drumul lui. Lacul era vânăt şi încreţit de vântul tăios. Încă nu se lăsase gerul, dar peste câteva zile, dacă vremea o ţinea tot aşa, gheaţa va pune stăpânire pe tărâmul lebedelor lui dragi.
Stătu aşa o vreme, spărgând din când în când oglinda apei cu câte un bulgăre pufos, în vreme ce gândurile îi zburau departe, tocmai la Polul Nord, unde Moş Crăciun probabil că făcea ultimele pregătiri înainte de a-şi lua zborul, încărcat cu daruri, către copiii din lumea întreagă. Era tare curios să vadă dacă Moşul îi va îndeplini şi lui dorinţa. Se gândea că poate nu primise scrisoarea lui. O întrebase pe Doamna dacă nu trebuia să-i fi expediat scrisoarea, dar oricum nu ştia adresa exactă. Doamna l-a liniştit, spunându-i că Moşul primeşte dorinţele copiilor, prin telepatie, de îndată ce sunt formulate. Aşa mai mergea. Dar din câte milioane de rugăminţi primeşte, oare nu mai uită din ele, că doar e bătrân? Moşul nu uită niciodată, îl asigură din nou Doamna, pentru că are o puzderie de îngeraşi în jurul lui, care le notează sârguincios pe toate. Nu era el convins pe deplin, dar nu mai era mult şi avea să vadă singur dacă a avut sau nu dreptate. Deja se înserase, iar a doua zi de dimineaţă avea să vadă cu ochii lui. Plecă parcă mai voios spre casă. Din bucătărie venea o mireasmă îmbietoare de cozonaci bine crescuţi, iar pe masă îl aştepta cana cu lapte cald, îndulcit cu miere. Ca niciodată, s-a culcat înainte de nouă. Mai erau doar câteva ore...
* * *
O lumină puternică îi inundase brusc odaia. Fereastra se deschisese larg, dar de afară nu venea frigul pătrunzător de decembrie, ci un vânticel călduţ, cu aromă de iasomie, care parcă îl lua în braţe şi îl trăgea uşor către geam. Se lăsă purtat fără nici o împotrivire. Afară, într-o caleaşcă viu colorată, la care erau înhămaţi patru bidivii, îl aşteptau Cora şi o doamnă înaltă, tulburător de frumoasă, îmbrăcată cu o blană de hermină şi cu o coroniţă din frunze de salcie făcute din foiţă de aur. Era chiar Zâna cea Bună. Mut de uimire, se uita când la Zână, când la Cora, când la bidiviii care dădeau semne vădite de nerăbdare.
- Hai, Călinuş, urcă, îi spuse Cora, întinzându-i o mână.
- Hai, Călinuş, îl îndemnă şi Zâna.
- Dar unde mergem?, întrebă el mai mult curios decât temător.
- Zâna ne-a ascultat ruga şi ne duce în ţările calde, să petrecem Crăciunul cu lebedele.
- Bine, dar ce-o să spună mama?, întrebă el cu jumătate de gură, în timp ce dintr-un salt era deja în caleaşcă.
Zâna scoase atunci de sub haină o biciuşcă strălucitoare, cu care îi atinse uşor pe bidivii. Aceştia nechezară scurt, îşi desfăcură aripile şi porniră în zbor. Lacul rămăsese undeva jos şi se făcea din ce în ce mai mic, până când dispăru cu totul. Pluteau printre nori, iar Zâna fredona un cântec duios. Lui Călinuş îi bătea inima în piept, mai să iasă afară. O prinse pe Cora de mânuţă şi se cuibăriră amândoi în pernele moi ale caleştii.
După un timp, începură să coboare vertiginos. Peisajul era complet schimbat. Cu respiraţia tăiată, Cora şi Călinuş pluteau printre palmieri, dune de nisip, ape de culoarea smaraldului. Caleaşca se opri lin într-o oază, iar Zâna îi invită pe copii să coboare. Pe un tăpşan de iarbă rozalie, lângă un izvor, câteva fete se hârjoneau de zor. Toate aveau părul negru ca de smoală, lung până la brâu, şi erau îmbrăcate în rochii albe de in, lungi şi vaporoase.
O muzică lentă şi tulburătoare picura diafan, nu se ştie de unde.
- Unde suntem?, întrebă Călinuş, care îşi reveni primul din uimire.
- În Ţinutul Lebedelor, îi răspunse una dintre fete, luându-i pe amândoi de mână şi introducându-i în hora lor.
- Bine, dar unde sunt lebedele?, îşi dădu Cora glas nedumeririi.
- Cum unde? Peste tot... Noi suntem lebedele, îi răspunseră fetele în cor.
Fără să mai aştepte o altă întrebare plină de nedumerire din partea celor doi copii, fetele urcară pe rând în vârful unei stânci, de unde începură să sară, tot pe rând, în apă. De cum atingeau suprafaţa cristalină a heleşteului, se preschimbau pe loc în lebede.
- Veniţi, veniţi, îi îmbiau ele pe cei doi copii, rămaşi pironiţi pe malul apei.
Atunci, Zâna îi luă pe amândoi de mânuţe şi îi conduse cu delicateţe spre lebede. Spre marea lor uimire, când atinseră luciul apei, văzură că puteau păşi ca pe uscat. Îmbătat de fericire, Călinuş o rupse la fugă spre lebede, care începuseră un alt dans, mult mai graţios decât cel din oază. Ajuns în mijlocul lor, băiatul îşi aminti brusc de scrisoarea către Moş Crăciun.
- Voi aveţi aici brad de Crăciun?, le întrebă el pe lebede.
- Nu, nu avem, îi răspunse una dintre ele. Suntem sub puterea unei vrăji, care ne împiedică să ne bucurăm de sărbătorile de iarnă, până în clipa în care un suflet curat se va gândi la noi şi va renunţa de bună voie la darurile lui, pentru a ni le oferi nouă.
- Bine, dar eu exact asta i-am cerut Moşului anul acesta!, spuse Călinuş dintr-o suflare.
- Până nu ne va spune chiar el, vraja nu se va destrăma, spuse una dintre lebede.
- Moşule, Moşule, prinse atunci să strige copilul, ridicându-şi privirea spre cer. Moşule, nu-i aşa că ai primit scrisoarea mea? Răspunde-mi, te rog!
Atunci, din înaltul cerului, se auzi un glas, la început vag, apoi din ce în ce mai clar:
- Călinuş, Călinuş!
- Sunt aici, sunt aici, striga copilul, în timp ce lebedele păreau că se îndepărtează din ce în ce mai mult...
* * *
- Călinuş, Călinuş, trezeşte-te!
Copilul deschise deodată ochii şi o văzu pe Cora, alături de mama lui. Sări din pat şi se duse glonţ la fereastră. Copacii, împovăraţi de omăt, păreau că zâmbesc luminaţi de un soare vesel. Nici urmă însă de palmieri, lebede sau zâne. Aşadar, totul nu fusese decât un vis. Dezamăgit, Călinuş se întoarse în pat şi îşi ascunse faţa în pernă.
- Hai, îmbracă-te, trebuie să vezi neapărat ceva, îi spuse atunci Cora.
- Ce să văd, nu vreau să văd ce mi-a adus Moşul. Înseamnă că n-a ţinut cont de rugămintea mea.
- Hai, nu fi încăpăţînat, insistă fetiţa. Îmbracă-te mai repede.
Într-un sfert de oră fu gata, sorbi în grabă cana cu lapte, muşcă de două ori din felia de cozonac şi îşi luă în grabă paltonul. Curiozitatea era mai puternică decât foamea. Cei doi copii porniră pe cărarea îngustă, croită printre nămeţi, şi ajunseră pe malul lacului.
De data asta, Călinuş se ciupi de obraz, ca să se asigure că nu visează. Pe lac plutea zgribulită o lebădă. O privi preţ de câteva clipe, apoi o zbughi spre casă, fără nici o explicaţie, spre nedumerirea Corei. Se întoarse curând, ducând în spate o desagă voluminoasă.
Într-o oră, singurul brad de pe marginea lacului era împodobit cu globuleţe, bomboane în staniol şi multă, multă beteală. Iar Călinuş stătea pe vine, la marginea apei, aruncând bucăţele de cozonac, murmurând aşa, doar pentru el: