A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi spus nimic; pe când vremea nu-ncăpea în ceas, iar cucul sărea ca un purice, a fost - cum ziceam - un cântecel de leagăn. I-l cânta, unui prunc, mama lui, într-o seară de iarnă, ca să-l înveţe de mic să fie mare:
Nani, nani, băieţel
Să creşti mare, norocel,
Băieţel înfăşeţel.
Vino lume să mi-l vezi,
Şi-n minuni să te încrezi,
Că minunea-i lângă tine
De n-o vezi alta, nu vine.
Nani, nani, băieţel,
Să ajungi un voinicel!
Afară trosnea pământul de frig, înăuntru trosnea focul, iar tatăl îşi privea nevasta cea frumoasă şi băieţelul cel voinic. Era obosit. Simţea ceva, aşa, ca o apăsare pe suflet. Se uita şi nu înţelegea de ce. Pasămite, el nu ştia că se-nsurase cu una dintre cele două zâne ursitoare, dar vedea că, de-un timp, toate cele i se netezeau înainte, ca un făcut. Tot privind, gândind şi pândind, adormi. Deodată, odaia se umplu cu o lumină albastră. Venise ursitoarea Uitarea. Începu a-i dori băieţelului să fie puternic, frumos, iubit, s-ajungă un om bogat, ba chiar rege sau împărat. Tânăra lui mamă pe dată îşi aminti cine era şi-şi ursi şi ea băiatul, dându-i gingăşie şi tandreţe. Însă, oarbă de dragoste, vru să-i dea mai multe şi mai mult, şi-şi convinse sora să-l menească să caute în viaţă ce-i altceva, altfel, altcumva, ce-i nespus, ce-i desăvârşit şi nemaiîntâlnit. În schimbul acestei meniri, sora mai mare, Uitarea, o făcu pe cea mică să-i promită că va părăsi cele pământeşti şi va reveni la viaţa ei de zână.
- Aşa-i soarta în viaţă: e iubire şi uitare! - zice ea îndreptându-se spre poarta albastră din perete.
Repede, tânăra mamă şi-a dat seama că n-a căpătat un dar, ba dimpotrivă, iar nemaivăzutul ăsta finit sau nesfârşit, cum o fi, s-ar putea să nu-l facă fericit pe puiul din leagăn.
- Întoarce-te, nu pleca, striga ea în faţa peretelui albăstrit de lumină. Dacă am greşit? Nu-l pedepsi pe altul pentru vrerea mea. Am cerut prea mult, din prea multă dragoste.
Tatăl, auzind-o, se trezi şi-o luă în braţe.
- Ce-i cu tine, iubita mea? Ce ai? Eşti bolnavă, am simţit eu. Nu mai plânge, cunosc eu plânsul ăsta.
- Cheam-o, cheamă-le!, hohotea tânăra mamă. În împărăţia noastră, unde oamenii sunt conduşi de nevăzuţi, unde lucrurile se fac după voia celor duşi şi nu după voia celor care sunt, am cerut ceva care oricând poate fi altceva... Scapă-l, scapă-mă, hohotea zâna.
Blestemând, el ieşi afară, în viscol, să caute ajutor. Nu auzi decât vântul, îngroşându-se şi trecând pe lângă el. Se-ntoarse în cămăruţa lor caldă, îşi luă puiul în braţe şi-i spuse:
- Taci, cu tata, puiule. De-acum trebuie să-nveţi să fii bărbat, înainte de a fi prunc. Ai auzit, Tudor?
Tânăra zână, pe zi ce trecea, devenea mai străvezie, până ce pieri cu totul.
De-atunci, cele două ursitoare începură din nou să umble împreună la căpătâiul nou-născuţilor şi să-i menească.
Dar, în acea împărăţie, ele aveau un mare duşman, Moroiul. Era stafia unui sfetnic de taină al împăratului, Marele Protector, care condusese împărăţia pe când împăratul era doar un copil. Se spunea că-i plăcuse atât de mult puterea încât până şi după moarte pustia cu un vânt rece ţinuturile, îndemnând oamenii să pună mai presus banii decât iubirea. De atunci, ţara era din ce în ce mai secătuită, iar locuitorii ei - din ce în ce mai arţăgoşi şi mohorâţi. Iar banii adunaţi se isprăveau repede, cheltuiţi pe rele şi pe necinste.
Vremea îşi picura tăcut zilele şi nopţile, iar băiatul a crescut întocmai după cum fusese ursit: frumos şi puternic, tandru şi gingaş, iubit de oricine-l vedea. Nu era însă ispravă cu care să nu se măsoare, nu era veste pe care să n-o cerceteze, nu era fiară pe pământ pe care să nu vrea s-o doboare.
În acele timpuri, împăratul ţării începuse să nu se mai odihnească nopţile, din cauza grijilor. Ziua îşi privea cu mirare sfetnicii, pe care aproape că nu-i mai recunoştea, atât de obosiţi, de bătrâni şi de hoţi i se păreau, iar noaptea bântuia prin palat, vorbind de unul singur. Se simţea părăsit, se gândea că trecuse cu mult de jumătatea vieţii şi voia să treacă fericirea conducerii împărăţiei pe umeri mai tineri şi mai puternici.
- Prinţesa e destul de mărişoară, mititica. Ce-ar fi s-o mărităm?, mormăia el.
- Odihniţi-vă, înălţimea voastră, veghez eu, auzi împăratul vocea Moroiului. Se-ntoarse şi-i văzu umbra mare şi neagră coborând în faţa lui.
- Nu te-am chemat, se răsti împăratul la stafia Marelui Protector, omul cu ajutorul căruia domnise pe vremea când, copil fiind, îşi pierduse părinţii.
- Mintea fuge înaintea puterii. Pe vremea când nu eram doar o umbră, şi eu simţeam asta. Dar nu v-am lăsat singur pe lume, vin când vă este greu şi v-ajut. Veghez eu, odihniţi-vă.
Împăratul dădu să se aşeze pe tron, dar sări ca ars când băgă de seamă că tronul era moale ca un ou cleios. "O fi vreun semn, că treburile nu merg bine", îşi zise el, dar imediat se răzgândi:
- Ce are tronul, parcă se topeşte?, se răsti el la Moroi. Fă ceva, nu vezi că nu mă mai primeşte?
- Înălţimea voastră, împărăţia-i tot mai seacă, oamenii aveau un munte...
- Ştiu, plin cu fier, pentru toţi supuşii. Ai făcut din el o secure. Una singură...
- Securea împăratului. Puterea...
- Care împărat?, îl întrerupse din nou acesta. Un bătrân obosit şi confuz, un moşneag cu tutore şi cu un tron moale ca mămăliga.
- Întocmai, înălţimea voastră. Dacă mă ascultaţi, veţi avea altul, dintr-un singur arbore. Al împăratului. Un singur copac pentru securea asta. Puterea şi viaţa într-un singur loc, în mâna majestăţii voastre.
Şi Moroiul, cu vorbe liniştite care curgeau ca untdelemnul în şuvoi subţire, îl convinse pe împărat să ia toate păşunile de la supuşi, să le strângă într-un un singur arbore, iar în locul acestora să dea supuşilor, în loc de bani, timp. Timp pe care să-l hotărască fiecare cum vrea. Unul, dacă vrea primăvară, va avea tot dreptul să trăiască astfel. Iar altul, dacă visează la zăpadă şi săniuş, să se veselească toată viaţa în Sărbătorile de Crăciun.
- Le dăm vise, obţinem şi noi timp, înălţimea voastră. Iluzii. Şi facem şi o sărbătoare mare, în care chemăm voinici puternici, să alegem un ginere destoinic. Da sau nu?
- Ce?, pufni împăratul. Da!
- Sigur?
- Nu! Da!, mormăi din nou împăratul şi ieşi din încăpere cât putu mai repede, ascunzându-se apoi după un stâlp mare.
Stafia Marelui Protector scoase un hârâit de satisfacţie, umbra lui învălui tronul ca un aer din ce în ce mai gros.
- Am câştigat, ai mei sunt toţi! O ţară! Un neam! Toţi ca unul şi unul ca toţi! Ai mei vor fi. Pentru mine e tronul ăsta, pentru mine - hohotea el.
Împăratul îl privea şi se gândea că, legat de cuvântul împărătesc pe care şi-l dăduse în schimbul jocului de-a amintirea cu care Moroiul îl ademenise, ajunsese de fapt la cheremul vrerilor acestuia.
- Eu domnesc asupra oamenilor, iar nevăzutul nu mi se supune, se gândea el. Mi-era dor de unul de-ai mei şi el mi-l aducea parcă aievea. Am trăit o viaţă în trecut, cu cei morţi, cugetă împăratul.
- Mi s-a spus că tu îmi scurtezi scaunul, ţipă el.
Moroiul zbură speriat spre tavan şi zise:
- Sunt doar o umbră, ce pot strica eu... Să mergem în birou, să dăm proclamaţia către ţară.
- Am avut încredere în tine, dar nu te-am iubit niciodată, aşa să ştii, Moroiule.
- Împărăţia se conduce cu raţiune, nu cu iubire, răspunse stafia. V-am învăţat de mic, înălţimea voastră, să vă feriţi de sentimente şi nu m-aţi ascultat. V-aţi iubit supuşii? Aţi greşit. La fel aţi făcut şi cu împărăteasa, şi cu Prinţesa, fiica dumneavoastră.
- Ce-ai cu ea?
- Raţiune şi memorie, asta e deviza noastră, mereu trebuie să vă atrag atenţia. După ce v-aţi pierdut părinţii şi împărăteasa, eu nu v-am lăsat să-i uitaţi, vi i-am adus înaintea ochilor, să nu fiţi singur şi să nu cădeţi în starea aia stupidă, de prostie numită dragoste. Nu-i demnă de-un împărat. Acum însă, Prinţesa...
- E vie, las-o în pace! Şi fără dragoste nu pot, spuse împăratul. Când îmi amintesc din ce nopţi de iubire a apărut Prinţesa asta mică a tatii... mi se face somn, glumi el. Îmi trebuie un ginere, vezi ce faci, îi mai spuse el umbrei. Apoi plecă, urmărit de bâzâitul nemulţumit al acestuia.
- Uitarea şi Iubirea, duşmancele mele. Zânele ursitoare cu care am de-a face de-o viaţă. Le-o coc eu, hârâi Moroiul. Împăratul încă nu uită ce trebuie să uite şi tot mai iubeşte pe cineva. Trebuie să mă grăbesc, hotărî apoi, prelingându-se prin aer.
În preajma Crăciunului, în împărăţie, Biroul de Presă al împăratului trimise înştiinţarea că măria sa cheamă la curte orice tânăr, de viţă nobilă sau nu, să-şi măsoare puterile şi dibăcia pentru a dobândi mâna prinţesei şi jumătate din împărăţie. Condiţia era ca acesta să doboare pădurea bătrână, adunată într-un singur arbore, cu securea de fier a împărăţiei. Începură sărbătorile mult mai devreme. Oamenii uitau tot mai des de datini. Fiind înştiinţaţi că fiecare poate trăi ce timp va voi, în schimbul bucăţii de pădure avute, în curând, în întreaga ţară, puteai vedea oameni cocoţaţi în copaci, făcând plajă în plină iarnă sau înălţând căpiţe de zăpadă pentru a hrăni vitele. Vistiernicul nu mai ieşea din scorburi, unde căuta comori, iar comandantul începu să strângă pietre pentru dotarea oştirii. Era singurul fel în care credea el că poate face rost de arme, umbla îmbrăcat în piei de animale de colo până colo, clădind grămezi de pietre şi cărându-le în depozite. Trecu timpul, veni primăvara, apoi vara, oamenii tot într-o sărbătoare o duceau şi tot astfel până în preajma următorului Crăciun.
- Turnul Babel. Ăsta e turnul Babel, zicea împăratul. Aia mică n-o să-şi găsească soţ. Care-i ăla care să poată urni securea uriaşă?, se văita el în sinea lui. Am greşit.
- Ba nu, tată. Marea Sărbătoare trebuie să se termine. Ce fel de prinţesă sunt eu dacă nu pot alege singură? Vreau astăzi să-mi aleg bărbatul, îi spuse într-o zi Prinţesa.
- Pe toţi i-ai alungat până acum. Ba că Prinţul de Est era urât, ba că celălalt, în loc de făgăduieli de dragoste, a pus condiţii, ba că...
- Oricum, nici unul n-a ridicat securea, tată. Pentru că nici unul nu mă iubea.
Şi, fără să-i dea cuiva timp să se dumirească, roşind, trece printre tinerii adunaţi la curte şi cu voce sigură zise:
- Acela-i mai frumos! Păşi prin mulţime, prinse de mână un băiat, pe Tudor, şi-l duse în faţa împăratului.
- Acesta-i.
- Cine alege gunoaiele din bucate?, puse iute împăratul prima întrebare.
- Vântul, răspunse tânărul cu o voce de vioară.
- Aşa-i, încuviinţă bătrânul.
- Întrebarea a doua: cine nu moare niciodată?
- Vremea, porcul, apa, strigau ceilalţi flăcăi adunaţi în sala tronului, bulucindu-se în jurul împăratului.
- Umbra, răspunse fără greş băiatul.
- Întrebarea a treia, anunţă împăratul. La cine se gândeşte Prinţesa?
- La mine, răspunse vioi tânărul. Mă cheamă Tudor.
- Du-ţi alesul la copacul cel mare, fata mea, du-l, însă nu înainte de a şti cine-s părinţii unui tânăr atât de frumos şi isteţ.
- Oameni obişnuiţi, înălţimea ta. Ca mine, răspunse Tudor. Dacă voi doborî Copacul cel Mare însă am şi eu o dorinţă.
- Spune, mormăi nemulţumit împăratul.
- Când mă voi însura, nunta să fie a mea, nu a altora. Alteţa sa Prinţesa şi-a ales bărbăteşte un bărbat, e rândul meu acum.
Împăratul şopti uluit Prinţesei:
- L-ai găsit şi tu ca pe un buric în mijlocul burţii, apoi se întoarse spre Tudor şi-i spuse:
- De vrut văd că vrei multe. Ai arătat că desluşeşti destule. Te întreb însă dacă vei fi în stare să ridici toporul, pe care nimeni nu l-a putut clinti până acum, şi dacă vei putea să dobori arborele acela uriaş de-afară?
- Pe lângă minte şi faţă pot duce şi greul pe braţe, răspunse băiatul, ieşind cu întreg alaiul de curteni în marea grădină a palatului.
Prinţesa rămase singură în marea sală. Lângă ea, veniră neauzite cele două zâne ursitoare, Uitarea şi Iubirea, îmbrăcate ca două doamne de la curte.
- Iubeşti lumea, Prinţesă?, o întrebă una dintre ele.
- O iau aşa cum e.
- Şi cum e?
- Urâtă, răspunse supărată Prinţesa. Îmi alesesem soţul, pe Tudor. Ce nevoie mai era de proba cu securea?
- Când pierde unul, câştigă altul şi lumea rămâne în hotarele ei, spuse o ursitoare şi începură amândouă cu mare grijă s-o sfătuiască: Omul e mai puternic când se simte iubit, îi spuseră ele, îndemnând-o să se ducă afară, lângă Tudor, şi să-l îmbărbăteze.
- Aveţi dreptate, răspunse mica prinţesă. Înfrânt sau victorios, omul ăsta e ales şi al meu rămâne. Eu l-am vrut. Nu-mi aduce mie bărbat o secure. Oricât de mare ar fi ea!
În sală se făcu întuneric, pâlpâiau doar, depărtate ca nişte licurici, florile albastre ale celor două zâne. Razele lor subţiri şi tăioase descoperiră într-un colţ silueta contorsionată a Moroiului, aşezat în extaz pe tronul care se scursese în acea parte a sălii. Hârâia gros, bucurându-se dinainte că împăratul nici de astă dată nu va găsi ginere. În curând, împărăţia va ajunge în desăvârşită nemişcare, va fi a mea, a mea, se bucura el.
Dar cum hârâia el acolo, sucindu-se şi răsucindu-se pe tronul moale, de afară se auzi vocea prinţesei, care-i striga lui Tudor:
- Aşa! Poţi! Nu te opri! Ştiu asta pentru că te iubesc!
- Milă!, ţipă Moroiul speriat. Opriţi-vă! Nu atingeţi Marele Copac!
Dar, de deasupra tronului, se-auzi un zgomot de arbore care cade şi o ţeapă uriaşă, cât un trunchi, îl ţintui pe tron. Asemeni unui balon care se sparge, umbra lui începu să se dezumfle şi, aruncată-ntr-un colţ, rămase doar o siluetă subţire, ca o sperietoare în lan.
- Dumnezeu să-l ierte, spuse zâna Iubirea. De-abia acum a murit. Înghesuit, cum a trăit.
- A-nvăţat Tudor să cioplească parul cu care să prindă ţânţarul, râse şi Uitarea.
- Ajunge cât rău a făcut, să-l scoatem de aici.
- Atâţia ani a făcut rău, cum e posibil?
- Omul e măsura fricii lui, îi răspunse cealaltă, dispărând lin.
În uralele de-afară, uşile palatului se deschiseră larg şi, în lumina puternică, tronul deveni măreţ şi solid, dominând singur încăperea. Ca valurile, murmure de bucurie pătrundeau şi se stingeau, însoţindu-i pe Tudor, pe împărat şi pe Prinţesă.
- Se cuvine, fiule, să-ţi mulţumesc. Mi-ai redat tronul şi ţara. Te voi numi Prinţ şi vei primi mâna fetei.
Ce spui?
Mirat de tăcerea lui Tudor, împăratul se-ncruntă. Prinţesa însă îl întrebă:
- Nu-i de ajuns? Ştii că te iubesc.
- Sunt fericit, răspunse Tudor. Însă întotdeauna se poate mai mult.
- Ha!, îşi plesni împăratul palmele.
- Dragostea nu e vicleană, spuse Prinţesa.
- Mă întrebam dacă mi se potriveşte ce-am câştigat azi. O nevastă frumoasă şi onorurile împăratului, dar ştiu că orice om vrea mai mult, altcum şi altfel.
Ce-i ciudat în asta?
- Vorba lungă, boală sigură. De ce-ai venit la Curte, dacă de fapt nu vrei să te însori?
- Astâmpără-te, Prinţesă. Am spus că vei fi nevasta mea şi vei fi. M-ai ales cu bărbăţie şi mi-a plăcut. Te-am răsplătit cu fapte de bărbat. Acum suntem chit. Numai că eu - şi asta trebuie s-o ştii - trebuie să fiu liber, să fac ce vreau, să găsesc ce caut.
- Şi n-ai găsit?
- Am femeia în palmele căreia îmi pot pune soarta, fără ca ea să mi-o scape pe jos. Asta am, ştiu. Dar eu - şi e cinstit să ştii lucrul ăsta - caut nici eu nu ştiu ce. Asta mi-este firea..., mai spuse Tudor luând-o în braţe şi ridicând-o la pieptul lui.
- Ăsta-i omul menit să fie nemulţumit de ce are, îşi spuse împăratul în barbă. Păi, minunea o căutăm toţi, răsuflă el greu şi porunci: Să-nceapă nunta!
Pe dată, oamenii îşi veniră în fire şi începură pregătirile. Se bucurau până şi păsările văzduhului. Zburau şi ciripeau prin pădurile revenite la locurile lor. Dansau copiii pe străzi, nămeţii mari erau bătătoriţi de atâta voie bună. În palat, peste tot se-auzeau cântece, iar vistiernicul şi comandantul oştirii conduceau ceremoniile, ca nişte sfetnici înţelepţi.
Cum trecu Crăciunul, un cântec venit de cine ştie unde răsună pe cuprinsul împărăţiei şi ajunse şi la urechile tinerilor însurăţei. Era o melodie suavă, plină de mister, iar cuvintele ziceau astfel:
Al lumii ecou, sună de-Anul nou
Lângă lacul îngheţat,
Unde nuferi au plouat.
Corp nu are, noapte-apare
şi se-nchină o minune.
Cine-o vede nu ne spune!
- Ce-a spus? De Anul Nou, la lacul îngheţat se-aude ecoul lumii? Unde este? Cum este?, întrebă Tudor.
- Când se-arată o minune / Cine-o vede nu ne spune, răspundea împăratul.
Cu toate rugăminţile Prinţesei, oricât se simţea de fericit, Tudor înşeuă calul şi plecă spre lacul fermecat, să caute minunea, s-o arate şi altora, aşa după cum îi fusese ursit. Şi, într-un târziu, ajunse.
Cercuri concentrice de lumină zburau de sus, spre lacul îngheţat. Ca-ntr-un căuş uriaş, gheaţa sclipea jucăuş. Pe mal, ca să nu îngheţe, Tudor ocolea lacul, gândindu-se la firea lui, care nu-l lăsa să se bucure de ceea ce avea.
- Ce frig este!, zise el. Frigul schimbă lumina, îţi pare că vezi ceea ce nu e. Ar trebui să fiu la palat, cu nevestica mea, mica Prinţesă, îşi spuse din nou. Plec!
Deodată, o lumină, alta decât a Lunei, se oglindi în lac. Pe o cărare spiralată, de sus, coborî o siluetă luminoasă, de femeie. Irizări ciudate, aurii-argintii, i se închegau în jur. Ajunsă la apa îngheţată, se dezbrăcă şi începu să plutească lin, ca în apă moale, pe suprafaţa ei. Tudor încremeni. Fără zgomot, silueta ieşi la mal şi-şi acoperi cu hainele ei uşoare făptura plină de farmec. Lui Tudor i se păru cea mai frumoasă plăsmuire de pe pământ, minunea adevărată, desăvârşirea desăvârşirilor. O rugă să vină mai aproape, o rugă să-l asculte, dar fata, deşi păşea spre el şi părea că-l vede şi îl aude, nu-i răspunse.
- Ai înotat în gheaţă, plutind ca o floare pe apă.
Cine eşti?, o întrebă el.
Fata îl privea cu ochi luminoşi, ca şi cum n-ar fi fost nimeni acolo.
- Ştii ce-am făcut eu pentru tine? Mi-am părăsit soţia şi ţara. Mi-am lăsat tot rostul, sunt curat înaintea ta ca înaintea lui Dumnezeu, nu vezi?, se rugă el.
Dar ea îşi continuă drumul, plutind pe o rază, ridicându-se lin spre cer.
- Eşti rea pe cât eşti de frumoasă!, striga Tudor de pe mal.
Înainte de a intra în bolta cerească, ea se opri ca şi cum l-ar fi auzit şi-i făcu un semn cu mâna, apoi dispăru.
- Am visat? O fată de gheaţă? O fi sfârşitul?, se întreba Tudor, orbit de lumina ei şi-a gheţii din ceruri. Aşezat pe mal, i se făcu deodată cald, se dezbrăcă şi se culcă acolo, ca pe un pat încălzit de sobă. Viscolul îl poleia cu zăpadă fină, acoperindu-i silueta cu umbre argintii.
Prin ceaţa iernii se ivi zâna Iubirea, tânără, duioasă, plină de grijă. Nu-şi putea lăsa fiul acolo. Ea ceruse şi-l menise să caute desăvârşirea, ea căuta acum să-l împiedice s-o aibă.
- Scoală-te, nu dormi, eşti tatăl viitorului împărat, du-te acasă, îi spunea ea.
- Mai lasă-mă cinci minute, se rugă adormit Tudor.
- Te cheamă.
- Cine?
- Ai înfrânt Moroiul, Prinţesa te iubeşte, oamenii te-aşteaptă, dragul mamii. Scoală... Hai, sus! Te aşteaptă toţi.
- Tu cine eşti?
- Nu mă mai cunoşti?, suspină zâna.
- Parcă da... parcă nu. Te-am uitat. Am găsit minunea şi, cum am găsit-o, aşa am pierdut-o. Vreau să mor, îi răspunse Tudor, nemişcat.
- Porunceşte-i.
- Cui?, suspină el.
- Minunii tale. Porunceşte-i şi-o s-o ai. Ah, om cu soartă de om, care-i adevărul tău? Nu cumva ţi-l ascunzi singur?
- Pe ea o vreau.
- Trebuie să vrei şi când nu vrei, să crezi şi când nu crezi, porunceşte-i imposibilului şi posibilul va fi al tău, îi spuse zâna plângând şi pieri pe dată ca un abur.
- Vorbeşti ca tatăl meu. Îl cunoşti?, striga Tudor în viscolul ameţitor. Bine, o voi face. Dar ce poate fi acum mai mult decât a fost? Dar dacă este, vreau să fie. Şi poruncesc: să fie!
În lac, răsturnată, se oglindi deodată, la porunca lui, imaginea unui palat ceresc, în a cărui poartă era Fata Fără Umbră, cu silueta ei luminoasă.
- Bine-ai venit, îi spuse ea şi, zburând în cercuri, pluti spre pământ. Veşmintele străvezii îi fâlfâiau ca şi cum ele ar fi fost pline de viaţă, iar fata îmbrăcată n-ar fi făcut nici-o mişcare.
- Îţi simt iubirea cu ochii, cu mâna, o simt, spunea ea. Tudor întinse mâna s-o atingă, dar ea se trase înapoi.
- Tremuri?, o-ntrebă.
Fata se învârti, făcu o piruetă şi, când se-ntoarse, reapăru cu chipul micii Prinţese, dulcea lui nevastă, lăsată acasă.
- Ce-i cu tine, nu te bucuri, dragul meu?, întrebă.
- Ce-i asta?, rosti aspru Tudor.
- Poate-am greşit, răspunse fata luminoasă, şi mai făcu o piruetă. Acum avea chipul Mamei, al ursitoarei cu numele iubirii.
- Mamă, te-ai întors? Tu ai fost? Am crezut că m-ai părăsit iar.
- Nu te-am părăsit nici o clipă, sunt cu tine şi fără să ştii. Mama e cu tine ca şi vremea, adevăr în adevăr arată.
- De ce te joci?, ţipă Tudor.
Imaginea mamei tremură şi, dintr-o mare lumină, reapăru Fata Fără Umbră, frumoasă şi gingaşă.
Ca să n-o mai scape, Tudor se repede s-o prindă în braţe, dar, deşi ea nu se fereşte, se trezeşte dincolo de locul în care stătuse. Fata începu să râdă şi să se joace de-a prinselea. La un moment dat, Tudor izbuti s-o îmbrăţişeze, dar rămase cu mâinile aduse pe proprii umeri. O privi nedumerit, neînţelegând.
Ea, atunci, se apropie şi-l sărută uşor.
- Ce eşti, abur? Văzduh?, întrebă Tudor.
Fata ridică din umeri zâmbind, iar Tudor, uluit, întinse mâinile şi şi le trecu prin silueta ei luminoasă.
- Tu minţi că eşti?, întrebă el.
Lumina ei începu din nou să-i vorbească, explicându-i că ea este însăşi desăvârşirea şi-l îmbie să urce împreună în palatul răsturnat de pe cer.
- Dar nici palatul nu-i, nu face nici o umbră, totul e doar o părere, răspunse voinicul.
- E veşnicia. Aici nu e timp vremelnic şi carne înşelătoare, cu mine eşti în siguranţă. Sunt a ta pe vecie, îi spuse frumoasa din lumină.
Sunt ce doreşti tu.
- Dar tu nu eşti! N-ai identitate. Eşti ce vreau eu să fii, întotdeauna. Eşti eu cu fustă, îşi dădu seama Tudor. Nu pe tine te vreau. Plângi?
Fata Fără Umbră se ruga de el să n-o alunge, lacrimile-i picurau rotunde, ca fulgii de zăpadă.
- Dacă nu ai trup, nu ai nici suflet, pentru că n-ai avut viaţă niciodată. Piei, să nu te mai văd, porunci Tudor, bătând bezmetic aerul.
Fata se întoarse tristă pe drumul ei, oprindu-se din când în când şi încercând să-l convingă s-o urmeze.
El se aplecă şi, găsind nişte bulgări de gheaţă, începu să arunce după ea. Pe imaginea răsturnată a palatului, în cer, apărură crăpături şi, printre ele, silueta luminoasă a Fetei Fără Umbră se strecură tristă, dispărând fără zgomot între cioburi. Rămase jos doar lacul, cu gheaţa lui limpede, luminat de-o Lună mare şi albă, apoi se auzi un vaiet prelung închizând ecoul lumilor care se aud de Anul Nou.
Lui Tudor i se făcu dor de dulcea lui soţie, de casa şi de rostul lui, de oamenii de la curte şi din sat, de urâtul şi frumosul pe care le părăsise.
Se mişca greu, fără vlagă, asemeni unui om în vârstă. Îşi spuse că a visat şi privi lacul, pe gheaţa căruia apăruseră nuferi ca stelele pe cer.
- Nuferi? Nuferi, de Anul Nou? Unde-or fi susul şi josul pământului, se întrebă el obosit. Apoi, din depărtare, auzi o voce de femeie strigându-i prelung numele:
- Tuudooor!
Încercă să meargă în întâmpinarea vocii, dar îi fu greu, picioarele i se mişcau nesigure. Se uită spre cer, apoi în jur. Ascultă. Văzu pe malul opus altă siluetă de femeie şi se opri s-o privească. Era aievea, mica lui nevastă, Prinţesa, care mergea cu grijă pe gheaţa lacului. Se răsuci stângaci înspre ea şi Luna îi descoperi chipul îmbătrânit, cu părul alb. Prinţesa se opri şi-l întrebă:
- Cine eşti moşnege? Ademeneşti la tine oameni tineri să-ţi ajute neputinţele? Ce-ai făcut cu bărbatul meu? Unde este? Nu te uita că-s mică şi că mor de frică. Mie, când mi-e frică, rup şi spulber. Păzea, arătare!
Se repezi la Tudor şi, împinsă de curajul fricii, îl imobiliză. Dar mâinile îi căzură moi pe lângă trup, dându-şi seama că moşneagul nu era altul decât Tudor al ei, bărbatul ei frumos şi viteaz.
- Tu eşti? Ai albit, ai îmbătrânit... Ce-i cu tine? Lacul ăsta fermecat ţi-a furat anii... Ce s-a întâmplat?, întrebă ea.
- Voiam să mă întorc acasă, dar am uitat să... merg, rosti Tudor.
- Ai găsit-o pe cea nevăzută, minunea ecoului din lume? Ai văzut-o?
- M-aş fi întors la tine, răspunse într-un târziu bărbatul, lăsându-se jos.
Prinţesa începu să-l roage să plece repede împreună, îi făgădui că-l va lecui ea cu dragostea ei, îl mângâie şi începu să-i frece mâinile îngheţate, încercând să i le încălzească.
- Unde vezi tu gheaţă şi frig? E vară, au înflorit nuferii, îi spuse Tudor cu glasul lui obosit, ca o vioară dezacordată. Vrei şi tu un nufăr?, o mai întrebă el. Are o floare albă ca visele tale, s-o ducem cu noi acasă.
Se ridică şi începu să înainteze încet, pe gheaţa lacului, zicând:
- N-am ştiut să te iubesc, ţi se cuvine pentru început floarea asta...
Prinţesa, cu o grabă din ce în ce mai mare, îl rugă să plece de-acolo, să vină pe mal, lângă ea.
Dar el se cufundă încet, cu mâinile ridicate, între bucăţile de gheaţă spartă de deasupra lacului.
Văzându-l, într-o fugă nesăbuită, sărind din sloi în sloi, micuţa femeie se-ndreptă spre locul în care el dispăruse şi începu să ocolească copca. Îşi cufundă ţipând mâinile în apa rece şi prinse ceva alb, ca nişte plete de uriaş.
Cu greutate, trase şi trase, dar scoase din adâncuri doar un nufăr mare, alb, atât de mare cum nimeni nu mai văzuse până atunci.
- Nu vreau şi n-am vrut fapte şi flori nemaivăzute, strigă ea. Hai acasă, bărbate, să îmbătrânim împreună. Nu-ţi trăi viaţa mai repede decât mine... Nu putem schimba noi lumea, nu-i aşa?
Plângea şi hohotea pe gheaţa argintie, părea un punct depărtat în univers, un suflet zbuciumat şi singur.
- Ba eu pot! Pot şi am s-o fac, fir-ar ea a dracului de lume! La urma urmei ce este ea? Lumea asta? Ce-are ea şi eu n-am? Nu te las, mai spuse tânăra femeie, vin după tine!
Se ridică în picioare, respiră adânc, apoi se aruncă hotărâtă în copcă, după bărbatul ei. Vaietul prelung al ecoului lumii se-auzi din nou, cerul şi gheaţa se închiseră.
Iar în acelaşi loc, neîntinat, rămase vederii doar un nufăr uriaş, stingher, de-un alb cărnos.
Acasă, fură aşteptaţi, apoi căutaţi şi, după ce oamenii găsiră doar floarea mare şi albă care nu se veştejea niciodată, se duseră fiecare la casele lor.
În cele din urmă, părinţii începură să spună fel de fel de poveşti. Despre flăcăi şi fete care nu recunoşteau dragostea adevărată când o vedeau, sau despre oameni care tot căutau desăvârşirea şi dispăreau de nu-i mai găsea nimeni. Apoi îşi duceau copiii să vadă nufărul mare şi alb, frumos şi ciudat, floarea care nu trebuia nimănui şi pe care, împăratul, o vizita zilnic, trist şi din ce în ce mai bătrân.
Şi astfel, cu încetul, vremea începu să încapă în ceasuri, puricele îşi lepădă ocalele de la picioare, prinse să pişte pisicile, iar cucul, în cuibul lui din pădurile verzi, anunţa timpul care trece.
Şi-o face şi astăzi, pentru cine are urechi să-l audă.