Gonfleda avea străzi gonflabile şi trei sori electrici, Bulbona dormea alene sub oceanul Alal iar Cretona îşi ascundea grădinile de cretă sub nisipuri cântătoare şi oglinzi aduse din Quzo de Elal Belal.
Iar Bobolina?
Una mare şi grasă. Femeia-elefant din Ehren. Greu de dus cu zăhărelul. Se vânturase prin toate structurile narative care se desfăşurau aparent sub presiunea câmpurilor magnetice şi luptase în toate războaiele informaţionale de la începutul mileniului. Avea relaţii strânse cu sticlarii din Quzo. Făcea afaceri cu eremiţii reformaţi din Halombra. Îl avea la mână pe guvernatorul din Togai.
Era vestită în Kamol Pator pentru intuiţia ei, era hotărâtă şi vicleană şi minţea de îngheţau apele. Avea o reţea întreagă de informatori în Puerto Pico, Doga Noga, Burbansk şi Molina Mar. Ştia pe de rost numele tuturor agenţilor care lucrau pentru Obin Oba, împăratul Ogawa şi colonelul Sharun. Uneori se distra pe socoteala lor luându-le înfăţişarea şi infiltrându-se în reţelele lor.
Ne-a mai spus nişte lucruri deocheate despre colonelul Sharun, despre Petra Petronius din Gambela şi despre Elal Belal din Takla Makan. A strivit cu umbreluţa un gândac hoha noha care înregistra discuţia noastră pentru urechile împăratului Ogawa, ne-a dat un pupic în fugă, şi-a deschis aripile şi a zburat dincolo de nori spre Togai să pună la cale o ambuscadă pentru diavolul care tocmai se pregătea să dea o lovitură de proporţie în circul părăsit din Adamville.
Reinterpretând structurile noastre narative şi experimentând noi instrucţiuni luând-o ca obiect de cercetare pe Bobolina, punem la cale insurecţii, revolte şi stări de extaz în pieţele din Candorra, Puerto Pico şi Popocatepetlán.
Virusat de serviciile secrete inamice, begonul de Bagoda a finanţat revoltele gunoierilor din Guaribo şi a trimis arme şi muniţii boxerilor din Takla Makan ca să poată răsturna regimul dictatorial impus de Gozbanian Guzbaian.
Gunoierii din Guaribo cer o mărire de salariu şi salopete noi pentru că resturile orgiilor din Mandhala ar sufoca periferiile făcându-i să muncească din greu, pe nimic.
Dar nu mizeria e diferenţa? Secreţia secreţiilor? Nu e tocmai ea diferenţa dintre caracter şi lipsa de caracter, între ordine şi dezordine?
Între orânduială şi neorânduială, între imaginar şi enciclopedie, între trup şi idee, între real şi virtual, între tot şi totalitate?
Gunoiul e semnul viului. E urma vieţii lăsată pe pielea universului plin de universuri, în inima vârtejurilor virtuale.
Fără gunoi, viaţa lipseşte. E o părere. Un vârtej virtual capturat de oceanul Alal cu ajutorul unor furtuni electrice. E un vis.
Gunoiul explicitează fervoarea fiinţei, delăsarea, preaplinul aspiraţiei, grija, lenea şi nepăsarea. Dă semn despre teribilul adevăr al tuturor lumilor.
Fiinţe sublunare sunt gunoierii. Nu au altar ca cei din Gozeh. Nu au sărbători naţionale ca făpturile din Guabano Lao. Nu au loc la tribună lângă augusta oficială aşa cum se întâmplă în Metongo Bambo. Nu sunt chemaţi la masă aşa cum sunt chemaţi meterii din Trina Ta.
Toţi funcţionează însă după reguli şi canoane subtile fie ei pneumatici, electrici sau organici.
Ca să dejucăm planurile serviciilor secrete inamice, schimbăm instrucţiunile enciclopediei inventând structuri narative noi şi vânzolindu-le pe cele vechi.
Enciclopedia se revoltă împotriva noastră. Literatura, înger căzut, diavol al textelor, ne urmăreşte pas cu pas. Lumile se zvârcolesc sub presiunea câmpurilor magnetice şi noi trebuie să luptăm împotriva tuturor pentru a ne îndeplini misiunea.
O adevărată armată a salvării generale, gunoierii!
Armată fără generali.
Buni informatori, gunoierii. Exemplari. Cotrobăiesc printre resturile secretelor.
Ştiu pe de rost tot tipicul lumesc, nu se-ncurcă. Uneori, dintre ei, sub presiunea câmpurilor magnetice se iveşte câte un caporal sau câte un plutonier sau câte un mecanic sadea porniţi să guverneze mulţimile împotriva voinţei lor.
O fac prin linguşeală obraznică şi măcel.
Metabolismul mulţimilor digeră anomalia prin suferinţă şi calvar.
Mizeria? Secreţia metabolismului pornit să îndrepte cutele istoriei, să alinieze bifurcaţiile la continuu.
Ai zice că mizeria lămureşte sensul.
Iar noi avem nevoie de sens căci ordine absolută nu se poate face aşa cum curăţenie absolută nu se poate face, fiind un nonsens.
Dezordinea nu e lipsirea de ordine, iar mizeria nu e lipsirea de disciplină.
Lipsirea de gunoi ar slei formele şi structurile narative. Ar adormi spiritul critic. Ar umple de plictis întreaga noastră omogenitate informaţională.
Sfâşiind liniştea nopţii cu zgomot de tomberoane turtite şi lopeţi, gunoierii ocupă structurile narative dând lovituri mortale regimului imaginar şi trezind spiritul cu înjurături şi cântecele porcoase. Ai zice că, la adăpostul întunericului, gunoierii pun la cale o conspiraţie împotriva mizeriei, că se grăbesc să şteargă diferenţa.
Dar nu e nici o grabă în mişcările lor. Fumează alene, se îmbrâncesc, îşi pun piedică, alungă fantasmele urinând îndelung printre tomberoane.
Au gândurile lor tragice. Au bucuriile lor. Au planurile lor ascunse. Luptă şi ei împotriva nimicului aşa cum femeile de serviciu din Takla Makan luptă cu îndârjire împotriva prafului cosmic aşternut peste documentele ascunse, prin birouri, pe coridoare.
Le-am construit cu migală. Sunt fie pneumatice, fie electrice, fie organice.
Femeile de serviciu din Molina Mar au câte trei sâni fiecare şi luptă pline de îndârjire împotriva prafului cosmic stârnit de vârtejurile virtuale sub presiunea câmpurilor magnetice.
Praful se aşterne pe documentele secrete uitate la vedere de o mulţime de nătăfleţi. Serviciile secrete inamice virusează femeile noastre de serviciu servindu-se de ele ca de nişte camere de luat vederi. Noi bruiem comunicaţiile şi ecranăm imaginarul femeilor de serviciu schimbându-le structurile narative tot timpul.
Construcţiile noastre simbolice mătură şi trebăluiesc prin Qiatotocoatl muncite de gândul tragic al inutilităţii lor în politică şi treburi oficiale.
Sunt tăcute ca pietrele cerului din Guaribo sau, dimpotrivă, certăreţe şi arţăgoase. Culeg secrete aşa cum ar culege ciorchini de struguri la San Gastoban, sub soarele fierbinte şi portocaliu. Adună şiruri nesfârşite de coduri aşa cum ar culege portocale în Kodaon, la sfârşitul lui iulie.
Ştiu pe de rost tot ce se vorbeşte pe la sindrofii şi te pot pune la curent cu ultimele acţiuni de dezinformare puse la cale de oamenii lui Obin Oba sau de locotenenţii împăratului Ogawa.
Nu sunt femei de serviciu!
Sunt balerine din Bankusai. Sunt asistente medicale din Bulbona. Sunt jurnaliste şi croitorese din Molina Mar şi din Cardena. Sunt contabile şi coafeze din Adamville, din Walla, din Gatoba şi Ogana.
S-au oferit voluntare. Răspund chemărilor noastre. Îşi iau rolul în serios şi ne ajută să lichidăm reţelele serviciilor secrete inamice în doi timpi şi trei mişcări.
Cinste lor!
Cinste domnişoarei Margareta din micul Beauburg, cinste Elvinei din Guaribo, cinste Takomei Takoma din Ehren. Cinste Vanelei Vinola din Bankusai.
Să n-o uităm pe Melisa Hari!
Depozitează secrete aşa cum groparii din Qiatotocoatl înfăptuiesc ultimul act ascunzând boala, falimentul şi deziluzia sub un covor de flori plăcut mirositor.
Groparii din Kauna Kunaó, gata, gata să înşface aurul sau hainele răposatului, au ştiinţa secretului şi a ascunzişului.
Au mutre de cheflii. Sunt rufoşi. Au găleţi cu bijuterii scufundate în catacombe. Visează să răstoarne puterea. Ar descăpăţâna regii şi împăraţii. I-ar pune la popreală pe politicieni.
Până şi pe imberbul cenaclist din Tomei Taiom au pus ochii, i-ar face felul.
Îi aşteaptă pe toţi la porţile cimitirului din Sumba Subaraio. Se iţesc pe după monumentele funerare. Îşi hârşie hârleţele, îşi scuipă-n palme. Pufăie ca nişte locomotive. N-au habar de realitatea virtuală care bâzâie prin nodurile informaţionale.
Ei întorc pământul de pe-o parte pe alta. Asudă şi suduie.
Vine ea şi vremea lor. Se bulucesc ei în contra guvernului. Praf îl fac pe primul ministru, numai să vezi!
Servicii secrete inamice? Nu ţine, domnule! Cine să se infiltreze în lumea lor sublunară? Cine să fie atât de nebun să se-arunce de bună voie în ghearele lor?
Groparii au şi ei ocultele lor. Au un staroste pe care îl ascultă plini de respect.
Au şi-un casier. Casierul are muncă grea. Strânge tot felul de taxe interne. Cu bani se pun la cale conspiraţiile, revoluţiile şi căpătuiala.
Se vor strânge cu toţii într-o bună zi şi vor porni în cea mai vestită cruciadă din lume. Or să atace Tulule ca să ia în stăpânire minele de diamante de lumină veche.
Să mănânce diamantele alea, să devină nemuritori!
Vidanjorii din To Terei s-au lăudat că vor preschimba gunoiul în diamante de lumină veche!
Au încheiat un armistiţiu cu lumea, au încheiat un contract cu municipalitatea.
Îşi pun măştile ca de carnaval şi se scufundă prin canale şi conducte. Ucid pe tăcute tot felul de forme de viaţă bizare.
În căldura pestilenţială se nasc animale ciudate care caută să iasă la lumina lunii. Luna le naşte. Din bandaje menstruale şi din secreţiile oraşelor viermuitoare.
Vidanjorii le hăcuiesc. Le fac harcea-parcea, fără pic de milă.
Alchimişti în felul lor.
Combină tot felul de secreţii şi metale rare. Cară gunoiul în canale şi se chinuiesc să-l prefacă în aur. Şi ei visează să răstoarne ordinea, vor să iasă la lumina zilei. Să-şi piardă aurul la cazinou şi în tranzacţii dubioase. Vor să pătrundă în politică prin uşa din spate. Drept în lumina reflectoarelor.
Asta vor vidanjorii!
De asta iubesc ei gunoiul, sensul ultim. Sunt plini de tăieturi de pumnal şi de tatuaje. Au văzut sufletele morţilor plutind în aburul rău mirositor din canale. Au văzut un şobolan înfulecând strigoi şi un şarpe uriaş care înghiţise un vampir.
I-au văzut pe locotenenţii împăratului Ogawa ducându-l în adâncuri pe Agomanian Agomanianos. I-au văzut pe oamenii lui Obin Oba punând bombe sub academiile din Farina Mofin, Kala Kumani şi Kimbala. I-au zărit pe electricii din Warola Wola cum se lăsau virusaţi de serviciile secrete inamice. I-au văzut pe totalitarii mohorâţi din Bunao îndeplinindu-şi ritualul sângeros, i-au urmărit pe armatorii din Puerto Pico jurând credinţă diavolului albastru şi pe vânătorii de balene călindu-şi harpoanele la focul pus de cambeloianul din Hulo Pidar.
Vidanjorii sunt cu toţii oamenii noştri. O ţin din scurt pe augusta oficială. O mai pun pe jeratic pe guvernanta naţională. Ei scot din adâncuri câte un mare pericol pentru ca metabolismul maselor să funcţioneze din plin.
Gunoiul e aliatul nostru. Resturile orgiilor din Mandhala sunt batalioanele noastre. Gropile de gunoi sunt gurile noastre de tun.
Şi hingherii nu sunt de trebuinţă. Hingherii din Mastrokas nu se războiesc cu cotarlele adormite la soare după furtună ci sugrumă şi bulucesc imaginarul colectiv în ţarcuri de sârmă ghimpată. Inimile oamenilor le fugăresc hingherii din Tona Gal.
În acelaşi fel lucrează şi gândacul de bucătărie în Togai, Evila Evao şi Nulome. Gândacul de bucătărie e înrudit cu hoha noha şi cu balenele albastre din îndepărtatul nord. Câteodată credem de cuviinţă să admitem că şi noi suntem rude cu gândacul de bucătărie şi cu balenele albastre din îndepărtatul nord.
Gunoiul e secreţia noastră, resturile structurilor narative pe care le devorăm neîncetat, reinterpretând.
Fără gunoi parcă am fi lipsiţi de obiect şi de tendinţă. Gunoiul pune în lumină frumuseţea enciclopediei, îi dă sens.
Mizeria e aliata democraţiei şi dictaturii deopotrivă. E întreţinută pe ascuns pentru puterea exemplului, pentru luare aminte.
Gunoiul e semnul clar că, acolo, cineva, sub presiunea câmpurilor magnetice, răsuflă, îngurgitează, pune la cale şi conspiră, aceasta fiind natura sa.
Orchestrat de structuri narative de forţă, animat de magnetism, gunoiul capătă forme stranii şi insurgente. El are un sens lăuntric. Are propria lui melodie în universul plin de universuri şi tocmai de aceea resturile bifurcaţiilor trebuie cercetate cu grijă pentru că printre ele am putea descoperi partiturile şi codurile după care funcţionează propriile noastre enciclopedii.
Am putea fi noi înşine partitura?
Omogenitatea noastră informaţională conţine coduri inaccesibile nouă care sunt date spre citire unor organizări superioare?
Războaiele semantice sunt acele organizări? Câmpurile magnetice? Sau formele iluzorii descrise de mişcarea noastră aparentă prin praful stelar?
Ar trebui să ne lăsăm manipulaţi. Să redeschidem chestiunea atractorului straniu sau a terţului. Am putea institui noi reguli de joc la masa negocierilor.
Am putea construi structura virtuală a unui protector informaţional care ne supraveghează. Dar serviciile secrete inamice ar vedea, cu siguranţă, în acest act al nostru, o dovadă clară de slăbiciune. Să ne lăsăm în vârtejul haosului, să lăsăm soarta noastră la voia întâmplării sperând că vom deosebi în structurile narative profunde numărul câştigător? Sunt idei şi idei.
Ar trebui să construim noi un terţ. Un terţ de esenţă feminină. Dacă serviciile secrete inamice sunt o dublură a noastră sau o secreţie, atunci trebuie să fi păstrat unele memorii. Esenţa feminină nu ar trebui să le fie străină în acest caz.
E cazul să punem la cale şi alte tactici şi planuri. Le putem adăuga un volum imaginar, un invers informaţional imaginar, chiar o lume imaginară. Alegem să construim un terţ. Iată-l! Pluteşte timid în fluidele universului plin de universuri. Prea timid. Am încurcat procedurile.
Corpul nostru animat nu rezistă presiunii câmpurilor magnetice asemenea altor construcţii pe care am încercat să le folosim împotriva serviciilor secrete inamice. Ele se concentrează asupra apei. În locul lor am fi creat o falsă unitate informativă care ar fi trebuit să se ocupe de infiltrările în periferiile terţului. În mod clar nu au memorii similare nouă. Atunci ce sunt de fapt aceste apariţii pe care le considerăm servicii secrete inamice în lipsă de altceva?
Să fie la mijloc o undă reflectată?
Oglinzile din Quzo au mărit suprafaţa informaţională a enciclopediei într-o asemenea măsură încât ea a fost nevoită să-şi inventeze alte servicii secrete mai performante? Iar noi suntem acum în pragul unui colaps pe toată linia frontului nemaifiindu-i de trebuinţă acestei perverse metastructuri pe care o numim enciclopedie? Şi atunci suntem sortiţi pieirii?
Am putea lupta?
Ne-am putea apăra? Ne-am putea prelungi moartea izolându-ne într-o buclă informaţională? Am putea să ne protejăm lăsându-ne purtaţi de un vârtej virtual în străfundurile universului plin de universuri?
Să fie serviciile secrete inamice o construcţie ticăloasă a literaturii?
Diavolul textelor să ne fi jucat un renghi?
Să fie un efect de oglindă?
Dar ştim de mii de ani că spaţiul nu e feliat şi nici timpul şi că simultaneitatea e doar o construcţie imaginară, liberă şi plină de perversitate! Să fie la mijloc un experiment reuşit de personajele noastre fabuloase? Au conspirat tot timpul împotriva noastră descoperindu-ne natura şi găsind antidotul? Sau poate că au reuşit să comunice cu enciclopedia! Au combinat în chip fericit interogaţia cu interogatoriul?
Totalitariştii insinuanţi din Kaga Kumani să fi reuşit prin incantaţie şi abstinenţă să pună mâna pe forţele telurice? Să se fi împăcat cu totalnicii inspiraţi din Ehren şi apoi să se fi unit împotriva noastră prin reflecţie şi reflexie şi să ne fi dat o lovitură de proporţii? Să ne fi trădat Bobolina?
Să nu fi funcţionat aparatele noastre pneumatice şi hidraulice? Să fi fost imposibil să schimbăm instrucţiunile enciclopediei astfel încât cei trei sâni ai Bobolinei să ne fi atras într-o cascadă de evenimente pe care să nu le putem controla?
Diamantele de lumină veche să fi generat bifurcaţii şi clivaje şi fragmentări în substanţa intimă a enciclopediei noastre, şi ceea ce vedeam şi vedem să nu fie decât urmarea fatală a unor astfel de procese de nestăpânit?
Traversăm momente tensionate. Verificăm reţelele, codurile şi procedurile, verificăm regimul imaginar al agenţilor care au defectat.
Se naşte ideea unei automanipulări în adâncime.
Zvonul despre bifurcaţia exemplară numită Mandhala a pornit chiar din interiorul secţiunilor noastre. Duşmanul exterior ar fi un ipotetic periferic născut din întâmplare. Vârtejuri virtuale nu înconjoară, fiind produse de un uriaş obiect cosmic.
Să fie serviciile secrete inamice o construcţie proprie lui sau au apărut ca efect al aparentei lui mişcări prin universul plin de universuri?
E timpul să reconsiderăm ideile noastre despre rolul enciclopediilor şi despre evoluţia lor către totalitate. Nu e evoluţie. E o devenire prin catastrofă iar furtunile electrice puse pe seama serviciilor secrete inamice nu sunt altceva decât uriaşele sclipiri ale materiei care se prăbuşeşte în vârtejurile virtuale.
E un dans al norilor din Marsila Molé. E falimentul băncilor din Kamol Pator şi extazul mulţimilor din Doga Noga. E mareea trandafirilor din Qiatotocoatl.
E insurecţia din Alundao.
Migraţiile de seară din Omah.
Să fie acest uriaş obiect cosmic însă ceea ce numim totul, considerând a fi acest tot altceva decât pretinsa totalitate către care tinde fiecare enciclopedie din universul plin de universuri în evoluţia ei sinuoasă şi plină de contradicţii?
E un imaginar independent?
Am fost aruncaţi pe un nivel superior informaţional? Am fost atraşi într-un metaunivers de acest uriaş obiect cosmic? E singular?
Ne va strivi sau ne va îngloba? Ne va schimba regimul imaginar sub presiunea câmpurilor magnetice? E gânditor ca şi noi? E o stare a conştienţei? O construcţie liberă care hoinăreşte prin metaunivers, fără început şi fără sfârşit?
Metauniversul e o construcţie superioară, se supune rigorilor cunoscute sau nu? Ce ştim despre el, cum îl putem interpreta?
Ceea ce se petrece s-a petrecut iar ceea ce se va petrece, se petrece acum şi aici? Am părăsit simultaneitatea? Serviciile secrete inamice lucrează pentru el? Avem de-a face cu mercenari informaţionali liberi de o enciclopedie?
Să fie acest uriaş obiect cosmic în căutarea unui lector ideal şi atunci are de gând să ne transforme într-un asemenea lector ţinând cont de proprietăţile enciclopediei noastre şi de impresionanta ei suprafaţă informaţională? Are de gând acest uriaş obiect cosmic să reactiveze personajele fabuloase pe care le-am construit de-a lungul timpului, folosind turbulenţele?
Ne vom confrunta cu serii nesfârşite de boboline, elvine şi melise?
E un obiect care lucrează liber asupra lui însuşi sau are nevoie de un suport sau de un mediu fluid pentru a înmuguri sau pentru a se reproduce? Nu e cumva imaginea deformată sau masca vreunei alte enciclopedii? O metaenciclopedie care creşte înghiţind enciclopedii ca cea pe care o protejăm?
Pare un obiect cosmic ce tinde către infinit.
Să ne fi înşelat asupra totalităţii, ea nefiind decât o construcţie a noastră acoperitoare pentru lipsa noastră de orizont? E o imagine falsă? E chiar incertitudinea incertitudinii şi noi am intrat complet în imaginar pierzându-ne tendinţele şi direcţia către sensul ultim? Am fost atât de aroganţi şi am pierdut totul? Structurile noastre narative s-au prăbuşit în cascadă antrenând căderea noastră într-un uriaş vârtej virtual?
Sau suntem în inima imperfecţiunii, căutând o ieşire care încă nu ni se relevă?
Structurile noastre narative sunt în derivă, personajele fabuloase nu se mai comportă conform instrucţiunilor.
Colonelul Sharun îl trimite pe un nătăfleţ să-l tragă de limbă pe pricoliciul de la Arsenalul din Galeea. Galeea e plină de spioni kutambo şi totalitarieni insurgenţi care vor să distrugă întreaga lume.
Bobolina e şi ea din tribul kutambo. Are trei ochi şi cară după ea un imberb cenaclist, cu cioc şi o pereche de ochelari de soare. Bobolina zice că e ostaticul ei.
Pitoşkin, omul lui Sharun, îl caută pe lăudărosul de pricolici. Un păsărar cu trompă de elefant face tumbe şi se jură că l-a văzut pe limbut cu două seri în urmă, într-un bar de pe faleză.
Ca să-l facă să vorbească, Pitoşkin îi cumpără pricoliciului nişte ghete de la solduri. Lăudărosul are şapte picioare păroase şi iuţi. Sunt de mărimi diferite şi l-au făcut faimos pe terenurile de joc din Gugombe, Kalabrar şi Areba Komburo şi Guaribo şi Kamol Pator. Pricoliciul s-a lăudat tuturor că a văzut Mandhala coborând din lună, legănându-se voluptoasă.
Pitoşkin se lasă dus de nas. Nici nu-i mai pasă de ordinele lui Sharun. Are el nişte planuri. O să joace cartea vieţii lui.
Coboară în docuri vrând să dea de urma unui gabier despre care pricoliciul i-a spus că şi-ar fi făcut de cap cu femeile din Mandhala.
Îl urmărim pe Pitoşkin pe după ziduri. Mantiile noastre înstelate produc mici vârtejuri de praf pe uliţele arse de soare. Bobolina stă cu ochii pe noi şi ne vinde pe te miri ce locotenenţilor împăratului Ogawa. Ogawa e nepotul guvernatorului de Togai şi visează să-şi întindă puterea până dincolo de oceanul Alal.
Există indicii sigure că enciclopedia noastră suferă schimbări în cascadă, Bobolina se multiplică şi văzduhul se umple de femei-elefant care zumzăie toate ca nişte bondari gata, gata să ne facă una cu pământul.
Pitoşkin nu aude, nu vede. Îi arde de giugiuleală. O să găsească Mandhala şi o să-şi facă un harem, o să prizeze tabac şi o să joace biliard cu electricii din Susa Mabusa şi cu pneumaticii din Ghile Ga.
Gabierul îi vinde o hartă secretă lui Pitoşkin. Locurile de pe hartă nu ne sunt cunoscute. Nu sunt de găsit nici în inventarul enciclopedic. E o hartă stelară sau instrucţiuni transmise de serviciile secrete inamice?
Pitoşkin se opreşte în mijlocul drumului. Face un pas înapoi. Se roteşte spre stânga. Pare o păpuşă dezarticulată. Un mănunchi de vârtejuri virtuale ţâşnesc din pieptul lui. Trupul îi ia foc.
Roiul de boboline întâlneşte alte roiuri. Sunt elvine, melise, madrilere şi columbule. Se ceartă între ele roiurile. Apare de după munţi un al doilea soare şi împăratul Ogawa coboară dintr-un nor vrând să se autoproclame împăratul lumii.
E o tevatură întreagă. Colonelul Sharun sare dintr-un elicopter însoţit de un trup de comando înarmat până-n dinţi. Obin Oba iese din nisip însoţit de un pâlc de călăreţi hudango. Dintr-un bang sonor se iveşte Mandhala care pluteşte maiestuoasă pe deasupra tuturor. Enciclopedia pierde din energie. Tot mai multe vârtejuri virtuale ţâşnesc din formele fabuloase, din structurile noastre narative, scoţând mult fum.
O uriaşă balenă albastră înghite Galeea ducând-o cu ea la fund.
Bobolina iese la suprafaţă însoţită de roiul ei, împăratul Ogawa iese şi el din valuri însoţit de locotenenţii săi, guvernatorul de Togai apare şi el însoţit de nişte totalitişti nehotărâţi care vor să ţină un discurs memorabil despre mecanică stelară şi sacrificiu şi sacrilegiu. Au nişte idei despre totalitate pe care le vor expune în cadrul unui spectacol de pantomimă la care sunt aşteptaţi să participe peste cinci mii de oameni. Generalul Monteores soseşte cu un crucişător.
Apare şi Abu Kadâr cu submarinul lui galben urmărit de vedetele rapide ale generalului Başkaev.
Au loc nişte tratative secrete pe care Bobolina le vinde la bucată unor eremiţi reformaţi din Ehren care, la rândul lor, le vor vinde serviciilor secrete inamice reprezentate de begonul de Bagoda reformat.
Birganzii din Gualimbo trec în mare viteză urmărind nişte vânători de capete, generalul Başkaev vrea să cumpere marele scut din Qiatotocoatl iar Monteores întreabă dacă are cineva de vânzare diamante de lumină veche în timp ce generalii Guan Ha şi Guan Hoa ies din trecătoarea Qe gata să dea o lovitură mortală crucişătorului cu care vicepreşedintele Weinberg se vânzoleşte pe oceanul Alal.
Urcat pe un butoi, Petra Petronius zice că o să spună imediat teribilul adevăr al tuturor lumilor. Nişte soldaţi cafrilani îl împuşcă drept în frunte. Îl reactivăm într-o altă structură narativă. Încercăm să protejăm unele zone virusate. Nu e sigur că au fost virusate sau pur şi simplu sunt şterse în trombă din memoriile noastre.
Serviciile secrete inamice se dau în vânt după multiplicanţi. Ne trezim cu o sută de pitoşkini pe cap, toţi hotărâţi să distrugă imaginarul enciclopediei noastre pe care îl descoperim ascuns într-o descriere a vestitei Marsila Molé.
Localizăm aşezarea şi o repoziţionăm. Ne mişcăm destul de încet. Se prăbuşeşte un lanţ întreg de omogenităţi şi apar primele noastre periferii.
Se dau lupte grele. Nu înregistrăm însă fluctuaţii magnetice considerabile.
Mastrokas nu e de găsit în inventarul nostru enciclopedic. E posibil ca totaliştii intuitivi din Bagoda să fi reuşit să-l arunce în aer. Detectăm secreţii ciudate în proximitatea noastră şi ratăm capturarea unui divizion informaţional inamic.
Pe suprafaţa oceanului digital se zăresc dâre prelungi şi un siaj misterios. O navă de război invizibilă se îndreaptă către Nulome.
Serviciile secrete inamice fac eforturi disperate să producă o undă de şoc care să ne facă să pierdem orizontalizarea.
Căutăm cu înfrigurare codurile uriaşului obiect cosmic gata, gata să-l virusăm şi să-l distrugem.
Brusc, totul încetează. Simţim o mişcare lentă spre Takla Makan. Diavolul hoinăreşte prin texte răsuflând uşurat că a scăpat din teribila încleştare.
Literatura, perversa!
Să fi construit ea un uriaş obiect cosmic pentru a lucra în dauna noastră? Să fi pus la cale reînvierea morţilor şi bulversarea structurilor noastre narative inventând un superterminator, inventând revoluţii, catastrofe şi ploi cu broaşte?
Ce caută diavolul albastru pe frontul invizibil dacă noi nu l-am reactivat în timpul încleştării?
Literatura a vrut să ne înlocuiască? A vrut să ne dea o lovitură mortală? A cuplat imaginarul omogenităţilor noastre vânzolindu-l şi dându-i ţinte false?
Diavol, nu literatură!
Iar diavolul produce numeroase texte deşi, în mod paradoxal, nu ştie să scrie sau nu vrea să ştie. Aici pare a fi vulnerabil!
Evită diavolul să se angajeze?
L-am provocat!
Orgasmul din Mandhala, revelaţiile din Upândâva, luminile din Kyo Sao, apariţiile îngerilor în Pântraşiva, cercurile de foc din Pala Guzan, căderile de apă sulfuroasă din Guaribo, marşul sufletelor înălţate de la Kuali Kualibo, reînvierea morţilor din Adamville, toate au fost instrumentate cu minuţie de noi, magicienii secretului! I-am întins o capcană diavolului.
Pervers şi diabolic, el propune textele sale spre interpretare. Zornăie chei false. Indică drumuri greşite. E drept, textele lui sunt frumoase, amăgitoare şi delicate, zgrunţuroase şi tăioase. Chiar spumoase, admitem noi fără prea multe rezerve.
Dacă le răsfoieşti, îşi rămâne pucioasă pe degete. Ai zice că poluează bunul simţ, că produce perdele de fum în apropierea stărilor meditative. Ai zice că anulează turbulenţele din structurile narative.
Maiorul Farigot în faţa plutonului de execuţie?
Ce impresionant!
Obin Oba aruncând în aer întregul Adamville?
Ce cutremurător!
Dar orgiile din Mandhala?
Ce nebunie!
Groparii? Groparii atacând Tulule?
Te apucă tremuriciul!
În Warola Wola electricii lăsându-se virusaţi de serviciile secrete inamice?
Ce periculos!
Hingherii din Tona Gal fugărind inimile oamenilor?
Câtă cruzime!
Genialii săpând cu unghiile în inima absolutului la Takla Makan?
Câtă risipă! Câtă risipă!
Imberbul cenaclist din Guaribo făcând curte supremei contabile să fie primit ca membru aspirant, ca membru asociat, membru să fie?
Câtă deşertăciune, ce lipsă de orizont!
Ambasadorii occidentalelor pupându-se pe ruptelea cu ambasadorii orientalelor în văzul întregii lumi? Ce curvăsăreală! Ce orgasm politic!
Poporul confuz din Qiatotocoatl urmărind tevatura din domeniul virtual gata să fie carne de tun în războaiele matriceale?
Câtă perversitate!
Dar noi?
Încurcând structurile narative, încurcând reflexia cu reflecţia, încurcând fabulosul cu fabulatoriul, încurcând sintaxele cu semnele, încurcând procedurile, încurcând instrucţiunile enciclopediei, încurcând adevărurile cu secretele ticăloase, încurcând strategicele cu strategiile, cele dintâi fiind moduri de operare ale celor de pe urmă? Noi ce suntem?
Profesionişti?
Misterioşii invizibili? Intriganţii necunoscuţi?
Replicile diavolului?
Chiar diavolul însuşi?
Şi diavolul are darul ubicuităţii. Nu el a pus la cale răpirea lui Agomanian Agomanianos? Nu el a împins mulţimile în extaz la Takla Makan? Nu el a instrumentat plin de perversitate apariţiile din Nulome şi Marsila Mole?
Lasă o secreţie, diavolul. Lasă o amprentă. Îi zăreşti siajul tulburând apele oceanului de texte. Fiinţă fabuloasă. Are un regim fabulatoriu. Foloseşte plin de inspiraţie efectul de oglindă.
Înger căzut în Ponema Katai. Înger renegat în Bulbona şi Cretona.
Să-l fi produs enciclopedia în dauna noastră? E un uriaş obiect cosmic? O structură imaginară liberă de suport producând bifurcaţii esenţiale, făptuind un nou sentiment religios?
Plictisul cosmic al totalităţii să-l fi produs spre deliciul maselor? A fost luat în custodie de structurile noastre narative? Literatura e una cu el sau el se dăruieşte literaturii sporind tulburarea lumii în cercuri concentrice, punând la cale lumea în centre şi periferii pentru a putea guverna prin linguşeală obraznică şi măcel?
Ai zice, ascultându-i pe vulgarizatorii din Adamville sau pe totalitariştii din Doga Noga, că ar fi un rău necesar. Dar asta nu-i nimic din ceea ce este. El este răul dar şi suma tuturor relelor. Din acest punct de vedere, diavolul pare a avea un destin tragico-comic, când roşu până la incandescent, când negru ca smoala. Augusta oficială din Kodaon, din Lamona şi Cutumbe se foloseşte de el, îi este de trebuinţă. Iar el trece val-vârtej prin corpuri. Pentru a i se sustrage, pentru a-l păcăli, unii vulgarizatori au inventat decorporarea ca unic remediu. Lipsirea de text, spun ei, e panaceul universal. Îndepărtarea de orgasm şi superbie. Îndepărtarea de secreţii, căderea în secret a corpului, a enciclopediei, a totalităţii. Dăruirea ta, totului.
Refuzând puterea banului.
Banii sunt ochii diavolului. Construcţii simbolice în maniera unei utopice de rangul întâi. Fiinţe nevolnice, sublunare. Plini de sânge, de secreţii, de apetisante şi periculoase mesaje. Făcând ochi dulci maselor, masele căzând în capcana lor. Supuşi vârtejurilor virtuale, banii se ubicuizează dar rămân spre guvernarea vulgului.
Falimentul băncilor din Nulome? Crahul financiar din Adamville? Baletul indicilor economici? Construcţii simbolice pline de pucioasă. Mâinile şi picioarele diavolului, tentaculele lui!
Nimic mai fals!
Diavolul nu are urechi, nu are ochi aşa cum nu are nici mâini, nici picioare!
Aici stă lipsa de asemănare cu fiinţa. Aici e diferenţa.
Căutându-l prin corpuri, prin inventarul enciclopedic, îi zărim doar dâra fumegândă. Căci diavolul siluieşte corpurile aşa cum siluieşte textele. Construieşte un uriaş obiect cosmic vrând să ne dea o lovitură mortală, făptuind asemenea serviciilor secrete inamice dar nu spre folosul lor. El amăgeşte personajul fabulatoriu dându-i impresia că ar fi fabulos. El pretinde că textele sunt scrise cu sânge spre legare dincolo de nefiinţă, legare absolută neputând să se facă, fiind un nonsens.
Diavolul perverteşte semnătura. Culpabilizează prin semnătură. Apoi se duce în rotonda îngerilor din Qiatotocoatl şi ţine un discurs despre încorporare.
Preamăreşte lipsirea de chip. Preamăreşte lipsa de vecinătăţi, limitând fiinţele legându-le cu sârmă ghimpată.
Dar asta nu e nimic din ceea ce este. Diavolul construieşte spaţiul culpabilizator. Dă greutate timpului strivind structurile noastre narative prin descriere, prin plictis şi prin indolenţă. Numeşte spaţiul în care vina se arată în toată splendoarea ei. Lagărul. Biroul anchetatorului. Agora. Tribuna parlamentului din Guaribo.
Urmărind acţiunile de dezinformare puse la cale de serviciile secrete inamice, instrumentăm insurgenţa maselor, pregătim înfruntarea cu minuţie.
Masele din Qiatotocoatl înfruntă diavolul la nivel epidermic. Îl atacă cu sticle incendiare, cu pietre smulse din caldarâm. Cei din Adamville cumpără arme din Quzo iar cei din Guaribo aduc smoală şi bolovani încinşi din Cretona. În Puerto Pico lumea se luptă cu arcuri făcute din coaste de balenă, în Trina Ta, materii cheamă în ajutor spiritele înaintaşilor exemplari.
Diavolul construieşte câmpul de bătălie, metodic, fără să se grăbească. Ne urmăreşte. Are oamenii lui. Îi amăgeşte cu diamante de lumină veche. Le promite funcţii înalte şi nemurire prin text. Vânzoleşte textele, încurcă faptele, măsluieşte.
Joacă la cacealma.
E perdant!
Diavolul nu cunoaşte catastrofa. Are o structură informaţională fixă. El nu se clădeşte pe sine neavând sine. E doar multă pucioasă.
Lasă urme.
Urmele par a fi de folos serviciilor secrete inamice care se grăbesc să întocmească hărţi.
Diavolul e construcţia noastră. Roşu, negru, albastru?
E lipsit de importanţă. E irelevant. Îl construim nu în dauna noastră ci spre folosinţa enciclopediei. Din când în când, enciclopedia îl pune pe urmele noastre iar el, naivul şi perversul, îşi calcă pe propriile urme.
Încurcându-se în urmele noastre, serviciile secrete inamice se vizualizează.
Observăm că nu caută să-şi definească identitatea în raport cu universul plin de universuri. Ar putea fi doar structuri informaţionale în ficţiune?
Par a fi singularitate oarecum omogenă dar nu orizontală. Nu reuşim să înţelegem dacă se află în acelaşi plan cu noi sau sunt proiecţiile unor structuri aflate în zone îndepărtate ale universului plin de universuri. Poate că uriaşul obiect cosmic este asemenea unei antene pentru ele în acest metaunivers.
Admitem că starea de incertitudine creşte sub presiunea câmpurilor magnetice şi că nu putem trage o concluzie fermă.
Hotărâm să trimitem o echipă de negociatori, stări omogene care s-ar putea coordona prin vibraţie şi rezonanţă cu negociatorii serviciilor secrete inamice.
E posibil ca uriaşul obiect cosmic să aibă o serie de competenţe de comunicare. Dacă e numai antenă, atunci merită să studiem funcţionarea ei.
Operatorii noştri încă sunt nehotărâţi în privinţa procedurilor deşi negociatorii se află deja în proximitatea uriaşului obiect cosmic.
Dacă nu e artefact, ar putea utiliza o serie de ambiguităţi. Trebuie să le inventariem cu grijă. Suntem interesaţi de ambiguităţi pentru că în acest plan vor avea loc negocierile. Dacă nu le descoperim, atunci e fără îndoială artefact. Un modulator de structuri narative şi descriptive folosit de la distanţă de serviciile secrete inamice spre a le proteja de un eventual atac din partea noastră.
Nu reuşim să definim un domeniu specific ambiguităţilor dar înregistrăm fluctuaţii magnetice.
Forme de viaţă?
Forme pulsatorii?
Ar fi banal. Ar însemna că am avea de-a face cu servicii secrete inamice organizate după o utopică de rangul întâi!
Un modulator?
Negociatorii noştri sunt furioşi. Modulatorul acceptă să negocieze cu noi.
Un artefact construit inteligent, având instrucţiuni enciclopedice. O construcţie mecanică, pneumatică, electrică, organică. Un conglomerat de enciclopedii trunchiate care se manifestă ca şi cum ar fi o totalitate. Uriaşul obiect comic continuă să ne transmită mesaje în diverse limbi ale universului plin de universuri.
Brusc, ritmul de transmitere a mesajelor creşte ca şi cum ceva nenumit l-ar fi excitat peste măsură amplificându-i funcţiile. Înregistrăm în cascadă fără să avem posibilitatea de a decodifica în timp util.
Ne mărim orizontalitatea pentru a creşte suprafaţa informaţională şi folosim efectul de oglindă pe toată dimensiunea critică a omogenităţii noastre. Modulatorul pare chiar plin de sine încercând să ne convingă că e un uriaş obiect cosmic animat. Are mai multe voci, multe dintre ele nefiind de găsit în instrucţiunile noastre enciclopedice. Intuiţiile noastre sunt dezarmante.
Avem de-a face cu un experiment sau suntem prizonierii unui artefact animat sau care s-a animat singur în aparenta lui mişcare prin universul plin de universuri? El a construit metauniversul? El a construit vecinătăţile care au bulversat structurile noastre obligându-ne să supraexcităm construcţiile simbolice? Are un regim privilegiat în raport cu noi în această construcţie nesfârşită a lui?
Îşi este centru şi periferie în acelaşi timp? Se poate face nevăzut păstrându-şi forma şi volumul sau poate deveni invizibil decorporându-se şi schimbându-şi regimul imaginar în cascadă? Sunt întrebări incomode. Suntem blocaţi într-un punct aleatoriu în universul plin de universuri de un artefact plin de orgolii simulate şi de o perversitate de neînchipuit.
Nu reuşim să deblocăm omogenitatea noastră din proximitatea lui şi aşteptăm să aflăm care îi sunt intenţiile. Ar putea fi un vârtej virtual cu o mare capacitate de adaptare care doar să interpreteze rolul unui artefact orgolios.
Suntem cercetaţi în profunzime. Nu se mai produc turbulenţe în structurile noastre narative. Modulatorul ne cercetează omogenitate cu omogenitate.
Scuturile noastre, construite din oglinzile din Quzo, îi oferă spre analiză lumi false, fantome în cascadă, bifurcaţii. Modulatorul are o imagine sincopată şi deformată asupra realităţii noastre.
Suntem o oglindă uriaşă în care se priveşte.
Orgoliul său nemăsurat e aliatul nostru. Modulatorul nu e mulţumit de ceea ce vede. E surprins de propria sa imagine. Ar putea exploda, funcţiile sale intrând în colaps. Ar putea dezactiva senzorii bănuind că este înşelat.
O undă de şoc produsă de crunta sa dezamăgire ne loveşte în plin. Structurile narative se lovesc unele de altele amestecându-se, instrucţiunile enciclopedice nu ne sunt de nici un folos, cădem într-o groapă de potenţial virtuală.
Ne redresăm din întâmplare. Poate că presiunea câmpurilor magnetice a produs un ecran protector. Modulatorul tace. Undeva, în imensitatea lui, detectăm urme enciclopedice. Am putea să le inventariem căutându-i un punct vulnerabil
Pregătim proceduri secrete.
Îl vom interoga. E o soluţie disperată. Ar putea reacţiona sinucigându-se.
Construim o realitate paralelă.
Interogatorii noştri sunt stări informaţionale supraexcitante. Schimbăm parametrii vecinătăţilor încercând să ne deblocăm. Întrebările vin în cascadă iar modulatorul răspunde. Nesperat! Temerile acestui uriaş artefact sunt de toate felurile.
Îi este teamă ca nu cumva metauniversul construit de el să se vaporizeze din cauza structurilor noastre narative. Ne bănuieşte prezenţa. Nu am reuşit să-l păcălim pe deplin. Enciclopedia noastră îl atrage ca un magnet sau încă nu e hotărât dacă o va extrage sau nu, pentru că se teme să nu fie cumva un virus cu aspect enciclopedic.
Înţelegem că astfel de viruşi sunt o prezenţă obişnuită în universul plin de universuri, un flagel de necontrolat. Modulatorul se teme că a intrat complet în imaginar pierzându-şi direcţia şi tendinţele către sensul ultim.
Dar care ar fi sensul ultim al unui asemenea artefact? Modulatorul refuză să răspundă. Trecem la altă întrebare pentru a nu-i bulversa funcţiile. Ne arătăm dispuşi să-i construim un suport. Vrea acest lucru sau nu? Am putea construi împreună un cuplu de forţe care să-l ajute să se elibereze din propriul său imaginar.
Se gândeşte.
Modulatorul ne transmite că se gândeşte.
E un punct în care serviciile secrete inamice sunt prinse pe picior greşit?
Construcţia lor e pe cale de a colapsa? E semnul clar că suntem pe cale să le virusăm folosind propria lor antenă? Nu au luat în calcul că omogenitatea noastră informaţională le-ar putea atrage prin intermediul transmisiei lor într-un cuplu virtual folosind inversul informaţional?
Nu cunosc acest concept şi nu au ştiinţă de asemenea proceduri? Le putem poziţiona în acelaşi plan cu noi, le putem induce stări de centru şi periferie şi apoi le putem schimba instrucţiunile enciclopedice. Nu o facem, nu ştim de ce. Ne întrebăm ce se întâmplă cu noi de-a lungul acestei experienţe.
De ce nu folosim proceduri care ar putea să ducă la dezactivarea completă a serviciilor secrete inamice. Se pare că avem nevoie de activitatea lor, e din ce în ce mai clar că toate acţiunile lor de dezinformare ne ajută să descoperim proprietăţile uluitoare ale orizontalităţii noastre.
Alcătuirea lumilor nesfârşite se revendică a fi a codurilor constituite spre deliciul interpretării iar maliţia sau aroganţa celui care le interpretează sunt dovezi sigure de vulnerabilitate. Nu suntem în dificultate dar ne comportăm de parcă am fi cu adevărat. Avem răspunsuri dar folosim anumite proceduri ca şi cum nu am şti răspunsurile adecvate. Trecem succesiv prin stări de interogaţie şi prin calvarul interogatoriului. Interogând uriaşul artefact cosmic e ca şi cum ne-am interoga pe noi, noi fiind frontul.
Uriaşul obiect cosmic dispare. Rămâne o vâltoare virtuală. O pâlnie de temporalitate. Particule imaginare bolborosesc la nesfârşit undeva, în urma noastră, noi fiind în mişcare aparentă prin universul plin de universuri în căutarea sensului ultim, încrezători în scopul misiunii noastre. Nu ştim dacă ultimul, fiind concept, este împlinirea totalităţii.
Ar fi posibil ca Pitoşkin, generalul Monteores, imberbul cenaclist din Nulome, colonelul Sharun, maiorul Argabvaeiv, plutonierul Slatt, împăratul Ogawa, Bobolina, Elvina din Molina Mar, domnişoara Margareta, Obin Oba, pricoliciul de la Arsenalul din Guaribo, Arkasion şi Sclavopulos, Argontinian şi Maskerow, femeile din Mandhala şi totalitariştii de toate speţele, vulgarizatorii şi genialii din Ehren, Puerto Pico şi Bulbona să fi descoperit cu toţii virtuţile totalităţii.
Alergând după visul său frumos, Pitoşkin nu visa oare sexul total, nu visa să se multiplice în orgasmul fiecărei femei din Mandhala? Împăratul Ogawa, aspirând la sceptrul cu fulgere al împăratului lumii, nu tânjea după totalitate?
Augusta oficială şi guvernanta naţională din Marsila Molé nu căutau să controleze alcătuirile citadine vrând să-şi extindă influenţa în catacombe şi printre ruinele din Bitambo Marakas şi Tontura?
Generalul Monteores hălăduind în fruntea armatelor sale în căutarea diamantelor de lumină veche nu voia oare să influenţeze din punct de vedere informaţional soarta războaielor lumii? Vidanjorii din Tulule, răsfoind cărţile vechi pentru a afla reţeta magică, nu voiau ei să ia în stăpânire imaginarul pentru a-l pune să muncească în beneficiul lor?
Tot imaginarul!
Iar balenele albastre nu dădeau şi ele târcoale totalităţii închipuindu-şi un ospăţ total, imaginându-se înfulecând ţări şi oraşe şi întreaga realitate? Dar spionii de pretutindeni, nu făceau bezele totalităţii dându-se de ceasul morţii încercând să fure toate secretele din lume pentru a schimba jocul în favoarea lor?
Şi atunci, ne întrebăm, toate aceste personaje fabuloase şi fabulatorii n-ar putea într-o bună zi să detroneze enciclopedia, luptându-se să devină totalitate, să fie cuprinzătorul de necuprins?
Poate că în mod greşit căutăm servicii secrete inamice în exterior. Poate că am renunţat cu prea mare uşurinţă la ipoteza inamicului interior. Poate că ne-am arătat prea aroganţi. De ce să nu conspire Pitoşkin împreună cu Bobolina, cu plutonierul Slatt şi cu împăratul Ogawa împotriva noastră?
De ce să nu ne împiedice ei să ne îndeplinim misiunea? De ce să lase enciclopedia să se organizeze într-o formă superioară? Dar este oare totalitatea o organizare superioară? Nu ne limităm? Nu învăluim adevărul? Un Sharun multiplicat în cascadă la infinit? De ce nu?
O bobolină care să umple universul plin de universuri?
Ce nebunie!
O domnişoară Margareta făcând din micul Beauburg rampa ei de lansare către totalitate? E un gând ascuns al ei. Să cuprindă. Să se dizolve în universul plin de universuri! Să fie cuprinzători. Să controleze secreţiile fluidelor. Să stăpânească metabolismul mulţimilor. Să guverneze conflictele dintre sintaxe şi semne. Să poruncească. Să emită decrete. Să împartă dreptatea. Să instituie monopol pe nemurire. Să fie ei înşişi instituţia.
Poate că tocmai de aceea nu am înţeles pe deplin jocul serviciilor secrete inamice. Am fost învăluiţi de propriile noastre obiecte ale magiei. Mantia înstelată nu ne-ar lăsa să vedem exteriorul. Am scăpat din vedere stările epidemice ale enciclopediei.
Sub presiunea literaturii, la îndemnul diavolului, mânaţi de dezinvoltura insurgenţei au pornit cu toţii într-o cruciadă. Vor să elibereze totalitatea. Aşa strigă toţi în piaţa publică din Nulome, din Takla Makan, din Popocatepetlán, din Burbansk, din Morena şi Gugumbe, din Galeea şi Pitonga Batonga. În adevăr însă, îşi fac mendrele. Se pregătesc să-şi gâtuie prietenul, sunt gata să verse sângele oricui.
O ciudată stare de febrilitate a pus stăpânire pe toţi. Nu mai au răbdare. Bat la porţile nemuririi. Literatura nu le mai e de-ajuns. Textele, nici ele. Sunt înjghebări firave. Nu le este de trebuinţă efectul de oglindă. Nu vor să audă de vorbe frumoase.
Ei vor numaidecât. Aici şi acum. Asta e!
Se îmbulzesc, ocean de spermatozoizi înflăcăraţi, gata, gata să penetreze prin forţă, linguşeală obraznică şi măcel, singurul loc, unicul loc rezervat nemuritorului.
Nemoartea nu se cântă, strigă ei plini de înverşunare. Ea trebuie trăită!
Bobolina strigă înfierbântată. Colonelul Sharun răcneşte mânios iar generalul Monteores îi ameninţă pe toţi cu revolverul său de argint. Plutonierul Slatt îşi scoate sabia gata, gata să descăpăţâneze regentul din Guaribo. Abu Kadâr iese cu submarinul său galben în largul oceanului Alal şi îi ameninţă pe toţi cu o torpilă mortală, mortală, ba chiar foarte mortală.
Imaginarul lor o ia razna. Vârtejuri virtuale ameţitoare ne rotesc. Suntem în pericol. Tropăiesc cu toţii de nebuni. Nu le stă nimeni în cale. Enciclopedia nu există pentru ei atâta timp cât nu o recunosc şi nerecunoscând-o îi anulează instrucţiunile. Se ridică din catacombele structurilor narative. Ies din fosele structurilor descriptive.
Năvălesc cu toţii gata de bătaie şi revoluţie pe suprafaţa atât de limpede a omogenităţii noastre. Serviciile secrete inamice ar muri de invidie dacă i-ar vedea cum ne invadează, cum încearcă să pună stăpânire pe noi. În aroganţa noastră am crezut că imperfecţiunea vorbeşte despre sfârşitul istoriei.
Sensurile, înţepenite în stereotipii, sunt mai mortale decât proiectilele sau forţele telurice. Jocul cu aparenţele ne-a orbit. Suntem în pericol. O necesară şi vitală reinterpretare a imperfecţiunii ne împinge către reorganizarea unor structuri narative şi descriptive conţinute în inventarul enciclopedic.
Iniţiem procedurile conţinute de utopica de rangul al doilea. Construim un cuprinzător de necuprins. Construim un unu. Construcţie inspirată.
Suntem acum un singur magician.
Eremiţii reformaţi se regrupează lângă Bulbona în timp ce generalul Başkaev încearcă să încheie o alianţă secretă cu Obin Oba. Abu Kadâr îi scrie o scrisoare generalului Monteores iar Bobolina se pregăteşte să-l joace pe degete pe guvernatorul de Togai. Plutonierul Slatt se pregăteşte să aprindă revolta cavaleriştilor din Guaribo iar gunoierii din Takla Makan pun la cale răsturnarea regimului.
Nici vorbă de pacea de o mie de ani!
M-am dus în Molina Mar, eu, fiinţa unificată, să-l caut pe pricoliciul de la Arsenalul din Galeea.
Ştiam că Pitoşkin îi cumpărase nişte ghete de la solduri.
L-am găsit pe lăudăros jucând bile cu oamenii împăratului Ogawa care luaseră urma Bobolinei neslăbind-o din ochi.
Pricoliciul s-a lăudat că a văzut Mandhala coborând din lună şi că ştie el un vânător de balene care şi-ar fi făcut de cap cu femeile din Mandhala.
Ce femei!
Îl făcuseră harcea-parcea pe generalul Monteores. Îl umiliseră pe Agobembe Kabila. Îi făcuseră zile negre lui Abu Kadâr şi nopţi albe lui Obin Oba. Se destrăbălaseră, neruşinatele, cu toţi groparii, vidanjorii şi hingherii din Gatanga Masai, din Gubole Babo şi Kamcean Kaman.
Pricoliciul avea nişte mustăţi uriaşe, verzi şi o barbă roşie, roşie. Purta nişte nădragi peticiţi deşi era putred de bogat. Găurise porţile gogomiţilor şi meterilor cu şuturile sale năucitoare iar chipul lui apărea pe toate afişele companiilor care vindeau nemurire şi noduri informaţionale în Azego Bazego, în Bankusai şi Adamville.
Editura LiterNetPrima paginăPagina anterioarăPagina următoare