Azi, vineri, aş fi fost liberă. Speram ca, după atâta alergătură, să am un sfârşit de săptămână liniştit. M-a iritat însă Filip, iar până la urmă, a ajuns să mă înfurie de-a binelea. Eram destul de istovită aseară, abia revenisem din nordul Moldovei, hotărâsem să mă culc şi să-l sun astăzi. Gândul la el mi-a amintit şi de talkshow-ul pe care îl avea joi seara la Lyra, aşa că am deschis radioul. Nebunia de pe unde m-a prins. Noutatea, ideile trăsnite, imprevizibilul inteligenţei mă dă întotdeauna gata, mă trezeşte din morţi. Am înroşit telefonul încercând să-i prind şi să mă dau drept prostituată în spiritul poveştilor aflate de la Amalia. Numai că, în final, mi s-a părut că tocmai Amalia a sunat. Nu am recunoscut nimic din naraţiunea sa, parcă nu obişnuia să fie atât de samariteană, dar vocea era a ei, nu cred ca m-am înşelat. Iar apoi o anumită indiferenţă faţă de bani, până la un punct de bună seamă, pare-mi-se că i se potrivea. Oricum, dacă o fi fost sau nu Amalia, ideea de a-i consola erotic pe nişte neajutoraţi, de a-i face fericiţi, generozitatea asta, filantropia din acele cuvinte, m-a aruncat în aer. Am sărit din pat, m-am îmbrăcat şi pusesem deja mâna pe cheile maşinii când am sunat la Lyra. Muream, ardeam să-l văd pe Filip şi s-o sun pe Amalia. Nu-mi lăsase nici un număr de telefon la ieşirea mea din subterană, pretinzând că nu are domiciliu fix, dar că mă va suna ea. Nu o făcuse până ieri seară. Oferta ei mă intriga întrucât tocmai de neajutoraţi, de marginali, de orfani, de acţiuni umanitare mă ocupam şi eu acum la Mayrose, într-un context cam birocratic ce-i drept, faţă de care iniţiativa presupusei mele Amalii mi se părea o acţiune înalt-binecuvântată, o dăruire de sine precum a Mariei Egipteanca despre care se spune că a ostoit cu frumosul ei trup pofta, sărăcia şi singurătatea unor podari cărora nu avea cu ce altceva să le plătească spre a o trece râul. Mi s-a făcut dintr-o dată dor şi de Fil pe care nu-l mai văzusem de vreo trei săptămâni. Voiam să-mi reamintesc. Mă gândeam că vom rămâne în studioul în care descoperiserăm împreună că, uluitor, într-adevăr, el îmi salvase viaţa. Nu făcuserăm atunci dragoste, acolo, sub ochiul roşu al studioului, dar, în compensaţie, puteam să ne revanşăm acum. Câtă încântare pe mine, aşadar, când, după talkshow, l-am prins la telefon pe Fil.
În schimb, la sosirea mea la radio, am sesizat că ceva nu era în regulă. Nu prea eram eu dorită la faţa locului. Fil părea crispat. Am înţeles asta în momentul doi sau trei, când, după primele mele sporovăieli, după jerba de scântei a revederii, l-am găsit rigid, ursuz, cu corăbiile nu tocmai înecate, dar cel puţin pe jumătate scufundate. Mi-a spus că nu putem rămâne acolo peste noapte, că mai era nu ştiu cine de serviciu, a arătat spre o zvârlugă, o operatoare care se tot învârtea fără rost, chipurile, trebuia să vegheze ea până dimineaţa, iar Filcris al meu nu părea în stare să o convingă că el ar fi putut s-o înlocuiască. Nu am reuşit să-mi dau seama dacă e sau nu ceva între ei. I-am acceptat într-un târziu solicitările insistente de a mă lua la el acasă.
Dar chiar şi pe teren propriu, Fil era cu gândul în altă parte. Apoi, întâmplarea a fost de partea mea, ajutându-mă să constat că, în pofida legământului nostru din largul mării, nu-şi începuse încă jurnalul şi nici nu dădea semne că ar avea de gând să o facă. Scotoceam prin biblioteca lui după Elizele din literatură, când dau peste un caiet cu menţiunea: Jurnal. Fireşte că nu l-am deschis, rugându-l pe el s-o facă. A admis că era gol. Ce să ne mai spunem?...
Revenită, deci, acasă înainte de a se crăpa de ziuă, am deschis paginile caietului de faţă, hotărând să scriu de mână, o dată pentru că notele le pot transcrie oriunde, în peregrinările mele prin ţară şi se pare că nu vor fi puţine, apoi deoarece maşina dactilo mă enervează cu ţăcănitul ei. Mayrose m-a iniţiat în utilizarea ordinatorului. Când voi dispune de unul al meu, voi transcrie probabil aceste pagini. Mi s-a promis oricum un laptop pentru amintitele peregrinări.
Îmi pare rău pentru Fil, pardon, pentru noi. Mă gândeam că week-end-ul acesta va fi al nostru şi, o jur, ideea îmi venise chiar înainte de a o auzi pe prezumtiva Amalia în direct la Lyra. Aveam nevoie de Filcris. Ştiu că mă adoră, nici el, mie, nu mi-e indiferent, voiam apoi să discutăm cu seriozitate despre jurnal, fiindcă mie mi se pare foarte exciting ceea ce fac şi cred că e bine ca o mulţime, nu neapărat de informaţii, ci mai degrabă de imagini să nu se piardă. Dracu' ştie ce au să mai aducă anii care vin, câtă vreme cele zece luni scurse de la revoltă încoace mi se par deja o veşnicie. Am trăit enorm de mult sau am simţit gigantic. Asta îmi întăreşte din nou convingerea necesităţii acestui jurnal. Nu numai oamenii din jurul nostru se schimbă, reacţionează neaşteptat la nou, par năuciţi, ci chiar şi noi. Care noi? Noi intelectualii? Profesorii, ziariştii, traducătorii, scriitorii, moderatorii de emisiuni radio şi TV? Să nu generalizez însă. Ne schimbăm, ne transformăm, cel puţin eu şi cu Filip. Măcar pe pielea noastră să încercăm a observa impactul cu ineditul. Îi mărturiseam acolo în largul mării, apoi pe terasa hotelului Sigma, intenţia mea şi convingerea în acelaşi timp că trebuie să ne ocupăm de condiţia marginalilor în vederea inserţiei lor în societate, a aducerii lor mai către centrul lumii. Mă gândeam atunci, desigur, la scopul pe care îl are Mayrose, la misiunea mea la fundaţie, dar şi la destinul nostru al românilor, al est-europenilor. Ne-am aflat atâta timp la marginea nu numai a Europei, ci chiar a planetei. Acum, îi spuneam lui Filip, ar fi rândul nostru, ca intelectuali tineri, să încercăm să facem câte ceva pentru defavorizaţii, pentru excluşii şi periferiile ce nu se aflau deloc departe de noi. S-a arătat de acord atunci, declarând chiar că are câteva idei: aceste emisiuni ale lui în care să încerce să promoveze subiecte referitoare la marginalizaţi, să se străduiască apoi prin toate mijloacele care-i stăteau la îndemână, la radio, în presa scrisă, să încurajeze voluntariatul.
E adevărat că eu am fost angajată la Mayrose în mare măsură din pricina mineriadei şi a imaginii de victimă pe care am dobândit-o. Aici, ticălosul de Steriade avea dreptate. Vreau să cred însă că, până la urmă, tot m-ar fi cooptat datorită competenţelor mele. Cele două misionare Mayrose, Jane şi Nancy s-au arătat deosebit de prietenoase, iar şeful lor, un scoţian pitoresc, Winston Bluedale, a fost magnific.
Jane e irlandeză, are 34 de ani, trăieşte la Londra şi, cu părul ei blond, cu ochii mari, căprui, cu sprâncenele foarte arcuite, cu paşii ei mărunţi de minionă şi cu expresia de bunătate de pe faţă, arată plăcut, reconfortant, liniştitor. Dacă ar avea o doză de mister în surâs şi un pic de nebunie în priviri, ar fi delicioasă.
Nancy e mai voluntară, poate că uneori uşor aiurită, râde mult, debordează de vitalitate, îi plac mai puţin hârtiile, deşi le învârte şi pe acelea când e cazul. Bate spre 40 de ani, e foarte înaltă, susţine că e măritată undeva în sudul statului Utah. Părul ei roşcat ţi-o aruncă în ochi de la distanţă, iar bărbia ferm conturată îi conferă ceva agresiv, de pasăre de pradă pusă mereu pe tăiat aerul cu mare viteză. Nu are momente de indispoziţie, râde în cataracte ceea ce o face şi pe Jane să zâmbească şi să suspine.
Îmi permiteam de la o vreme şi eu s-o tachinez pe Nancy. Nu declara limpede dacă aparţine sau nu comunităţii mormonilor din Utah, iar noi, Jane şi cu mine, luându-ne după Winston, presupuneam, cu voce tare, că ea ar fi una din membrele micului harem al unui mormon vânjos din Rocky Mountains. Ne reamintea de fiecare dată că poligamia mormonilor a fost desfiinţată în Statele Unite exact în urmă cu un secol, dar mai ales eu mă prefăceam că nu-mi vine să cred că legea se aplică. Îi mai declaram că aş fi dispusă să împart cu ea de pildă şi cu Jane, dar nu şi cu altcineva, acelaşi bărbat, cu condiţia să aibă bani cu care să ne ţină în confort, dar nu încuiate ca la musulmani, ci libere să străbatem să zicem Pacificul.
Winston Bluedale care lansase teoria haremului mormon, nu fuma pipă ca englezii din legendele expansiunii imperiale britanice, ci ţigări Lucky Strike. Era un fel de director al Mayrose pentru Europa de Est. L-am cunoscut la începutul lui iulie când a venit în ţară să evalueze consecinţele mineriadei şi să mă invite oficial să lucrez pentru ei. Jane şi Nancy se arătaseră atunci foarte grijulii cu mine, manifestaseră, mai ales prin sâsâit şi ţâţâit, o permanentă condescendenţă faţă de situaţia mea de victimă şi de femeie trecută prin detenţie: "A woman in prison, oh, my God!". Mă lăudaseră excesiv, îmi găsiseră calităţi pe care nu le aveam decât în parte, vorbiseră stând tot timpul în picioare, aşa încât, la un moment dat, m-am văzut şi eu nevoită să mă ridic. Scoţianul ne-a făcut morală din două degete şi o înclinare a capului aşa că am luat loc toate trei. În tot acest timp, nu am zărit pe faţa lui nici o cută înflorită de vreunul din ditirambii fetelor. Asculta tot, nu comenta, scutura doar scrumul Lucky Strike-ului său la intervale rare. Nu l-a interesat ce făcusem. A aşteptat ca cele două colege să termine, apoi s-a apucat să-mi ceară tot felul de informaţii despre istoria şi geografia României, despre psihologia oamenilor. Mentalitatea patriarhală, duhul satului păreau să-i fie cunoscute de undeva. A tresărit însă la alte două subiecte: s-a arătat captivat mai întâi de povestea cetăţilor greceşti de la Marea Neagră. A doua oară a reacţionat cu plăcere la un semnal familiar: prozatorii englezi ai secolului XX. Când l-am pomenit pe Lawrence Durrel, m-a întrebat în sfârşit dacă fumez şi dacă cunosc Alexandria.
- O cunosc. Bineînţeles, n-am fost niciodată acolo, dar am citit nu numai Cvartetul, ci şi relatările lui Panait Istrati. Nu fumez însă, thank you.
- Really?
După exclamaţia asta, m-a rugat să-i dau câteva amănunte despre ceea ce spune scriitorul dunărean. Jane şi Nancy se ridicaseră din nou în picioare şi emanau, nu uluire, ci un soi de perplexitate ştiinţifică, de entomolog care dă peste o gâză incredibilă şi, potrivit calculelor sale şi ale disciplinei pe care o serveşte, imposibilă. Când, la sfârşit, coama albă a scoţianului s-a înclinat seniorial ca să-mi sărute mâna, cele două prietene au schiţat uimirea de a se împrăştia în direcţii diferite.
- Asta-i curtenia locului, nu-i aşa? - ne zâmbi el tuturor doamnelor.
Ieşise bine din scenă. Cu numele ăsta al lui, trebuie să fie vreun aristocrat. Sună într-adevăr destul de exotic: Winston Bluedale. Parcă-n vechile graiuri ale Scoţiei, dale înseamnă vale.
X.
Mayrose îşi propunea să dezvolte în România programe de mainstreaming destinate marginalilor. Negocierile cu autorităţile au demarat pantagruelic: birocraţii ministeriali nu se luminau în nici un chip asupra a ceea ce vrea să zică main stream. Voiau să-şi etaleze cultura, porneau cu discursuri lungi, cu fraze interminabile al căror predicat se ascundea printre epitete. Aveam nevoie de temeritate ca să-i traduc, timp în care pe faţa lui Winston nu se mişca un muşchi. S-a confundat sistematic main stream cu Gulf Stream, s-au adus hărţi, s-au spus poveşti despre curenţi calzi şi despre curenţi reci.
- Ştim, ştim că nu la asta vreţi să vă referiţi, deşi curenţi avem şi noi în Marea Neagră - ni se spunea când dădeam semne că-mi pierd răbdarea -, dar main... cum aţi spus dumneavoastră, este, simbolic vorbind, ca şi Gulf Stream-ul, nu-i aşa? După confirmarea noastră, urma triumful: Vedeţi că şi noi am sesizat, am ştiut, dar nu ni s-a dat voie până acuma, au fost..., explicaţi-i domnişoară cît de grele au fost vremurile.
După care eram invitaţi la masă. Mese consistente, lungi, stropite din belşug cu whisky şi cu vinuri bune.
- Traduceţi, domnişoară: Acest vin... Mai traduceţi-i şi că discuţia va continua mâine, vom antama, vom evalua, vom verifica, vom monitoriza, vom corobora, vom retehnologiza, vom raporta, vom implementa. În câteva zile, semnăm contractul.
În ziua ursită semnării lui, partea guvernamentală a adus o tânără de pe la universitate, care a ridicat din nou problema termenului de mainstreaming. Dacă înţelegem prin asta menţinere în curentul principal, înseamnă că marginalii s-au aflat dintotdeauna în acest curent şi nu mai au nevoie de a fi... meinstrimuiţi. Dacă ei sunt într-adevăr marginali, rezultă că nu se află în şuvoiul central, nu pot fi menţinuţi în el, ci trebuie atraşi într-însul. Toată lumea i-a dat dreptate, guvernamentalii au luat-o drept o izbândă a lor şi, deoarece exista un Oficiu Guvernamental pentru Protecţia şi Integrarea Marginalilor, s-a decis ca aceştia să nu fie nici menţinuţi, nici atraşi, nici păstraţi, nici cooptaţi, nici prezervaţi, nici ademeniţi (cu atât mai puţin ispitiţi), nici ţinuţi, nici captaţi (cu atât mai puţin capturaţi), ci cuprinşi, îmbrăţişaţi şi integraţi în curentul principal.
După vreo cinci zile de negocieri, coroborări, şpriţ şi mainstreaming, Winston obţinuse nu tocmai ceea ce solicitase, ci altceva, dar mai mult decât sperase. Mayrose avea dreptul, iar pe la unele paragrafe din contract chiar datoria, să-i integreze pe copiii săraci cu duhul în şcolile obişnuite, pe ţigani să-i atragă-n lumea bună, pe orfani să-i adopte, orfelinatele să le retehnologizeze, pe marginali să-i depisteze şi să-i protejeze, iar anacronismele să le lichideze. Fundaţia căpăta de asemenea dreptul de a lucra în câteva aşezăminte. Pasajul cu retehnologizarea orfelinatelor apărut ca prin farmec în text ne dădu de la bun început numai bătăi de cap. Fusese lansat o singură dată de un negociator guvernamental care ne şi lămuri mai târziu că dactilografa, care-l auzea toată ziua pe la televizor în legătură cu industria, îl preferase unor formulări complicate precum dotarea cu echipamente, modernizarea facilităţilor, reabilitarea tehnică a serviciilor ş.a.m.d.
Iar eu, ca să dovedesc încă o dată că meritam să lucrez la Mayrose şi să fiu plătită cu 300 de dolari pe lună, cam de zece ori mai mult decât media populaţiei la aceeaşi oră, ca să mă arăt vrednică de micul şi elegantul Peugeot pe care organizaţia mi-l pusese la dispoziţie, trebuia să-mi demonstrez la rându-mi aptitudinile de lucrător voluntar în sfera umanitară. Aveam datoria să-mi găsesc singură o asemenea îndeletnicire, să o desfăşor, iar Mayrose avea să-mi respecte programul. Mi s-a părut a da peste un obstacol insurmontabil. Nu-mi puteam închipui, în sfera demersurilor umanitare, decât îngrijirea bolnavilor prin spitale sau la domiciliu, a bătrânilor în aziluri, eventual, scoaterea la plimbare a câte unui copil în fotoliu rulant pentru a-i mai amăgi familia cu uşurarea crucii sale. Dar erau corvezi umilitoare, împovărătoare, iar cu excepţia scoaterii la aer, imposibil de îndeplinit din pricina consumului mare de timp. N-aş mai fi avut nici o clipă pentru cealaltă misiune a mea la Mayrose, cea de bază, punerea organizaţiei în contact cu instituţii autohtone şi descurcarea a tot felul de angarale în relaţia cu ele.
Într-un ziar, am dat însă de un anunţ care mi-a făcut puternic cu ochiul: "Organizaţia Naţională a Orbilor Români (ONOR) angajează crainic pentru lectura cu voce tare şi înregistrarea pe casetă magnetică a cărţilor pentru cititorii nevăzători. Se au în vedere numai vocile feminine tinere sub aspect auditiv".
Ia te uită, mă gândeam, ce rafinament şi la orbii ăştia! Le plăcea ca numai vocile tinere să le gâdile urechile, adăugau acolo formula sub aspect auditiv, ştiind prea bine că unele muieri mai coapte îşi conservă vocea. Or fi căzut ei de multe ori în capcană făcând curte câte unei babe mai cristaline în glas. Ar fi trebuit să scrie juvenilofone, pricepându-se ei foarte bine că o voce aparent tânără, are toate şansele să aparţină chiar unei puicuţe. Ai naibii satiri! Dacă tot nu o vedeau, atunci să aibă măcar o voce melodioasă şi o cărniţă mai tare, o piele mai fină.
Am sucit anunţul pe toate părţile. Aveam o voce plăcută şi exerciţiu în lectura cu glas tare. Numai astfel citite, singură în camera mea, îmi intraseră pentru scurt timp în cap nebuniile de la chimia din liceu, iar apoi, tâmpeniile gramaticii structurale la universitate. Îmi formasem deja un reflex, temându-mă că nu voi pricepe nimic dintr-un roman neînceput cu voce tare. Mă potoleam pe parcurs, mai cu seamă dacă mă prindea acţiunea. Fără buzele mele însă textul nu se urnea. Parcă sărutam cuvintele ca să-şi poată lua zborul.
Pun aşadar mâna pe telefon şi formez numărul lui Winston la Edinbourough. Surpriză autentică din parte-i, dar şi satisfacţie nereţinută din partea mea aflând că i se părea foarte potrivit voluntariatul la un asemenea studio de talking-books, produs curent în Occident, nu numai pentru cei fără vedere, ci şi pentru marele public, în special pentru navetiştii din America. Stau oamenii câteva ore pe zi la volan, îşi pun căştile pe urechi şi savurează lectura vocală a câte unei cărţi, de obicei, un thriller sau un digest. Mai adaugă că, din punctul de vedere al Mayrose, ideea lecturii voluntare pentru orbi, era una cît se poate de fericită.
Prima carte pe care am citit-o cu voce tare, în faţa microfonului, pentru ONOR, aşa cum le plăcea teribil orbilor să scandeze numele organizaţiei lor, a fost Dracula. În sfârşit, romanul bătrânului Bram Stoker, tradus pare-se mai demult, ţâşnea de sub teasc şi vedea lumina pieţii româneşti. Exaltantă lectură: castele, noapte, vampirul coborând cu capu-n jos pe ziduri deasupra prăpăstiilor, atacurile sale nocturne, moarte tinerele ieşind din cavou, urmăriri pe Mediterană, pe Marea Neagră, apoi pe uscat de la Varna la Galaţi, din nou pe apă, în sus pe cursul Dunării şi al Siretului, iar pe ţărmuri, de data asta pe cele pietroase ale Bistriţei, pe urmă în Carpaţi. Totul încheindu-se cu o bătălie ce încununa un război cu participare multitribală: români, englezi, irlandezi, olandezi, slovaci, ţigani, americani, strigoaice, ca să nu mai vorbim de fratele Dracula care apărea când ca prinţ al Valahiei, când ca un conte secui. De la ninsorile din Carpaţi şi de la ceţurile Londrei, am trecut la o carte toridă: I-a înghiţit pădurea de Robert Gaillard, o aventură pe Maranon în jungla peruviano-braziliană: piei roşii, liane otrăvitoare, păsări imitând clopotul, peşti pirahnias, crocodili de Amazonia, adică lagartos, şerpi constrictori şi şerpi veninoşi, furnici carnivore, arbori de foc, jaguari, dizenterie, febra cauciucului şi masacrele sale, săgeţi muiate în currara, sarbacane, vânători de capete şi înseşi aceste capete vânate, mumificate şi micşorate, faimoasele zenzas. Pe gânduri m-a pus însă povestea unei tinere albe, Maria, cu ochi albaştri unduitori, lascivi, smulsă de un hispanic de lângă iubitul ei indian, un şef de trib care, alături de supuşii săi, o venera ca pe o regină şi o trata cu o iarbă afrodisiacă.
Lectura unei cărţi odată încheiată, duceam casetele înregistrate la ONOR unde se realiza multiplicarea în numărul de exemplare dorite. O cucoană pe care nu am apucat să o văd niciodată şi care părea un fel de consilier cultural al organizaţiei, mă tot toca la cap cu telefoane, vorbindu-mi de preferinţele majorităţii cititorilor. Îmi explica pe larg cum să citesc fiindcă şi ea o făcuse cu ani în urmă şi, dintre toate crainicele, pretindea că ea fusese şi rămăsese favorita ascultătorilor. Îmi recomanda destul de imperativ titluri precum: Iubire fericită, Simţăminte nemuritoare, Pentru tine de-a pururi, Cu noi începe fericirea. Voia mereu să vină să discute cu mine, să mă povăţuiască. Spunea dânsa: "O povaţă, dragă, întotdeauna o povaţă nu l-a făcut pe nici un om să piardă. Ce părere ai despre..." - şi mă interoga cu privire la câte o vedetă politică a zilei.
Am scăpat de ea cu ajutorul şefilor de la ONOR, preşedintele şi vicepreşedintele. Îi găseai mereu împreună în acelaşi birou. Cel mai mare în grad, care era de fapt mai tânăr decât celălalt, mi se adresă cu:
- Duduia Eliza, dă-o dracului de povăţuitoare că o ştim noi! Daţi-i bătaie acolo, să citească oamenii şi aveţi grijă de aparatură.
Pentru grija asta mă puseseră să semnez o groază de acte şi declaraţii.
Orbilor le plăcea mult vocea mea.
- Aveţi o voce, îmi spunea vicepreşedintele, cum să vă spun, aşa...
Şi se punea pe analizat şi comparat cu tot felul de actriţe radiofonice ori cântăreţe de pe vremuri de care nu auzisem nici măcar în treacăt. Aveţi şi un parfum, continua el, staţi să ghicesc...
Inspira când mai rar, când mai des, adulmeca. Se ridică de la birou şi se apropie de mine. Habar nu aveam cum să reacţionez, mai ales că celălalt care se găsea în faţa mea, dincolo de masă, iar mă făcuse duduie. Duduiam şi eu de nedumerire ca o vietate paralizată locului de târâşul în direcţia ei a unui şarpe lipsit de ochi. Viceşeful ajunse lângă mine şi îmi puse mâna drept pe creştet.
- Sunteţi mai înaltă decât credeam eu, nu cu mult, cu câţiva centimetri, dar oricum, pentru o femeie contează. Şi am aflat, domnişoară Eliza, că sunteţi şi foarte drăguţă!
- Ei, mă alintai eu, uşurată că nu mi se întâmplase nimic complicat.
- Nici un ei, mă întrerupse măsurătorul meu, pentru că ne-au informat anumite doamne de pe aici, şi femeile, ştiţi, nu s-ar spune că nu se invidiază între ele.
- Sunteţi drăguţă, duduie - hotărî orbul-şef - să vă fie de bine şi să colaboraţi cu noi cît mai mult cu putinţă şi să le spuneţi la domnii de la May... aşa, organizaţia dumneavoastră, că donaţia în casete i-a bucurat pe toţi cititorii noştri, onoriştii cum le spunem noi.
Ne apropiam de sfârşitul anului, iar în decembrie, Mayrose nu-mi prevăzuse nici o deplasare. Puteam să citesc liniştită acasă, în faţa unui casetofon mare pus la dispoziţie de ONOR, pentru onoriştii mei, cele Nouă povestiri ale lui Salinger. Tocmai ajunsesem la ultima, la Teddy, copilul-minune care priveşte prin hubloul transatlanticului şi, zărind nişte coji de portocală aruncate în apă, reflectează: "O parte din coji au şi început să se scufunde. Peste câteva clipe, singurul loc unde o să mai plutească, o să fie în mintea mea. Ceea ce e foarte interesant, fiindcă dacă stai să judeci dintr-un anumit punct de vedere, acolo au început să plutească prima dată. Dacă nu m-aş fi aflat aici niciodată sau dacă cineva ar fi venit şi mi-ar fi retezat capul în timp ce...". Ei, tocmai când mă lăsam eu purtată de atmosfera solară a povestirilor americanului, Jane mă informă că era obligatoriu ca şi organizaţia noastră să se prezinte la un spectacol în cinstea Crăciunului susţinut de toţi copiii defavorizaţi. Mayrose contribuia şi ea cu nişte cadouri de sărbători.
M-am dus. O sală nu prea mare, dar renumită cândva pentru spectacolele sale de teatru experimental. Dumnezeule! Au suit mai întâi pe scenă cu forţa nişte copii debili cu mintea, cu privirile acelea ale lor insistente, absurde, rătăcite şi pătrunzătoare şi i-au pus să cânte. Un brad încărcat se înălţa în spatele lor, aşa că toţi îşi întorceau capetele într-acolo mai degrabă decât spre sală. Erau vreo paisprezece, toţi băieţi între (nu-mi dădeam seama foarte clar, dar sper să nu greşesc), între 12 şi 15 ani, tocmai când vocile lor erau în schimbare. A ieşit o lălăială cumplită. Nu pricepea nimeni ce cântau. Până la urmă, din behăitul celor mai mici şi din fonfăitul celor mari s-a scurs peste noi, ca vai de el, un Deşteaptă-te, române! Nici că se putea exemplu mai sinistru. Dar de ce simţiseră nevoia să-i pună să cânte tocmai asta, mai ales că melodia nu era uşoară? Puteau să interpreteze altceva. Momentul următor mi-a amplificat oroarea, dar pe Nancy şi pe Jane le-a înfierbântat, le-am citit lacrimile din priviri. Corul s-a pus pe fredonat cu la-la-la, imnul Majestăţii Sale britanice, nici mai mult, nici mai puţin decât God save the Queen! N-aş fi recunoscut linia melodică, dacă băieţii nu ar fi interpretat surprinzător de bine fragmentul median al melodiei. M-a ajutat şi Jane care fredona şi ea, încet, o dată cu ei: "God save the Queen, the Queen Elizabeth". Practic, era şi numele meu aici, nerostit de corul oligofrenilor, dar vizat de coincidenţă. Or spune oare adevărul, or nimeri mai bine ţintele cei slabi de minte? Dumnezeu ar trebui să apere România şi Regatul Unit câtă vreme o asemenea formaţie se ruga pentru cele două ţări.
- Vedeţi, îmi spuse o cucoană în vârstă, vedeţi, asta înseamnă integrare, traduceţi-i şi dânsei!
Va să zică, asta era celebra integrare socială a marginalilor pentru care ne zbăteam noi la Mayrose şi de care îi vorbisem lui Filip că ar trebui să constituie şi în particular scopul nostru pentru ca nimeni pe lumea asta să nu mai fie uitat. Îi dresai pe înapoiaţi să tragă o cântare, scoteai spectacolul în faţa lumii şi i-ai integrat.
Au fost îndepărtaţi cu greu din scenă. Nu înţelegeau ce trebuie să facă. A intrat printre ei o profesoară speriată foc, roşie la faţă ca o garoafă şi, şuşotindu-le ca unui cârd de gâşte: "sst, sst, pui, pui", i-a târât afară. S-a întors apoi spre public parcă cerându-şi scuze, pesemne voia să ne ţină şi un mic discurs, dar n-a fost chip. Au dat năvală orfanele de la nu ştiu ce cămin din Bucureşti. Adică ştiu: exact de la orfelinatul Floricica de unde mă umflaseră pe mine lucrătorii din subteranele patriei, la cărbune şi la informaţii secrete. Floricica mea, va să zică, lansă pe piaţă nişte dansatoare, fetişoare la 14, 16 ani care, pe un ritm ce venea dinspre culise, se şi azvârliră pe scuturat. Dans tematic modern, se numea isprava asta, iar spectatorii, plictisiţi şi obligaţi a se arăta condescendenţi la imnurile naţionale ale celor două state înfrăţite pe veci, se înviorară brusc şi prinseră a aplauda. Am auzit chiar şi câteva tropăituri tinereşti în podea, deşi publicul era compus în mare din sobre cadre didactice, asistente sociale, funcţionari ministeriali şi organizaţii de caritate, plus voluntari şi militanţi. Învăpăierea mai cu seamă a bărbaţilor avea o cauză sigură: orfelinele, vreo şase la număr, etalau nişte mutre de curve penale get-beget. Le lunecau ochii în toate direcţiile, în primul rând la toaletele mai luxoase ale cucoanelor, abia apoi, ca unor fete descurcăreţe, la bărbaţii care le-ar fi putut oferi aşa ceva. Eram una din ţintele lor predilecte. Mai ales o ţigăncuşă cu o talie foarte fină mă devora din ochi, îmi zâmbea, mă căuta prin sală. Se vedea de la o poştă că erau versate în toate cele, în primul rând înrăite în lesbianism, dar recuperabile sexual prin tranziţia la prostituţie clasică. S-au bucurat de un uragan de aplauze.
Au urmat orbii. Ăştia aveau un cor de vreo duzină de băieţi şi fete. Câţiva se ţineau de mână, s-au ordonat foarte repede pe scenă şi, pe neaşteptate, au ţâşnit cu un cor săltăreţ, pe motiv folcloric, ceva cu: "Leliţă cu fusta scurtă,/ Treci colea de mă sărută!". Fetele mai ales - 15, 18 ani - se mişcau foarte bine, dar pe spaţiu mic. Dansau mai mult din corp decât din picioare. Uitându-mă mai cu atenţie, am observat însă că erau departe de a fi oarbe. Vedeau fiecare binişor, purtau ochelari, iar una avea nişte ochi suspect de verzi, fabuloşi în lumina aceea a scenei, puşi în valoare fără îndoială de lentilele de contact. Formaţia o conducea un ţigan, decupat direct din mitologie, un tânăr şi drept, şi contorsionat, extrem de negru, orb de-a binelea, atârnat de o chitară iberică din care-şi îndemna cu măiestrie corul: "Guantanamera, guajira, guantanamera". Ţiganul cu chitara, un quitarrero sevillano veritabil, mai avea un frate în formaţie sau, mă rog, asemănarea dintre ei era foarte mare. La "...guantanamera", ăsta al doilea dădea din cap pe ritmul muzicii şi scutura nişte castaniete. M-am săltat puţin de pe scaun ca să văd mai bine: le avea într-adevăr strecurate pe degete şi zornăia din ele ca la mama Andaluzía. La încheierea numărului, s-au luat din nou de mâini şi au ieşit nedirijaţi de nimeni. Îi văzusem pe orbi şi la ONOR: cei care mai aveau o brumă de vedere îi conduceau întotdeauna de mână pe ceilalţi, de fapt, se lăsau luaţi de braţ de aceştia, după cum mi se recomandase şi mie să procedez.
Ultimul număr le aparţinea surdo-muţilor. Câteva cupluri de băieţi şi fete au apărut în linişte şi, făcându-şi semne în limbajul lor gestual, au declanşat muzica, un rock and roll îndrăcit care, la rându-i, a inflamat brusc echipa de dansatori, fără nici o tranziţie. Dansau admirabil. Stăteam şi eu uluită ca tot mitocanul: cum or fi dansând fără să audă muzica?! Ori e o farsă şi de fapt, aud, ori... Dar după vreo trei piese, s-a ivit în avanscenă o profesoară atracţioasă şi hotărâtă, explicându-ne că nu e nici un miracol la mijloc, nici o şarlatanie: "Copiii - aşa le spunea ea unor găligani buni de recrutare - simt vibraţiile podelei când dansează şi de acolo îşi iau ritmul care atinge - adăugă dânsa - perfecţiunea".
Aplauze.
- Nu aşa se aplaudă pentru surzi, ne instrui dumneaei, aşa!
Şi îşi roti palmele cu degetele ridicate, ţinute la înălţimea obrajilor.
Am făcut cu toţii la fel, toată sala, moment în care echipa de dansuri de pe scenă a început să ne aplaude în limbajul gesturilor noastre, pocnindu-şi palmele. Şi le loveau în cadenţă ca şi cum ar fi intenţionat să ritmeze o melodie şi se uitau tot timpul unii la alţii. Era limpede acum că nu auzeau.
- Ăştia-s cei mai normali dintre toţi, cugetă un bărbat în spatele meu.
Avu însă parte de obiecţia vecinului său căruia îi plăcuseră orfelinele.
- Alea n-au nimic, comentă dânsul, vreau să spun nici un handicap, sunt, practic, fete normale, tefere.
- Aveţi dreptate, deci, fără alea care-s de fapt ca noi, atâta că n-au părinţi, cazuri sociale, atât. Dar dintre ăştialalţi...
- Dintre ăştialalţi, dintre handicapaţi, cred şi eu că apreciaţi corect, uite-i ce bine se mişcă! Se descurcau de minune. Nu ratau o percuţie, mergeau exact în ritmul bateriei. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat soiul ăsta de muzică zgomotoasă, cu instrumente electrice? Ar fi putut oare să danseze Dunărea albastră pe acordurile unei orchestre de coarde? Cine ştie cu ce parte a corpului ar fi simţit atunci vibraţia aerului?
- Ce frumos a fost! V-au plăcut surzii? Traduceţi, domnişoară!
Întrebarea le era adresată lui Nancy şi Jane, iar îndemnul mie. Venea din partea aceleiaşi cucoane elegante, la vreo 65 de ani, colţuroasă şi imperativă. Am tradus. Florilor mele de la Mayrose le plăcuse. Exclamau: "Wonderful, really wonderful, so pleasant, so exciting!".
- Vezi, mi se adresă numai mie cucoana decisă, asta-i integrarea! Te rog să traduci! Noi ştim că dânsele au o foarte mare experienţă, dar uite, că avem şi noi valori! Le-au plăcut ce progrese am făcut cu intelectualii?
- Ce intelectuali? m-am strâmbat eu.
- Cei cu probleme, dragă, de intelect. Nu putem să-i jignim aşa, ca înainte: handicapaţi mintal sau oligofreni sau alte barbarisme din astea.
Voiam să-i spun că barbarism însemna cu totul altceva, că barbarisme erau cuvintele ei pretins ştiinţifice, dar nu am avut loc. Le fixa pe Jane şi pe Nancy, dar de fapt îmi vorbea mie, îmi făcea morală:
- Noi am desfiinţat chiar şi termenul de irecuperabil, nimeni nu mai e irecuperabil, totul se poate recupera, toţi oamenii, fiinţele, înţelegi? Uite, de exemplu acum, intelectualii, ce frumos au cântat chiar şi imnul Majestăţii Sale? Crezi că altădată ar fi fost posibil? Nici pomeneală, iar noi am demonstrat acum, prin acest spectacol, că ei sunt re-cu-pe-ra-bili, aşa să le traduci. Tradu-le!
Le-am tradus, ce era să fac? Nancy luă cuvântul:
- Your intiative is highly appreciated.
- Ai văzut, se întoarse cucoana noastră spre mine, de cum i-ai tradus, apreciază! Dar spune-le că eu am o veche experienţă în problema integrării sociale a defavorizaţilor şi, ştii tu cum s-o întorci, mai adaugă de la tine că în domeniul ăsta comunismul nu prea avea ce să caute nici înainte, erau lăsaţi specialiştii ca mine, de exemplu, să lucreze, aşa că, tot de... - stai, nu traduce, cum să zic? Zi, dragă! că era tot iarna, dar nu era voie Crăciunul.... - tot de sărbătorile de iarnă, aşa, am făcut un spectacol cu reeducatele de la Crucea de Piatră. Întreabă-le dacă au auzit de Crucea de Piatră.
Am tradus cum am putut mai bine. Se cam adunase lume în jurul nostru, cu toţii voiau să discute cu doamnele de la Mayrose, dar doamna Vera, aşa am aflat că se chema bătrâna expertă, le monopolizase. Greu au priceput ce fusese Crucea de Piatră. Când a auzit acest nume, credincioasa catolică din Jane s-a închinat discret. Dar şi mai anevoie le-a fost să priceapă de ce în 1950, doamna, pe atunci tovarăşa Vera, găsise necesar să organizeze un spectacol în care prostituatele, între timp pocăite, să recite poezii şi să danseze, să demonstreze că ştiu să tricoteze, să declare că nu e bine ce făcuseră şi să se angajeze că n-au să mai facă. Drept să spun, nici eu nu înţelegeam raţiunea acestor spectacole, dar mi se părea că încep să pricep cam ce voia să zică sintagma integrare socială a marginalilor şi defavorizaţilor în capul anumitor pretinşi specialişti cu funcţii grele în tânăra şi fragila noastră democraţie. Prin minţile lor va să zică, integrarea, şi în 1950, şi în 1990, consta în organizarea de spectacole cu tot felul de nenorociţi, exhibarea lor în faţa lumii ca să fie văzuţi, să nu mai stea ascunşi şi atât. Lumea să se mire, iar ei să se întoarcă după aceea în vizuinile lor, neştiuţi mai departe de nimeni, ignoraţi, uitaţi. Specialiştii însă, organizatorii de spectacole, vătafii ghetourilor şi ai bâlciurilor, să se poată referi însă la acele evenimente şi la munca lor nespus de dificilă: "Doamnelor şi domnilor, închipuiţi-vă, am desfiinţat termenul de... irecuperabil." - iar de atunci intelectualii, adică bătuţii în cap şi în intelect, făcuseră progrese bălmăjind şi behăind imnuri republicane şi imnuri regale deopotrivă, în plină democraţie a minerilor şi a lui Steriade. Bravo, Mura! Bravo, fetiţo, bine că ţi-au pus nume de regină britanică şi de fruct de pădure est-european! Bravo, domnişoară Mura, bine că te-ai făcut profesoară de limbi străine, cinste ochilor tăi albaştri, mama ta de curvă! O fi bine aşa, ori mai bine... mama ta de intelectuală?! Şi într-un caz şi într-altul, s-ar putea să vină nişte experţi într-o zi, să te recruteze şi să te pună să reciţi din A. Toma ori să cânţi: "Yankee Doodle went to town, riding on his lady". Ce minunat e acest secol al adevăratelor lumini!
XI.
Se apropia Crăciunul. În cinstea luminatei sărbători se manifestaseră de fapt şi marginalizaţii noştri. Iar tot în aşteptarea sărbătorilor, colega mea Jane, experta în integrarea marginalizaţilor, m-a vestit că, de vreme ce ei, funcţionarii străini de la Mayrose, se întorc prin ţările lor "...to spend, you know, our Christmas hollidays", eu trebuia să predau Peugeot-ul. De fapt, nu tocmai, ci să-l depun spre păstrare în garajul organizaţiei. La uluirea ce mi-a explodat pe faţă, figura ei blândă, de călugăriţă ratată, a răspuns cu o încruntare ce nu lăsă loc nici unui comentariu. Va să zică, nu cumva să folosesc automobilul de serviciu în scopuri strict personale, într-o perioadă în care eram lăsată de capul meu, cu mine însămi, în ţara mea neintegrată lumii, ci să-l utilizez numai în scopuri caritabile. Am înţeles. Când i-am predat irlandezei cheia garajului încuiat, scalpul ei s-a reîmblânzit într-un surâs cu colţuri lungi. M-a sărutat, urându-mi...
Afară, în aerul rece al mijlocului de decembrie, în drumul meu pe jos către casă, cu mintea golită, eram absolut singură. Nu mă însoţea nici un înger, nu mă urmărea nici un demon, singură ca Luna în rotaţia neantului în jurul Pământului. Singură, dar precedată de aură, succedată de aură, flancată de aceeaşi aură, de incredibilă întindere, din mijlocul căreia mă uitam la lume la fel de mirată ca şi când n-aş fi avut-o şi n-aş fi târât-o zilnic cu mine.
Prin primăvara lui '89, din senin, ne-am trezit cu un medic naturist, un vraci sau un bioenergetician trecut de barajele de apărare de la Pseudokinegetikos, numele conspirativ al Liceului Alexandru Odobescu unde predam eu pentru bani engleza, iar facultativ, adică pentru suflet, spaniola şi, după gust, literaturile Occidentului. Omul ne-a cerut imperativ tuturor să slăbim, să dăm jos câte douăzeci, treizeci de kilograme ca să eliminăm toxinele din organism şi să reînviem ca fiinţe purificate. Cu douăzeci de kilograme în minus, eu ar fi urmat să mă evaporez. Oricum, agitaţie mare în jurul intrusului, în cancelarie. Când să fie sufocat de curiozitatea doamnelor şi a domnişoarelor, insul a scos un fel de U de oţel, ţinându-l între degete. Unealta asta se numea ansă şi avea capetele bine ascuţite şi răsfrânte în afară. Ca să fie menţinută orizontal în aer, degetele apăsau tocmai pe aceste vârfuri de ac, le strângeau. Arma asta a mai lărgit cercul din jurul doctorului, dar când eu m-am apropiat să văd de ce fel de jucărie este vorba, oţelul a prins a vibra puternic. Mi se părea că scoate şi un zumzet, aşa că am bătut în retragere. Dar îmi dezvăluisem clandestinitatea, el pusese mâna pe pradă, susţinea că simţise ceva trecând pe lângă poarta şcolii, drept care, fără putinţă de replică, ne scoase pe toţi în curte, punându-ne să înaintăm pe rând spre ansa lui. Cei ce apucau să se apropie de el până la un metru, poate chiar mai puţin, nu produceau decât o mişcare vagă a arcului metalic. Pe mine însă a trebuit să mă trimită la treizeci de metri, cerându-mi să mă apropii de acolo. Am parcurs cam o treime din distanţă după care oţelul a prins a zbârnâi, pentru ca, la câţiva paşi de el, omul să-mi ceară să mă opresc fiindcă acea bizară literă U îi sărea dintre degete.
- Astea sunt aurele fiinţelor vii, ne explică el. La majoritatea oamenilor ele nu depăşesc 60-80 de centimetri. Aura domnişoarei, însă, atinge 21 de metri, de aceea am intrat pentru că am detectat-o din stradă. Ce faci cu ea, domnişoară?
Habar nu aveam de aură, iar de făcut, chiar că nu făceam nimic cu ajutorul său. Stăteam, uite-aşa, drept în mijlocul ei fără nici un folos. Chiar şi după acea zi de pomină, când am devenit conştientă de existenţa fabuloasei mele aure, nu m-am ales cu nimic de pe urma sa. Nu aveam premoniţii, nu eram în stare să vindec cu mâinile, nu încălzeam apa şi nu mă autolecuiam de guturaiuri. Parcă presimţeam câteodată primejdia, dar iată că nu fusesem capabilă să previn nici grenada Revoluţiei, nici mâna lungă a mineriadei.
Bioenergeticianul însă îşi cunoştea bine meseria: m-a întrebat dacă nu cumva zăresc imagini care, aparent, nu au nici o legătură cu realitatea. Pe atunci nu le zăream.
Ne-a făcut apoi teoria straturilor colorate ale aurelor şi a detectat boli ascunse prin măruntaiele fiecăruia. Spre indignarea cinegeticilor, din incinta liceului l-a dat afară administratoarea, o muiere grasă şi rea şi, am aflat curând, lipsită de aură.
- Ce-i cu femeia asta? - întrebă omul cu ansa - e deja moartă, ce caută aici? Uite, i-au dispărut toate straturile aurei, de ce ţipă? Nu mai ţipaţi, doamnă, pentru că nu mai sunteţi în viaţă de câteva ore bune!
- Chem Miliţia! - a fost răspunsul administratoarei care s-a şi prăpădit acasă, în aceeaşi zi.
Fireşte că dăscălimea pseudocinegetică a dedus că avea şi haloul meu un rol în moartea scorpiei. Evenimentul a produs un şoc în întreg Bucureştiul. Mulţi m-au denunţat la Miliţie, alţii mi-au cerut să fac cumva, singură sau împreună cu bioenergeticianul, ca să crape Ceauşescu. Unii chiar erau siguri de reuşită şi-mi cereau să le împart tot felul de dregătorii după dispariţia balaurului.
Zăceam, prin urmare, degeaba în mijlocul aurei mele de peste douăzeci de metri, înfăşurată în toate straturile sale colorate, de la verdele murdar lipit de măruntaie până la fumuriul plin de pete din exterior, fluctuant, chiar evanescent. Eram tot singură, înconjurată de radiaţiile pe care, fără să ştiu, le emiteam şi pe care doar o dată în viaţă le captase cineva, umplându-mi capul cu povestea aureolelor şi cu o nouă nelinişte.
Singură. Aşa că l-am luat pe est-europeanul meu de Filip Criste din scurt:
- Unde mergem la schi? Austria, Elveţia? Plătesc eu!
De la despărţirea din noaptea cu telefonul Amaliei la radio (nici sabia arhanghelului Mihail nu mă putea convinge că nu fusese ea), cu Filip mă mai întâlnisem sporadic. Ironia şi suspiciunea dominaseră întrevederile noastre. De fiecare dată îi spuneam că-mi venea greu să-l cred că nu luase legătura cu acea prostituată integratoare de marginali, camarada mea de detenţie, dar şi de campanie socială meinstrimuitoare, concurenta mea la urma urmei. Supralicitam chiar, pretinzând că pentru el, în definitiv, era totuna: cu mine sau cu fata aceea, punea umărul la misiunea Mayrose în România. La rândul lui, nu mă slăbea cu iscodirile legate de urmele nocturne de pe plajă. Refuza să accepte orice explicaţie. La mijlocul lui decembrie însă, după spectacolul foştilor irecuperabili deveniţi peste noapte cît se poate de recuperabili şi deosebit de recuperaţi, după predarea cheilor maşinii, încuierea ei în garaj şi sigilarea garajului organizaţiei umanitare, renunţasem la ironii şi făceam propuneri serioase. Numai că golanul de est-european, ca să nu zic de-a dreptul intelectual român, Criste Filip nu avea invitaţie de dincolo de fosta cortină de fier şi actuala cortină de vize ca să poată obţine la timp dreptul de a călători, iar eu, cu legitimaţia mea de funcţionar internaţional, nu-i puteam fi de nici un folos. În plus, o fi fost salariul meu de şase până la zece ori mai mare decât al compatrioţilor, dar era totuşi unul bon pour l'Orient, foarte subţire pentru exigenţele pârtiilor de schi elveţiene, ba chiar şi a celor din Slovenia.
- Tot mergem, am proclamat spre uimirea lui Filcris, hai!
Trenul de Sinaia ne readuse pe amândoi la dimensiunea dulce-amăruie a realităţii imediate. Dacă am fi călătorit cu naşul ca-n studenţie, drumul ăsta de două ore ar fi recăpătat gustul aventurii.
Am schiat la 2000 de metri pe un soare magnific, ne-am tăvălit în zăpadă şi ne-am bătut cu bulgări, am coborât de sus înfofolită ca o pacientă culeasă ca şi îngheţată din nămeţi, culcată într-o sanie precedată şi urmată de salvamontişti pe schiuri, zburând pe trasee numai de ei ştiute. În Elveţia, e cert, nu mi s-ar fi putut întâmpla una ca asta.
Apoi am vorbit cu Filip, mult, întorcând viaţa pe toate părţile. Dar dragoste n-am mai putut să facem cu aceeaşi dezinvoltură. Vina, cred, era mai mult a mea, fiindcă simţeam că-l împart cu Amalia, trăiam cu obsesia că ştia mai multe decât mine, că degustase o licoare secretă ce-mi stătuse şi mie la îndemână, dar pe care o dădusem la o parte. Aia mică, cu paloarea ei ca o adiere, cu încheieturile sale delicate, cu privirea mereu la pândă, mi se culca sub pleoape, ceea ce e ca şi cum aş spune că mi se întindea în braţe, ori de câte ori închideam ochii.
Ocupam cu Filcris o cameră într-o vilă de pe domeniul Castelului Peleş, fără televizor, dar cu pârâul curgând pe sub fereastră şi cu perspectiva brazilor suind pantele. Aici ne-a prins şi prima aniversare a întâlnirii noastre. Parcă în noaptea aceea am fost mai puţin crispată. I-am istorisit în sfârşit lui Fil ce isprăvisem în dimineaţa lui 22 decembrie trecut, după ce-l lăsasem să doarmă cu capul pe masa din bucătărie şi după ce-i scrisesem acel bileţel exaltat. Ei bine, nu mare lucru. Rătăcisem aiurea prin cartierul lui. Bezna era copleşitoare, nici un bec, nici o rază. Alarma aeriană urla din când în când dinspre marginea oraşului secondată de sirene îndepărtate de fabrici. Mă gândeam să mă întorc la gazda mea de o noapte. Numai reaprinderea luminilor prin case în jurul orei şase m-a împiedicat să revin la Filip. Se simţea ceva, o forfotă nevăzută se stârnise în adâncul lucrurilor, insinuându-mi speranţa că ciclonul avea să izbucnească o dată cu revărsatul de ziuă. Clopotele unei biserici băteau fără încetare, iar altele porniseră să le însoţească, drept care am pierdut vremea pe tot felul de ulicioare, iar când mulţimile s-au revărsat în stradă, m-am topit printre oameni.
Acum, la un an de la evenimente, spre seară, în restaurantul vilei de pe pârâul Peleş, urmăream la televizor imagini din urmă cu un an pe care nu le văzusem niciodată. Nu erau orice fel de imagini, ci unele care ne răscoleau pe fiecare, ne găseam şi noi în acel tumult omenesc în stare să arunce în aer o placă tectonică. În spaima şi nostalgiile mele, mă revedeam pe ambulanţă. Celelalte imagini însă nu mi se fixau, fugeau mereu. Filip golise aproape singur o sticlă de vin, părea destul de nervos urmărind filmul din urmă cu un an, a mai comandat o sticlă. Pe mine nu imaginile de pe ecran nu mă lăsau să mă regăsesc, ci un fel de incapacitate de concentrare asupra a ceea ce se întâmplase de fapt. Nu reuşeam să resuscitez nici figuri de oameni, nici crâmpeie de peisaj. Şi totuşi, senzaţia că nu stătusem locului, că alergasem, că sărisem din mersul maşinii Salvării, că urcasem tot din mers nu mă părăsea. Am băut puţin vin roşu, l-am ascultat pe Fil cum înjura încet şi cu obidă printre dinţi şi mi s-a părut că mi se face rău. În aer plutea ceva ce eu nu eram în stare să suport, fără să fiu capabilă a-mi da seama ce putea să fie. Scuzându-mă, am urcat în cameră. El era prea interesat de ce i se arăta la pachet despre propria lui viaţă, ca să se poată desprinde atât de uşor de la locul său de telespectator. De la fereastra camerei noastre de la etajul al doilea am încercat să-mi limpezesc mintea urmărind, pe fundalul zăpezii în noapte, urcuşul brazilor pe coasta muntelui. Un efort maiestuos în căţărarea acestor arbori, o îndârjire a unei mulţimi anonime, parcă...
Şi iar năvăliră peste mine imagini din urmă cu un an. Mai precis, o singură fantasmă mă tortura: senzaţia că nu pot să-mi aşez temeinic tălpile pe asfalt ca să opresc maşina albă cu cruce roşie, teama că nu va frâna şi că impactul mă va azvârli peste blocuri, pe platoul acela unde aveam de terminat zidirea din cărămizi de aur a Turnului Mântuirii. Neliniştea asta mă precipita dintr-un colţ într-altul al încăperii. Nu voiam să-l mai văd pe Filip care avea să vină de jos, cu siguranţă foarte nervos, cu poveşti tot despre decembrie '89, cu istoria vieţii noastre de atunci, cu rememorări, cu evocări, cu ambiţia de a descifra enigmele, cu întrebări despre plaja de la Mamaia. O energie dementă părea că tot vrea să mă ridice de pe podea şi să mă ducă aiurea, să mă abandoneze acolo, să mă însingureze. Am privit din nou ascensiunea coniferelor: luau cu asalt cerul, voiau să doboare ceva, în clipa următoare aveau să urle.
Geamantanul meu nu era prea mare. L-am umplut cu ce s-a nimerit şi, lăsând 200 de dolari pe noptiera lui Filip, am coborât scara îngustă din spatele vilei. În câteva minute, pentru un bacşiş de 10 dolari, obţineam, pe lângă darul mutrei uluite a vânzătoarei de bilete din gară, o cuşetă numai pentru mine în vagonul de dormit al unui accelerat ce ajungea în nord. În tren, cred că am lăsat în primele minute impresia de pacientă proaspăt scăpată din ospiciu: verificând toate ferestrele, din compartiment şi de pe culoar, m-am convins că ele se deschid oscilobatant, foarte puţin, doar în partea de sus. Chiar şi o pisică ar intra cu dificultate pe acolo. Blocându-mă în cuşeta mea şi aşezându-mi capul pe pernă, ritmul roţilor pe şine mi s-a părut a fi unul şi acelaşi cu răpăitul mitralierelor din '89. Am adormit totuşi.
Senzaţia unei proiectări în aer m-a trezit brusc. Nu mai ştiu ce am făcut pe coridor, spre capătul vagonului. Poate că am ţipat. Conductorul, proţăpit în faţa mea, m-a avertizat că, fără ajutorul lui, nu voi putea deschide portiera ca să mă arunc din mers. Trecuse cu puţin de ora trei.
Dimineaţa, am coborât liniştită la Oradea. Nu aveam nici o ţintă în localitate. Consultând Mersul trenurilor, am reţinut că aveam la amiază un rapid spre Timişoara, iar de acolo o conexiune bună şi mai spre sud, spre micile porturi de la Dunăre. Aveam de gând să merg să o revăd pe maică-mea, să-i suport efuziunile de expertă în gramatică şi în programe analitice, dar să aflu de la ea cît mai multe cu putinţă despre mărturia lui Matei. Câteva ore îmi mai rămâneau până la următorul tren, aşa că, ieşind din gară şi dând o tură prin oraş, încercam să ghicesc distanţa de la care apropiindu-mă de ele, clădirile în stil neoclasic ar trebui să se lase atinse de aura mea atât de generoasă şi de invizibilă.