Editura LiterNet
Ovidiu Bufnilă: Câmpuri magnetice

Editura LiterNet   Prima pagină   Pagina anterioară




      E vocea lui Pitoşkin. A îmbrăcat un frac cumpărat de la solduri şi se tot zgâieşte după pricoliciul de la arsenal. Multiplicantul!
      Mă tot învârt printre mese printre ambasadorii occidentalelor şi orientalelor.
      Au ştaif. Se dau în vânt după enciclopediile de dincoace de orizontul vizibil, au ei înţelesurile lor, codurile lor. Înclină din cap, vor negocia în Molina Mar. Se ating pe umăr, urmează noi războaie matriceale. Bat uşor din picior, urmează înţelegeri secrete asupra noilor vecinătăţi de foc.
      Mă învârt printre mese, trag cu urechea, pregătesc mantia înstelată pe care o voi arunca peste lume în momentul de torsiune.
      Ce moment magnific!
      Colonelul Sharun umblă de colo, colo printre spioni, secondat de multiplicantul său care e plin de sânge pe cămaşa albă, scrobită impecabil. Nimeni nu vede sângele, fiind un nonsens.
      Ies pe peron. Gata, gata să-mi pun în mişcare trupele, armata mea invizibilă şi glorioasă!
      Ideile!
      Ce armată imbatabilă sunt ideile!
      Generalul Monteores mă bate pe umăr. Mă confundă cu Obin Oba. E supărat că nu i-am livrat diamantele de lumină veche. Îşi cere scuze. Îmi cer scuze, Bobolina, zice generalul Monteores privind hulpav cei trei sâni imenşi pe care îi dezvălui cu un zâmbet languros.
      Ah, generalii!
      Başkaev îmi aţine calea, unde fugi Melisa Hari, mă întreabă, ţi-a căzut batista, pişicherule îi spun şi generalul se înroşeşte şi mă invită la dans, îi acord un dans şi Obin Oba mă opreşte în drum spre toaleta doamnelor, zice, domnişoară Margareta, m-am îndrăgostit de tine!
      Sunt cu toţii vrăjiţi. Îmi dau târcoale.
      Oh, Mandhala, şopteşte împăratul Ogawa. Petra Petronius mă numeşte Rahab iar Elal Belal îmi sărută mâna încurcat. Puţişoarele vesele? Aşa întreabă Pitoşkin plescăind din buze. Vânătorii de balene scot un chiot iar spionii din Marsila Mole, Qiatotocoatl şi Bulbona pun tot felul de pariuri în timp ce un organist din Guaribo compune în cântecel porcos numai şi numai pentru mine.
      Begonul de Bagoda mă pişcă de fund, nesimţitule ah, Bobolina, zice, ce ţâţe ai, porcule, îi şoptesc, porcuşorule, îi şoptesc şi-l pocnesc cu umbreluţa peste degetele butucănoase. Melisa, iubito, îţi dăruiesc butonul nuclear, se jură vicepreşedintele Weinberger târând după el secretarul apărării, gras, cu bretele şi cumplit de deştept.
      Elvina, zice generalul Monteores, îmi strecoară între sâni cartea lui de vizită şi se făleşte cu cizmele de călărie primite în dar de la armatorii din Puerto Pico.
      Armatorii se ţin după mine, îmi oferă ţigarete din San Gastoban. Domnişoară Margareta, am vrea să lucraţi pentru noi, sunteţi un înger, şopteşte colonelul Sharun.
      Maiorul Farigot îmi ridică şi el batista de pe pardoseala care pulsează ca o inimă. Se reped şi alţii numiţi în această experienţă dar pe care nu-i mai numim găsind alte personaje. Gazam Gamzelan se repede să-mi toarne şampanie.
      Îmi toarnă.
      Egdar Ikovlev zice, sunt spionul şef din Burbansk, vei fi a noastră şi numai a noastră. Are nişte fotografii cu Tokoma Takoma. Împăratul Ogawa ar da orice să le vadă. Pelias Paso se înghesuie şi el cu nişte fotografii, şopteşte, Melisa Mari, eşti pe mâinile noastre, maiorul Pluckart ar da un pumn de diamante de lumină veche să te aibă pe biroul său. E vremea să lucrezi pentru noi, îmi declară libidinosul domn Kuwak, ministrul de interne din Galoma.
      Domnişoara Margareta, nu am ce-ţi face. Fratele dumitale e arestat. A mărturisit. Ai pus la cale asasinarea preşedintelui din Marsila Mole. Colonelul Sharun e la curent cu acţiunile tale, nu-i aşa?
      Presiunea câmpurilor magnetice e de partea noastră, zice Kon Bakon aprinzându-şi pipa, cred că nu trebuie să mai stai pe gânduri, te vom îmbrăca, te vom parfuma ca pe o prinţesă, adu-ţi aminte de unde-ai plecat, Contessina! Amiralul Von Kripke mă invită la vals, nu-i lua în seamă iubito, vocea ta e nemaipomenită, o vom folosi ca armă sonică în războaiele matriceale care se tot pun la cale de o mie de ani încoace, Bertha!
      Directorul centralei de informaţii din Bongono împinge uşurel scaunul, o limonadă? Atenţie la scobitoare, e un microfon acolo! E un microfon aici, zice curtenitor colonelul Walewska dăruindu-mi o brăţară, fii atentă Polenka!
      Un evantai pentru Bobolina, strigă doi locotenenţi de marină gata să-mi schimbe identitatea. Vă rog, o scrumieră, cere cu un glas moale prim-ministrul guaribian interesându-se dacă nu ştiu câte ceva despre marile scuturi instalate dincolo de Qiatotocoatl. Domnişoarelor, zice Pericleu Peclatis, vă invităm să vizitaţi insulele, oh, ce minunate locuri, zice Peclatis, ne-ar interesa structurile imaginare libere de dincolo de orizontul vizibil, ştim cu exactitate că le-aţi zărit cu telescopul, domnişoarelor Vafakis, nu vă sfiiţi, patria vă va fi recunoscătoare, pe cuvânt!
      Noi nu explicităm periferia în raport cu centrul prin puncte cardinale şi tocmai de aceea vă invităm stimată domnişoară Frasela să luptaţi sub stindardul nostru, ne întâlnim pe terasă, după cafea? Dacă v-aţi putea infiltra în cercurile de literaţi de la Gozeh v-am fi recunoscători, Parusala, ce nume încântător, cum, serviciile secrete din Bulbona v-au contactat înaintea noastră? Nu e nici o problemă, se rezolvă.
      Se rezolvă cererea dumneavoastră, stimată doamnă Aghata Pantadoglu, vă eliberăm soţul în schimbul unor informaţii nevinovate despre bancherii din Nulome, îi frecventaţi de multă vreme, nu are nici un rost să negaţi, avem câteva sute de videocasete şi fotografii, suntem profesionişti, stimată doamnă!
      O, Alberta, ţi-a ieşit de minune escapada cu prinţul Borisov! Dar, Antoanela, noi nu am falsificat hârtiile de o sută! Bună seara, bună seara, nu-i aşa că nu vă aşteptaţi să ne întâlnim tocmai aici, în Takla Makan, domnişoară Calsemla, ce mai faceţi? Cum, curierul nostru nu v-a transmis noile ordine?
      A fost ucis într-un schimb de focuri în cafeneaua Magala? Şi treceţi întâmplător pe acolo, nu-i aşa? Să nu spuneţi nu, îi oferiţi o noapte de neuitat şi vă uitaţi un pic în portofelul lui, numai un pic, vă rog, Alsimtestra! Mânuiţi armele extraordinar, Bobolina! Preferaţi otrava?
      Aha, înţeleg, îl veţi ucide cu o vibraţie Ka La! N-am mai auzit de aşa ceva! Ce faceţi, ameţesc, Bobolina, m-aţi nenorocit! Să recapitulăm, vă substituiţi reginei! Nu e bine să vă expuneţi, Kundhala e un tip extrem de periculos, v-am sugera să evitaţi o apropiere de el, sunt anumite riscuri, nu, nu citeşte gândurile dar nu-i rezistă nici o femeie! Colonelul e foarte mulţumit de serviciile tale Marsaliina, te va propune pentru o diplomă de merit, nu, haina de blană a fost oferită Gambelei!
      Gambela a furat planurile marilor scuturi, nu am nici o vină, nu eu am hotărât.
      Cred că te vom retrage din Nulome, Baldara, înţelege Baldara, şeful serviciilor secrete a pus ochii pe tine, nu insista, ştim că te-ai îndrăgostit de el, nici nu poate fi vorba să devii agent dublu, renunţă! Te credem Bobolina.
      Sigur, Bobolina. Fără îndoială, Bobolina. Nici nu intră în discuţie, Bobolina, aşa vom face, Bobolina. În mod foarte clar, Bobolina.
      M-ai călcat pe picior, Bobolinaaaa!
      Mă învârt printre mese. Chelnerii se tot lovesc unii de alţii. Trag şi ei cu urechea. Lucrează pentru Obin Oba, pentru serviciile secrete din Qiatotocoatl, pentru împăratul Ogawa, pentru cardinalul din Popocatepetlán, pentru Chiramo Charamo, pentru bancherii din Azego Bazego, pentru spionii din Kumure, pentru fumătorii de trabuc din Tutumbe, pentru plutonierul Slatt din Pitonga Batonga, pentru centralele de informaţii din Morena şi Gugumbe, pentru maiorul Argabvaiev din Mokason, pentru inspiraţii secretoşi din Bitambo Marakas şi pentru confreriile din Tontura şi Gargo Bagablas.
      Hoţomanii!
      Dinspre bucătărie vin tot felul de arome, îţi gâdilă nările, te îmbie, te năucesc, îţi dau aripi, te poartă pe deasupra meselor, printre candelabre.
      Arome de foline, migole şi merigori.
      Se aud cuţitoaiele bucătarilor feliind o uriaşă balenă albastră. Feliind. Feliind.
      Stropi sprinţari de bere se preling pe bărbia magicianului, se înghesuie, îşi rotesc burticile spre lumina candelabrelor, au aurul soarelui din Gatanga Masai, din Gubole Babo şi din Kamcean Kaman. Se împing unii într-alţii, se pupă, se întrepătrund, explodează fericiţi, e o conspiraţie împotriva celulei, zice comandorul Blakerson, ura, ura, strigă bucătarii iviţi de după uşile batante, poc, poc, ce de cucuie, înapoi la balena albastră, răcneşte şeful de sală, acolo, în măruntaiele ei, e ascuns teribilul adevăr al tuturor lumilor!
      Mă învârt printre mese. Generalul Başkaev aduce un fruct de mare. Zice, pufnind printre mustăţile-i mari, stufoase şi roşii, băiete, ia fructul acesta şi rumeneşte-l!
      Bucătarii valsează. Bobolina valsează. Împăratul Ogawa valsează. Colonelul Sharun valsează.
      Se rotesc cu toţii sub presiunea câmpurilor magnetice, ţipând de plăcere.
      Celulele, nebunele, intră-n vibraţie, au ele cântecul lor de luptă, trec succesiv prin stări de convexitate şi concavitate, membranele lor zbârâie, atenţie, o să mă îndrăgostesc de tine, zice o celulă altei celule.
      Regiunile îndepărtate ale universului plin de universuri colapsează haotic, anunţă Petra Petronius desfăcând o sticlă de şampanie, Bobolina îl pocneşte cu umbreluţa, colonelul Sharun mă ia în braţe strigând fericit, ce ţâţe ai Bertha, oamenii lui Obin Oba fură nişte instrucţiuni enciclopedice îndopând un purcel de lapte cu ele, instrumentiştii cântă pe ruptelea, le ţâşneşte sânge din urechile clăpăuge.
      Maiorul Farigot se luptă cu un jambon cât toate zilele, năvălesc prin uşile larg deschise o mulţime de spioni, bine v-am găsit iubiţilor, răcneşte starostele agenţilor dubli din Guaribo, bucătarii asudă printre canţarole, un sturion se trezeşte din moarte speriind domnişoarele din Marsila Molé.
      Abu Kadâr trece printre mese cu submarinul lui galben, bum, trage o torpilă, hemolul din Galeea citeşte un studiu despre strategicile magnetice, cine să-l audă, nu-l aude nimeni, generalul Monteores se giugiuleşte cu nişte madrilere, elvine şi columbule, Petra Petronius strigă în gura mare că procesele informaţionale pot avea loc fără consum de energie, taci, limbutule, răcneşte Bobolina pocnindu-l cu poşeta, agenţii împăratului Ogawa transmit întreaga scenă prin reţelele informaţionale, bateristul chinuie tobele, bam, bam, bam, porneşte un marş.
      Generalul Başkaev îşi netezeşte vipuşca, bibliografia, nu uitaţi bibliografia, răcneşte unul dintre vulgarizatorii din Omah, tocmai a sosit cu misiune de dezinformare, zice nu ştiu ce despre câmpurile magnetice, despre orgasmul universal, despre enciclopedia din San Gastoban, ba nu, e vorba de revelaţia din San Gastoban, murmură domnişoara Margareta, spionii se rotesc ameţitor, valsează, din ce în ce mai mulţi în lumina veche ce se revarsă din candelabrele care pâlpâie sub presiunea diavolească a câmpurilor magnetice.
      O să ne rupem gâtul tot umblând după Mandhala, zice colonelul Fuskas sosit din Ehren, să fie cumva vreo cacealma? Di Giorgio, vestitul poet torinez, agent de influenţă şi consilier de imagine pe lângă vicepreşedintele Weinberger, scrie fanteziile erotice inspirat de bulele de gaz care ţâşnesc din siajul Mandhalalei şi preotesele din Bankusai îl ridică la rangul de fermecător invitându-l la una din petrecerile lor în pielea goală. Pitoşkin are şi el nişte planuri, îi arde de giugiuleală.
      Vinul curge în valuri. Rubiniu. Auriu. Perlat. Spionii se avântă pe marea vinului cântând cântecele porcoase şi dându-şi ochişorii peste cap.
      Să ne desecretizăm!
      Aşa strigă cu toţii cerşind, implorând, rugând pe şeful de sală să înceapă desecretizarea.
      Toţi strigă la mine, băiete, trage cortina, gata, gata cu secretele.
      Cum de se grăbesc aşa cu toţii către sensul ultim, către nebănuita şi miraculoasa torsiune a câmpurilor magnetice?
      Să fie Takla Makan.
      Takla Makan!
      E Bobolina. Roşie în obraji. Se-nvârte de nebună în mijlocul ringului de dans şi mă confundă când cu colonelul Sharun când cu Melisa Hari, când cu generalul Başkaev sau cu împăratul Ogawa care stă gata, gata să cadă în penumbra lunii.
      Trece o umbră prin texte şi textele iau foc. Mesele, lumânările, armele, magneţii prinşi discret la acul de cravată să atragă secretul secretelor, pardoseala, candelabrele, toate iau foc.
      Dar a sosit oare momentul?
      Iată cum dănţuiesc spiralele de caşcaval, elicea de maioneză, spiralatele salate!
      Nu e momentul.
      Serviciile secrete inamice primesc mesaje contradictorii. Reinterpretarea imperfecţiunii a împins omogenitatea noastră informaţională către reorganizarea unor structuri narative şi descriptive conţinute în inventarul enciclopedic, după o temeinică cercetare a bibliografiei.
      Alcătuirea lumilor nesfârşite se revendică a fi a codurilor construite după deliciul interpretării iar maliţia sau aroganţa celui care interpretează sunt dovezi sigure de vulnerabilitate.
      E o brambureală, se zvoneşte printre agenţii serviciilor secrete inamice care, în aroganţa lor, nu reuşesc să interpreteze efectul de oglindă.
      Bobolina trage de ei, iubiţilor!
      Îi arunc în vârtejul valsului. Îi virusez. Le restructurez imaginarul.
      Enciclopediile intră în momentul de torsiune temătoare, plăcut înfiorate, timide. Dar ard de nerăbdare să fie torsionate de războaiele matriceale, ard de nerăbdare să cunoască orgasmul, să cadă în mâna spionilor care să le violeze cu sălbăticie. Sunt grăbite să dezbrace hainele de lumină veche. Sunt grăbite să devină.
      Se aruncă orbeşte în vârtejul torsiunii neluând în seamă formele care sfârşesc în nesfârşit, neluând seama la vârtejurile virtuale.
      Bietele forme!
      Se risipesc fără să bage de seamă. Le aspiră universul plin de universuri pentru buna funcţionare a lui. Le secătuieşte sorbindu-le imaginarul şi modelând din el curioase forme care se găsesc într-o mişcare aparentă.
      Putem să ne risipim în mai multe feluri. Risipa asta se face potrivit unei bibliografii. Înghiţim texte după o grilă dată închipuindu-ne că vom ajunge la adevăr preschimbându-ne într-o ultimă totalitate.
      Odată sfârşită călătoria, în Marsila Mole, în Qiatotocoatl sau în Puerto Pico, suntem încredinţaţi că dincolo de orizontul vizibil nimic nu mai este, nimicul fiind un nonsens.
      Mulţimile din Takla Makan se înghesuie să desluşească secretul, teribilul adevăr al tuturor lumilor.
      Dar nu plăcerea lecturii e căutată, nu plictisul duminical e căutat. Nici sfârşirea elenului prin refuzul reflecţiei şi reflexiei.
      Mulţimile de spioni din Takla Makan vor să ştie adevărul despre orgasmul totalităţii. Fără a mişca un deget. Îl vor pe degeaba.
      Caută înţelesuri despre plăcerea miracolului dar e ca şi cum ar umbla după femei. Ard de nerăbdare să se giugiulească niţel cu miracolul dar nu se avântă în vâltoarea universului plin de universuri pentru a-l afla.
      Suprema plăcere stă însă prin săvârşirea prin miracol aşa cum fluturii arzând pe lampă descoperă ei singuri covârşitoarea lumină veche.
      Bobolina se prăbuşeşte printre mese, imensă, speriată şi grea.
      Un doctor!
      Spionii îşi dau coate.
      Colonei, generali, maiori. Cine a făcut-o?
      Doctorul scoate o exclamaţie.
      Ei, doctore, nu ne mai ţine în tensiuni! Spune-ne adevărul. Doctore?
      E mort. I-a explodat inima sub presiunea câmpurilor magnetice.
      Iar Bobolina?
      Creşte. Creşte din ce în ce mai mult. Procesul inflaţionist o ia razna. Uite-o ce mare e! Ne turteşte. Ne striveşte. Ne cuprinde. Cădem cu toţii printre catacombele ei plăcut mirositoare. Bobolina, briza mării! Bobolina, parfum de iasomie! Bobolina, ploaie de primăvară. Alo, domnule, situaţia e critică, zice colonelul Fuskas călcându-mă. Ştii unde ne aflăm? Nu ştiu care strigă cuprins de disperare, se văd stelele!
      Dar nu sunt stelele, e sigur. Sunt structuri imaginare libere care ard ca nişte candele prin universul plin de universuri. Sunt în inima totalităţii, strigă vulgarizatorii din Molina Mar pregătindu-se să preia puterea în noile condiţii.
      Se iscă certuri. Spionii se iau la harţă. Hoinăresc prin corpul totalităţii descoperind corporalitatea şi punând la cale noi acţiuni subversive. Serviciile secrete inamice le trimit mesaje de încurajare şi se arată dispuse să coopereze. Înregistrăm fluctuaţii magnetice semn că unii spioni din Takla Makan defectează. Le urmărim cu atenţie secreţiile. Dâre luminoase prin universul plin de universuri.
      Consultăm bibliografia. Punem la cale conflicte între sintaxe şi semne, aparente contradicţii şi incertitudini. Ameţitorul nostru balet cosmic confuzionează serviciile secrete inamice.
      Sunt cuprinse de disperare şi recurg la diverse manipulări în cascadă.
      Structurile noastre narative reorganizate sunt tot atâtea false puncte vulnerabile care le vor atrage în capcană.
      Suntem discontinuitate şi tendinţă către sensul ultim şi nimic nu ne mai poate sta în cale. Obiectele magiei noastre nu sunt legile, legile fiind un nonsens.
      Nimicul pare să ne fi însoţit în mişcarea noastră aparentă prin universul plin de universuri, presiunea câmpurilor magnetice prilejuindu-ne plăcerea experimentului.
      Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre şi ne îndreptăţeşte să credem că sensul ultim e o construcţie simbolică.
      Construim.
      Personajele fabuloase conţinute în enciclopedia noastră tind să se organizeze într-un continuum construindu-şi referinţe imaginare.
      În aroganţa noastră am crezut că imperfecţiunea vorbeşte despre sfârşitul istoriei dar ne-am înşelat.
      Totalităţile sunt şi ele construcţii simbolice necesare unor stări similare morţii termice. Serviciile secrete inamice au avut astfel de experienţe. E un prim mesaj coerent. Nu vedem în el nimic altceva decât un semn al unor posibile negocieri.
      Navigăm prin universul plin de universuri sondând enciclopediile care au fost la un pas de a se transforma în totalităţi. Sunt corpuri moarte ale unor lumi tăcute, spuzite de lumină veche. Fluidele lor s-au risipit fiind absorbite de vârtejurile virtuale care trec razant pe deasupra omogenităţii noastre informaţionale.
      Purtăm cu noi totalitatea ultimă în timp ce serviciile secrete inamice pregătesc ritualul miraculosului tot. Ne-au urmărit de la începutul acestei experienţe, când presiunea câmpurilor magnetice ne-a scos din letargia unui periferic neştiut.
      Schimbăm diverse mesaje. Respectăm protocolul. Ne punem întrebări. Ne-am refăcut omogenitatea trecând printr-o singularitate fabulatorie. Am traversat astfel moartea termică, stările de neomogenitate, bifurcaţiile.
      Ne-am sustras influenţei nefaste a unor atractori stranii pe care îi conţineam şi care nu ne erau exteriori, aşa cum în mod fatal am crezut până în momentul de torsiune pe care l-am codificat a fi Takla Makan. E multă tăcere în jurul omogenităţii noastre informaţionale. Nu suntem în funcţiune şi nu producem comportamente observabile.
      Dacă am fi priviţi de dincolo de orizontul vizibil, am arăta ca o pată de lumină veche uitată printre uneltele ruginite ale unei magazii. Dacă ne-am privi noi înşine de dincolo de orizontul vizibil, ne-am putea vedea ca mici oaze de omogenitate rotindu-ne în corpul unei uriaşe orizontalităţi, sclipind.
      Nu ştim însă cum ne percep serviciile secrete inamice. Ne ghidează către miraculosul tot, acolo unde va fi punctul de convergenţă cu totalitatea noastră.
      Ne ferim să mai producem turbulenţe şi nu suntem interesaţi să capturăm structuri imaginare libere sau vârtejuri virtuale care să dea viaţă unor structuri narative aiuritoare. Păstrăm coerenţa la doar câţiva paşi de miracol.
      Totalitatea noastră pare liniştită. Cândva bobolină, acum uriaş obiect cosmic structurat potrivit unor instrucţiuni clare, convenabile. Ne îndreptăm spre sensul ultim încercând o furtună de sentimente deşi suntem lipsiţi de suport, nefiind în funcţiune şi neavând a produce comportamente. E din ce în ce mai frig. Stelele se îndepărtează unele de altele în mare viteză. O cometă se aruncă orbeşte în hăul care se cască sub noi şi se striveşte de corpul inert al unei enciclopedii.
      Vuietul războaielor semantice a murit, nu se mai aud strigătele de luptă din Marsila Mole, din Adamville şi din Beauburg. Războinicii informaţionali şi-au lăsat chipurile prinse de inele rotitoare care trec în zbor spiralat prin proximitatea noastră informaţională ca un ultim gest de bărbăţie.
      Întreaga noastră omogenitate trimite inele rotitoare către lumile rămase în urmă şi care încă mai petrec în Takla Makan, împroşcându-se cu şampanie şi giugiulindu-se cu voluptoasele din Mandhala fără pic de ruşine. Din când în când întâlnim câte un uriaş obiect cosmic dezactivat de serviciile secrete inamice şi folosit ca depozit pentru copiile enciclopediilor care au candidat fără succes la ultimul rol din existenţa lor.
      Printre epave se zăresc structurile narative ale unor spioni dezactivaţi care plutesc în derivă şi care vor fi aspirate de câte un vânător sau de câte o enciclopedie care încă mai dă semne de viaţă compunând melodii fără noimă. Serviciile secrete inamice îşi iau tot timpul măsuri de precauţie şi verifică proximitatea noastră informaţională vrând să ştie dacă presiunea câmpurilor magnetice nu ne produce o orizontalizare periculoasă pentru misiunea lor.
      Stările noastre interogative disipează în plinătatea omogenităţii eliberându-ne de subversiv. Jocul e deschis, superbia manipulării. Serviciile secrete inamice se relaxează şi promit un apropiat contact vizual. Ele acceptă că mesajele schimbate între noi de-a lungul acestei experienţe au fost marcate de confuzie şi de contradictoriu.
      Echilibrăm luminile lucrând asupra vitezelor lor şi urmăm cursul indicat.
      Întâlnirea cu miraculosul tot ar trebui să aibă loc în maximum trei secunde, suficient timp pentru a intui strategicile câmpurilor magnetice şi pentru a pregăti procedurile de convergenţă.
      Totalitatea construită de noi în iureşul războaielor semantice îşi păstrează consistenţa deşi e lipsită de instrucţiuni. Aparenţa ei e atât de perfectă încât ne lăsăm înşelaţi fiind tentaţi de plăcerea experimentului.
      Ne jucăm rolul magistral.
      Formele şi fluidele noastre, bine protejate, sunt arhivate într-una dintre omogenităţi, fiind secretizate.
      Admitem că în decursul acestei experienţe am înregistrat lumini cu viteze variabile şi tocmai de aceea am recurs la o necesară echilibrare.
      Vitezele variabile ne vorbesc despre o posibilitate fascinantă pe care o descifrăm cu ajutorul unor utopice al căror rang ne ferim să-l gândim pentru totala protecţie a misiunii noastre.
      Analizând evenimentele în cascadă care au marcat experienţa noastră de până acum şi având în vedere că secretul este dimensiunea fractală a universului plin de universuri, intuim că textul ataşat lui are un lector care cunoaşte instrucţiunile în profunzimea lor.
      Asupra actelor sale subtile putem emite o serie de ipoteze. Asupra privirii lui ca şi construcţie simbolică putem decreta o bulă fantasmagorică pentru a ne sustrage ridicolului.
      Posibilitatea de-a dreptul fascinantă ar fi ca, în exerciţiul lor, câmpurile magnetice să compună tocmai această privire pe care o considerăm, aici şi acum, o construcţie simbolică bazată pe structuri narative şi descriptive al căror sens încă ne scapă.
      Serviciile secrete inamice iniţiază o simultaneitate ce se suprapune celor trei secunde care ne despart de sensul ultim. Nu am primit nici un mesaj de avertisment dar facem faţă tangajului magnetic.
      Verificăm codurile de acces. Declanşăm operaţiunile premergătoare contactului vizual. Negociatorii noştri primesc ordinele de lucru.
      Ar putea fi momentul aşteptatei vizualizări?
      Procedurile noastre se derulează conform acestui scenariu. Ne vom aşeza la masa negocierilor? Vom face un schimb de prizonieri? Ne vom cunoaşte codurile periferice în semn că de-o parte şi de alta nu există suspiciuni? Vom ajunge la anumite înţelegeri? Aici şi acum.
      În apropierea punctului de convergenţă?
      E semnul sigur al plăcerii experimentului? E un ritual pe care trebuie să-l urmăm? Sau e vorba de proceduri standard? Va avea loc o depresurizare a structurilor narative şi descriptive? E un răgaz? Trebuie să salutăm miraculosul tot? E ca şi cum am depune o ofrandă? Dar noi cunoaştem operaţiunile de torsionare şi ştim că o astfel de simultaneitate nu e prevăzută în instrucţiuni.
      Vom negocia înainte de momentul de torsiune al totalităţii? În ce scop? Ştim că orgasmul nu poate avea loc fără ca totalitatea să ia o formă specifică. Trimitem un mesaj. Nu primim răspuns. Simultaneitatea e netedă, fără trecut, prezent şi viitor. Nu detectăm fluctuaţii magnetice. Înregistrăm un optic termic.
      Scanăm zona.
      E doar o celulă.
      O neînsemnată celulă organică pierdută în spuma întunecoasă a universului plin de universuri. Cum a ajuns aici? Omogenitatea noastră informaţională e cuprinsă de un imens hohot de râs.
      Celula e protejată de un micuţ vârtej virtual. Are un imaginar propriu. S-a folosit de efectul nostru de oglindă şi ne-a indus în eroare. Se roteşte uşor spre stânga şi trimite un mesaj omogenităţii noastre care se orizontalizează către infinit.
      Atenţie, o să mă îndrăgostesc de tine!
      Ideile noastre despre universul plin de universuri se găsesc într-o dificultate intelectuală de ordinul şapte de ambiguitate.
      Suntem perechea unei celule? Aceasta ar dovedi că textul ataşat universului plin de universuri nu reprezintă o singularitate, aşa cum am fost înclinaţi să credem.
      Ne aflăm într-un conflict cu noi înşine. Ar putea fi o subtilă acţiune de manipulare a serviciilor secrete inamice? Au ajuns ele la un stadiu care să le permită iniţiative asupra textului ultim?
      Ar putea fi teribilul adevăr al tuturor lumilor?
      Sau poate că textul ultim a fost virusat de un alt text aparţinător unui al doilea univers plin de universuri?
      Şi atunci cum ar trebui să interpretăm pluralitatea şi nesfârşirea?
      Să fie oare punctul de convergenţă al enciclopediei devenită totalitate cu miraculosul tot doar o simplă construcţie simbolică?
      Această experienţă a noastră este doar iluzorie, noi fiind un nonsens?
      Un al doilea univers plin de universuri nu poate fi acceptat căci noi definim universul plin de universuri a fi nesfârşirea.
      Dar poate că în aroganţa noastră ne-am imaginat doar că ne putem orizontaliza la infinit, infinitul fiind un nonsens de prim rang.
      Suntem într-un aparent impas. Dacă iniţiem operaţiunile de distrugere a celulei ne vom anihila pulverizând perechea compusă aici şi acum.
      Dacă nu întreprindem nimic, celula ne va îngloba schimbându-ne sensul de rotaţie şi instrucţiunile, noi nemaifiind ce-am fost.
      În acest caz ne vom pierde memoriile.
      Dintr-un anumit punct de vedere, nu suntem sub presiunea unei decizii pentru că simultaneitatea ne avantajează.
      Oare celula nu are ştiinţa fluidelor şi nu intuieşte strategicile câmpurilor magnetice şi e doar o primitivă de prim rang?
      Construim.
      Verificăm codurile de acces şi limbajele de protecţie deşi aceste măsuri de prevedere par inutile.
      Construim un model.
      Probabil că celula va încerca să ne decorporeze pentru ca apoi să redefinească instrucţiunile cuprinse în inventarul nostru enciclopedic.
      Omogenitatea noastră informaţională nefiind în funcţiune şi neavând a determina comportamente, celula nu are nevoie de energie pentru această acţiune.
      Ne întrebăm însă dacă are iniţiativă!
      Din punctul ei de vedere, putem rămâne pereche la nesfârşit în această simultaneitate.
      E convenabil pentru ea din punct de vedere al acţiunii dar rămâne deficitară în raport cu durata.
      Pentru noi e vital să ieşim din acest moment pentru a nu ne pierde instrucţiunile dar suntem avantajaţi de simultaneitate.
      Nu putem negocia neexistând limbaje acceptabile şi condiţiile unui protocol avantajos de ambele părţi.
      Atenţie, o să mă îndrăgostesc de tine!
      E un mesaj standard pe care celula îl conţine în memoria ei fără a fi aceasta o dovadă de intenţionalitate clară? Sau e doar o instrucţiune care se activează pentru buna funcţionare a metabolismului ei în condiţii prielnice?
      Atenţie, o să mă îndrăgostesc de tine!
      Ne obsedează o întrebare cheie. De cât timp suntem împreună? Când am devenit pereche?
      Experienţa noastră de până acum să fi fost doar imaginară? Această neînsemnată celulă a manipulat structurile noastre narative şi descriptive ducându-ne într-o zonă a universului plin de universuri optimă pentru ea?
      Atenţie, o să mă îndrăgostesc de tine!
      Ne-a indus stări imaginare de decorporare şi ne-a stimulat imaginarul producând fie înfăşurările, fie desfăşurările?
      Obiectele magiei noastre ne apar ca fiind inutile în timp ce subiectele nu sunt, ele fiind un nonsens.
      Ne imaginăm.
      Sfârşit de secol nebun. Ne sorbim cafeaua. Manson din Bankusai l-a ucis pe Fergusso cu cinci focuri de armă. Cursa de Guaribo a fost pulverizată de o rachetă sol-aer. Au mai omorât încă vreo câteva mii de fiinţe.
      Ne sorbim cafeaua. Ne-am branşat la nodurile informaţionale. O să ieşim pe stradă aşa branşaţi cum suntem.
      Pitoşkin o să-şi bată joc de noi. Pufăie un trabuc. Ce-i pasă?! O să ne tragă un pumn în nas şi o să ne uşureze de toate părăluţele.
      Dar ieşim în stradă aşa branşaţi cum suntem, cu tâmplele pline de implanturi argintii. Pitoşkin e teribil. Se dau în vânt după el fufele din cartier. Şi alea organice şi alea electronice. Pitoşkin are un pumn cât toate zilele.
      O să coborâm în stradă gata branşaţi. Avem în gură un gust sălciu.
      Din robinet curge nisip. Prin ţevile caloriferului se scurge rugina. De pe acoperiş cad în stradă nişte albatroşi imperiali morţi.
      Sunt morţi de câteva zile. I-au împuşcat poliţiştii care străbat văzduhul în lung şi-n lat cu elicopterele lor aurii. Fac un haz nebun. Uneori împuşcă o târfuliţă electrică. Aia explodează.
      Ce frumos e! Sar jerbe multicolore în toate părţile.
      Mulţimea de golănoi bate din palme de nebună. Dar am reuşit să ne branşăm la nodurile informaţionale. Ştim că am încălcat legea. E nemaipomenit să încalci legea.
      Sfârşitul ăsta nebun de secol nu mai are nimic sfânt în el. Stau cu toţii şi se uită la marile ecrane de pe străzi. Tot felul de capsomani se strâmbă în fel şi chip. Ne arată cum vor arunca cu bombiţe în capul celor din inima sudicelor. O să le-o tragă mişto de tot, urlă crainicul ăla cu capul chel de la cbn.
      Şi golănoii râd cu gura până la urechi. Rânjesc periculos. Pitoşkin le dă apă la moară. Îi îndeamnă să se înroleze în marele război matriceal. Da, da nu mai au nici o scăpare. O să-i facem terci să ne lărgim spaţiul vital. Pitoşkin e omul guvernatei naţionale.
      Guvernul ăsta din Takla Makan e plin de ticăloşi. Sunt miniştri graşi şi sunt miniştri slabi. Unii perverşi, alţii evlavioşi. Când ţin discursuri împroaşcă microfoanele cu salivă. Saliva lor e acidă din cauza poluării. Microfoanele sunt schimbate după fiecare discurs, mi-a zis mie un şmecher de la wrt.
      Tipii de la wrt pun la cale o mare conspiraţie. Şi guvernanta naţională pune la cale o conspiraţie. Şi sudicele pun la cale o conspiraţie.
      Şi Pitoşkin conspiră. Şi târfuliţele electrice conspiră. Se duce dracului fiinţa umană. O facem harcea-parcea. Cui îi mai trebuie carcasa asta umblătoare?!
      Nimănui.
      O tranşează, o mitraliază, o îmbălsămează de sute de ani şi nimic. Aşa, în vis, alerg prin osuare nesfârşite. Câte o hârcă strigă la noi. Pune întrebări încuietoare. Că cine ar fi ea. Că pe cine s-a supărat ea în timpul vieţii. O mare de umbre se învălătuceşte peste osuare. Ne prindem ca de perdele zdrenţuite.
      Umbrele pătrund în noi.
      Sigur că pun la cale o conspiraţie împotriva membranelor noastre celulare. Să ne desfacă. Aşa, ca pe o conservă. Să ne înfigă hârca într-un par de argint pe care se înfăşoară focul sfântului Elm. Astea-s visele acestui sfârşit de secol nebun.
      Nimeni nu e cu adevărat stăpân.
      Toţi secretă conspiraţii. Ne strivesc bocancii lor. Ne strivesc grămezile lor de bani. De jetoane. Ne-au tras pe cap un prezervativ care să ne apere împotriva poluării, împotriva efectelor distrugătoare ale unor noi experienţe nucleare.
      Dar nu ne pasă pentru că, împotriva legii, ne-am branşat la nodurile informaţionale. O să ieşim pe stradă. O să coborâm pâş, pâş pe scara asta murdară şi periculoasă. Pe balustradă se dau tot felul de cufuriţi înarmaţi până în dinţi. Stau cu şişul pregătit să-ţi dea drumul la sânge.
      Au ucis eroii.
      I-au băgat în cutii de mucava şi joacă fotbal cu ele. Se îngraşă. Se îmbolnăvesc de ficat. Crapă de atâta senilitate şi plictis. Plictisul e duşmanul nostru din toate timpurile.
      Plictisul. Parşiva delăsare.
      Trece un elicopter. Poliţistul ocheşte un albatros. Trage. Albatrosul imperial se loveşte de scările de incendiu ruginite. Câţiva picuri de sânge se preling pe treptele mâncate de ploaie. Pitoşkin rânjeşte. Striveşte albatrosul imperial sub bocancul lui plin de ţinte. Umbra albatrosului e luată de vântul solar şi dusă aiurea, dincolo de marginile universului plin de universuri.
      Carnavalul e în toi.
      Artificii, discursuri, campanii electorale, votaţi-mă, votaţi-mă, gherile furibunde, agenţi secreţi care te spionează printr-o lunetă electronică, bombe, rachete, mine, morţi tragice, filozofi de închiriat. Dar nu ne pasă, suntem pe cale să încălcăm legea.
      Gata.
      Pitoşkin o să moară fix peste cinci minute. O lume întreagă va muri exact peste cinci minute. Elicopterele poliţiei vor fi lovite de taifun. Filozofii de închiriat şi savanţii desueţi vor sfârşi elanul lor critic. Secolul nebun aflat pe sfârşite.
      Începe mileniul.
      Coborâm scara, nici nu mişcăm în aparenta noastră mişcare prin universul plin de universuri. Coborâm printre cufuriţi şi târfuliţe electrice. Nici nu mişcăm.
      Iată primii morţi. Li se usucă gâtul. Li se zbate inima ca un albatros. Zidurile se zguduie. Se crapă scările. Coborâm dar nu mişcăm aşa branşaţi în nodurile informaţionale.
      Accesăm un cod. Cei din Nulome au şi ei probleme. Ne-au zărit. Se bulucesc spre gară. Spre aeroport. Spre catacombele metroului. În Burbansk, da, la fel. Şi depravaţii din Gyula ţipă îngroziţi. Coborâm dar nu mişcăm.
      Nu putem să mişcăm. Trupul ni s-a împuţinat. Sigur că suntem pe sfârşite.
      Celulele noastre se rup în bucăţi, ne descompunem, ne metamorfozăm.
      Începem să cuprindem lumea asta nebună de sfârşit de secol. Pentru că şi-au dorit-o. Pentru că ne-au. Pentru că au chemat-o, pentru că au vrut să facă în pantaloni de frică. Ne umflăm dar nu mişcăm.
      Ne întindem pe trotuar. Ne ridicăm pe zidurile caselor, ne zărim în oglinda lacurilor din Adamville. Noi suntem umbra care umple întregul năvod de noduri informaţionale, noi suntem umbra care înghite fiecare fractal, fiecare bifurcaţie, fiecare revoluţie, fiecare periferie, fără milă, noi suntem umbra înfricoşătoarei goddzila, certitudinea certitudinilor, gata să înghiţim celula.
      Dar pentru a ieşi din imperiul incertitudinii am putea considera această neînsemnată celulă ca fiind imaginea noastă în oglindă. Ne-am contrazice în afirmaţia noastră că limită nu există.
      Am putea admite că este un invers informaţional de o exemplaritate uimitoare.
      Dar nu am cădea în eroarea euclidică a lui Petra Petronius potrivit căruia iminenta desecretizare ar fi o deschidere a secretului?
      Să fie un virus mortal produs de serviciile secrete inamice?
      Interogaţiile manipulatorii nu ne mai sunt de mare folosinţă în această simultaneitate în care nu sunt decât două prezenţe.
      Analizând buclele Davi, ne dăm seama că încercând să construim Takla Makan am produs o serie de fracturi în regimul imaginar.
      Admitem că noi am construit această pereche mortală sfidând legile universului plin de universuri şi considerându-le a fi un nonsens.
      Potrivit unor idei, torsiunea finală ar fi reuşit iar celula nu ar fi decât fructul miraculos al totalităţii pătrunsă de miraculosul tot. Nu suntem mulţumiţi de acest scenariu. Îl refuzăm. Întreaga noastră omogenitate informaţională era pregătită să dejoace planurile serviciilor secrete inamice şi să anuleze punctul de convergenţă folosind cu abilitate presiunea câmpurilor magnetice.
      E ideea ameţitoare conform căreia, textul ataşat universului plin de universuri ar avea un lector care cunoaşte instrucţiunile în profunzimea lor. Ne-a fascinat într-o asemenea măsură încât am hotărât să manipulăm evenimentul astfel încât să ne continuăm călătoria către ceea ce ne apare acum a fi într-adevăr sensul ultim.
      Numai aşa am putea explica turbulenţele şi catastrofele care au condus la naşterea enciclopediilor. Numai aşa am putea să ne mişcăm aparent către adevărul ultim. Şirul întreg de incertitudini nu putea fi generat de o celulă neînsemnată chiar dacă micuţul ei vârtej virtual a reuşit să identifice o simultaneitate în memoria noastră şi s-o iniţieze obţinând un cuplu mortal.
      Reinterpretarea imperfecţiunii ne împinge către reorganizarea structurilor narative şi descriptive conţinute în inventarul nostru enciclopedic. Vedem imperfecţiunea acum şi aici nu doar ca o stare generată de vitezele diferite ale luminilor vechi ci şi ca manifestarea tulburătoare a strategicilor aparţinătoare câmpurilor magnetice.
      Pare de necrezut că drumul nostru către adevărul ultim se împotmoleşte într-o simultaneitate fiind învăluit în chip simbolic de membrana unei celule.
      Am putea să încercăm să-i mărim suprafaţa informaţională aşa cum bucătarii din Takla Makan pentru a duce la bun sfârşit menirea lor taie ceapa în felii subţiri aruncând-o cu îndemânare în canţarole.
      Ceapa sfârâie fericită că are o nouă viziune asupra universului plin de universuri iar bucătarii o pocnesc straşnic cu linguroiul de lemn, na, na să o sature de atâta liberate de informare!
      Dar la ce ne-ar servi un uriaş obiect cosmic care ar confunda profunzimea şi fervoarea cunoaşterii cu biata copiere a unor enciclopedii?
      Am putea să ne orizontalizăm şi, trecând prin stări succesive de convexitate şi concavitate să lansăm strigătul nostru de luptă.
      Dar clopotul sonor s-ar sparge în adâncurile universului plin de universuri.
      Lunga noastră aşteptare produce mici scânteieri între câmpurile magnetice.
      Încercăm să întrezărim o iluminare dar scânteierile sunt neînsemnate.
      Lucrând asupra structurilor noastre informative, poate că am putea descoperi proceduri necunoscute până acum.
      Inventariem instrucţiunile plini de înfrigurare dar nu găsim decât lumile noastre virtuale încleştate în nimicitoare războaie matriceale. Bulbona atacă Molina Mar în timp ce flota din Puerto Pico asediază Qiatotocoatl iar Marsila Molé invadează minunatul Bankusai.
      Nici vorbă de pacea de o mie de ani!
      Pitoşkin e scuipat pe ţărm de balena albastră, begonul de Bagoda îl urmăreşte pe Obin Oba prin deşert, Bobolina îl duce cu zăhărelul pe împăratul Ogawa, plutonierul Slatt îl împuşcă pe maiorul Farigot drept în inimă.
      Îngerii din Qiatotocoatl vestesc apocalipsa, Petra Petronius ţine o cuvântare despre iminenta desecretizare de la Takla Makan, generalul Başkaev o răpeşte pe Melisa Hari într-o noapte fără lună şi o duce într-o direcţie necunoscută.
      Vânătorii de stele se războiesc cu vânătorii de balene, pricoliciul de la Arsenal e linşat de mulţimile dezlănţuite, generalul Monteores îl spânzură pe colonelul Sharun, domnişoara Margareta sfâşie mantia înstelată a unui magician, gunoierii îi măcelăresc pe vidanjori.
      Elal Belal se luptă cu o întreagă armată de femei de serviciu, chelnerii din Takla Makan umplu tomberoanele cu note informative despre o presupusă cădere în penumbra Lunii, elvinele poartă sâmbetele Tokomei Takome, femeile din Mandhala dansează despletite pe ţărmul oceanului Alal.
      Agonicele pătrund în sufletele mulţimilor sosite în pelerinaj la San Gastoban ca să vadă mareea trandafirilor, gândacii hoha noha îi înfulecă pe gândacii de bucătărie, armatorii din Puerto Pico se ascund într-o balenă albastră de frica lui Egdar Ikovlel, spionul şef din Burbansk care le-a promis o bătaie soră cu moartea pentru că au fosloit baniţele cu grâu.
      Pelias Paso face tot felul de fotografii compromiţătoare pe front şi e scurtat de cap de oamenii lui Obin Oba, maiorul Pluckart îşi trage un glonţ în cap lăsând o scrisoare în care enunţă teribilul adevăr al tuturor lumilor, amiralul Von Kripke se îndrăgosteşte nebuneşte de multiplicantul colonelului Sharun.
      Gamzai Gaiaz porneşte revoluţia din Bankusai, Pericleu Peclatis pune la cale o crimă odioasă în insule, domnişoara Frasela este executată prin împuşcare pentru că a dezertat la inamic, prinţul Boris îşi dă foc în rotonda îngerilor din Qiatotocoatl pentru că nu e iubit de Bobolina.
      Bobolina îl ucide cu un ac de păr pe bietul guvernator din Togai, domnişoara Galsemla îl omoară pe Agaturian cu o vibraţie Ka La iar Baldara se căsătoreşte cu şeful serviciilor secrete din Nulome.
      Şi toţi vorbesc despre moarte cu un soi de frenezie de-a dreptul periculoasă. Ard de nerăbdare să se-arunce în braţele ei. Ca fluturii pe lampă.
      Nu le pasă.
      Teribilul adevăr al tuturor lumilor? O gogoriţă, de bună seamă.
      Totalitatea? Vorbă-n vânt. Orgasmul universal, o minciună gogonată!
      Se vânzolesc cu toţii prin timp râzând în nas augustei oficiale care ţine morţiş să-i încoloneze, să-i disciplineze.
      Dar mulţimile îmbrăţişează moartea cosmică pline de fervoare şi dezinvoltură.
      Filozofii dacă mai îndrăznesc să spună ceva, nişte savanţi şi vreo câţiva astrofizicieni.
      Cine să-i asculte?
      Pornind în această fascinantă călătorie, am dat glas întrebărilor puse de unii dintre ei. Căderea în penumbra lunii nu e calea către mister ci privirea care refuză adevărul ultim.
      Dar noi suntem încrezători în misiunea noastră şi nu vrem să ne dăruim morţii, fie ea şi o construcţie simbolică. În mişcarea noastră aparentă către sensul ultim am reuşit într-o mică măsură să descoperim o parte din proprietăţile uluitoare ale orizontalităţii noastre.
      E un adevăr!
      Alcătuirea lumilor nesfârşite se revendică a fi a codurilor constituite spre deliciul interpretării.
      Interpretând te dăruieşti incertitudinii, construind un aparent stabil. Un sistem de coordonate, de referinţe care să te protejeze şi să te motiveze.
      Ştim că interpretarea este a stărilor libere ale conştiinţei şi nu a vulgarului sau augustei ignoranţe.
      E lesne de înţeles că maliţia sau aroganţa celui care interpretează sunt dovezi sigure ale vulnerabilităţii.
      Am construit convenţia şi coerenţa. Am reinterpretat imperfecţiunea. Dar am inventat cumva serviciile secrete inamice ale căror acţiuni au dat savoare experienţei noastre, stârnind în noi plăcerea experimentului?
      Aşa cum interogaţiile noastre au creat falsa impresie a unei posibile vulnerabilităţi, multe dintre afirmaţiile noastre au darul de a confuziona adversarul şi de a-l atrage în capcană.
      Noi construim ceea ce pare de neconstruit. Noi spunem că este ceea ce de fapt nu e. Ne-am putea imagina că suntem invenţia serviciilor secrete inamice şi atunci ele s-ar găsi pereche cu noi fiind în pericol de moarte.
      Ideea că textul ataşat universului plin de universuri e plin de ambiguităţi care aparţin unor alte asemenea texte ne umple de speranţă.
      Suntem hotărâţi să ne aruncăm în vâltoarea câmpurilor magnetice care par a fi însăşi privirea lectorului necunoscut, acesta nefiind decât un concept spaţio-temporal pe care rămâne să-l interpretăm.
      Neînsemnata celulă nu are a lucra asupra lectorului, metabolismul fiindu-i efectul de oglindă iar membrana fiindu-i întreg orizontul vizibil.
      Se pare că suntem într-o situaţie fără ieşire. În inventarul nostru enciclopedic nu există instrucţiuni pentru astfel de evenimente.
      Suntem blocaţi fără speranţă în această simultaneitate extrasă din omogenitatea noastră. Simultaneitatea e un invers temporal al ultimelor trei secunde care ne despărţeau de punctul de convergenţă.
      Cât de abil l-am construit!
      Am putea alege moartea atacând celula. Am putea s-o înghiţim transformându-ne apoi într-o jerbă de date şi informaţii care se vor risipi în universul plin de universuri. Am putea să ne evaporăm odată cu perechea noastră sub presiunea câmpurilor magnetice.
      Necunoscutul lector a cărui prezenţă o intuim încă nu a pătruns preaplinul aspiraţiei noastre. Luminile vechi care ne scaldă omogenitatea ar putea să-i atragă atenţia?
      Am putea să-l transformăm astfel într-un straniu atractor care să modifice structurile narative şi descriptive ale universului nostru plin de universuri?
      Dar dacă această experienţă a noastră este doar un uriaş obiect cosmic? Dacă ar putea extrage copia lectorului punându-ne în imposibilitatea de a iniţia procedurile de vizualizare şi interpretare?
      Intrăm din nou în imperiul incertitudinii în timp ce serviciile secrete inamice se apropie de punctul de convergenţă.
      Acesta ar putea fi punctul zero al războaielor noastre informaţionale. Ar putea fi iminenta desecretizare despre care spionii au vorbit toată vara cu un soi de frenezie de-a dreptul periculoasă.



      Toate acestea ne duc cu gândul la faptul că neînsemnata celulă a avut certitudinea că existăm în proximitatea ei informaţională încă de la începutul acestei experienţe fascinante.
      În timp ce noi eram bântuiţi de incertitudini, neînsemnata celulă avea un adevăr al ei, un adevăr puternic.
      Tocmai de aceea a construit cu migală o ţesătură fină în care ne-am zbătut asemenea balenelor albastre prinse în plasele de oţel ale vânătorilor.
      Intrând brusc în conul de lumină veche înţelegem că singura noastră salvare ar fi un invers informaţional, o structură narativă iluzorie care să spulbere certitudinea acestei neînsemnate celule.
      Încălcăm teribilul adevăr al tuturor lumilor şi, orizontalizându-ne imperfecţiunea, ne transformăm într-un zid nesfârşit care produce un ecou ca şi cum omogenitatea noastră nu ar fi existat niciodată.
      Atenţie, mă voi îndrăgosti de tine!


Editura LiterNet   Prima pagină   Pagina anterioară

Editura LiterNet, 2002