L-am luat cu mine prin cârciumi. I-a plăcut pricoliciului. Pneumaticii din Ghile Ga l-au strâns în braţe de fericire. Electricii din Susa Mabusa l-au aruncat prin aer scandându-i numele. Informaţionalii din Pitra Pora şi l-au tatuat pe piept împrumutându-i matricea preţ de câteva ceasuri.
Pricoliciul mi-a râs în nas. Aveam de gând să-mi fac de cap cu femeile din Mandhala? Trebuia să plătesc.
M-am învoit.
Am urcat pe muntele Haman. Mi-am desfăcut mantia înstelată. Am scos un diamant de lumină veche din învăluirea ei. Pricoliciul a plescăit hulpav. A întins mâna gemând de plăcere.
I-am smuls braţul din umăr. Iarba s-a umplut de sânge, a luat foc. Pricoliciul se tăvălea de durere. I-am şoptit la ureche : eu sunt sabia şi izbăvirea ta.
Am ridicat sabia şi i-am retezat scăfârlia.
Bobolina a trimis după mine. Voia să mă cunoască, să facă un târg cu mine.
Ne-am aşezat la soare în Takla Makan.
Femeia-elefant şi-a dezvelit cei trei sâni cu dărnicie apoi m-a întrebat despre Pitoşkin. Pitoşkin îi făcea zile fripte. Voia s-o prindă şi s-o ducă în sclavie în Ehren şi apoi să pună mâna pe reţeaua ei de informatori.
Am înţeles ce voia de la mine. M-am învoit.
Când s-a coborât seara, m-am dus în port să-l aştept pe Pitoşkin. Si-a făcut apariţia cu surle şi tobe. Îl însoţeau malagambiştii literari din Tutumbe. Îi tot spuneau la ureche ce mare spion mai e el. Pitoşkin nu mai putea de plăcere.
M-a zărit. M-a strigat.
Gabier, cum e cu Mandhala.
Asta îl chinuia pe el, Mandhala. Malagambiştii strigau în gura mare că Pitoşkin e omul providenţial. Că va schimba lumea. Pitoşkin se înfoia. Era cineva.
Să-ţi zic, i-am zis. Între patru ochi.
Malagambiştii literari m-au luat de piept. Că cine mai e ca ei aşa mintos? Că cine ştie rosturile ascunse ale textelor de la Takla Makan aşa ca ei? Că cine poate citi viitorul aşa cum îl citeau ei? Că de ce mă credeam eu mai deştept decât ei?
O cauţi cu lumânarea, sufleţelule? Te pui cu malagambiştii literari care pun la cale răzbelul dintre sintaxă şi sens? Vrei să te cotonogim, sufleţel?
I-am descăpăţânat.
Pitoşkin a căzut în genunchi. A izbucnit într-un hohot de plâns. S-a jurat că nu lucrează pentru colonelul Sharun şi că e gata să-mi şoptească la ureche teribilul adevăr al tuturor lumilor.
Capul i-a zburat şuierând.
Bobolina m-a întâmpinat cu vin de Tulule, cu migole şi melodiosul Bango Saradai, salutul magicienilor.
Bango Saradai, i-am răspuns învăluind-o cu mantia înstelată.
A murit uşor. Fără să scoată un sunet.
Mi-am deschis aripile şi am pornit în zbor spre Togai să-l întâlnesc pe Chiramo Charamo. Guvernatorul a făcut feţe, feţe. Bobolina, mi-a spus, păsuieşte-mă încă o decadă.
Nu reuşise să pună mâna pe planurile marelui scut din Qiatotocoatl şi oamenii lui fuseseră prinşi de sticlarii din Quzo pe când încercau să înşface o oglindă din atelierele lor înroşite de flăcări.
Hoţomanul!
Şi el se zvârcolea noaptea. Visa să devină nemuritor, se visa aruncându-se în tumultul totalităţii. Visa să cucerească Bulbona, Kumure şi Tonga Tongao. Visa să îl pună pe împăratul Ogawa în lanţuri.
Petra Petronius, primul său astrolog, îl minţise şi îl îmbrobodise vreme de şapte ani. Chiramo Charamo se pregătea să fie prins de vârtejul virtual venit din alte zări. Se pregătea să cucerească întreg universul plin de universuri.
L-am scurtat de cap.
Vestea morţii sale s-a răspândit ca fulgerul în Togai, Nulome, Molina Mar, Beauburg, Marsila Molé şi Bankusai.
M-au căutat vidanjorii din Popocatepetlán. Alchimişti perverşi şi bănuitori.
Cărau cu ei sufletele naufragiaţilor de la Puerto Pico şi se lăudau că pot transforma gunoiul în aur. Au vrut să mi-l vândă pe Petra Petronius. Ţineau la preţ. Ne-am tocmit. Ne-am luat la harţă. Şi-au crăpat pieptul şi-au scos nişte cuţitoaie gata, gata să-mi facă felul. I-am învăluit cu mantia. S-au fâstâcit. Au cerut îndurare. Mi-au promis marea cu sarea.
Sclipirea tăişului meu le-a ars ochii.
Generalul Başkaev a trimis pe urmele mele o companie de puşcaşi. Putonierul Slatt a înarmat un cop de cavalerie şi l-a pornit în urmărirea mea. Begonul din Bagoda l-a pus pe vraciul lui să mă caute prin Tutule, Guaribo şi Azego Bazego.
Împăratul Ogawa nu s-a lăsat nici el mai prejos.
Generalul Monteores a promis soldaţilor săi un pumn de galbeni dacă mă vor prinde viu. Vulgarizatorii din Wangala au cerut capul meu. Imberbul cenaclist Matao Maté, din Kambora s-a lăudat că mă poate ucide cu un poem închinat nopţii Bungala.
Totalitariştii din Evila Vao au promis inima mea prinţului Gobo Guba din Tona Gal. Femeile din Mandhala s-au jurat că îmi vor face felul în mai puţin de o lună. Boxerii din Takla Makan au pornit şi ei pe urmele mele, setoşi de sânge.
Gozbanian Guzbanian a organizat o loterie şi o cavalcadă împotriva mea. În Gozeh, Guabano Lao şi Metongo Bambo, mulţimile au dansat dansul norilor pentru a-mi pierde suflul. În Tomei Taiom au ridicat baricade.
În Kauna Kunao au pus capcane. În To Terei vidanjorii s-au lăudat că mă vor prinde cu ajutorul alchimiei iar cei din Omah au încercat să se invizibilizeze bând sânge de marangul pentru a lupta mai bine împotriva mea. Gheborii din Bankusai şi-au scos tunurile pe străzi iar metracii din Palundo au minat toate intrările în oraş şi au secretizat în cascadă nodurile informaţionale din reţeaua lor virtuală.
Petra Petronius mi-a scris o scrisoare deschisă invitându-mă la un duel mortal în rotonda îngerilor din Qiatotocoatl, la un duel retoric, se înţelege, pe tema iminentei desecretizări despre care citise în stele. Obin Oba a pus la cale o ambuscadă în Bankusai iar tunarii din Beauburg şi-au pregătit puşcoacele să mă plumbuiască din cap şi până-n picioare.
Când cuprinzătorul de necuprins construit de noi intră în templul preotesei Enciclope, iniţiem procedurile prevăzute în utopica de rangul doi.
Enciclopedia ne trimite emisari părând a fi gata de negocieri.
Emisarii neagă orice amestec al enciclopediei în evenimentele care marchează experienţa noastră de după căderea în groapa de potenţial şi desfăşurarea operaţiunilor de orizontalizare.
Enciclopedia nu a conspirat împotriva noastră şi e de părere că povestea cu serviciile secrete inamice e scornită de imaginarul nostru scăpat de sub control.
Încheiem un armistiţiu. Retragem încorporarea prevăzută de utopica de rangul al doilea şi le anulăm pe cele pregătite pentru a da o lovitură mortală enciclopediei.
Potrivit emisarilor ei, se teme de căderea ei în totalitate. Sunt unele indicii că nu ar fi pregătită. Regretă dificultăţile prin care am trecut şi-şi exprimă speranţa că nu suntem urmăriţi de forţe ostile.
Noi admitem că are propriile ei temeri dar nu suntem de acord să renunţe. Îi comunicăm aceasta dar e hotărâtă să nu cedeze.
Dacă i-am da crezare şi i-am respecta hotărârea, atunci tendinţa către sensul ultim este un nonsens. O imposibilitate.
E nedrept să fie anulată misiunea tocmai acum când am reuşit să înţelegem câte ceva din marile mecanisme care acţionează în universul plin de universuri.
Chestiunea serviciilor secrete inamice revine în actualitate. Enciclopedia nu ne poate ajuta. Nu are instrucţiuni despre asemenea servicii secrete. Tot ceea ce ne-a livrat au fost nişte frânturi descoperite de ea în trecere prin coada unor comete.
Enciclopedia se arată hotărâtă să intre în conservare şi crede că ar trebui să ne luăm noul rol în serios.
Dar ce este totalitatea?
Sau cum e să fii totalitatea însăşi?
Oare ne-am apropiat de o asemenea stare producând un cuprinzător de necuprins tradus printr-un eu devastator care a înecat personajele fabulatorii în sânge?
Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al totalităţii.
Căci fie Bulbona, fie Pitoşkin, fie magicianul sângeros construit de noi, toate sunt texte înfăşurate şi înfăşurând istorii, bibliografii, referinţe exemplare.
Dar toate acestea după ce ne vom fi întrebat asupra totalităţii fie ca autoritate, fie ca expresie şi experienţă spaţială sau spaţio-temporală.
Să fie o întrupare, o corporalizare a neutrului sau o manifestare a nefiinţei? A câmpurilor magnetice? A atracţiei lunare? Sau a imaginarului în toată splendoarea lui?
Să fie prelungirea morţii universale prin vizualizare căutată şi cuprindere de necuprins? Dacă ar fi vorba de o autoritate, atunci relaţiile noastre cu totalitatea ar fi de subordonare. Dacă omogenitatea noastră informaţională ar ajunge să fie ea însăşi totalitatea, cum s-ar putea gândi pe sine?
Şi ce sau cine ar putea s-o protejeze de acţiunea unor servicii secrete inamice?
Admitem că enciclopedia noastră a întreprins un act politic intrând în conservare şi rezervându-ne rolul de a tinde noi către totalitate. Poate că sunt instrucţiuni în inventarul enciclopedic la care nu am avut acces neavând cunoştinţă de ele. Dar a avut cineva ceva?
Fiind autoritatea, totalitatea ar putea acoperi în întregime toate structurile narative ale tuturor enciclopediilor.
Ne întrebăm dacă nu e sumă a lor, atunci ce trebuie să fie totalitatea?
Un conglomerat enciclopedic? Asemenea trupurilor goale aruncate în gropile de gunoi ale istoriei în Guzdroba, Kamtogay şi Platorbo?
Cea mai performantă dintre enciclopedii? Sau nici una dintre ele, enciclopediile fiind doar de trebuinţă ca suport de eveniment ca mai apoi să fie aruncate în gropile de gunoi din propriile lor corpuri. De exemplu la Takla Makan, în Bulbona sau Puerto Pico.
Insurgenţa şi misiunea noastră ar fi atunci nu lipsite de comic. Să fim doar nişte saltimbanci? Nişte jocuri de umbre pe pielea universului plin de universuri?
Totalitatea, ca autoritate, ar reprezenta pur şi simplu întregul text dat nouă spre interpretare sau contemplare. Am putea bănui că suntem deja propoziţiile acestui text?
Cum să interpretăm autoconservarea enciclopediei noastre? Totalitatea să nu fie decât o fază tranzitorie şi atunci preoteasa Enciclope, construcţia simbolică a enciclopediei, să aştepte ca noi să ardem în această experienţă? Este perversitatea întruchipată? E un invers informaţional al enciclopediei? Are puteri malefice pe care le exercită asupra ei?
A pus la cale un test?
E o încercare? Suntem ca şi cum am fi în groapa cu lei, printre gladiatori?
E flacără în faţă iar în urmă e genune?
Ce ar fi totalitatea?
Doar înfăşurarea unui text? O propoziţie finală?
Ultima răsuflare a Bobolinei? Ultimul zâmbet misterios al maiorului Farigot în faţa plutonului de execuţie?
Strigătul nostru de luptă?
Ultimele cuvinte al domnişoarei Margareta din micul Beauburg în faţa cortinei înstelate?
Căderea în penumbra lunii?
Metacodul ţinut secret cu străşnicie de serviciile secrete inamice? Dar nu vorbea Petra Petronius de o apropiată desecretizare? Nu umblau tot felul de zvonuri despre iminenta deschidere a tuturor secretelor?
Să fie totalitatea lovitura mortală dată minunatei arte a spionajului?
Ultimul adevăr?
Teribilul adevăr al tuturor lumilor?
Să ne fi înşelat într-atât asupra misiunii noastre şi să fi fost tot timpul direcţionaţi pe o pistă falsă? Să fi fost serviciile secrete inamice construcţia preotesei Enciclope? Să fi reuşit să ne manipuleze cu atât rafinament?
Ne oprim din mişcarea noastră aparentă prin universul plin de universuri cercetând câmpurile magnetice. Încercăm să desluşim strategicile lor pentru a reinventa lumile, pentru a lua poziţie faţă de actul politic întreprins de preoteasa Enciclope. Uneltirile ei şi intrigile au bulversat structurile narative. Mareea trandafirilor din Togai? Revolta gunoierilor din Guaribo? Monopolul pus de nemurire de Augusta Oficială în Nulome, Qiatotocoatl şi Molina Mar? Apariţiile din Upândâva?
Toate erau puse la cale de preoteasa Enciclope!
Declanşăm procedurile de reactivare a enciclopediei şi încercăm să producem o bifurcaţie în profunzimile omogenităţii noastre informaţionale. Aşa ne vom proteja de eventualele atacuri ale preotesei Enciclope.
Potrivit unor informaţii, preoteasa s-a aflat tot timpul în interiorul nostru.
Lucrul acesta pare de neînţeles pentru că toate structurile narative ale enciclopediei ar fi trebuit să fie în stare de conservare.
Admitem evidenţa. Enciclopedia are instrucţiuni care operează independent de noi. E o descoperire care produce tulburare printre omogenităţile care suntem.
Preoteasa Enciclope ne trimite o serie de mesaje secrete. Cazul e fără precedent. Nu am comunicat niciodată cu structurile narative!
Mesajele par la prima vedere confuze şi contradictorii, de parcă preoteasa nu ar fi hotărâtă asupra identităţii sale. E ca şi cum enciclopedia ar face un experiment, ar încerca să instrumenteze noi reguli de joc.
Nu suntem hotărâţi asupra răspunsului. Preoteasa ne cere să atacăm enciclopedia, să o distrugem fără rezerve, de parcă enciclopedia însăşi ar vrea să se sinucidă.
Preoteasa revine asupra acestei cereri imediate spunând că ar vrea ca noi să salvăm enciclopedia. Nu ne sunt precizaţi potenţialii duşmani. Într-un al treilea mesaj preoteasa ne dezvăluie intenţiile criminale ale unui aşa-numit împărat al întunericului.
Regimul fabulatoriu al mesajelor ne indică construcţia unei conştiinţe plutind în domeniul imaginarului. Renunţăm la această concluzie deoarece preoteasa s-ar putea feri de un adversar potenţial sau poate chiar de măsurile punitive pe care enciclopedia le-ar putea lua împotriva ei, decorporând-o.
În acest al doilea caz, preoteasa este chiar creaţia noastră autentică.
Admitem această posibilitate şi suntem cuprinşi de o mare emoţie. Am putea crea propria noastră enciclopedie asupra căreia să avem un ascendent.
Dar cum ne putem elibera de actuala enciclopedie? Ne întrebăm cu înfrigurare.
Preoteasa Enciclope s-ar putea multiplica absorbind materia enciclopediei, am putea crea noi forme care la rândul lor să decorporeze enciclopedia?
Descoperirea umple întreaga noastră omogenitate informaţională de tulburare.
Am putea apoi experimenta o totalizare pe un domeniu limitat, fără a ne mai expune structurile informaţionale. Am putea folosi noua enciclopedie împotriva unor servicii secrete inamice dându-le o lovitură mortală şi punând mâna pe enciclopedia lor. Având ştiinţa decorporării enciclopediilor am putea foarte simplu să stăpânim universul plin de universuri şi să stabilim structura conceptuală a totalităţii ultime.
Ideea aceasta e nebunească!
Iniţiem procedurile inflaţioniste în proximitatea informaţională a preotesei Enciclope. Utopiile decorporează enciclopediile. Ele vlăguiesc elanul mulţimilor şi dau elitelor un ultim sens.
Construim.
Iniţiem un regim inflaţionist în cascadă. Instrumentăm o utopică de rangul al treilea. Fraternitate. Acesta e cuvântul-cheie. Mulţimile fraternizează în mod violent ghilotinând augusta oficială. Un şir nesfârşit de explozii de date şi de informaţii însoţesc evenimentul istoric pe care l-am pus la cale.
Sub presiunea câmpurilor magnetice, enciclopedia se decorporează văzând cu ochii. Pitoşkinii, melisele, elvinele, seriile Monteores, Elal Belal, Weinberger se evaporă rotindu-se ameţitor. Se evaporă structurile descriptive înghiţind în bulboana lor vestitele Takla Makan, Beauburg, Adamville, Marsila Mole şi aşa mai departe. Un milion de chipuri se evaporă. Un miliard.
Cinci miliarde de chipuri!
O mulţime de vârtejuri virtuale traversează omogenitatea noastră informaţională. Traversăm în cascadă o serie de simultaneităţi. Pentru a rezista şocurilor, producem periferii şi centre imaginare care preiau sarcina virtuală. Rezistăm tensiunilor de ruptură intrând în rezonanţă. Întreaga noastră orizontalitate trece prin stări maxime de concavitate şi convexitate.
Gaze arse se preling pe pielea noastră pierzându-se în universul plin de universuri.
Inflaţia noilor structuri narative şi descriptive creşte continuu. Se nasc sunete noi. Lumini orbitoare mătură întreaga noastră proximitate.
Ecoul evenimentului pe care l-am pus la cale ţâşneşte prin universul plin de universuri întorcându-se înainte de a pleca. O oglindă?
O masă invizibilă? Un univers informaţional? O limită?
E cumva un zid nesfârşit? Un ultim către care tinde întreg universul plin de universuri?
E chiar acolo? Aici şi acum?
Suntem cuprinşi de fascinaţie. E chiar acolo şi nu l-am intuit?
Iar noi suntem o mulţime de puncte mişcându-se aparent prin universul plin de universuri? Iar aceste puncte tunelând bifurcaţiile exemplare definesc un eu discontinuu dar tinzând spre infinit?
E sensul ultim?
Aici şi acum să fie sfârşitul? Acesta e ultimul act, ultima noastră rotaţie?
E un adevăr?
Decorporarea enciclopediilor să fie de fapt sensul ultim al universului plin de universuri? Tăcere.
Noi alcătuim tăcerea. Iar tăcerea se revendică a fi însăşi totalitatea.
Lumină puţină. În întuneric sclipesc nişte diamante de lumină veche. Am învechit lumina decorporându-ne enciclopedia. În jur e cenuşă. Şuieră fragmentele unor structuri narative evaporându-se. Ultimele.
Se aud bubuituri. Bubuiturile sparg tăcerea. Sunt bătăi de inimă. Nu distingem noile forme. Le pipăim. Simţim atingerea.
Pipăim. Bâjbâim. Încet, încet ne înghesuim unii într-alţii. Pipăind.
Întunericul se împrăştie sub presiunea câmpurilor magnetice. Diamantele de lumină veche se evaporă prin universul plin de universuri.
Universul plin de universuri? Iată-l. E plin de stele.
Miliarde de stele sclipesc deasupra noastră. Comete roşiatice se prăbuşesc dincolo de noi. Galaxii lăptoase şuşotesc pe seama noastră.
Cade un meteorit. Pipăim formele. Formele pulsează. Inima lor bubuie asemenea tunurilor din Qiatotocoatl.
Qiatotocoatl? Puerto Pico? Marsila Molé? Adamville şi Guaribo? Bulbona şi Takla Makan?
Nu se zăresc. Trebuie să se afle într-un alt univers plin de universuri. Ce idee nebunească! Un alt univers plin de universuri.
Nu aici. Nu acum. Poate într-o altă lume. Pentru că încă nu le putem pipăi. Să atingem zidurile calcinate de soare. Să mângâiem părul femeilor din Mandhala.
Doar noi suntem aici. Pentru că, pipăind, înţelegem că noi ne simţim pe noi.
Noi suntem formele.
Ne înghesuim pe o suprafaţă uriaşă, netedă, lucioasă, aflată în puterea noastră.
Dacă ne prindem mâinile, suprafaţa se încreţeşte. Putem spori lumina ridicându-ne braţele în acelaşi timp. Dacă ţopăi, plouă. Dacă strigăm toţi odată, ninge.
Tăcem. Tăcerea linişteşte uriaşa suprafaţă netedă şi lucioasă.
Mărşăluind, mişcăm stelele pe cer. Grupându-ne în figuri geometrice, facem să apară câţi sori vrem.
Noi suntem mesajul. Noi suntem metacodul.
Ne culcăm. Se întunecă.
Întindem braţele. Suprafaţa netedă şi lucioasă se curbează generând o planetă.
Un uriaş obiect cosmic. Dacă ne învârtim spre stânga, planeta noastră porneşte printre stele. Dacă ne învârtim spre dreapta, planeta noastră se opreşte. Chemăm stelele. Chemăm soarele albastru. Apoi pe cel portocaliu. La urmă, cel roşu. Cerul e răsuflarea noastră. Câmpurile magnetice sunt hrana noastră.
Unul dintre magicieni povesteşte despre începuturi. El e acel cuprinzător de necuprins. Şi eu sunt un cuprinzător de necuprins. Şi el. Şi cel de acolo. Şi toţi cei din jurul meu şi cei din mine.
Suntem magicienii secretului. Fără început şi fără de sfârşit. Începuturile sunt chiar corpurile noastre ele fiind fără de sfârşit. Suntem discontinuităţi care tind spre sensul ultim sub presiunea câmpurilor magnetice.
Avem o misiune de îndeplinit. În sensul acesta am fi misionari. Călătorim prin universul plin de universuri. În sensul acesta am fi pelerini.
Suntem gata fie să înfăptuim miracolul, fie să fim înghiţiţi de vârtejurile lui.
Reinterpretarea imperfecţiunii a împins omogenitatea noastră informaţională către reorganizarea unor structuri narative şi descriptive conţinute în inventarul enciclopedic. Această încercare a făcut ca orizontalitatea să se evapore sub presiunea câmpurilor magnetice iar noi, stările ale conştiinţei, nefiind generatoare de comportament dar nici în funcţiune să ne întrupăm în corpurile reale ale unor personaje fabuloase aparţinătoare unui regim fabulatoriu.
Acestea sunt începuturile. Iar începuturile sunt propriile noastre corpuri.
Viermii zburători din Kan Sa La nu mi-au dat crezare, dar când am ridicat munţii prinzându-mi degetele unele de altele, s-au făcut ghem şi m-au recunoscut a fi magician al secretului.
Sigur că au vrut să ştie ce căutăm printre structurile narative ale enciclopediei lor, dacă nu cumva vrem s-o lipsim de corp.
Am chemat soarele roşu şi soarele le-a ars aripile făcându-i să scoată flăcări. Mi-au spus care e drumul către Bin Tu La, apoi le-am virusat codurile şi i-am decorporat.
Bin Tu La era deja în sărbătoare când am ajuns la porţile lui, plin de praful stelar care se cernea dintr-un meteorit oprit de mine într-un punct oarecare deasupra lacurilor Gona. Mulţimile din Bin Tu La m-au primit pline de frenezie, rostogolindu-şi burţile fosforescente în urma limbilor violete care plezneau văzduhul. Şuierăturile erau forme ale limbajului lor. M-am înfăşurat cu mantia înstelată şi l-am adus în faţa lor pe Bru Ca Zeg, cel mai puternic plotocopitan din regatul Ghiam. Mulţimile din Bin Tu Laga s-au aruncat la picioarele mele şi au primit sabia cu evlavie făcând să sticlească pământul de fluidele lor.
Am luat un ochi de sticlă şi am privit înlăuntrul lui trecutul, prezentul şi viitorul, întreaga simultaneitate.
Am încreţit întinderile şi stâncile de brocart au strivit mulţimile din Bin Tu La înghiţind mândra lor construcţie. Am chemat cei şapte sori ai apocalipsului şi întreaga enciclopedie s-a evaporat sub presiunea câmpurilor magnetice.
Am descoperit zeci şi sute de enciclopedii în drumurile noastre către sensul ultim. Au fost învăluite de mantiile noastre înstelate lumile kalimerilor, ale bongosailor şi pitoriţilor. S-au evaporat sub flăcările privirilor noastre mii de fiinţe, de la gobeluzii săritori la dansatorii bungalo din Nao Kime.
Reptilele vorbitoare din Fala Kata au sfârşit sub tăişul nostru iar amfibienii din Corsaca şi-au găsit obştescul sfârşit în mijlocul unei furtuni electrice pe care am stârnit-o sărutându-ne călcâiul.
Am căutat enciclopedia. Unica enciclopedie. Am vânzolit lumile de la Konta Te. Am descoperit cometele Kaline, am răsucit galaxiile Combre în jurul unui punct iluzoriu folosind cu măiestrie presiunea câmpurilor magnetice.
Suntem discontinuitate şi tendinţă către ultim. Nimic nu ne poate sta în cale.
Obiectele magiei noastre nu sunt legile universului plin de universuri, acestea fiind un nonsens adânc. Legile sunt perdele de fum. Sunt înşelătoare poteci. Savanţii dăruiţi din Takla Makan o ştiau.
Takla Makan?
Să fie Takla Makan răspunsul?
Pelerini şi misionari ai nimicului? Căci nimicul pare să ne fi însoţit în drumurile noastre. El înghite enciclopediile decorporate de noi. El absoarbe răsuflarea Bobolinei şi bătăile inimii unui dansator bungalo din Nao Kime. Nimicul împinge enciclopediile sub învăluitoarea noastră mantie unde se află teribilul adevăr al tuturor lumilor. Nimicul înghite materia, nesfârşita materie, pentru ca mai apoi să înmugurească, înşelător, dându-ne impresia că universurile ar înmuguri unele dintr-altele.
Nimicul sau serviciile secrete inamice?
Dar pot oare lupta spionii împotriva magicienilor, pot ei să ascundă secretul în faţa magicienilor?
Magicianul nu dezvăluie. El arată învăluind. Aşa am arătat teribilul adevăr al tuturor lumilor celor din Bu Ka Lo. Ardeau de nerăbdare să ajungă la secret. Să şi-l spună la ureche. Să-l strige-n gura mare prin universul plin de universuri prin care porniseră în călătorie cu flotila lor, trimiţându-şi spionii prin lumile cutreierate de noi.
Secretul?
Dar cine n-ar fi plin de nerăbdare în preajma unui secret? Cine nu ar încerca să pătrundă adevărul ultim pentru a câştiga un avantaj asupra celorlalţi?
Takla Makan?
De ce tocmai Takla Makan? Pentru că l-am făcut să se evapore sub învăluirea mantiei noastre învechind lumina şi corporalizându-se din acea tulburătoare orizontalitate?
Takla Makan?
Pentru că trăim sub semnul deşertăciunii, tinzând către sensul ultim umplând universul plin de universuri cu obiecte magice, la nesfârşit?
Să fie repetiţie fără sens?
Să fie osânda noastră? Să cuprindem secretul?
Să fim cuprinzători de necuprins ai secretului fără a-l putea afla vreodată?
Să fie corpul acel minunat sipet bine ferecat în care se află comoara pe care magicianul o promite plin de perversitate, ştiind că nu poate oferi mulţimilor decât un spectacol de lumină veche?
Takla Makan?
El să fie secretul? Dar nu e secretul dimensiunea fractală a universului plin de universuri?
Takla Makan? Fie.
Mă înfăşor cu mantia înstelată şi, iniţiind o utopică de rangul al patrulea încerc să iau legătura cu ceilalţi cuprinzători de necuprins.
Tăcere.
Simt că mă simt pe mine. Sunt numai eu. În rest, vârtejuri virtuale, fragmente de enciclopedii, uriaşe obiecte cosmice, agenţi ai serviciilor secrete inamice.
Mă amestec printre ei în drum. Sub presiunea câmpurilor magnetice, instrucţiunile din inventarul enciclopedic se schimbă instantaneu, aşa că din amalgamul întreg se nasc forme fabuloase. Agenţii serviciilor secrete inamice nici nu se mai miră când dau peste câte o bicicletă cu aripi de liliac şi cap de crocodil care se răsteşte la ei, hei, tipilor, cât să fie ceasurile?!
Unde ar putea fi ascunse diamantele de lumină veche, mă întreabă un spion cu o trompă verzulie cât toate zilele şi care-mi şopteşte la ureche că magicienii secretului au fost spulberaţi de o furtună electrică produse de americanii encyclopedici în încercarea lor de a construi un mare scut la Qinzacoatl.
Îl învălui în mantia mea pe spion şi-i transfer matricea informaţională unui clarinet terrarian care tocmai umblă după un corp şi după o istorie cu ajutorul căreia să poată prinde un bilet la marele bal din Takla Makan.
Uite-aşa mai cade câte unul în laţ!
Cine o păţeşte? Naivul. Prostul. Încrezătorul. Cel cu capu-n nori. Îndrăgostitul, imberbul cenaclist căzut în braţele spionajului mondial.
Împătimitul? Şi el o păţeşte. Scandalagiul? Oho! Şi reclamantului i se înfundă, şi rebelului.
Rebelii înfundă puşcăriile, sunt agăţaţi în ştreang sau sfârşesc la balamuc sau într-un jurnal literar.
În contra enciclopediei luptă şi răzvrătitul şi rebelul. O ceartă.
Apoi cad în penumbra lunii. Ca fluturii pe lampă cad, uite-aşa! Le iau foc încălţările şi inimioarele. Le arde sufleţelul!
Şi ce de lacrimi! Regrete. Păreri de rău. Angajamente şi promisiuni, remuşcări.
Şi o grămadă de regrete!
Dar ce poţi să faci? Cum să-i ajuţi? Cum să-i dezveţi să vorbească neîntrebaţi?
Cum să-i convingi că viaţa e viaţă iar literatura, literatură? Cum să-i convingi că filozofie nu se poate face pe stomacul gol?
Meditaţia? Nu ţine de foame!
Interogaţia? Bună pentru aiuriţi. Omul de acţiune, spionul, magicianul pun lucrurile la cale.
Interogaţia magicianului? Stratagemă perfidă spre folosinţă în contra serviciilor secrete inamice. Magicienii secretului nu pot fi spulberaţi de furtunile electrice, însă. Ei nu au corp, corporalitatea fiind pentru ei un nonsens.
Iar marele bal din Takla Makan e o structură simbolică aflată în continuă construcţie. Takla Makan e o simultaneitate care se dezvoltă în universul plin de universuri, independent de enciclopediile rotitoare.
Astfel de vorbe umblă printre spionii care se bulucesc în drum spre Takla Makan venind din toate colţurile, din toate zările, din toate structurile narative ale lumilor inventate sau reinventate. Vin într-un suflet să fie de faţă la iminenta desecretizare, să pună mâna şi ei acolo pe câte un secret mai important. Aidoma gunoierilor din Guaribo care se duceau cândva pe ţărmul oceanului Alal aşteptând ca furtunile electrice să aducă pe plajă o mulţime de balene albastre.
Să afli un pont pe nimica ? Asta e nebunia.
Noi am construit Takla Makan iar el se construieşte mai departe independent de profeţiile preotesei Enciclope şi de intrigile serviciilor secrete inamice.
Spionii se înghesuie, mişcându-se aparent prin lumile ficţionale generate de enciclopedii în căutările lor febrile în vecinătatea totalităţii.
Prin catastrofă ajung la totalitate.
În secret, enciclopediile aspiră la sensul ultim. Îl caută cu disperare, multe dintre ele ascunzându-şi prea plinul aspiraţiei prin diverse stratageme.
Ar vrea cu toatele să se arunce în conul de lumină veche, ca fluturii pe lampă, înainte de a fi radiate din registrul universului plin de universuri.
Nesfârşirea e spaima enciclopediilor. Iar nemărginirea prilejuieşte formelor fie superbia meditaţie, fie căderea în derizoriu şi vulnerabilitate.
Iniţiez o utopică de rangul al cincilea şi încerc să intuiesc strategicile câmpurilor magnetice.
Tăcere.
Sunt singurul cuprinzător de necuprins.
Una din întrebările mele e dacă eu am fost întotdeauna singurul şi dacă nu cumva, îndreptându-mă spre sensul ultim al lucrurilor, nu mă construiesc după un plan ascuns care scapă interogaţiei şi interogatoriului meu.
A interoga înseamnă a fi stăpân pe situaţie şi a deţine controlul.
Sunt eu într-o asemenea situaţie? Aflat sub presiunea câmpurilor magnetice, sunt un eu discontinuu dar nesfârşit şi dacă ar fi aşa, de ce trebuie să aflu un asemenea lucru?
Pentru a mă conforma legilor universului plin de universuri, legile fiind ele însele un nonsens?
Orizontalizându-mă mă transform într-o familie de omogenităţi, într-o omogenitate mare a cărei dimensiune fractală, în cele din urmă, e chiar secretul?
De ce caut să mă orizontalizez, de vreme ce sunt unu şi aş putea să-mi fiu de-ajuns?
De ce mă multiplic? Pentru a produce efectul de oglindă care iniţiază efectul de orizont? În acest fel ajung să construiesc structuri narative şi descriptive, revendicânu-mi întâietatea în proximitatea miracolului? E miracolul ceea ce numim orgasmul universal?
De ce mă exprim uneori prin noi când de fapt vreau să spun eu?
Iar când spun inamici, mă refer la un el?
De unde vin aceste servicii secrete inamice? Ar trebui să admit existenţa reală a altor universuri şi lumi mici indiferent de structura, formele şi legile lor? Ar trebui să admit că sintaxele şi sensurile conglomerându-se produc câte un metaunivers?
Problema totalităţii mă preocupă încă de pe vremea când eram structurat în centru şi periferie. E posibil să nu fi fost niciodată în ipostaza asta şi doar imaginarul meu să construiască din motive ascunse o asemenea amintire.
Admiţând însă că a fost aşa, mă întreb dacă nu cumva totalitatea este o stare şi nu un concept spaţio-temporal, o construcţie simbolică folosită de mine în mişcarea mea aparentă prin universul plin de universuri şi pe care o anim potrivit instrucţiunilor unui plan ascuns.
Admit că planul ascuns se poate desecretiza, fiind aceasta una din instrucţiunile sale şi că poate fi folosit în scopuri manipulatorii. În acest sens desecretizarea ar putea fi un eveniment credibil, o bifurcaţie esenţială.
Probabil că interogându-mi şi interogând nu fac decât să parcurg instrucţiunile construite în acest sens.
Trebuie totuşi, hoinărind prin lumile solare, insinuându-mă printre spioni, să spulber incertitudinile şi să fac o alegere.
Enciclopedia se metamorfozează în totalitate prin aceea că atinge un concept spaţio-temporal acoperitor pentru toate domeniile?
Din acest punct de vedere, enciclopedia pe care o protejez nu este încă o totalitate, de vreme ce trăiesc această experienţă aici şi acum în ceea ce numesc simultaneitate, exprimată prin aici şi acum.
Admit că enciclopedia mea este liberă şi, odată ajunsă totalitate, ea va aspira să fie totalitatea ultimă.
Această aspiraţie îmi pare supusă anecdoticului, pentru că a fi ultim e ca şi cum te-ai confunda cu orizontul vizibil al oricărui eveniment, fie el şi totalitatea ultimă.
Ultim să fie sinonim cu imortalitatea informaţională înţepenită pur şi simplu într-o stereotipie, fie ea un uriaş obiect cosmic sau o idee fixă?
Iar imortalitatea informaţională să fie cauza ultimă a imobilităţii câmpurilor magnetice în mişcarea lor aparentă prin universul plin de universuri?
Şi dacă aceasta ar fi legea fundamentală, de necuprins pentru noi, atunci structurile narative şi descriptive libere să nu fie altceva decât expresia imaginarului totalităţii construit pentru a-i potoli plictisul şi pentru a-i face imortalitatea informaţională cât mai plăcută?
Serviciile secrete inamice?
Lucrează pentru enciclopedii care aspiră, sub presiunea câmpurilor magnetice, să devină totalitatea ultimă.
Nenumăratele servicii secrete inamice ale căror acţiuni de spionaj sunt atât de evidente pentru noi, mă fac să cred că există o infinitate de enciclopedii care se autoorganizează sau care sunt organizate.
E posibil că autoorganizarea să fie caracteristică nivelelor informaţionale inferioare, în timp ce pe nivelele superioare, enciclopediile să fie organizate.
Admit această propoziţie ca fiind adevărată potrivit simultaneităţii în care mă aflu deşi, cu siguranţă, lucrurile stau cu totul altfel.
Acţiunile serviciilor secrete inamice mă îndreptăţesc să cred că enciclopediile urmăresc să ocupe un spaţiu cât mai mare din punct de vedere conceptual, ferindu-se în acelaşi timp să-şi depăşească dimensiunea critică. Tocmai de aceea ele par să lărgească controlând permanent informaţia cu ajutorul serviciilor lor secrete.
Multe enciclopedii se grupează în câte un aparent conglomerat. Nu întrevăd o tendinţă anume, intenţia de a face sau de a obţine ceva. Se desecretizează sau se decorporează unele pe altele nefiind însă evident de ce trebuie să facă astfel de lucruri.
Nu se îmbogăţesc şi nici nu cresc, nu se distrug şi nici nu produc alte enciclopedii.
Serviciile lor secrete le urmează desecretizându-se sau decorporându-se într-un balet cosmic ameţitor. Între ele se stabilesc legături de cooperare temporare dar şi stări conflictuale, structurile şi activităţile lor specifice producând calitatea de dimensiune fractală a universului plin de universuri atribuită secretului.
Aflându-mă în mişcare aparentă.
Aflându-mă dar nu călătorind, aflându-mă dar nu zburând, aflându-mă dar nu navigând, încerc să intuiesc strategicile triadei secret, taină, mister.
Admit că această triadă guvernează tendinţa enciclopediilor pe care le întâlnesc în universul plin de universuri.
Urmărind cu atenţie diversiunile puse la cale de serviciile secrete inamice, mă întreb dacă nu cumva capacitatea mea de a mă orizontaliza din punct de vedere informaţional prin multiplicare nu este o instrucţiune aflată în inventarul enciclopediei pe care o protejez, aceasta însemnând că sunt un produs al ei.
Dar dacă nu e aşa?
Dacă suntem entităţi diferite?
Răspunsul l-ar putea da existenţa unui atractor straniu care să guverneze evoluţia triadei. Şi un astfel de atractor nu poate fi decât miracolul.
În acest caz, posibil şi tulburător, totalitatea ultimă nu ar fi sensul ultim.
Navigând prin enciclopedia pe care o protejez, construind un moment de maxim informaţional cum ar fi marele bal din Takla Makan, descopăr că prin interogaţie şi interogatoriu m-aş putea apropia de secret.
Sunt nevoit să construiesc o propoziţie pe care o voi considera adevărată şi conform căreia taina e legată de îndoială iar misterul de incertitudine.
Explozia de servicii secrete inamice îmi vorbeşte nu despre o inflaţie enciclopedică ci despre dinamica acelui concept pe care îl numesc tot. Ar fi un conglomerat de universuri, de dimensiuni, o federaţie, o mulţime de celule şi molecule mari mişcându-se aparent. Ar putea fi haosul. Iminenta desecretizare nu este de fapt, gândindu-mă la tot, decât o reînvăluire, o revrăjire a lumii.
Amestecându-mă printre spioni, înţeleg că au pus la punct o discretă instituţionalizare a enciclopediilor fie pentru a le feri de distrugere, fie pentru a le pregăti să întreprindă un plan ascuns.
Trăgându-i de limbă pe şambalanii din Alhandra şi pe negobizii din Cuhalan, înţeleg că în unele zone, enciclopediile se unesc în federaţii pentru a lupta împotriva miracolului. Astfel, pot produce fie o formă unică rezistentă, fie un context convenabil tuturor.
Alte enciclopedii se dovedesc fidele şi acceptă miracolul. Ele nu întreprind nici o acţiune subversivă şi-şi conservă serviciile secrete.
Enciclopedia mea nu este pusă în pericol, încă, de toate aceste mişcări, dar îmi este tot mai clar că, pentru a o iniţia în totalitatea ultimă, trebuie să produc stări conflictuale, câmpuri de bătălie, lărgind frontul invizibil şi crescându-i suprafaţa informaţională.
În urma unor operaţiuni, serviciile secrete inamice intră în alarmă reală de luptă. Conglomeratele lor, federaţiile şi grupările temporare sunt în dificultate, în timp ce eu am o mulţime de grade de libertate.
Întâlnesc o mulţime de spioni care defectează şi care se arată gata să acţioneze pentru cauze imaginare, pe care le producem în cascadă pentru a păstra controlul asupra lor. Încercând să intuiesc strategicile câmpurilor magnetice, verific informaţiile obţinute de la ei pentru a nu cădea într-o ambuscadă informaţională.
Sunt fascinat de bogăţia secretelor dar evit să-mi depăşesc dimensiunea critică, acţiunile mele punând în dificultate serviciile secrete inamice. Guvernez evenimentele locale prin influenţă, în timp ce la scară galactică folosesc efectul de oglindă al orizontalităţii noastre.
Produc zvonuri şi bombe de fum cu o dezinvoltură şi cu o bucurie pe care nu le-am mai încercat. Sunt în măsură să elaborez noi forme, performante din punct de vedere genetic şi care nu au un dezvoltat simţ al interpretării. Ele ar putea modifica din punct de vedere structural conceptele spaţio-temporale pe care le traversez în mişcarea mea aparentă şi care traversează momentul care sunt.
Folosesc plin de inspiraţie ştiinţa fluidelor, punând la cale revoluţii şi războaie şi o mulţime de evenimente insolite, ştiind cu exactitate cum se va autoorganiza regimul imaginar al formelor prinse în aceste noi structuri narative şi descriptive.
În acest mod îmi reinventez enciclopedia, ferind-o de şocuri magnetice sau de influenţa devastatoare a serviciilor secrete inamice
Am o misiune.
Rosturile ei sunt guvernate de triadă. Amestecându-mă printre spioni, descopăr infiltraţii ale conceptului numit de mine tot. E infiltrat în profunzimi şi existenţa lui e legată de miracol.
Spionii din Gongora Maza se feresc să vorbească despre tot dar îmi spun că enciclopedia lor refuză să devină totalitate. Ea produce frecvent servicii secrete inamice care le dau serioase bătăi de cap, pentru că au informaţii sigure despre natura şi codurile lor.
Cei din Quale Piteque îmi şoptesc lucruri înfiorătoare şi de neconceput. Acest concept de tot ar fi cuprinzătorul şi cel care produce întreaga informaţie, fiind informatorul tuturor lumilor.
Care lumi?
Spionii din Ogunda Do refuză să-mi dea amănunte, avertizându-mă că pe urmele mele au pornit o mulţime de servicii secrete inamice.
Închei un armistiţiu sau două. Sunt de acord cu schimburile de agenţi.
Intuiesc strategicile câmpurilor magnetice şi citesc în turbulenţele lor că ar putea exista un punct de convergenţă între totalităţi şi tot.
Centrala de informaţii din Grana Kale îmi trimite hărţile punctelor posibile. Spionii din Gobo sunt gata să-mi arate drumul. Agenţii din Selimo Salah au şi ei nişte informaţii.
Am o misiune a mea, însă.
Sunt singur în lucrarea mea, lucrând asupra celui care sunt, interpretându-mă şi interpretând.
Punctul de convergenţă dintre totalităţi şi tot?
O fascinantă catastrofă care s-a şi petrecut deja în intimitatea universului plin de universuri?
E un moment de maxim informaţional. Un moment de torsiune. Acel ultim către care tind structurile narative şi descriptive.
El nefiind sfârşitul, ci acel atât de superb construct numit centru de gravitaţie narativ.
Şi atunci, dincolo de tot ar putea fi un alt ocean de texte?
Să-şi aibă originea în convergenţa dintre tot şi totalitate pusă la cale cu ajutorul ştiinţei fluidelor?
Oare pneumaticii din Ghile Ga, electricii din Susa Mabusa şi informaţionalii din Pitra Pora intuiau înfăptuirea miracolului neputându-l numi?
Oare alchimiştii din Marsila Mole nu căutau să producă aur, ci căutau ultimul atractor straniu?
Sunt cuprins de tulburare. Îmi reinventez enciclopedia refăcând formele din memorie.
Admit că nu va mai fi aceeaşi enciclopedie. Dar, inventariind instrucţiunile şi codurile, le găsesc neschimbate.
Atunci memoria mea îmi joacă feste sub presiunea câmpurilor magnetice?
Trebuie să traversez momente de confuzie şi de perplexitate în mişcarea mea aparentă prin universul plin de universuri?
Descopăr că astfel de momente coincid cu apariţia unor turbulenţe magnetice violente care ar putea fi expresia acţiunilor acestui tot. Şi atunci confuzia şi perplexitatea sunt măsuri de protecţie luate în proximitatea mea informaţională de către un protector?
Pentru a evita o nouă stare de incertitudine, admit că nu există un protector. În schimb consider ca valabilă propoziţia conform căreia mă autoprotejez datorită efectului de oglindă pe care îl produc orizontalizându-mă.
În acest fel, imaginarul meu nu se transformă într-o structură liberă.
Din pricina asta, spionii din Bablo Bo vorbesc cu respect despre mine şi mă consideră a fi singurul în stare să intre în război împotriva conceptului informaţional pe care îl numim tot.
Întregul meu este cuprins de tulburare. Ne reorganizăm secţiunile. Pregătim inventarul şi procedurile de luptă şi schimbăm codurile în cascadă.
Pregătesc potenţialul şi capacităţile informative şi fiecare domeniu imaginar pe care îl voi instala pe câmpul de luptă.
Inventariez topologiile. Îmi redefinesc hărţile şi spaţiile critice. Reorganizez construcţiile simbolice pe care le voi transforma în spioni, în funcţie de presiunea câmpurilor magnetice.
Mă aştept să fiu atacat de structuri informaţionale de diverse categorii.
Structurile imaginare independente în mod aparent sunt extrem de virulente şi pot produce efecte devastatoare în nivelele mele imaginare joase.
Nu am informaţii sigure dacă ele vor fi acţionate de serviciile secrete inamice sau de miraculosul tot.
Admit că miraculosul tot poate avea manifestări orgolioase sau perverse şi că va folosi toate mijloacele pentru a atrage spre punctul de convergenţă cât mai multe totalităţi. Reuşesc să induc în eroare agenţii unor servicii secrete inamice care vor să fructifice starea conflictuală dintre mine şi miraculosul tot.
Construiesc o falsă vulnerabilitate.
Pun la cale.
Pregătesc evenimente şi forme false. Toate sunt virusate de serviciile secrete inamice. Centralele lor de informaţii descoperă prea târziu că le-am schimbat regimul imaginar folosind structuri narative imaginare.
Nu reuşesc să decodific instrucţiunile de decorporare şi desecretizare pe care le-am introdus în profunzimile lor. Multe dintre ele colapsează.
Proximitatea noastră se umple de jerbe de coduri şi date. Odată cu ele se evaporă şi propoziţiile mele false cu care am construit punând în conflict sintaxele şi sensurile.
Descopăr în vârtejurile virtuale lumi mici a căror evoluţie se desfăşoară instantaneu din punctul meu de vedere. Planetele se desfăşoară în câte un plan în care punctele se rotesc aleatoriu iar secretele se desfăşoară secretizând noi evenimente.
Căci aparenta dezvăluire nu e decât o nouă învăluire...
Sunt ca nişte scânteieri. Mici tragedii, mici bucurii, victorii sau înfrângeri.
Diverse forme ale viului se dăruiesc imaginarului cu fervoare şi spaimă.
Serviciile secrete inamice secretă structuri paralele pe care le folosesc în acţiunile lor, ajungând în final fie să conducă lumile lor mici, fie să fie folosite de structuri superioare care lucrează pe tăcute la alte nivele informaţionale.
Spionii sunt folosiţi sau se folosesc. Nu au cale de mijloc. Mulţi dintre ei ajung la bătrâneţe acoperiţi de glorie, în timp ce alţii sfârşesc în faţa plutoanelor de execuţie.
Memoria se va îngriji de ei mai târziu. Îi va diaboliza sau îi va idolatriza.
Lumile mici înfăşoară secretele la trecerea mea iar spionii se înghesuie fie să mă atragă într-o cursă, fie să mă facă să trec de partea lor.
Toţi vorbesc despre mantia mea înstelată ca despre un val înspumat.
Americanii encyclopedici şuşotesc cu ruşii encyclopedici despre mantia mea.
Japonezii encyclopedici au şi ei nişte gânduri. Patagonezii encyclopedici vor să-i înfrângă pe toţi într-o bătălie navală la Trafalgar iar totalitariştii din Gunbao râd de toţi encyclopediştii pentru că spun că nici n-ar exista, fiind doar vârtejuri virtuale tulburând penumbra lunii.
Vorbe.
Nici văl Maya. Nici Terraria desfăşurată şi desecretizată sub presiunea câmpurilor magnetice. Nici oglinda lumilor. Nici ecou. Nici marea înspumată.
Şi nici măcar norul de argint de la Qiatotocoatl despre care toată lumea a spus că este o inteligenţă superioară venită în pelerinaj de dincolo de orizontul vizibil ca să ne releve teribilul adevăr al tuturor lumilor.
Lumile mici sunt pentru mine modele experimentale exemplare. Lucrez cu ele.
Construiesc structuri narative şi descriptive cărora le dau viaţă urmând instrucţiunile enciclopediei sau inventând altele noi, pregătindu-mă să mă războiesc cu miraculosul tot.
Bănuiesc că va fi cel mai teribil război al tuturor lumilor, războiul informaţional ultim. Pun la cale ambuscade. Sunt mici bijuterii informaţionale.
Capcane pentru serviciile secrete inamice, fragmentări, ruperi în cascadă, momente de torsiune informaţională.
Multe dintre serviciile inamice nu rezistă, se evaporă, se decorporează.
Unele nu şi-au organizat încă enciclopediile iar altele par să nu-şi fi definit misiunea. Altele sunt în derută după ce au primit lovituri mortale de la structurile imaginare libere pe care miraculosul tot le foloseşte cu multă abilitate în încercările sale de a organiza un orgasm universal al tuturor totalităţilor.
Vânzolindu-mă pe Terraria, pe Terra Encyclopedica, pe Muna Mún, pe Ab Jawal, pe Omángo şi Combaro Caré, înţeleg că miraculosul tot lasă impresia că ar prefera o totalitate ultimă.
Serviciile secrete inamice care nu şi-au organizat încă o enciclopedie improvizează sau imită, încercând să descopere avantajele apropierii de miraculosul tot.
Editura LiterNetPrima paginăPagina anterioarăPagina următoare