Ei refuză realitatea.
Capul însângerat al iubitului lui Abu Kadâr nu e cap. E un construct care ar trebui interpretat. Scufundându-l în formol, studiindu-l cu lupa, modelându-l într-un nod informaţional primar, savanţii desueţi emit sentinţe asupra totalităţii.
Nu le pasă de iureşul lumesc, de crunta realitate.
Nu le pasă de generalul Başkaev care ar vrea să deţină controlul pe drumul diamantelor de lumină veche şi să pună mâna pe zăcămintele de petrol din Burbansk. Nu le pasă că împăratul Ogawa se gândeşte dacă nu cumva ar trebui să încheie un armistiţiu cu spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil.
Savanţii desueţi trimit mesaje inocente scriitorilor desueţi. Şi toţi, împreună, refuză adevărul despre războaiele matriceale. Ei percep şi interpretează desfăşurările care, chipurile, ar fi războaiele. Milioane de oameni mor fără să afle esenţa războaielor matriceale. Mor pentru Bulbona, mor pentru Takla Makan, mor pentru Popocatepetlán, pentru Marsila Molé.
Nu au habar că sunt prinşi într-o expresie matriceală pe care o produce enciclopedia în dauna formelor ei, aspirând la totalitate.
Iar enciclopedia îşi reorganizează structurile narative pe potriva textelor sale care şi ele nu sunt altceva decât nişte desfăşurări, nefiind matricea. Are o economie a ei, o economie ale cărei acte ne scapă adeseori.
Ne punem însă întrebări care ne chinuiesc pentru că virtualitatea dă lovituri serioase economiei unor astfel de structuri narative şi evenimente mici încă studiate în academii prăfuite de profesori desueţi, surzi la zgomotul războaielor.
Economia războiului e în floare aşa cum sunt şi trandafirii, fie ei roşii, albaştri sau galbeni, ocultând actele fiinţei cu parfumul lor.
Ocultarea actelor războinice e cuvântul de ordine iar cine e optimist sau pesimist se poate duce liniştit la culcare pentru că vechile ideologii şi teorii economice sunt deja la muzeul naţiunilor aflate în colaps.
Resursele şi nu religiozitatea vor patrona suflul războinicului. Înghiţite cu rapiditate, economiile orientalelor îşi dau obştescul sfârşit în timp ce modelul economic al occidentalelor se apropie de glorioasa extincţie.
Economia virtuală se arată victorioasă dar războaiele şi complexităţile locale vor controla avântul sau declinul economic. Monitoarele vor deveni bun de folosinţă comun iar vulgarizarea virtualului nu va duce la măreţia democraţiei şi înflorirea ei ci la sfârşitul implacabil în mai toate lumile solare.
Desueţi acei gânditori care visează la votantul computerizat într-o lume în care eşti virusat prin e-mail sau cumpărat pe nimic. Mase întregi se vor descoperi în sclavie printr-un simplu click.
Colectivismul, liberalismul şi autoritarismul vor sucomba în faţa noii economii, fiind o economie a războiului, căci războiul e suculent şi profitabil.
Organizaţiile antirăzboinice vor înflori fiind şi ele supuse profitului. Serviciile secrete vor aştepta desecretizarea iminentă prin acte economice iar trocul virtual se va înscăuna ca şi rege.
Trocul virtual va fi împăratul lumii şi anticristul în acelaşi timp. Distrugerea familiei prin monosexualism şi spectacol decadent al vulvei larg mediatizate nu face decât să distrugă bugetul cuplului tradiţional spre afluirea noii economii.
Statele vor fi pulverizate de individualism şi comportament antimonopolist în timp ce marile corporaţii se vor înghiţi până când vor ajunge la gradul zero al entropiei în timp ce puţinătatea resurselor vor produce noi războaie.
Dar nu războaiele în sine sunt subtilul înţeles al economiei viitoare ci stările războinice din Cretona, Molina Mar, Nulome, Qiatotocoatl, Alundao, Pitonga Batonga, Pasola şi Upândâva
Minorităţile, prea slabe din punct de vedere economic pentru a duce războaie de durată dar pline de vioiciune în plan spiritual şi solidar, vor fi o piaţă sigură pentru artefactul de război şi vor induce în zonele limitrofe economii de război.
Bulbona militarizată va duce la declinul economic în Takla Makan în timp ce Kyo Sao va încerca să-şi controleze periferiile prin act comercial de război nu prin războiul însuşi.
Trocul virtual va fi împărat şi anticrist într-o lume în care subtilul război meteorologic ar putea avea sorţi de izbândă în timp ce teoria etatistă sau liberalismul economic vor rămâne fără suport.
Statul va sfârşi în desuetudine, structurile sale de putere fiind virusate şi necrozate de grupuri rivale, de şantaj şi corupţie iar liberalismul economic va fi ucis de economia morţii, de un spirit religios haotic care va reclama nu libertatea economică ci libertatea extincţiei economice.
Lipsirea de sens şi mişcarea imaginară a pieţelor de desfacere vor afecta orice prognoză economică, instrumentarea haosului fiind necesară pentru a se găsi o nouă ordine economică.
Mişcările antiuniversaliste nu sunt decât o reflecţie a actului autoritar, un adjuvant care produce fapte economice profitabile de la suplimentarea fondurilor pentru industria de apărare până la actele de corupţie în consiliile municipale ale oraşelor care au fost rase de bătăliile universalităţii.
Forţele economice vor sfârşi şi ele în plictis sau în mirajul jocului virtual, fiind doar o iluzie optică. Artele privirii vor fi adăugate aceste noi economii în timp ce acţionariatele vor pierde din ce în ce mai mult din putere, hazardul virtual substituindu-se aşa-zisei hotărâri sau adunări a acţionarilor.
Pieţele cu geometrie variabilă sunt domeniile viitorului aşa cum câmpurile petroliere vor intra sub influenţa Burbanskului sau sub dictatura din Hombia sau a unor confederaţii şi înţelegeri internaţionale.
Economia cu geometrie variabilă va fi cheia de boltă aşa cum trocul virtual va deveni fundamental într-o lume care, dacă nu-şi va atribui o misiune atotcuprinzătoare, chiar iluzorie, va sucomba în zeci şi sute de stări războinice cu profit substanţial pe termen scurt. Economiile războinice vor sfâşia statele, armatele, astăzi deconstruite, revenind în forţă la putere.
Complexităţile, guvernate de minţi strălucitoare sau năucite, vor folosi elanul războinic minoritar în dauna metropolei care, din punct de vedere economic, va fi susţinută de periferii. Războiul economic se va duce între periferii fie că vor fi ele beganeze, toganeze sau molineze.
Metropola se va sfârşi în confruntări ideologice în timp ce trocul virtual o va distruge corupându-i armata de funcţionari şi virtualizând utopiile economice care au guvernat lumea în dauna ei, prin lagăr şi apocalips, prin propagandă şi lipsire de artefact sau prin preaplinul artefactului ca sens ultim al existenţei.
Masele largi vor fi seduse şi se vor arunca orbeşte în vâltoarea consumului deconstruind artefactul şi lipsindu-l astfel de sens. Economia morţii îşi va spune cuvântul cu perversitate reclamând pedeapsa cu moartea.
Pedeapsa cu moartea stă la loc de frunte în justiţia cretonică, în Tonga Tongao, în Bankusai şi Guaribo, în însoritul Qiatotocoatl.
În San Gastoban, de exemplu, 80% din populaţie e de acord cu pedeapsa capitală, condamnaţii la spânzurătoare aflând de-abia în ultimul moment acest lucru.
Considerată a fi exemplară, pedeapsa cu moartea e un moment în care oglinzile sunt sparte, când patima şi oroarea se transformă în act justiţiar.
Lipsa de reflecţie e un defect de percepţie, de inspiraţie, de interpretare a secretului. O teribilă cădere în penumbra lunii, în vulgaritate şi cumplită nesăbuinţă.
Spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil nu dovedesc în nici un fel o asemenea capacitate. Reorganizând structurile narative şi descriptive ale enciclopediei descoperim spirite care nu recunosc prezenţa spionilor. În aroganţa lor, spiritele conservatoare din Tomei Taiom, Kauna Kunaó, Tulule şi Sumba Subaraio anulează şi centrul şi periferiile aruncându-le în vârtejurile unei retorici suspecte.
Omogenitatea se prăbuşeşte astfel în ea însăşi şi, potrivit acestui eveniment, departe de centru, se naşte plictisul. Îndepărtându-te de centru, întâlneşti relaxarea, chiulul, dezordinea. Ca să disciplineze periferiile, augusta oficială din Gozeh, Quzo, Cardena şi Jaw Ab Jawal suplimentează forţele poliţieneşti, măreşte efectivele de informatori şi culpabilizează prin simţământ periferic sau prin preaplinul unui ideal.
Acolo unde nu se petrece nimic se va fi petrecut totul.
Acest construct ne va urmări multă vreme, aşa cum ne urmăresc serviciile secrete inamice în această fascinantă mişcare aparentă prin universul plin de universuri. Terifiantul obiect cosmic, spre deosebire de tot, se explicitează prin catastrofe. E liber. E scăpat din chingile formei şi contextului şi se înfăşoară subtil în secret aidoma unor personaje ale umbrei înfăşurate iluzoriu în tăcerea conspirativă. Intriganţii, rebelii şi dizidenţii sunt însă îngeri căzuţi. Ei dau centrului lovituri de mucava. Îl ceartă. Îl ameninţă cu degetul. Instrumentează acte imaginare spre deliciul maselor. Masele nu-l urmează însă pe dizident. Ele se hrănesc cu actele dizidentului, cu zvonurile despre rebeli şi cu bârfele despre intriganţi dar caută eroul pline de fervoare. Îl adulmecă. Îl construiesc în inimă. Îl cerşesc imaginarului.
Ştirbirea imaginarului să fie doar o perversă încercare prin care Weinberger să poată prelua controlul câmpurilor petroliere? Sau, mai sigur, să-i prindă pe luminaţii din Kyo Sao ca într-un cleşte?
Luminaţii, efemeride simbolice, nu par a fi urmaţi de mase. Luminaţii se folosesc de elanul revoluţionar dar îl aruncă apoi gunoierilor din Guaribo sau cheamă groparii din Molina Mar să-l acopere cu un covor de flori.
Din punct de vedere geometric, luminaţii, constituiţi în elite, sunt în defensivă la centru şi insurgenţi la periferie. Elitele curtează mulţimile vorbindu-le despre descătuşare şi libertate în timp ce eroul le descătuşează, aceasta fiind condiţia sa tragică şi devastatoare.
Noi credem, în profunzimea omogenităţii noastre, că eroul îşi conţine dizidentul, că periferia îşi conţine centrul iar democraţia cuprinde dictatura. În regimul imaginar toate acestea se explicitează prin vecinătăţi, limita fiind iluzorie. Fiind cuprins al corporalităţii, limita nu exprimă decât o falsă materialitate, viteza profunzimilor dându-i aparenţele fundamentale.
În mişcarea noastră aparentă printre vârtejurile virtuale, porniţi în căutarea acelui fascinant tot, dăm lovituri mortale conceptului, certitudinii şi perfecţiunii. Ne reorganizăm structurile narative şi descriptive pentru a le pregăti să înfrunte războaiele matriceale de dincolo de orizontul vizibil.
Pentru a induce în eroare serviciile secrete inamice ne arătăm gata de a reinterpreta raportul dintre centru şi periferie şi producem unele evenimente în cascadă punând la cale revolta gunoierilor din Bankusai, dimineaţa generalilor din Nulome, insurecţia din Alundao, asaltul de la Pitonga Batonga, migraţiile de seară din Pasola şi dansul norilor din Togai. Dar ştim că periferiile îşi devorează singure genialitatea şi idealul şi că sfârşesc în vulgaritate încheind un armistiţiu ruşinos.
Pervers, centrul aşteaptă cu răbdare decesul periferiilor. Dar nu le va lăsa să se sfârşească în manifestări ridicole sau tragice. În ultima clipă le va salva admiţând, efemer, întâmpinarea şi sărbătorirea eroului cu surle şi tobe. Se va împodobi cu ghirlande de flori şi va arunca artificii prin cerul înroşit de gloanţe şi bombarde şi va pregăti în mare secret calvarul anonimatului pentru cel iubit de periferii.
Şi centrul şi periferiile se unesc apoi pentru a conspira împotriva universului plin de universuri. Elitele părăsesc masele şi se lasă pradă imaginarului, aruncându-se orbeşte în primul vârtej virtual întâlnit în cale. Tocmai de aceea secretizăm universul plin de universuri inventând catastrofe şi evenimente epocale. Tocmai de aceea reorganizăm structurile narative şi descriptive. Tocmai de aceea construim incertitudinea care bulversează formele.
Mulţimile din Omah, din Vale Note, din Ehren, din Metongo Bambo, din Polga Polgani şi din Guabano Lao nu ţin seama de acţiunile noastre. Ele îşi devorează eroii şi, punându-şi dizidenţii la butonieră, îşi caută un duşman pe măsură.
Noi suntem gata să-l construim.
Mulţimile îl vor adula sau îl vor ucide dând astfel semn despre teribilul adevăr al tuturor lumilor.
Încă nu avem o imagine de ansamblu asupra serviciilor secrete inamice dar bănuim că se vor hotărî asupra unor forme şi stări potrivit instrucţiunilor lor enciclopedice. Înregistrăm fluctuaţii magnetice sporadice. Sunt fie manifestări ale câmpurilor, fie dovezi ale unor presupuse activităţi militare ale inamicilor noştri.
Iniţiază proceduri de afluire către profunzimile noastre şi caută o fantă spaţio-temporală prin care să-şi infiltreze agenţii. Vorbim deja despre acţiuni care pregătesc un război local, extensie a unui război matriceal. Generalul Başkaev ar vrea să atacăm pe un front larg. Generalul Monteores e de acord iar vicepreşedintele Weinberger îşi cheamă flota la ordine.
Dar noi suntem frontul!
Noi diabolizăm inamicul. Noi punem la cale războaiele matriceale. Noi am putea fi propriul nostru inamic. Noi construim diferenţa. Noi eliberăm masele de presiunea imaginarului, noi vestim apocalipsa.
Să vesteşti eliberarea, afirmă unul dintre personajele lui Tal San din Pântraşiva, e o lucrare împotriva imaginarului.
Asemenea lui, guvernatorul din Togai vesteşte eliberarea imaginii sale. El nu mai este liderul asediat şi vampirizat de diverse reviste de scandal ci se arată lumii hotărât în politica lui, cu largă deschidere şi foarte inventiv.
Serviciile secrete inamice vor încerca să iniţieze un domeniu insular imaginar pentru a ne poziţiona şi a ne neutraliza.
Regimul imaginar produce printre structurile sale narative şi spaţiul insular atât de mult folosit în încercările ficţionale.
Pentru un scriitor, fie el din Nulome, din Guaribo sau Kalombra, insula este un teren de joc plin de tentaţii. El îşi poate construi imaginarul într-un astfel de spaţiu dacă ia în consideraţie dimensiunea critică a insulei, dacă evaluează corect potenţialul de imagine al evenimentului şi dacă identifică operatorii de imagine.
Dimensiunea critică, în cazul regimului insular, nu e doar axa de imagine N-S, sau E-V. Intr-un asemenea caz particular, axa de imagine nu este un continuum şi tocmai de aceea scriitorul nu trebuie să-şi fundamenteze strategia propriului său imaginar pe o linie dreaptă.
Dimensiunea critică a insulei este un fractal sau o utopică de rang zero care poate fi multiplicată în funcţie de evenimentele mici, de timpii proprii ai evenimentului global şi de evoluţia în câmpul strategic al operatorilor de imagine. Imaginea este un obiect de lucru important pentru scriitor, ea nefiind cumva o suprafaţă, un ambalaj ci o sumă de stări dinamice. Sunt importante detaliile, de la grimasă la fluxul interior ideatic, sunt vitale relaţiile şi raportul de comunicare.
O oră de lucru în regimul propriului imaginar poate asigura scriitorului din Guadelo, Malador şi Erao raporturi inteligibile de ordinul de mărime patru. În funcţie de numărul fizic al operatorilor de imagine participanţi la un eveniment, scriitorul, fie el din Nulome, din Guaribo sau Doga Noga, îşi poate construi imaginea stabilind raporturi de comunicare de palier sau ascensionale.
Regimul descendent al imaginarului e extrem de interesant dar nu e profitabil într-o asemenea situaţie, el reclamând exerciţiu şi iniţiere în arta disimulării. Insula poate produce exerciţiul relaţiei de subordonare prin invocarea autorităţii sau a experienţei. Poziţionarea scriitorului în raport cu operatorii de imagine şi cu axa de autoritate a evenimentului e o încercare plină de superbie.
Fractalizarea regimului imaginar al insulei şi interpretarea corectă a acestei autoorganizări de nivel zero, cu şanse reale de multiplicare, e importantă pentru scriitor, funcţionarea matricelor informaţionale ataşate evenimentului mare putând fi structurate sau restructurate în structuri narative simple. Imaginea scriitorului poate fi fractalizată prin analiză, interpretare şi codificare. Codurile de imagine fiind ale secretului, scriitorul are posibilităţi multiple şi direcţii de imagine dintre cele mai variate.
În lipsa unui rol şi a unei teme, scriitorul poate construi în spaţiul de joc al insulei diverse jocuri de imagine. Ulterior, prin feedback, scriitorul poate extrage anumite stări informaţionale spre folosinţă în dinamica imaginii sale.
Ficţiunile proprii pot fi un bun enciclopedic pentru scriitor, el trebuind să aibă ştiinţa propriilor sale structuri narative şi descriptive prin care se poate poziţiona în jocul de imagine insular.
Acest eveniment mare poate fi fractalizat prin secretul fiinţării, efortul metafizic al fiecărui operator de imagine putând fi codificat sau decodificat.
Metafizica este o dimensiune ascunsă a ficţiunilor construite de scriitor, ea fiind de trebuinţă în etapele şi bifurcaţiile propriului regim imaginar.
A-ţi construi imaginarul în spaţiul de joc al insulei este o încercare nu doar a fiinţei şi propriei entropii informaţionale. Jocul de imagine prin operatori şi evenimente mici este al iniţierii în regimul de imagine care este organizat şi se autoorganizează în cuprinzătorul evenimentului mare.
Matricea informaţională a scriitorului este un caz special al regimului imaginar şi aparţine tainei, taina fiind legătură între fiinţă şi divinitate.
În cazul insulei, divinitatea are valenţe graduale cu capacitate de multiplicare în regim catastrofal, predicţia fiind pusă sub semnul întrebării în absenţa unei dinamici construite cu ajutorul intuiţiei şi inducţiei.
Insula este un caz special al regimului imaginar şi interpretarea ei superficială poate conduce la defecte reale de imagine şi la false structuri narative.
Prezenţa activă este doar o normă, în timp ce absenţa şi influenţa pot fi armele iniţiatului. A fi tu însuţi dimensiunea critică a evenimentului mare e o încercare magică dar ucenicul vrăjitor ar trebui să se ambiţioneze şi să încerce să pună în practică această instrucţiune secretă a regimului imaginar.
Spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil par a fi nişte simpli ucenici. Nu găsesc tacticile adecvate şi sunt nehotărâţi. Aşteaptă un ordin care nu mai vine. Din această pricină înregistrăm stări de perplexitate, de nervozitate şi de panică.
Trimitem mesageri însărcinaţi să negocieze. Mesagerii sunt opriţi la periferia unor vecinătăţi rotitoare. Sunt supuşi unui control sever. Unii dintre ei sunt executaţi ca mai apoi să fie repuşi în funcţiune.
Ne exprimăm nedumerirea faţă de acţiunile contradictorii ale serviciilor secrete inamice şi deplângem starea lor de confuzie. Incertitudinea domneşte în profunzimile lor. Nu ştiu dacă suntem expresia unui artefact, a unui obiect cosmic sau a unei inteligenţe necunoscute.
Ne arătăm gata să cooperăm pentru a îi ajuta să depăşească impasul în care se află. Propunem ca prim pas un schimb de structuri narative şi descriptive. Trebuie să-i convingem pe ceilalţi că toate mişcările şi intenţiile lor ne sunt cunoscute şi că starea noastră de predictibilitate este maximă. Ca şi cum am fi pretutindeni pe frontul invizibil. Pentru că noi suntem frontul.
Pentru că noi construim textele care alcătuiesc totalitatea în faza ei incipientă în aparenta ei mişcare prin universul plin de universuri.
Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator din Takla Makan, din Ghile Ga, din Susa Mabusa şi din Marsila Molé cântecul de sirenă al totalităţii.
Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra totalităţii fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în totalitatea ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui.
Ce ar fi totalitatea?
Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor.
A te adăposti de furtună în Puerto Pico, în Cretona sau Kumbra Kumbrali nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele în Mauna Lao sau a juca la ruletă în Guaribo pare la fel de fad, de neimportant.
Interpretarea totalităţii, iluzorie.
Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei totalitatea i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi.
Mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al totalităţii. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup. Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere. Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă. Încalcă diverse convenţii.
Aflarea ultimului, aflarea totalităţii trec arareori drept virtute. Par mai degrabă nebunie, rătăcire. Vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează. Aflarea totalităţii e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent.
Spiritul liber violentează totalitatea părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film, fie sex nebun.
Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor.
Panoramând, scrutând orizontul, cercetând mulţimile din Takla Makan, Burbansk şi Togai, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al totalităţii prin observare şi mărturie. Aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la totalitatea ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum totalitatea ar aştepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor.
Totalitatea se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?!
La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate totalităţii ca autoritate?!
Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi.
Necunoscută. Rece. Arogantă. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit din Bankusai, din Ehren sau din Qiatotocoatl. Filozof pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită totalitatea, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule.
Apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe. Dar romanul rămâne cheia de boltă.
Sunt prinşi în ea cu toţii. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică.
Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?!
Din când în când, aparent zgâlţâind totalitatea în autoritatea ei, câte o revoluţie produce turbulenţe în regimul imaginar din Molina Mar, din Quzo, din Azego Bazego şi Adamville. Mici insule rotitoare aruncate la întâmplare în imensitatea universului plin de universuri.
Poate că e mai uşor să pui le cale o revoluţie în Puerto Pico decât să readuci la viaţă un fluture de pe câmpiile Herore. Poate că e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului.
Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele din Adamville, Beauburg şi Guaribo sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice pentru salvarea generală.
Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului.
În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă, descrisă ca fiind drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o virgulă în textul autorităţii.
S-ar putea ca însăşi autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturată în întregul ei? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiţia actul de prezenţă al altcuiva?! Să nu fie fiinţa umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârşitul?!
Iar universul plin de universuri să nu fie decât un nume predicativ?! Care ar fi rostul totalităţii? Care ar fi rostul acestei întrebări?
Să fie totalitatea întocmai în raport cu fiinţa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile şi comemorările care fac deliciul vieţii mondene din Bagoda, Gonfleda şi Candorra?!
Iată un bun exerciţiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi generaţia anterioară e periculos. Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile maturităţii, ce oroare!
Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea totalităţii. Căci proasta educaţie şi tirania sistemului de valori, acceptat în mod oficial, te îndreaptă către pierderea identităţii. Arta, în falsitatea ei, oglindeşte vidul. Oglindeşte lipsa totalităţii lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar totalitatea nu se revendică a fi a artei aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea totalităţii aflăm revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate, o coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii, alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului, toţi fiind ai morţii.
Moarte drapată în monumente, în fotografii îngălbenite şi în halbe de bere întru aducere aminte, în săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare şi speranţă, să te întorci către subiect violentând predicatul.
Citirea textului este însăşi viaţa. Chiar prezenţa textului pare stranie şi de neconceput. Chiar şi fiinţarea totalităţii ca fiinţă pare de neconceput pentru savanţii şi scriitorii desueţi din Guaribo, din Matala şi Agobe. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la totalitate şi univers nu cunoaştem.
Noi ne raportăm liniar şi discontinuu.
Semnele de punctuaţie, moartea, piramida, mărirea sunt deşertăciuni. Foaia albă de hârtie e sinele deşertăciunii.
În plus, încercăm totalitatea cu noi texte pe care ni le dăruim mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte spre a le descifra sau încifra. E ca şi cum n-am observa încercările la care ne supune totalitatea ca autoritate a textului fundamental.
Manipularea este tocmai a noastră, expresia perversităţii noastre. Limită în fond. Suntem limitaţi dar ne învecinăm, fiind îngrădiţi totalităţii.
Am fost arestaţi prin interpretare. Aproximăm anumite semne ale totalităţii.
Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone de scrisori, ne îngrămădim în e-mail şi zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă insulele.
Suntem propoziţii ale totalităţii.
Dar ne preamărim.
Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii pe alţii fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare. Contează faptele, micile întâmplări, biografiile şi bibliografiile inventariate cu sârg de funcţionarii din Bulbona, Mastrokas şi Catombo.
În tot acest timp enciclopedia se umflă, dospeşte, crapă. Ar părea că am fi spirite enciclopedice, convertizoare de text, câmpuri informaţionale remanente. Informaţia face să pălească lumina, se mişcă infinit mai repede.
Tocmai de aceea propoziţiile totalităţii sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul universitar, academic. Revelaţia şi iluminarea pălesc în faţa universităţii. Seminarul ordonează şi îngrădeşte. Revelaţia te arde pe dinăuntru. Rigoarea cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva entropiei. Ce nu e organizat nu e ştiinţific. Savantul dă însă puţină culoare demersului său hotărând că, ajuns la frontiere, se poate cununa cu dogma. Dar nu există limite. Se află vecinătăţi. Propoziţiile nu sunt limitate de punct ci sunt învecinate. Iar în vecinătate, totalitatea produce fenomene. Observatorul le poate inventaria, le-ar putea lămuri. El însă hotărăşte limita, limitându-se la a chema ordinea şi experimentul în ajutor. Totalitatea încearcă acum a se revendica a fi spaţială, spaţio-temporală. Asta e de-a dreptul dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil şi fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira la un asalt împotriva totalităţii.
Am putea vedea textul fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte, într-o noapte de vară. De ce atâta neputinţă, de ce această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinşi în prima propoziţie, nimeni nu ştie.
Sunt doar bănuieli. Şi o cantitate impresionantă de romane şi nuvelete şi sloganuri produse la foc automat de cohortele de scriitori din Gamola, Barbazo şi Brucella. Sărmane înjghebări care reclamă asistenţă socială, premii şi ediţii de lux pentru scriitorii desueţi din Catanao.
Altceva nu pot fi decât reziduuri ale activităţii cerebrale. Semne ale celuilalt, ascuns cumva în spatele observatorului, aşteptând să intre în scenă.
Bineînţeles că lumea textelor musteşte de critici gomoşi, de analişti de situaţie şi de caz, de aspiranţi la gloria literară, iluzorie.
Că arta dă sens, e fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Totalitatea şi-a luat precauţii. Şi-a inventat serii de detractori şi de copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele încastrate în gene sau într-o matrice informaţională invizibilă, nebănuită, tainică şi miraculoasă.
Că universul plin de universuri ar fi asemenea unui năvod, e posibil. Că ar fi universuri pline de universuri legate de cordoane ombilicale, e înduioşător. Că ar fi spaţiul de necuprins, mantie înstelată, e o metaforă.
Cine să salveze totalitatea?!
Poate că e conştientă de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăşi şi a schimbat propoziţiile. Poate că încă nu s-a hotărât să facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri şi cu trucuri ieftine.
Totalitatea, în textura ei, poate părea neserioasă, asta fiind diferenţa. Alterată fiind propoziţia ei, totalitatea pare a fi scrisă, pare a fi construită.
De aici încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul, încep să intre în scenă totalităţile de toate felurile spre a fi descifrate.
Dar fiinţa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în totalitate pare fără de sens, pare lipsită de un plan ascuns.
La ce bun?
La ce i-ar fi trebuit totalităţii atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumuseţea, culoarea, ingeniozitatea?!
O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure şi bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică, perversă şi rea şi invidioasă şi intrigantă.
Sau poate infimă, ca o boare de primăvară, dată spre citire elitelor şi maselor din Gazma, din Fodela şi Pandorra. Să fie atinsă cu înfiorare, cu evlavie.
Totalitatea acceptă o serie de poziţionări şi chiar de atitudini, de stări confuze şi contradictorii. Spre oponenţă să fie textul-în-oglindă?!
Dar nu ar fi de neiertat să vorbim despre antitotalitate de vreme ce totalitatea este una lipsind limitele absolute?
Şi nici această propoziţie nu pare a fi valabilă de vreme ce totalitatea impune nemăsura şi nemăsurarea ca nefiind cantitate, corporalitate. Iar corporalitatea este expresia bifurcaţiei nebănuite.
Bifurcaţia are buletin de identitate.
Lipsirea de celule prin tunelare aparţine ştiinţei, ea instituind instrucţiunea filozofică a textului, spre recunoaşterea autorităţii.
Totalitatea pare a fi o calitate a autorităţii.
Când cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă sau roman, nimereşte în deşert.
Îngrijindu-se de metoda sa, de enciclopedia sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponenţa. El deţine secretul şi direcţionează.
Cu mâna întinsă spre apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în desuetudine pe măsură ce textul se desfăşoară. El nu admite imperfecţiunea şi strigă aceasta în timp ce se scufundă în istorie.
Istoria nu pare a se sfârşi atâta vreme cât numerele critice şi dimensiunile critice ale fiinţei guvernează elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulţirea fiinţelor la nesfârşit ţine de o economie a viului dar şi de filozofia textului, ficţionalul fiind constructul fundamental.
Poate că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că totalitatea nu există ca stare şi atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic.
Totul nu e decât o fulguraţie iar totalitatea o aparenţă. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, corpul dăruit perversităţii.
De la început şi până la sfârşit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă. Aşa par a fi lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit aparţinător textului fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile totalităţii în nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei. Altminteri luată cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi argonauţi.
Singurătatea cititorului de texte, aflat în mişcare aparentă prin universul plin de universuri, este violentată fără odihnă. Iar totalitatea îl amăgeşte folosindu-l cu cinism, nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm.
E indiscutabil că un celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgenţa noastră în vecinătatea textului este de-a dreptul comică.
Ne luăm însă în serios atunci când analizăm starea de spirit a spionilor veniţi de dincolo de orizontul vizibil. Potrivit ultimelor informaţii, serviciile secrete inamice întârzie preschimbarea în forme pentru a-şi feri secţiile de un posibil atac de substituire din partea noastră.
Avem ştiinţa secretă a formelor şi putem lua înfăţişări diverse potrivit instrucţiunilor cuprinse în enciclopediile care se rotesc aparent, undeva, în profunzimile universului plin universuri.
Tocmai de aceea mişcările inamicilor noştri ne apăreau ca fiind contradictorii, ei încercând să ne inducă în eroare. Acesta e un indiciu sigur că deţin informaţii despre capacităţile noastre de luptă. Să fie oare semnul unei culturi informaţionale, să fie semnul că sunt organizaţi după un plan ascuns?
Cum de nu ni s-a relevat?
De ce nu am descoperit instrucţiunile lui, sarcinile lui strategice, săgeata lui informaţională? E un plan anterior operaţiunilor de secretizare a universului plin de universuri? Orizontalitatea noastră e vizibilă la mari depărtări? Ce artefact miraculos a cercetat profunzimile descoperind activităţile noastre subversive? Ce structură vie a tunelat domeniul imaginarului punând în evidenţă omogenitatea noastră?
Vulgarizatorii din Adamville, din Patola şi din Walla vorbesc despre trădare, despre operaţiuni secrete de semnalizare puse la cale de conspiratori din Beauburg, din Takla Makan sau din Guaribo.
Nici eremiţii reformaţi n-ar fi străini de astfel de încercări. Generalul Başkaev îl acuză pe vicepreşedintele Weinberger iar generalul Monteores arată cu degetul spre împăratul Ogawa. Plutonierul Slatt îl bănuieşte pe colonelul Sharun iar femeile din Mandhala zic că Bobolina ar fi cea care a chemat spionii de dincolo de orizontul vizibil prin practici astrologice.
Petrolul îi învrăjbeşte pe toţi şi îi aţâţă să decorporeze imaginarul populând oraşele cu fantasme şi cu poveşti cutremurătoare despre spioni şi războaie matriceale.
Câmpul de imagine fragmentat de politici şi de tratate încălcate sau ultrasecrete se revendică a fi marele text care scapă interpretării vulgului. Aşa cum dominaţia asupra câmpului petrolier scapă vulgarizatorului pornit să-şi adjudece ficţiunea în dauna spiritelor ingenue.
Să fie un plan ascuns?
E o lume de carnaval. Oratorii din Gutola şi Denna se întrec în a asasina bietul spirit critic sau se fac luntre şi punte să demonstreze că Petra Petronius a descoperit teoria relativităţii ambigue şi nu Elal Belal din Qanta.
Malagambiştii îşi toarnă soclu de statui iar derbedeii travestiţi în întemeietori de lumi îşi violează nemurirea dând numele lor împrejurimilor în viaţă încă fiind. Elita roboteşte cu sârg punând sub lupă Marsila Molé, Gugumbe şi Takla Makan şi Wole Wa şi Vale Note.
Da, da, şoptesc prealuminatele spirite, totul e putred. Sunt semnele planului ascuns. Nu încape nici o îndoială.
Săriţii de pe fix vor regionalizare pentru salvarea produsului intern brut iar noii rebeli ridică eşafodul pentru generaţiile trecute pregătindu-se să se ospăteze cu cadavrele lor. Spiritul critic desuet e pus la treabă înainte de a muri iar interogaţia metafizică, moartă fiind, e folosită de oculte pentru a nivela orgoliul vreunui ministru de externe de dincolo de orizontul vizibil.
Spionii stau cu ochii pe noi. Fac instrucţie. La stângaaa. La dreaptaaaa. Nu e loc de întors. Ne impresionează prin disciplină şi prin exerciţiu susţinut.
Mimează patriotismul.
Până şi patriotismul sănătos şi ingenuu e dat cu vopsea. Ai zice că miliţiile din Kumbra Kumbrali, din Gozeh, din Mauna Lao şi Qiatotocoatl sunt gata, gata să facă harcea-parcea liniştea mulţimilor.
Tunurile cu apă domolesc elanul şi fac bine puseurilor mistice, filozofice sau anarhiste. Augusta oficială nu are a se teme. Se fardează în faţa oglinzii şi se masturbează cu hotărâre ţipând de plăcere.
La televiziune se dezbat lucruri grele. Despre morţi şi răniţi şi mari pagube materiale. Toţi se pricep la toate iar marii cărturari au dat verdictul.
E fixare în planul ascuns. E criptoplan. Petronius e pus la butonieră. Elal Belal cu beteală. Ne încălzim cu maxime şi cu o copioasă bibliografie obligatorie. Trăim în mit. Suntem cuprinsul unei metafore.
Cardinalii din Rigonna, Beauburg şi Vale Note se reunesc în rotonda îngerilor din Qiatotocoatl timp de trei zile pentru a dezbate viitorul spiritului religios şi pentru a combate ideea unui plan ascuns. Unii cardinali au cerut ca bisericile locale să primească noi libertăţi în conducerea bisericii la nivel universal criticând autoritarismul centrului.
Supusă vârtejului schimbării care soarbe întreaga lume, biserica doreşte, în straturile sale intime, o nouă repoziţionare, doreşte ieşirea din conservatorism şi închistare, vrea un suflu nou.
Complexitatea e o provocare dificilă pentru o instituţie care are încă avantajul secretului bine păzit şi al unui număr impresionant de adepţi în toate lumile. Legat solid de marile descoperiri geografice, de cruciade, de revoluţii şi schimbări spectaculoase în politică modernă, spiritul religios din rotonda îngerilor are în faţă o problemă ştiinţifică.
Un model simplificat îi va ajuta să găsească politici inspirate pentru ca biserica să poată rezista unui mileniu care se anunţă plin de provocări. Complexitatea pare un adversar extrem de pervers, unul din câmpurile sale de bătălie preferat fiind imaginarul colectiv.
Metabolismul lui are nevoie de noi. Geostrategica imaginarului ne cuprinde, ne leagă prin fire nevăzute pregătindu-ne pentru orgasmul universal.
Geostrategica e de fapt burlesca de rangul I.
Opinia publică e impresionată dacă-ţi sunt ascultate telefoanele de serviciile secrete din Guaribo, din Gatala, din Ehren şi Mauna Lao.
Te mai vede lumea în lumina reflectoarelor. Se mai agită spiritele. Din nou vorbim despre moralişti. Îi lăudăm pe antimoralişti.
Dar e lipsă de imaginaţie nu fixare într-un plan ascuns.
Se râde în hohote cu fălcile larg căscate. Mărşăluiesc pe străzi greviştii şi miliardarii, umăr lângă umăr. Lume de carnaval.
Să fie mişcare. Spionii de dincolo de orizontul vizibil stau cu ochii pe noi.
Poate că au intenţii lăudabile. Poate că au fost trimişi în scopuri paşnice iar enciclopediile aflate în profunzimile universului plin de universuri au de gând să invite propria noastră enciclopedie la un balet cosmic.
Suntem gata să ajutăm pe oricine. Numai să fim de ajutor.
Bocitoarele de serviciu valsează cu băşcălioşii de serviciu. Săriţii de pe fix iau istoria la refec şi o siluiesc şi toată lumea se prăpădeşte de râs.
Derbedeii nu mai vor să moară şi-şi ţintuiesc petecul de nume în imaginarul colectiv sau comunitar după cum e cazul. Elita se face că nu vede fapta aşteptând o micşorare de impozit. Când Beauburg, Lamona, Cutumbe şi Galahra sunt în pericol, ne adunăm cu toţii pentru nişte vorbe.
Vin apoi nişte artişti care fie se dau în stambă la televizor, fie pun la cale gazete ochioase unde se sulemenesc spiritele desuete punând metafizica să facă pipi la oliţă. Antibeauburgul, antilamona, anticutumbe şi antigalahra sunt şi ele bune de ceva. Noi le ştim pe toate. Noi le-am făcut pe toate. Luăm palme sau câte un pumn drept în nas. Spionii de dincolo de orizontul vizibil se pricep.
Bocitoarele scot repede textul cu pricina. Marii cărturari arată cu degetul la malagambiştii politicii şi îi ceartă la televizor sau în grupurile de discuţie savantă din nodurile informaţionale. După un pretext.
Să se îngraşe sărăcimea şi snobimea de atâta râs.
Gazetele sunt pline de şuşe cu mătuşe. Pagina de gardă e cocoşată de câte-un fragment din gândirea profundă a vreunui spilcuit de familie bună. Spilcuitul zice nişte chestii acolo să se mire poporanul în gura mare că ce mintoşi mai au Gozeh, Omah şi Belado.
Naţia, nu naţiunea!
Naţia e bolnavă, zic feluriţi felceri. O păzesc nişte majuri, o tot mângâie pe pulpe, o trag de ţâţe, o îmbie într-un gang să se giugiulească puţin cu ea, biata de ea, naiva de ea, săraca de ea.
Majurii au nasul roşu. Midinetele au nasul roşu. Spoitorii de chipuri electorale au nasul roşu. Filozofii desueţi au nasul roşu. Scriitorii au nasul roşu. Şi poliţiştii au nasul roşu. Poliţiştii care îi articulează pe manifestanţi cu bulane de cauciuc, roşii şi ele şi tunurile cu apă la fel.
Dacă eşti tânăr de viitor o ştergi din Qiatotocoatl, din Puerto Pico sau din Gozeh. Toţi bocesc din pricina asta dar îşi freacă mâinile de bucurie că dispare concurenţa. Dacă eşti trecut binişor, ţii cu dinţii de plăpumioară. Să stea mucoşii la rând! Să înveţe să facă frumos. Gugumbe geme de vorbe de duh şi de atâta carnaval. Şi Cretona la fel. Şi Molina Mar. Şi Kamol Pator.
Literaţii se păruiesc punând generaţiile să tropăie una împotriva celeilalte încercând să facă parte dreaptă din nişte biete fonduri din care cultură nu se poate face ci doar tevatură. Spiritul critic e sfârtecat. Metafizica e sfârtecată şi ea.
Toţi se dezbracă în pielea goală descoperind cu mirare tembelă că femeile au cur şi ţâţe iar bărbaţii sunt şi mai şi.
Dar ce facem cu Beauburg, cu Adamville, cu Mandhala şi cu Pântraşiva?
Dar ce facem cu naţiunea? Dar ce facem cu marele proiect? Ce facem cu planul ascuns? Ce facem cu metafizica? Ce facem cu spiritul critic? Ce facem cu frumoasa Marsila Molé? E naivă, frumoasa.
Iar naţiunea? Nu există. Naţiunea e vândută pe nimica. Vor vinde şi universalizarea.
E încondeiată bine de tot felul de malagambişti care fie o gonflează, fie o dau cu cercul fie spre vest, fie spre est, fie spre adâncurile necunoscute ale universului plin de universuri.
La poştă, mii de scrisori pierdute. La televiziune bântuie bonjurismul, măgăreala şi retorica de un ban şi jumătate. Nodurile informaţionale se umflă ca nişte baloane de săpun şi pocnesc asurzitor fiind virusate de serviciile secrete inamice.
Antibulbona se pune în contră cu antiadamville. Se trage de şireturi cu metafizica. Malagambiştii promit c-or să bată stânga la fund de-o să-i meargă fulgii. Desueţii din Gozeh se jură că or să ia dreapta la scărmănat. Regaliştii înşfacă şi ei ce pot iar regele din Alundaio, privindu-se în oglindă, îl vede pe antirege.
Proştii, naivii şi îndrăgostiţii, care-l aşteptau pe rege ca pe un eliberator, or să-şi pună iar papucei de pâslă la vizită. Să nu se ducă luciul duşumelei şi să nu se enerveze ghidul de la palat.
Palatul regal rămâne în proprietatea turiştilor în timp ce casa cea mare de la centru e antipalatul. Turiştii sunt spioni deghizaţi şi agită mulţimile povestind lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite.
Frumoasa Marsila Molé rămâne a imaginarului şi a clipelor de vis. Naţiunea şi elanul rămân ale omului care le doreşte. Sau le antidoreşte. Până şi textul acesta e un antitext. Nu e un strigăt de revoltă. Nu e ţidula pentru puşcărie sau pentru asasinat politic sau pentru oprobiul public. Nici insurgenţă nu e de vreme ce nu va zgudui spiritele, nu va dărui orgasm mulţimilor.
E poate doar o burlescă de rangul I. Un geostrategic. Un obiect politic prăfuit, un obiect-stratagemă numai bun pentru a induce în eroare serviciile secrete inamice.
Dacă-l vei şterge cu buretele sau îl vei hăcui cu sabia vei zări, poate, în inima ta, frumuseţile nebănuite ale enciclopediei şi perversitatea în întreaga ei splendoare.
Nu există nici un plan ascuns, strigă furioşi suporterii ideii de hazard mărşăluind prin Nulome, prin vesela Calombra, prin Kokusai şi Guaribo.
Hazardul e ordinea superioară a lucrurilor, răcnesc plini de înverşunare cei din Beauburg şi din Takla Makan. De aici deliciul intoleranţei, linşajului, crima şi trădarea. Tocmai aici extensia războaielor matriceale.
Unii analişti politici ai orientalelor consideră o eroare strategică decizia executivului din Beauburg de a reduce timpii de emisie ai postului de radio Vocea Burgului în zonele de conflict matriceal în timp ce creşte timpul de emisie al postului pentru orientalele îndepărtate
Aceasta ar fi, adaugă analiştii, un pericol pentru proaspăta şi încercata democraţie văduvită astfel de un flux informaţional de la centrul puterii mondiale, imperiala unică.
Nu poţi însă să nu observi îngustimea unor astfel de analize care nu iau în calcul decât elementul afectiv, punând spaţiul matriceal conflictual sub lumina unei lămpi de carbid şi cercetându-l cu o lunetă.
Interesul pentru orientalele îndepărtate a rămas constant, jocul în zonă vizând lumile din Kao Tzî şi relaţiile lor cu vecinii.
Nu e comunicare. E pur şi simplu legare în exerciţiul de putere. E lipsirea de libertate prin folosirea unui invers informaţional şi prin ambiguitate căutată cu obstinaţie şi abilitate. E lipsirea de libertate plănuită cu minuţie şi cu perversitate.
Dar cine a pus la cale planul? Cine a plănuit universul? Cine ne-a împins cu adevărat spre această fascinantă orizontalitate? Cine a pus la cale formele viului în aparentă mişcare prin universul plin de universuri datorită unor complexităţi pe care le numim structuri narative din lipsă de altceva?
Un con de lumină? O metafiinţă? Un concept spaţio-temporal? O structură imaginară liberă? O planetă inteligentă? Un sunet primar? Diamantele de lumină veche de la Qiatotocoatl? Sau pur şi simplu un principiu director? O lege după care fiinţează enciclopediile trecând de la simplu la complex prin lanţuri catastrofice şi prin iluzorii evoluţii?
Evoluţia? Să fie doar coerenţă şi convenţie?
Dar e oare evoluţie? E vibraţie? Şi atunci planul ascuns al lumii nu ne vorbeşte despre imaginar? Imaginarul bântuit de vârtejuri virtuale, în căutarea unui punct, a unei stări de echilibru!
Să-l descoperim!
Aceasta să fie misiunea noastră secretă? Ar fi ca şi cum am încerca să punem mâna pe forţele telurice substituindu-ne câmpurilor magnetice!
Nu e oare zadarnic? Nu e oare calvar în timp ce mileniul se prăbuşeşte fără milă peste structurile noastre narative şi descriptive?
În mileniu, virtualul bântuie minţile explicitând căderile şi bifurcaţiile în iraţional. A fi iraţional e ca şi cum ai fi dincolo, spun unii. Ar fi delăsarea de corp.
Nu elanul antimateriei ci inversul informaţional al materiei care e cu totul altceva. E al grilei de lectură de rangul întâi pe care noi, magicienii secretului, o folosim în războaiele matriceale.
Pe măsură ce înaintăm spre aparenta punere în lumină a planului, ne îndepărtăm de el. Vulgarizatorii din Adamville, hrăniţi până la saţietate la tarabele informaţionale păzite cu străşnicie de augusta oficială, vorbesc sus şi tare despre o anunţată schimbare a planului ascuns. Augusta oficială, pe care o găsim pretutindeni în structurile noastre narative, în Kokusai, în Wangala, în Guaribo şi în Takla Makan le ţine hangul pe faţă.
Buni oratori, vulgarizatorii imaginarului deţin secrete cutremurătoare şi trebuincioase conspiratorilor şi perverşilor. Ei organizează ultimul miting al apocalipsei şi cer guvernantei naţionale un salariu pe măsură pentru profeţiile lor.
Mistificatorii!
Ei nu vor a şti despre planul ascuns al lumii pentru a se jertfi în mod exemplar sau pentru a aduce salvarea.
Încercarea lor e supusă anecdoticului. Parveniţi sau nebuni, inocenţi sau ticăloşi de profesie, ei îmbrăţişează secretele, tainele şi misterele propăvăduind orgasmul universal.
Ceva adevăr totuşi în vorbele lor!
Convinşi ei înşişi de menirea lor, hoinăresc de colo, colo prin Takla Makan, prin Puerto Pico şi Molina Mar, confundând lumina cu catacomba şi misiunea cu plăcerile vulgare.
Ridică gherete în plină stradă pentru a înrola întreaga suflare a lumii în cruciade iluzorii. Stricarea lumii e târfa. Sau meditaţia bolnavă. Sau frumuseţea angelică, după caz.
Totul e bun pentru asta.
Ocultele de mucava, revoluţiile şi secretomania ridicată la politică de stat în Omah, Hemula şi Cretona, execuţiile din Guaribo, parada morţilor din Bankusai şi Quanqo Qoqué, dansul norilor din Doralora, balul vampirilor din Beauburg, plimbarea osemintelor sacre din Mazalaa, conferinţele aprilice, universităţile populare din Burbansk şi Klewa, ritualul apei şi sărbătorile muntelui din Galeea.
Iluzorie încercare!
Planul ascuns al lumii nu este. El se relevă. El nu se află ci trebuie aflat.
Aceasta ar fi misiunea secretă a omogenităţii noastre informaţionale.
Editura LiterNetPrima paginăPagina anterioarăPagina următoare