Editura LiterNet
     
Carte de poveşti

Editura LiterNet   Prima pagină   Cuprins   Pagina anterioară   Pagina următoare




N-a fost odată ca niciodată şi nici nu ştim dacă va fi, ca să avem ce povesti... Totul e doar un vis... Unul adevărat, aşa cum sunt toate visele minunate, mai puţin cele visate cu ochii deschişi, care pot fi şi înnourate, uneori...

Se făcea că, în ţinutul despre care vorbim, ziua era noapte şi noaptea era zi, Luna era Soare şi Soarele - Lună, frumuseţea era urâţenie, iar urâţenia - frumuseţe, binele era rău şi răul - bine, curăţenia era mizerie şi mizeria - curăţenie, albul era negru şi negrul - alb, tristeţea - bucurie şi bucuria - tristeţe, iubirea era ură şi ura - iubire.

Totul era cu susul în jos faţă de celelalte aşezări. De aceea, poate, se şi chema Ţara Sucită şi-Nvârtită, ca o plăcintă dospită. Aici văzuse lumina zilei o fetiţă. O fetiţă ca oricare alta, dar oarecum ciudată pentru toată lumea din ţinut, deoarece, prin ochii ei, lucrurile erau pe dos.

Aţi înţeles, desigur, că pentru ea ziua era lumină, urâtă era minciuna şi respingătoare - ura. N-avea prieteni, n-avea duşmani. Ca orice om obişnuit, vecinii n-o luau în seamă, iar fraţii uitau că există. Zile întregi habar n-aveau dacă mai trăieşte.

Doar mama ei o îngrijea, ca orice mamă, ca şi cum ar fi fost un copil obişnuit, după toate regulile şi obiceiurile Ţării Sucite şi-Nvârtite. Într-o zi oarecare, fetiţa noastră urcă în podul casei şi îşi căută de joacă, de una singură, aşa cum făcea de când se ştia. Singurătatea o apăsa atât de tare, încât simţea că inima nu-i mai încape în piept şi, curând, o va lăsa să plece unde-o vrea, iar ea se va stinge pe picioare. Nimeni nu îi putea explica de ce ea e altfel decât toată lumea şi de ce s-a mai născut, dacă tot trebuia să trăiască într-o lume în care nimic nu era cum simţea ea.

De câtva timp, ţinea un jurnal în care, printre lacrimi şi suspine, strecura poveşti despre ea, despre viaţa din Ţara Sucită şi-Nvârtită, şi despre oamenii de-acolo, care erau atât de fericiţi cu traiul lor, pentru că aşa apucaseră de când se ştiau. Dar la ce bun să ţii un jurnal, în care ai scris tot ce era de scris, ai povestit şi ce nu era de povestit şi care ţi-a suportat toate plânsetele şi frământările?

Cu o furie care parcă nu era a ei, fata rupse paginile jurnalului şi le dădu drumul pe ferestruica podului, în chip de avioane. Planoarele de hârtie o apucară care-ncotro văzură sau nu văzură cu ochii. Fiecare ajunse în altă parte: în păduricea de la marginea satului, în căpiţa cu fân a vecinului, în calea unui om întors de la câmp, prin aer şi prin văzduh... Dar cine mai stătu să afle pe unde au nimerit paginile smulse din caietul - până mai ieri - obiectul preţios al fetiţei?

Un astfel de avion, prins de un vârtej cald de vânt, plecă într-o călătorie mai lungă. Poate că aşa i-o fi fost sortit lui, să treacă graniţele şi să ajungă în mâinile unui băieţel, care-şi asmuţea zmeul către nori... Dar în cu totul alt ţinut.

Băieţelul citi pe nerăsuflate răvaşul venit, desigur, dintr-o altă lume şi fu atât de impresionat de povestea fetiţei din Ţara Sucită şi-Nvârtită, încât zile în şir aşteptă să mai primească şi alte veşti... Privea ore întregi spre cer şi implora Luna şi stelele să-i liniştească dorinţa de a o salva pe fetiţa nefericită. Era şi curiozitate la mijloc, dar martor îi era Cel de Sus că mai puternic era imboldul de a o cunoaşte şi de a-i aduce în viaţă un strop de bucurie.

La el, în Ţara Fenomenală, lucrurile stăteau mai bine: noaptea era noapte, ziua - zi, bunul - bun şi răul - rău. Totul era minunat şi nici o umbră de tristeţe nu întuneca feţele vesele ale copiilor. Părinţii, ca toate mămicile şi ca toţi tăticii de pe pământ, aveau grijă ca absolut nimic să nu le lipsească şi zâmbetul lor să le însenineze viaţa.

Băiatul credea că viaţa lui şi a familiei sale este perfectă. Până în ziua în care citi ghemotocul de hârtie venit de peste mări şi ţări. Nu prea înţelegea la ce se referea fetiţa când pomenea despre "iubire"... Cuvântul ăsta i se părea cel puţin curios, nu-l mai auzise niciodată şi nu ştia dacă este ceva de rău sau de bine, dacă este ceva care se îmbracă sau se mănâncă, dacă este vietate sau lucru pur şi simplu. Băieţelul se consola singur: "Nu poate fi ceva atât de grav... Voi rezolva cu forţele mele această situaţie, doar sunt bărbat!!!".

Îşi întrebă părinţii, bunicii, îi rugă şi pe înţelepţii ţinutului să-i spună încotro se află Ţara Sucită şi-Nvârtită. După câteva zile de interogatorii, deşi nu află mare lucru, porni să o salveze pe fetiţa bătută de soartă. Lung îi fu drumul, lungi nopţile, grele încercările şi grele desăgile pe care le căra după el, cu diferite lucruri din Ţara Fenomenală. Era sigur că fetiţa va recunoaşte, printre lucrurile aduse de el, ceva care să semene, măcar, cu ciudăţenia pe care ea o numea "iubire".

O găsi pe fată când credea mai puţin, tot singură şi tot înlăcrimată, cu tâmplele lipite de geamul de la ferestruica din podul casei. Când îl văzu, fata nu-şi putea crede ochilor. Se gândea că visează sau că a murit şi că ce e în faţa ei este, de fapt, viaţa de după moarte. Băieţelul - care, cât călătorise, devenise un băiat în toată puterea cuvântului - îi istorisi cum a aflat de ea: când încă mai mânuia zmee de hârtie şi când mai credea că ele or s-alunge ploaia. Fata, buimăcită de cele auzite, se hotărî, totuşi, să plece cu el oriunde, numai să nu-şi mai ducă zilele în ţara în care noaptea era zi şi ziua - noapte... Nici măcar fraţilor nu le spusese nimic, doar mamei îi lăsă un bileţel, prin care o înştiinţa că pleacă într-un alt colţ de lume, în altă ţară, să-şi caute norocul şi fericirea.

Pe drumul spre Ţara Fenomenală, băiatul îi povesti cum se trăieşte la el acasă, cu ce se ocupă oamenii, cum dorm, cum mănâncă, cum arată şi mult mai multe despre familia şi prietenii lui. Fata îl asculta, ca şi cum i-ar fi vorbit Destinul însuşi. Se ciupea, când şi când, ca să afle dacă nu visează. Era cu-adevărat fericită, deşi nu ştia prea bine încotro merge şi cine este cel care o salva.

La un moment dat, băiatul îşi luă curaj şi o întrebă la ce se gândeşte când spune "iubire", că el nu a mai auzit despre cuvântul ăsta şi este singurul lucru pe care nu-l va găsi în Ţara Fenomenală, pentru că lipseşte cu desăvârşire. Fata tresări şi rămase pironită locului. Nu-i venea să creadă... "Am fugit din Ţara Sucită şi-Nvârtită, unde toate lucrurile erau pe dos şi, acum, alerg către ţara fără iubire... Parc-aş fi blestemată!".

I se părea incredibil: să pleci de la rău la mai rău... Băiatul nu ştia ce se întâmplă: nu crezuse că e ceva atât de grav să trăieşti fără iubire... Nu-şi imaginase că iubirea e de neînlocuit... Era răvăşit. Fata, la rândul ei, căuta o ieşire din impas: nu-şi putea abandona binefăcătorul doar pentru că el n-o iubea. N-avea s-o iubească niciodată şi nu era nici o speranţă să se schimbe ceva.

Şi dacă, totuşi?

Ca din cer, îi veni o idee. Îl întrebă pe micul ei prinţ dacă ştie să citească. El răspunse, dintr-o suflare, că DA! Îl mai întrebă şi dacă ştie să scrie... La fel, el îi răspunse: DA! "Dar să cânţi ştii?", apăru o nouă întrebare. "DA! DA! DA!", răspunse băiatul înflăcărat. "Deci, ştii să înveţi!", exclamă fata uşurată. "DA", răspunse din nou băiatul, neştiind la ce se gândeşte ea, dacă e un joc de cuvinte, un joc oarecare sau ceva serios. "Pot, fac orice, numai să nu te întorci din drum şi să vii, mai departe, cu mine!".

Fata zâmbi, pentru prima dată mai şiret, la gândul că va avea de muncit, dar nu va fi imposibil... Băiatul va trebui, pur şi simplu, să înveţe să iubească...

Şi îşi văzură de drum... Băiatul nu mai înţelegea nimic.

Dar ştia că va face tot ce îi va cere fata.

Şi ea nu avea deloc pretenţii mari.

Voia doar ca el să înveţe.

Ce? Nici nu mai conta.

Dragi copii şi bunici (sau cei care le citiţi), orice poveste adevărată se încheie cu o morală sau cu o formulă, cum ar fi: "Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" sau "şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa...". Dar pentru că în Ţara Sucită şi-Nvârtită toate erau cu susu-n jos, nici poveştile nu aveau un final normal, cu morală şi învăţăminte, ci se terminau în coadă de peşte. Totuşi, pentru că eroii noştri se îndreptau spre Ţara Fenomenală, fără iubire, dar cu drag de carte, am putea găsi împreună un sfârşit al poveştii. Voi ce credeţi?

A învăţat băiatul ce este iubirea?

Sau fata s-a consolat şi a uitat ea însăşi că iubirea face să răsară Soarele într-o zi ploioasă, înfloreşte florile pe vreme rea şi aduce ploaia când pământul e uscat şi lipsit de rod?



Editura LiterNet   Prima pagină   Cuprins   Pagina anterioară   Pagina următoare

Editura LiterNet, 2003