Editura LiterNet

Radu Sergiu Ruba - Demonul confesiunii

Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare



FILIP


19.


Pentru prima oară în viaţă, auzindu-l rostit atât de agasant, înregistram şi eu cuvântul incluziune. Utilizasem bineînţeles, ca tot europeanul mediu, cu un automatism onorabil, adverbul inclusiv: "preţul litrului de vin, inclusiv sticla"; "turma Domnului, inclusiv caprele"; "toată lumea să tacă, inclusiv dumneata!". Nu mă gândisem însă niciodată că va veni o zi în care întreg sensul lumii, aşa cum era vehiculat el de jur împrejur, să depindă de raportul dintre incluziune şi excluziune. Nu mă găseam însă oriunde, ci la Simpozionul Internaţional privind Incluziunea socială a Marginalilor. Vedete de prim-plan în branşă - Eliza şi Nancy, cocoţate în prezidiu, dându-le oamenilor cuvântul şi luându-l înapoi, judecând, împărţind adevărul, dreptatea, clemenţa, caritatea, dând din mâini, aprobând din cap, nefăcând nimănui cu ochiul, plasând glume testate pe proşti şi pe deştepţi şi la care nu ar fi râs nici copiii (dar care aici erau întâmpinate cu cascade de hohote), adăugând la un moment dat şi un spirit suplimentar care, imprevizibil fiind, nu stârni decât crispare, nelinişte, spaimă şi fu nevoie de un semn al Elizei ca toată lumea să-şi permită să pufnească popular.

Se preconiza desfiinţarea marginilor lumii, toate periferiile urmau a fi trase la centru, în curentul principal - "within the main stream", în aşa fel încât în Sistemul Solar să se instaureze fericirea centralităţii fără limite, a miezului fără coajă, a esenţei jupuite de aparenţă, a unei piese numai din roluri principale în care nimeni, în plan secund, să nu mai ducă tava, să nu-i mai dea domnului Jourdain papucii şi boneta de noapte. Cu alte cuvinte, eroi centrali aveau să devină toţi perifericii de până acum, în frunte cu principalii excluşi ai lumii, bolnavii cu capul, nebunii de legat. De ce să-i mai legăm, să le dăm drumul în curentul principal, "in the main stream"! Apoi, tot mai către inima Universului trebuiau traşi nomazii, animiştii, homosexualii, şomerii, surzii, orfanii, săracii cu duhul, orbii, negrii, galbenii, metişii şi... femeile. Va să zică, femeile nu fuseseră niciodată în centrul atenţiei, aşa că trebuia să le culegi de pe margini, să le încarci pe nave şi în nacele, să le iei în cârcă şi să le sui pe scenă. N-au lipsit de pe listă nici piticii, nici bătrânii, nici puşcăriaşii şi nici martorii lui Iehova.

- De ce nu treceţi pe listă şi îngerii? - a răsunat o voce din sală.

M-am dus pe loc la Andrei Cuc şi l-am felicitat:

- Dau o vodcă, bătrâne, dau şi zece.

Dacă n-ar fi fost Andrei să conteste sistematic din amfiteatru mai toate teoriile noii incluziuni, personajul central al politicii centralităţii, colţurosul în maxilare şi albăstruiul în priviri Toma Mare, şi-ar fi înfiinţat pe loc comitetele de luptă împotriva marginalităţii care, în lumina năucitoare a libertăţilor indigene, fie ar fi murit a doua zi, fie ar fi devenit comitete de combatere a marginalilor cu marginea lor cu tot. S-a vorbit enorm, s-au propus proiecte, s-au făcut promisiuni. Rezulta că vor să reinventeze Universul cu centrul său pretutindeni şi circumferinţa nicăieri. Toate sufletele se vor revărsa spre mijlocul cercului, iar pe margine nu va mai rămâne nimeni ca să-i contemple razele, toţi vor avea un rol de jucat, mai ales după ce-şi vor scoate eul în vitrină, să fie văzut, palpat, simţit, suit pe soclu şi pus în valoare. Toţi aveau dreptate, toţi trebuiau ascultaţi. Jos elitismul! Sus...

Nu se ştia prea bine cine se cuvine să salte în sus spre a detrona elitismul. Cuvântul popor nu dădea bine, nici substantivul mase. Se propuse ca elitismul să fie debarcat de omul obişnuit. Se aprobă, democratic şi demografic, prin aplauze. Cuc îşi dădu în petec şi aici, ţinu neapărat să se consemneze, ca sinonim al omului obişnuit, omul de pe stradă, fiindcă cel obişnuit poate fi un izolaţionist înrăit în turnul lui de fildeş, în timp ce cel de pe stradă e în permanentă atingere cu realitatea comună, deci, cu interfaţa publică, zicea el, a comunităţii. Mai încolo, după ce sintagma îi fu aprobată cu o oarecare condescendenţă, adăugă că avantajul votării ei constă în aceea că se poate trasa acum semnul egalităţii între omul de pe stradă şi femeia de stradă.

Eliza nu-şi întorcea deloc privirile spre Toma Mare. Nancy vorbea de predilecţie cu el. Jane o abordă mai întâi pe Eliza, dar de la o vreme, nu i se adresa decât lui Nancy. Toma Mare o fură pe Eliza cu coada ochiului, ba chiar îi puse şi o întrebare. Ea se prefăcu a fi atentă la speech-uri şi-i răspunse scurt, printr-un bileţel. Apoi se ridică, îşi găsi de lucru pe lângă podium-ul prezidiului, reveni, luă note, drese microfonul, traduse pentru reprezentanţii străini, încercă zadarnic să-l întrerupă pe Cuc, pe urmă pe alţii întărâtaţi de Cuc, pretinzând că ei vor să rămână în marginalitatea lor şi că, dacă acest drept nu există, înseamnă că lumea asta e de rahat! N-au spus-o chiar aşa, dar alt înţeles nu se putea desprinde.

Unul din cuvântători a cerut pace pe planetă, altul a propus ca în jurul fiecărui mare oraş, să se construiască tabere pentru marginalii aduşi din creierii munţilor. O doamnă s-a declarat marginală şi a cerut o indemnizaţie lunară pentru asta, un alt vorbitor a propus amestecarea tuturor religiilor într-una singură că "numai de la religie se trage toată marginalizarea!". Cineva a avut ideea unui sondaj cu privire la sensul termenului marginal şi la cei care se cuprind în această noţiune. Cearta a început pe loc. Vreo doi au vociferat că, aparent, ei nu figurează pe nici o listă, dar că în realitate toată viaţa au fost nişte periferici. Altcineva a pretins că el e atât de periferic încât, dacă n-ar fi fost simpozionul ăsta, n-ar mai fi călcat în veci în centrul Bucureştilor. Doar unul din toţi vorbitorii fusese de capul lui, ceilalţi reprezentau, băţos, organizaţii, fundaţii, instituţii. O doamnă de vreo şaizeci de ani, luând cuvântul în numele unei Ligi pentru Reînvierea Dreptăţii, ceru cu această ocazie să i se restituie o clădire, proprietate a familiei sale în inima Capitalei, unde are de gând să deschidă "un lăcaş de studiu pentru combaterea excluziunii". Ea însăşi este o exclusă şi...

Eliza fu nevoită a nu ştiu câta oară să lămurească ce-i cu marginalizarea, dădu exemple de marginali şi se văzu din nou întreruptă:

- Dar adventiştii de ziua a şaptea?

Nu Andrei Cuc era interpelatorul. Simpozionul mergea acum de la sine, se citeau referate, statistici, sondaje, studii, se înmulţeau cifrele, se împărţeau, se bătea în palme. Când să ies, calea mi-a fost tăiată de o femeie ridată şi blondă:

- Băiatul meu, ştiţi, a inventat o maşină de gândit şi tot timpul inventează. La care categorie intră?

- Întoarceţi-vă liniştită acasă, stimată doamnă, şi maşina aceea vă va lămuri.

Spontana mea cugetare şi-a luat zborul în pauza de prânz. După această pauză, simpozionul înflori din toate ramurile sale. Traducerea noţiunii de mainstreaming produse de îndată două curente: primul prefera termenul integrare, al doilea pe cel de incluziune. Bătând cu degetul în microfon, Toma Mare decise pe loc că "s-au creat în mijlocul nostru tendinţe integraţioniste şi tendinţe incluzioniste". Nu aplaudă nimeni, nu fiindcă nu ar fi fost de acord, ci deoarece se certau nu haotic, ci mai degrabă miraculos!

Într-un hotel recent renovat, ne găzduia un amfiteatru elegant, eu mă găseam sus, pe ultimul rând, iar după modul în care participanţii ţâşneau în picioare la substantivul integrare sau la incluziune, puteam să-mi dau seama cum se desenează taberele. Culmea e, că fiecare punct de vedere şerpuia prin fiinţa adunării. Pornea de jos şi din faţă, să zicem din partea stângă, o cotea spre dreapta, pe urmă spre stânga, urca apoi pieptiş, o cotea iar spre dreapta, şerpuia puţin şi, făcând o buclă, ajungea în faţa mea unde două doamne, una integraţionistă, alta incluzionistă, alcătuiau un fel de fundiţă a mozaicului. Fireşte că un mozaic se ţesuse, de vreme ce punctul de vedere opus se încolăcea şi descolăcea prin ochiurile libere din plasa celui precedent. Dacă aş fi avut culori cu care să desenez pe un panou împărţirea amfiteatrului în două tabere, aş fi obţinut doi balauri încleştaţi, unul verde, iar altul galben.

La asalt porniră integraţioniştii, pe motiv că integrarea marginalului într-un sistem este fie voinţa omului, fie a sistemului, dar în sistem, omul rămâne parte a acestuia. În schimb, incluziunea ar presupune numai acţiunea sistemului. Altfel spus, continuau ei, sistemul se cască şi se închide asupra omului, marginalul, prin natura sa, nefiind în stare a se autoinclude undeva, ci doar a se lăsa inclus.

Incluzioniştii pretindeau că viziunea lor aduce un plus de claritate: omul este fie inclus, fie exclus, iar atunci când e inclus după ce a trăit ca marginal, el poate să rămână, dacă-i place, mai la marginea incluziunii, conştient însă că e înăuntru şi nu afară.

Integraţioniştii contraatacară pe motiv că includerea poate fi doar o mutare de colo, colo - un ins inclus într-o echipă, de exemplu, nu este şi integrat în ea.

Incluzionismul ripostă că, dintr-un sistem integrat, partea, adică individul nu poate să iasă decât prin dezintegrarea sistemului. Dimpotrivă, dacă a fost inclus şi nu-i convine sau nu face faţă, nu are decât să se autoexcludă.

Balanţa înclina când de partea verzilor, când a galbenilor. Am ales aceste două culori după pilda unui prieten bulgar care m-a sfătuit să nu mai afirm că un adevăr stă scris negru pe alb, ci că el şade pictat galben pe verde, contrast mult mai atrăgător decât cel dintâi. Cumpăna, va să zică, se tot legăna, iar Andrei Cuc, neutru după toate aparenţele, stătea mereu cu mâna pe sus cerând cuvântul. Prezidiul îl reperase, dar se prefăcea că nu-l vede. Vocea nu i se putea impune, integraţionistele şi incluzionistele acoperind orice posibilă disidenţă şi fiind pe punctul de a cădea de acord că simpozionul trebuie să se spargă în bucăţi, continuând pe grupuri de lucru care, la sfârşit, să prezinte fiecare câte un raport. Noroc cu cei câţiva invitaţi străini, ei nu puteau fi ignoraţi, aşa că la solicitarea unei doamne oxigenate, i se dădu cuvântul, iar ea îl cedă lui Cuc. Rumoare atât verde, cît şi galbenă. Cei doi dragoni, în repaus forţat, se mârâiau reciproc. Împotriva tuturor aşteptărilor, Cuc nu produse derută, ci întinse glazura pe tort: arătă că, atâta timp cît prin mainstreaming se înţelege prezenţa noastră în curentul principal, nu avea nici un sens să răsfirăm marea curgere a simpozionului în pârâiaşe mărunte oricum s-ar numi ele." Să ne menţinem..."

Un vuiet de aplauze îl întrerupse. Dragonii dezbaterii, cel verde şi cel galben, îşi destinseră cozile prin sală, schiţând, la celălalt capăt, chiar gestul de a se pupa. Nancy îi tălmăcea ceva prin gesturi lui Toma Mare, marele şef de la Oficiul Guvernamental pentru Integrarea şi/sau Incluziunea Marginalilor, Eliza făcea poze, Jane se lăsase înconjurată de un cârd de doamne, cu toţii se felicitau că problemele au fost bine puse, sala vuia de agitaţia dinaintea plecării... Dintr-o dată însă, în difuzoare, se auzi o voce bărbătească, necunoscută, adresându-ni-se în engleză. În trei secunde se făcu linişte. De la Edinburgh, directorul Mayrose pentru jumătatea de est a continentului, ne felicita pentru succesul primei zile a lucrărilor. Amplificată, ascultată chiar aşa prin telefon, vocea tipului aducea cu cea a lui Richard Burton.


20.


Simpozionul se depănă înainte şi a doua zi. Verzii şi galbenii, cu temele făcute, cu săgeţile ascuţite, cu tolbele doldora, nu apucară să se înfrunte. Nancy îi constrânse să-şi amâne desfătările pentru altă dată, propunându-le spre dezbatere tema capitală a cauzelor marginalizării şi excluziunii. Totodată, îndemnă asistenţa să se concentreze asupra: "destinului celor condamnaţi, a vinovăţiei şi a responsabilităţii, a...".

Lumea începea să se adapteze: de la plicticoasele referate despre cauzele sociale şi istorice, se ieşea din sală, verzii şi galbenii reluându-şi înfruntările la bar. Adunarea prinse a vibra însă, de îndată ce scăpără subiectul marginalizării condamnaţilor de drept comun. Se decise că ei erau oameni, iar în sprijinul afirmaţiei, se apelă la citate. Exemplul cel mai des invocat era cel al lui Jean Valjean, dar se veni de asemenea cu pilde din înţelepciunea vedică, din cea balcanică, din Biblie, din satul natal ca şi din satul vecin, din mitologia guarani şi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Criminalul nu era niciodată principalul vinovat, responsabilitatea fiind împărţită între cromozomi, societate şi cultură, între mamă, tată, tradiţie, dascăli, boli ale pubertăţii şi prieteni ai subiectului. Originile tuturor relelor comise de individ se găseau în copilărie, ea fiind de multe ori responsabilă pentru deviaţiile maturităţii. Se propuse, pentru viitor, o monitorizare internaţională a jucăriilor şi a tentaţiilor libidinale din subconştientul copiilor. Doamna care avansă ideea se declară chiar foarte mândră de propriul său curaj de a pune pe tapet, pentru prima oară în sud-estul Europei, o astfel de chestiune de maximă gravitate.

Eliza dădea semne clare de enervare. Se plimba printre gradene, mai potolea câte o bisericuţă, mai asculta câte o plângere. Se supuse la vot şi se votă gregar o moţiune în favoarea drepturilor condamnaţilor, a şanselor lor la imagine. De exemplu, dacă au ucis pe cineva, cît timp îşi ispăşesc pedeapsa să nu fie stigmatizaţi drept ucigaşi, etichetarea asta să fie sancţionată cu amendă, iar dacă se repetă, cu privare temporară de libertate alături de cel etichetat, întru luare-aminte. Totodată, să nu se mai ceară la modul isteric şi fără încetare pedepsirea vinovaţilor! Justiţia să fie lăsată să-şi facă treaba în linişte, să nu mai fie tulburată. Cetăţenii să nu se mai teamă atât de intens că vor fi agresaţi, fiindcă frica aceasta induce în atmosferă un fluid care întărâtă potenţialii agresori.

Proiectele aveau un aer de noutate atât de radical, încât nu întâmpinară nici o dificultate în a fi votate. Apelurile Elizei la raţiune sunară plicticos, din sală chiar i se atrase atenţia că nu se găseşte persoană iraţională în rândurile asistenţei. Nu exista la faţa locului fiinţă mai fericită ca Jane după votarea proiectelor. Zâmbea, se iluminase, era realmente mai frumoasă, mai vie. De fapt, emoţia a trădat-o şi, dincolo de orice protocol, a şoptit destul de tare în microfon: "A real progress, a real progress!".

Beatitudinea insolitului armonizării cu ultimele standarde ale modei umanitare, sentimentul flatant de participare la adoptarea unor asemenea principii, era pe punctul de a-i adormi pe toţi când, Nancy a dat în bălării peste o bâtă de care n-ar fi trebuit să aibă nevoie. Pledă pentru înţelegerea omului care greşeşte, mai cu seamă dacă acea greşeală este sancţionată şi insistă să se lipească în mod just eticheta de vinovat numai pe imaginea celor care comit crime din aroganţă, din infatuare, crezându-se superiori semenilor, considerându-se genii. Dădu ca exemplu, dovedind că o cunoştea bine, Legenda Meşterului Manole.

- Da, da - se trezi şi Toma Mare din reverie - să ştiţi că acolo e o crimă!

Încurajată, cetăţeana statului Utah plusă:

- E o dublă crimă! Să nu uităm că soţia maestrului purta un copil în pântece. E oribil ce s-a întâmplat şi asta numai de dragul unei zidiri şi a veleităţilor genialităţii! Nu există genii, nu există supraoameni, suntem cu toţii oameni obişnuiţi, toţi suntem egali!

Câţiva solzi verzi şi mai mulţi solzi galbeni de pe spinările celor doi balauri sclipiră. Vârtejuri de aure invizibile se produseseră în aer, de vreme ce doamna integraţionistă din faţa mea îi vorbea în ureche vecinei sale incluzioniste şi păreau a merge amândouă pe-o mână. Nu trecu mult şi cozile celor doi dragoni se împletiră ceea ce însemna că se consultau între ele. Foarte agitată, Eliza încerca să-i explice ceva lui Nancy. Mare bătea în microfon, sala se foia, forfotea, mârâia, stătea să scape spre vuiet. Enervată evident de tentativele de cenzură ale Elizei, Nancy se relansă în difuzoare:

- Să nu vă închipuiţi că imaginarul nostru nu trebuie controlat, nu ne putem imagina orice şi împotriva oricui. Misoginismul din această poveste cu Mănăstirea trebuie eradicat, crima tratată ca atare... Nici o capodoperă nu este deasupra vieţii omului, Mayrose, în calitate de organizaţie umanitară...

Cozile balaurilor fluturau deja fără jenă, iar limbile lor gustau aerul. Cuc tot sărea pe loc şi debita ceva cu dreptul la capodoperă, imaginarul de la temelia lumii, libertatea artei, bă, haită de pederaşti!

I se atrase atenţia că, dacă va mai rosti acel ultim cuvânt, va fi scos din sală aşa marginal cum e el şi cu tot dreptul lui natural de a participa la asemenea evenimente. Andrei nici nu cred că a auzit avertismentul.

Dragonii se organizaseră: amestecându-şi culorile, alcătuiseră o formaţie redutabilă gata să-l apere pe Manole sus, pe schelele lui, ba să-i şi zidească nevasta dacă le-ar fi cerut-o. Mă gândeam la visul împărtăşit altădată cu cei mai buni prieteni ai mei, acela de a institui o Înaltă Curte a crimelor comunismului la Curtea de Argeş, fiindcă tocmai acolo fuseseră puse primele pietre ale structurii de rezistenţă a neamului. Le aşezase el, Meşterul, Arhitectul, artistul de geniu Manole, varianta populară a numelui de Emanuel - "Cu noi este Dumnezeu". Ori de câte ori venea vorba despre legenda artistului, jertfit şi el prin zidire în măruntaiele pământului ca izvor cu apă puţină, simţeam cum se îndepărtează de noi visul acelei supreme Curţi a Justiţiei.

Împuternicitul guvernului puse în sfârşit mâna pe microfon. De la nivelurile mai joase ale amfiteatrului probabil nu se vedea, dar eu zăream în urechea lui o cască în care, pesemne, i se turna discursul pe care Toma Mare îl rostea neaşteptat de rar. Ne îndemnă pe toţi să nu încercăm să întreprindem acţiuni nesăbuite care, nu are importanţă scopul lor, pot să ducă la mari erori, ci să ne străduim să devenim oameni obişnuiţi, un lucru deloc uşor, dar, ca oameni obişnuiţi, ne vom încadra perfect în acel curent principal de care ne ocupăm noi acum, vom ieşi din marginalitate, cei care ne aflăm într-o astfel de condiţie şi, tot ca oameni obişnuiţi, ne vom putea integra şi vom putea fi incluşi în orice structură, deoarece există o superioritate a omului obişnuit asupra tuturor celorlalte tipuri umane. Lumea se buluci la loc în sală abia când fu anunţată vocea lui Winston Bluedale de la Edinburgh. Omul începu prin a râde:

- O, dar toată lumea are dreptate... Nu vă miraţi, absolut toată lumea! Vedeţi dragii mei, noi discutăm aici ca oameni liberi (audiţia era perfectă, amfiteatrul aproape că nu respira), da, şi avem tot dreptul să punem problemele ca oameni liberi. Dar modelele umane din miturile noastre nu operau în libertate, se aflau la discreţia destinului care-i constrângea să opteze: ori, ori. În faţa tiraniei destinului, nu exista centru şi nici margine, nu era loc de traseu principal şi de drumuri secundare.

Parcă simţind dezamăgirea mulţimii, adăugă îndată că nu aceste aspecte atât de cunoscute sunt importante pentru noi în cazul de faţă, ci faptul că miturile construcţiei vin de foarte departe, din Orient şi ajung în extremitatea apuseană a Europei, iată, trecând în mod strălucit prin Carpaţi. Multe dintre înţelesurile lor sunt secrete, iniţiatice, ceea ce nu înseamnă că noi trebuie să le marginalizăm. Ne felicită pentru puterea de a fi învins într-o confruntare atât de dificilă precum tema meinstrimuirii chiar şi a vinovaţilor şi ne ură succes.

Între două cuvinte de-ale lui Bluedale, zvâcni de la locul lui nimeni altul decât Cuc:

- Scoţia - spuse el în engleză, ca să fie auzit la Edinburgh - trebuie ascultată fiindcă are străvechiul obicei de a nu marginaliza nici o picătură de whisky, toate sunt atrase în curentul principal şi să ne ferească Dumnezeu de boala pe care scotch-ul nu o poate vindeca!

Winston râse, îl aplaudă pe Cuc prin telefon de la celălalt capăt al Europei, după care izbucni un uragan de bătăi în palme şi la faţa locului. Simpozionul era salvat. Nu ştiu însă dacă şi Meşterul Manole.


21.


Seară destinsă la bar, după această a doua zi a Simpozionului, împreună cu Eliza, cu Andrei şi trei tinere doamne mai slobode la gură, nici integraţioniste, nici incluzioniste, dar, după cum afirmau ele, nici exclusiviste. Starleta spontanei adunări era Cuc şi intervenţiile lui din amfiteatru pe cît de trăsnite pe atât de oportune. Distracţia însă se plătea: eram nevoiţi să-l ascultăm pe amic relatând alte întâmplări similare a căror principală armă de atac era întotdeauna dumnealui. Eliza juca cu Andrei un ping-pong care mie îmi scăpa: aluzii la cărţile citite de ea pe casetă şi ascultate de el, la episoade din vacanţa spaniolă, la cunoştinţe comune. Până la urmă, m-am trezit singur, au dispărut cu toţii de parcă nici nu existaseră. Eliza se apropiase la un moment dat de mine susurându-mi în ureche o frază cu datoria de a-i lua pe ceilalţi cu maşina, nu însă şi pe mine care nu mai aveam loc. Am mai savurat un Martini, după care, foarte tinereşte, am asaltat tramvaiul. Se târa mult mai încet ca dragonii mei verzi şi galbeni prin integraţionism şi incluzionism. Afară, ceaţă de noiembrie deasă, vâscoasă. Când, pe la miezul nopţii, a sunat cineva la uşa mea, era clar că nu putea fi decât Eliza, puţin palidă, puţin nesigură.

- Sunt istovită, Fil, nu rămân. Mâine trebuie să fiu la Mayrose pentru evaluări, concluzii, procese verbale, rapoarte. Simpozionul continuă luni. Am trecut doar ca să nu simt că sunt singură.

O îngrijorase însă înainte de toate aerul meu de abandonat pe o insulă pustie după plecarea Peugeot-ului încărcat de ea cu alţii decât mine. Avea o privire mai somnoroasă ca în alte dăţi, bătea din gene mai rar şi mă îmbrăţişa cu înţelesul că suspiciunile privind absenţa mea din septembrie sunt pe trecute. N-am încercat s-o reţin, nu îndrăzneam să mă amestec în modul ei de a apărea şi a dispărea.

Rămânea însă o întrebare, una singură. Bunul meu prieten Andrei Cuc avea cu Eliza linii de comunicare care mie îmi scăpau, treceau pe lângă mine şi peste mine. Evident, toate aceste coduri se construiseră între ei în Spania, dar până unde duceau ele?... Potrivit tuturor aparenţelor, el nu ştia nimic de iubirea dintre mine şi Eliza, nu aflase o iotă nici de la ea, fiindcă altminteri, m-ar fi felicitat, m-ar fi descusut. Când, la bar, ea a venit la mine să se scuze că mă lasă singur, fiindcă se cade să-i ia mai degrabă pe ceilalţi, Andrei a ciulit urgent urechile. Asta se face din:

1. curiozitate maladivă;
2. gelozie;
3. interes stârnit de un fapt inedit.

Scriu toate acestea în jurnal, acum, după miezul nopţii, în prima oră a zilei de 9 noiembrie. Nu am citit încă jurnalul Elizei şi nici ea pe al meu. Am amânat cu diferite pretexte, dar cred că ne temeam de revelaţiile din paginile lor, cu toate complicităţile şi dispariţiile noastre inexplicabile, cu regăsirile, cu noi despărţiri, cu tentative de populare a vidului cu alte suflete, cel puţin în ceea ce mă priveşte, cu tortura dorinţei de reîntâlnire şi lipsa de curaj de a lua o astfel de hotărâre. E cert că cel dintâi cititor al jurnalelor noastre reunite va şti mai mult despre noi doi decât ştim fiecare dintre noi la această oră.

Reiau şi afirm că, cel puţin în aparenţă, Andrei nu are nici o idee despre legătura mea cu Eliza. Dar nici Eliza despre relaţia de vreo două luni dintre Cuc şi Amalia. Dacă în vacanţa spaniolă, el i-ar fi mărturisit-o, m-ar fi implicat şi pe mine, iar Eliza nu se poate să nu mă fi luat la rost, pe motiv că nu o pusesem în contact cu fosta ei camaradă de mineriadă, mai cu seamă că o identificase corect la telefonul de la Radio Lyra, când cu oferta ei caritativă. În Spania, Andrei nu i-a mărturisit nimic despre Charlie a lui fie pentru că ar fi trebuit să amintească de milostivirea acesteia faţă de un anumit tip de clienţi, fie pentru că visa să o cucerească pe Liz. La rândul lui, Andrei nu o ştie decât de Charlie, iar Eliza şi cu mine nu o ştim decât de Amalia. Se pare că în privinţa liniilor de legătură dintre personajele reprezentaţiei, eu sunt cel mai informat. Nu însă şi în privinţa celei mai bogate experienţe erotice în interiorul pătratului pe care-l alcătuim. De un an şi mai bine, cu unele mari întreruperi, Eliza este totuşi iubita mea. Între Andrei şi Amalia a curs bine o legătură în primăvară până când ea a decis că el nu e suficient de neajutorat ca să mai fie demn de filantropia ei. A fost ceva şi între Eliza şi Amalia, iar aici, tare mă tem că iubita mea nu merge cu mărturisirea până la capăt. În acest punct, se mai ridică o întrebare: să-i fi povestit Amalia lui Andrei despre detenţia ei împreună cu Eliza la mineriadă?... Puţine şanse totuşi ca pe Charlie s-o fi marcat episodul atât de mult ca pe Liz. Apoi, ea l-a dezmarginalizat în felul ei pe Cuc numai până pe la începutul lui mai, iar Andrei, chiar dacă era la curent cu numele vocii de pe casetele magnetice, a făcut cunoştinţă cu cea care-l purta, cu puţin timp înaintea decolării spre Barcelona. E de văzut ce stă scris în jurnalul Elizei, dacă, asemenea paginilor mele, este sincer. Singurele secvenţe pe care, potrivit spiritului jurnalului, ar fi trebuit să le consemnez şi nu am făcut-o, sunt cele de care mi-a fost, la propriu şi copilăreşte, jenă. De care mi-a fost, la propriu şi tot copilăreşte, ruşine.

De aceea şi acum, trec cu strângere de inimă pe hârtie ipoteza că, în Spania, ar fi putut exista ceva între Andrei şi Eliza. Ea mi-a vorbit, în treacăt, ce-i drept, de o iubită estivală de-a lui Cuc, o marginală de acelaşi soi cu el, o fată din Asturias, parcă. Apoi, Cucul meu Andreiesc evocă numai în aluzii compania Elizei pe Costa Dorada. Pretinde însă, mai ales pentru că se afla în orice sindrofie la braţul ei, că era cea mai frumoasă colonistă de vacanţă a acelei veri catalane. Vizita la un cazino, bunăoară, l-a făcut să exulte. O relatează însă cu totul altfel decât Eliza: directorul, cică, i-ar fi primit, explicându-le câte ceva despre jocuri şi chestionându-i asupra ţărilor lor de provenienţă. El, Cuc, l-ar fi amuzat atunci pe acel domn reproducându-i secvenţe din Povestea poveştilor ca mostră de literatură română clasică. Ar fi fost reţinuţi după asta numai el şi Eliza, alături de amfitrionul vacanţiştilor, iar directorul cazinoului i-ar fi servit cu o şampanie pe care, atât Andrei, cît şi ceilalţi o degustaseră în realitate în nişte beciuri de producere şi stocare a acesteia.

Şi totuşi, pe amicul ăsta care, când era nevoie se pretindea marginal, iar când avea el chef făcea pe eroul principal al celui mai principal curent, l-am întrebat, am insistat mult, cu ajutorul vinului roşu ce-i drept, să-mi spună dacă a făcut dragoste cu Eliza. Împrumuta întotdeauna un aer de personaj important care are şi altceva de discutat şi schimba subiectul. Voia să spună că totul se subînţelege şi că cine e interesat ar fi bine să caute în subtext. L-am pus la încercare în fel şi chip, dar numai o dată a părut să cedeze:

- Bine, Andrei, zic, dar Eliza e un exemplar superb, tu însuţi ai spus că are o voce apetisantă chiar şi înregistrată pe casetă, eu, de pildă, n-am avut niciodată o femeie atât de frumoasă.

Zâmbind, a făcut un semn din care eu trebuia să deduc că "quod licet Jovis...". Despre Charlie îmi povestise atât de multe, intrase în atât de numeroase detalii, cu aerul că îmi dă lecţii în discipline de care habar nu am, că mi s-ar fi părut cu neputinţă să nu profite de o altă experienţă spre a mi-o împărtăşi. Îmi împuiase capul şi cu Carla, iar apoi cu comparaţii de analist de laborator dintre ea şi Charlie: puncte erogene, dimensiuni vaginale, acrobaţie, tonus al pielii, netezime, umiditate, excitabilitate, temperatură, artă casse-noisettes, număr de juisări. Simţea că mă interesează, că pe fete le cunosc vag, exact atât cît să mă întărâte relatarea lui. Imaginând-o pe Eliza în locul celorlalte două, întrevedeam toate ipotezele: o cedare în faţa tentaţie la beţie, la marijuana, plus o convenţie ulterioară între ei de a păstra totul sub pecetea tainei ca să se poată întâlni din când în când pentru inavuabile delicii, cu consemnul respectării aparenţelor.

Toate aceste gânduri care nu sunt noi, le notez în premieră deoarece abia în seara precedentă am sesizat, între cei doi, un limbaj numai al lor la care nici eu, nici alţii nu aveam acces. Această perfecţiune a comunicării o completa pe cea din timpul simpozionului când era limpede că nu se înţeleseseră dinainte, dar când, pe un teren destul de întins, îşi pasau mingea cu ochii închişi, formulă prin care nu bat nici un apropo. Şi totuşi, cel dintâi semn că iubita mea îşi schimbase atitudinea faţă de Cuc, fapt ce m-a pus pe gânduri şi m-a uitat în vizită la el în noaptea de echinocţiu, l-a reprezentat schimbarea discursului ei în legătură cu pielea de batracian a orbilor şi alte imagini care veneau mai degrabă din cărţi, decât din viaţă. Oamenii printre care trăise două săptămâni în Spania erau, deci, cu totul altfel.

Nădejdea, acum, după ce microbul suspiciunii a început să lucreze, e numai la Eliza. Am să-i arăt jurnalul, fiindcă nu îndrăznesc s-o întreb nimic de-a dreptul, am s-o rog să-l citească şi, la rândul ei, să mă înţeleagă. Prima oară când Andrei a insinuat că ştie despre iubita mea mai multe decât mi-aş fi închipuit, a fost în noaptea aceea când a doua mare mineriadă se îndrepta spre Bucureşti, când Eliza mă căuta disperată, când eu nu aveam habar de ce se întâmplă în lume, fiindcă mă găseam acasă la Cuc şi, preţ de câteva sticle de vin, îl urmăream fascinat debitând misterioase sintagme aluzive, totul în orizontul unei veri memorabile, pe Mediterana dintre Barcelona şi Tarragona despre care eu ascultasem istorii într-o altă variantă, iar acum mă fascina noutatea revelaţiilor pe aceleaşi contururi. Când a doua zi pe la amiază am sunat la Lyra, am fost sancţionat cu misiunea de a-i urmări pe huilari pretutindeni, aşa că m-am învârtit câteva zile ca reporter în preajma lor, absorbindu-le mirosul şi simţindu-i cum încep brusc să pută mai tare când Ioan Raţiu i-a dat afară din Camera Deputaţilor. Pentru prima oară, le era frică.

În acele zile, Eliza nicăieri, iar Fundaţia Mayrose închisă. Disperarea mea oscila între insinuările lui Cuc şi teama că am pierdut-o pe Liz. Bine, o mai pierdusem eu şi în iarnă, se volatilizase pur şi simplu din vila de la Sinaia, numai că, la vreo câteva luni după aceea, explicaţia ei mi s-a părut plauzibilă, poate că nici nu aşteptam o altă explicaţie. Mă şocase suficient prima ei evocare a ţării nimănui dintre lumi resuscitată de atâtea ori în cursul amorurilor noastre că-mi devenise mai concretă decât microfonul din studioul de la Lyra. Pe urmă, numai în temeiul cuvintelor ei, mi se lipise de retină, enorm vizualizată, noaptea rătăcirii noastre, cu noi adică rătăcind de nebuni prin ea, răsunătoare şi goală, incendiată şi ucigaşă, noaptea dintre 22 şi 23 decembrie '89. Ateu, animist sau politeist cum sunt, mă rugam ca ea să fi intuit corect: să ne fi întâlnit indubitabil atunci şi să ne fi insuflat reciproc viaţă. Fiindcă dacă era cumva adevărat că eu o urcasem la loc în Salvare aşa împachetată cum era într-o pătură însângerată, atunci sunt sigur că şi energia ei vitală mă ajutase să supravieţuiesc în orele şi în zilele care au urmat.

Da, îi voi arăta jurnalul meu, iar dacă va fi să persiste vreo confuzie, oricând e cu putinţă o confruntare triunghiulară: eu, ea şi Andrei.


Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare

Editura LiterNet, 2003