Am respectat rugămintea Elizei dinainte de plecarea în Spania. M-am suit la volanul Peugeot-ului ei de la Mayrose. Cu tot noviciatul meu în ale condusului, îmi încredinţase maşina pe care nu-i mai ceruseră să o predea pe durata scurtei sale vacanţe. M-am descurcat. În câteva ore, ajungeam la Razelm-port, aşezarea pescărească în care-mi începusem cariera de dascăl. Misiunea mea era să-l caut pe preot. Îl cunoşteam din primul meu an pe ţărmul golfului, dar nu schimbasem cu el decât o singură vorbă. Odată când ne întâlniserăm pe debarcader. Eu vânam nişte chiulangii, iar el tocmai amara luntrea cu care se întorcea singur din larg. Săltându-se din barcă, m-a abordat fără înconjur:
- Profesore, ţineţi într-adevăr cursuri de ateism la şcoală?
- Ne prefacem că le ţinem.
- Blagoslovim, a răspuns, blagoslovim.
De data asta am oprit Peugeot-ul oarecum în faţa bisericii, adică la cârciumă. Zărisem pe terasă un grup de tineri, foştii mei şcolari. Nu m-au recunoscut. Vorbeau între ei ruseşte, dar înjurăturile le slobozeau, zgomotos şi răspicat, numai pe româneşte: "Şto rabotaeş zavtra, fir-ai al dracu'?"
A sosit până la urmă şi preotul. De cum l-am zărit întrând în casa de peste drum, am plătit şi m-am ridicat. Abia atunci m-au recunoscut şi băieţii:
- Ohohooo! Gospodin uciteli, tovarăşu' profesor, domnu' de franceză!...
N-am scăpat de ei decât rugându-i să mă conducă până la casa parohială şi să mă anunţe părintelui. Elevii mei de altădată aveau acum 19-20 de ani. Urmau să fie recrutaţi în armată, duşi prin alte ţinuturi şi, pentru că tot mă nimerisem pe acolo, erau hotărâţi să tragă cu mine o beţie de adio, soră cu moartea. Părintele Grişa a izbutit cu greu să-i împrăştie.
Nici cu el nu mi-a fost mai uşor. M-a poftit mai întâi la masă, la o ciorbă de peşte, apoi la un peşte prăjit şi m-a îndemnat să beau. O fi fost el rus, dar de vodcă nu se atingea. Ia te uită, îmi ziceam, ce fel de minuni aiurite face Dumnezeul rascolnicilor! A insistat mult ca eu să nu mă codesc şi să beau. Refuzul meu îl mâhnea, i se schimba glasul devenind tot mai baritonal când apăsa pe cuvinte.
- Cinsteşte-te, domnule profesor şi cinsteşte şi casa mea.
Cele două pahare de vodcă m-au ajutat să intru direct în subiect. Eliza mă rugase să aflu de ce ţin atât de mult lipovenii la calendarul lor de stil vechi. Mayrose ambiţiona să-i scoată pe aceşti oameni din superstiţiile lor cronografice şi să-i integreze în stilul european, mai bine zis, euro-atlantic al calendarului. "Cum, se întreba Nancy, cum pot ei să înţeleagă corect lumea când sunt mereu în urmă cu treisprezece zile? De ce n-au fost ajutaţi până acum? Hai să-i ajutăm!"
Hai, mi-am zis şi eu, plonjând direct în subiect în faţa părintelui Grigori:
- Părinte, dumneata chiar gândeşti că toată credinţa omului stă în acest calendar? Ar fi o nenorocire dacă v-aţi lepăda de el şi l-aţi adopta pe cel corect astronomic, pe cel modern?
Barba popii nu tremură, ci fâlfâi de-a dreptul când îşi scutură o dată capul.
- Înainte de toate, află profesore că, dacă n-ai fi lucrat o vreme la noi şi dacă n-aş şti despre tine numai lucruri de seamă, chiar în această clipă aş trânti uşa în urma dumitale!
- Iartă-mă părinte, dar...
- Dă-mi voie mie!
Am refuzat să-l las s-o pornească atât de torenţial, asigurându-l că nu voiam decât să mă informez asupra unor chestiuni mai puţin cunoscute de presă, iar dacă îi voi pune unele întrebări mai necoapte, să nu se tulbure (chiar aşa am zis), să nu se tulbure în sufletul lui.
- Ba, mă tulbur, pentru că nu e la mijloc doar o treabă de astronomie! Aici sunt vechile şi sfintele aşezăminte ale celui dintâi sobor ecumenic de la Niceea. Aceste aşezăminte au fost spurcate de papistaşi, încă de pe vremea papei Grigore al XIII-lea şi a astronomului lui blestemat Luigi Liglio, un italian, afurisit să fie-n veci! Puţin îmi pasă mie dacă pământul ăsta se-nvârteşte mai repede sau mai încet. Până la urmă, tot va arde, aşa cum stă scris în Sfânta Scriptură. Noi oamenii vom pieri, iar până atunci, trebuie să ţinem de bune şi în cinste cele rânduite de sfinţii părinţi.
Mă documentasem şi eu cît de cît înainte, căci mă aşteptam la o confruntare. Mi-am luat inima-n dinţi:
- Dar dacă pământul tot se învârte mai repede părinte, de ce să nu punem de acord zilele şi nopţile anului cu viteza lui reală de rotaţie?
- Dar cine a spus că trebuie să se-nvârtească mai iute ori mai domol? Sosighene din Alexandria a arătat că se învârtea într-un anumit fel atunci, pe vremea lui Iuliu Cezar şi aşa se cădea să rămână!
- Dar Sosigene şi Cezar, am îndrăznit eu, au fost păgâni.
- Păgâni, dar cu un anume har. Nu zic că acuma calendarul ăsta nou nu e bun pentru politică, nu e bun pentru comerţ, pentru fotbal, pentru ziare, tot ce vrei dumneata... Dar nu e bun la nimic pentru biserică şi nu are ce să caute acolo!
- Şi cu ce s-ar schimba în rău viaţa credincioşilor dacă ei ar accepta şi-n biserică acest nou calendar despre care sfinţia ta spui că nu e cu nimic greşit din punct de vedere astronomic?
Mă temeam să nu fi fost prea cutezător. Părintele însă îşi schimbase aerul de profet într-unul de misionar:
- Bag de seamă că nu pricepi nimic, tinere. Mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să te pot lumina. Iaca, astăzi suntem în ziua de 13 ale lunii iulie. Eu nu zic, atunci când mă duc la primărie, că nu suntem în 13 iulie, nici pe copii la şcoală nu-i îndemn să spună că s-ar afla în altă zi. Dar, după calendarul bisericesc de la Niceea, ieri, i-am prăznuit pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Care va să zică, azi suntem în ziua imediat următoare acestei mari sărbători. Eu nu pot să gândesc altminteri. La fel face şi Biserica Serbiei.
Trezindu-mă dintr-o dată între date, socoteli de rotaţie a pământului, protagonişti ai istoriei, i-am cerut părintelui îngăduinţa de a scoate reportofonul. Nici nu m-a băgat în seamă. Eu am apăsat pe buton, iar el a purces înainte:
- Sfânta Biserică a Serbiei a lăsat sărbătorile acolo unde erau ele de la Nicheea încoace, nu le-a mutat! Doar numerotaţia zilelor s-a schimbat: Sfinţii Apostoli au rămas tot pe vechiul 29 iunie şi noul 12 iulie, Arhanghelii au rămas pe vechiul 8 noiembrie şi pe noul 21 noiembrie, la fel e şi cu Sfântul Ierarh Nicolae prăznuit în aceeaşi zi numită cândva 6 decembrie, iar astăzi, după calendarul astronomic îndreptat, 19 decembrie. Noi nu ne amestecăm în cele ce sunt ale cezarului, ci dimpotrivă, după cum ne-a învăţat Domnul nostru Iisus, îi lăsăm pe cezari cu ale lor, cu calendare, cu rotaţii de astre, cu ce-o mai vrea politica lor. De aceea Crăciunul nostru este cel socotit corect an după an, de la Ioan Gură-de-Aur încoace, ba chiar şi de la Papa Liberiu, tot din veacul al IV-lea. Iar toţi aceşti ani ai noştri, după calendarul iulian, au avut, de la Sosighene şi Iulie Chezar până azi, câte 365 ori 366 de zile, niciodată mai mult ori mai puţin, pricepi ceva?
Rostea când Niceea, când Nicheea; când Sosigene, când Sosighene; când Iuliu Cezar, cînd Iulie Chezar. A depănat apoi întreaga istorie cu soborul ticălos de la Constantinopol din anul 1923, când Biserica Serbiei, patriarhiile Alexandriei, Ierusalimului şi Antiohiei nici n-au vrut să audă de modificarea calendarului. Au acceptat-o doar Constantinopolul, Biserica Greciei şi cea a României.
Parcă începeam să mă dumiresc: popa Grigori şi stiliştii lui erau indignaţi de scurtarea cu treisprezece zile a anului în care s-a trecut la Calendarul gregorian. M-am pocnit cu palma peste frunte.
- Ce-ai priceput?
I-am expus iluminarea mea. A ieşit din încăpere şi s-a întors cu o butelcă pântecoasă, bine aburită. Dacă e vodcă, gândeam, aici îmi rămân oasele. Era vin, vin alb, singura băutură pe care o agrea popa, el zicând că o cinstea. A turnat în pahare şi mi-a povestit vesel că, la scurt timp după sinodul cu adoptarea calendarului apusean, patriarhul ecumenic Meletios a fost alungat din scaun. S-ar fi produs atunci, o trădare faţă de Biserica Rusiei, cea dintâi victimă a ateismului bolşevic.
- Ne-am rupt de Rusia si n-am făcut bine şi asta o spunem noi, lipovenii care ne mai rupseserăm o dată de Rusia, după 1666. Iar atunci Dumnezeu ne-a călăuzit, cale de mii de verste, din nord până în locul acesta sfânt. Ştii de ce e sfânt locul ăsta? De bună seamă că nu ştii. Nu ţi-aş spune în vecii vecilor, dacă n-ai fi fost un dascăl bun, că şi eu îi întrebam pe copii la biserică: pe cine iubiţi voi mai tare, băieţi, acolo, la voi, la şcoală? "Pe gospodin uciteli Filip", ziceau ei. Asta arată că eşti un om bun ori că ai fost cândva, dar poate că te-ai rătăcit, te-ai tulburat cumva după ce ai plecat de la noi, de ce-ai plecat?
I-am bălmăjit acolo o explicaţie, nici nu mai ştiu ce-am inventat. Îl vedeam însă că e nerăbdător să mă limpezească, fremăta. L-am întărâtat:
- Bine părinte, dar iată, un înţelept al Bisericii Ortodoxe Române, un bărbat cu mult har, aproape un sfânt, i-a întrebat pe adepţii stilului vechi: "Ce har poate să aibă calendarul? Mă închin eu la calendar, zic eu păzeşte-mă de vrăjmaş, sfinte calendare?".
- Uite ce este: ba, e sfânt calendarul aşa cum sfântă este rotirea astrelor pe cer!
Mă aşteptam la o reacţie mai vehementă din partea lui. M-a purtat însă prin aşezămintele rânduite de cele şapte sinoade ecumenice din primul mileniu creştin, ameninţându-mă cu anatematisirea de către cel de-al şaselea sinod aplicată tuturor celor dispuşi să strice sfintele aşezăminte. M-a întors apoi din nou la sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325, cu participarea celor 318 părinţi ai Bisericii - între care şi episcopul Theotim al II-lea al Tomisului, sub oblăduirea împăratului Constantin, cu toţii sfinţi - şi când se rânduiseră, odată pentru totdeauna, fel de fel de reguli între care cele patru posturi obligatorii de peste an. Tună şi fulgeră a nu ştiu câta oară împotriva sinodului restrâns de la Constantinopol din 1923, se bucură că patriarhul Meletios a fost debarcat şi se plânse că, din pricina acelui păcătos sobor, a fost anulat postul apostolilor Petru şi Pavel în unii ani precum 1932, 1945, 1983 şi la fel se vor petrece lucrurile şi-n 2002. Ameţisem.
- Asta deoarece, continuă el, tot la Niceea se hotărâse ca postul apostolilor să ţină cel puţin opt zile, iar în noile condiţii, cu Calendar gregorian pe cap, bisericile ortodoxe ce acceptaseră o asemenea nemernicie, urmau ca în anul 2002, să prăznuiască Rusaliile în duminica de 23 iunie, iar ziua apostolilor sâmbătă, 29. Aşadar, numai cinci zile de post, e cu putinţă? Vezi ce a făcut papa Grigore al dumitale?
M-a rugat, umplându-mi din nou paharul, să-i spun ce înţelesesem. M-am bâlbâit, dar am demonstrat până la urmă că-mi intrase câte ceva în cap. Sosiseră între timp nişte plăcinte. Nimeni nu pătrundea în încăpere. Se auzea o bătaie în uşă, popa ieşea, lua farfuria cu bunătăţi şi mi-o aşeza dinainte. Părintele Grigori, calendaristul meu iulian şi antigregorian apucă să se lanseze într-o nouă şarjă împotriva papei Grigore din pricina căruia Biserica Catolică ajunsese ca, în 1598, să sărbătorească Învierea Domnului cu o lună înaintea Paştelui evreiesc, de parcă nu de Paştele evreilor ar fi fost răstignit Iisus şi eliberat Baraba...
- Cu ce sunt plăcintele astea? l-am întrerupt în sfârşit.
- Cu varză, profesore, merge vinul după ele ca după peştele sărat. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
Am ciocnit.
- Vin adevărat, românesc, reluă părintele, noi, ruşii, nu ştim să-l facem, abia aici ne-am învăţat cu el cei care ne-om fi învăţat, că, altminteri, mai toţi lipovenii se afumă cu rachiuri. Sosesc rubedeniile mele de la Iaroslavl şi nu se mai lasă duse. Îi ţin numai cu peşte şi cu vin alb şi-i binecuvântez. Se-mbată, sărmanii. Le blagoslovesc şi beţia. Dumnezeu iartă multe, mai cu seamă după un drum atât de lung. Auzi dumneata: să străbată ei Evropa numai de dorul meu, vărul lor de a şasea spiţă, dar de aceeaşi credinţă în vechiul calendar şi-n datinile noastre rascolniceşti! Dar mai nou, traversează ei continentul şi de dragul vinului ăstuia. Să le ierte Dumnezeu măcar acest păcat, pe celelalte să le dezlege popii lor de-acolo dac-or mai avea putere!
- Amin! am zis eu într-o doară.
- Să nu crezi că ţi-a scăpat o glumă, gospodin Filip! Nu degeaba zic eu că ţinutul ăsta e sfânt, de vreme ce vin rascolnici de la Iaroslavl şi de la Marea Albă până aici. Dar să nu te mai obosesc. Spune-mi, te-ai însurat, ai copii?
Atât de tare mă mişcase preotul cu pasionalitatea lui şi cu avalanşa lui de date precise, de bun cititor şi ştiutor de carte, că m-am trezit confesându-mă, vorbindu-i despre Eliza. I-am spus că o iubeam şi că-mi doream să rămân cu ea toată viaţa.
- Şi să aveţi copii!
- Da, şi să avem doi copii.
Cu Eliza nu înfiripasem niciodată discuţii despre vreun viitor comun, iar imaginea cu cei doi copii ţâşnise necontrolată din subconştient. Ca s-o mai dreg şi pentru că vinul mă luase puţin de cap, i-am povestit popii despre aventura cu roşcata din Leningrad pe vremea când profesam la şcoala din parohia lui. Insistam cu istoria asta din care-l eliminasem pe soţul roşcatei, doar ca să pretind că aş fi putut să mă însor cu o rusoaică. Grigori nu s-a arătat deloc măgulit, ba chiar a făcut cu mâna un semn din care nu putea să reiasă decât că femeile de la Marea Baltică....
M-am redresat. Ceva, nu ştiu ce naiba, mă înduioşase căci m-am apucat să-i depăn povestea Elizei, despre cum se îngrijea ea de orfani, despre ce fel de însuşiri caritative avea (am folosit chiar cuvântul "milostivire"), despre cît de frumoasă era. Presăram peruzelele ochilor ei printre acte de milostenie, le amestecam prin întâlniri cu mai marii zilei, dar am trecut rapid la cît de preţuită e de către americani, de englezi fiindcă-i ajută pe oameni. Era cît pe ce să mărturisesc că venisem aici cu o misiune din partea Mayrose, dar am frânat la timp. Mayrose care dorea să-i integreze pe stilişti în calendarul european, ca apoi să-i poată împinge într-un context astronomic euro-atlantic. Dar m-am oprit, mai ales că din reverie m-a trezit ţăcănitul casetei din reportofon ajunsă la capăt. Popa nu a tresărit, erau treburi lumeşti de care lui nici că-i păsa. Altceva îi însufleţea curiozitatea:
- Câţi ani are domnişoara? - s-a arătat interesată sfinţia dintr-însul.
I-am dezvăluit şi vârsta, şi numele iubitei mele. Nimic mai potrivit pentru ca popa să se apuce să socotească pe degete Lizavetele şi Lizuştile din parohia sa.
- Sunt multe. Pe una ţin să ţi-o arăt negreşit. Toţi îi cerem sfatul înainte de a întreprinde ceva riscant, asta de când i-a îndemnat pe pescari să nu iasă cu mahunele, fiindcă, deşi nu se întrezărea pe cer, avea să izbucnească o furtună cumplită. N-au ascultat-o întocmai, dar au ieşit mai cu frică, îndeajuns ca să se poată întoarce când s-a pornit într-adevăr potopul ca din senin. Hai! Te duc să-ţi arăt şi de ce e de patru ori binecuvântat ţinutul acesta.
Cu neputinţă să mă opun. Avea de gând să mă târască undeva, pe ţărmul golfului de unde, pesemne, se vedeau mai limpede mădularele mai blagoslovite ale regiunii. În drum într-acolo, a intrat într-o curte ca s-o salute pe Lizenka, cea cu viziunea furtunii. Era o fată de vreo 16 ani, dar putea să aibă şi 26, ţintuită într-un cărucior. N-am înţeles din bălmăjeala ei decât cuvântul "larg". Alături de cărucior, îşi tot freca mâinile o femeie corpolentă.
- Nu e mama fetei, mi-a explicat popa Grigori, părinţii ei au murit într-un accident de maşină de pe urma căruia s-a ales şi ea cu paralizia asta. O îngrijeşte acea mătuşă. Grea cruce i-a fost dat să poarte, dar mai ţinem şi noi, credincioşii, de celălalt capăt ca să n-o împovăreze atât de tare.
- Bine, dar de ce nu a dat-o la aşezământul pentru orfani şi accidentaţi de aici, din Razelm-port?
- Vezi, dumneata, domnu' profesor, aici, la noi, şi-mi pare rău că nu ai apucat să ne cunoşti mai bine, dacă pe un om în viaţa căruia a survenit o nenorocire, nu-l iau în grijă cele mai apropiate rude, oamenii aceia n-au ce să caute-n biserică. Şi asta nu pentru că nu i-aş primi eu, ci pentru că nu-i mai îngăduie obştea.
Multe îmi stăteau mie pe limbă în acele minute, în drum cu popa Grigore opus gregorianismului calendaristic spre un vârf al priveliştii de unde să-mi arate el cu degetul, asupra tuturor împrejurimilor, taman sfinţenia. Multe voisem să-i spun şi nu izbutisem, în multe înfruntări mă dovedise, parcă mă pocnise sistematic cu un ciocănel drept în frunte: poc! - "stai jos, dom' profesor"; poc! - "şezi la locul tău, gospodin ucitel"; poc! - "clarvăzătoarea asta din cărucior e singura Eliză adevărată, tovarăşe dascăl!". Drept care, plimbându-ne noi aşa spre creasta de unde să-mi declanşeze el revelaţia sacrului camuflat în profan, m-am potrivit şi eu:
- Părinte, ştii unde se pupă la fix calendarul ăsta al vostru pe stil vechi cu istoria contemporană? Păi, numai la aniversarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie pe data de 7 noiembrie... Zi că nu-i aşa!
Barba popii s-a zburlit ca un curcan întărâtat. Ne găseam în preajma debarcaderului urmaţi respectuos de o bandă consistentă de foşti elevi de ai mei, chitiţi să mă deturneze la un chef. Grigori a prins a mormăi ruseşte şi a înjura explicit po rumînskii, într-un puseu de elocinţă greu de prins chiar şi în cuvinte, darmite de imortalizat pe peliculă. L-a acoperit hohotul de râs al tinerilor mei pregătiţi de recrutare şi nişte reproşuri pe care i le adresau ruseşte.
- Voi ştiţi mă, de ce sunt sfinte locurile astea unde trăiţi? - mă adresam, nu fără un zâmbet, găştii de tineri care mă împresurase cu simpatie după plecarea popii.
- Pământul ăsta... sfânt, ziceţi? Abia aştept s-ajung să lucrez în Germania! - catadicsi să-mi răspundă cu greu unul, pentru că ceilalţi mă pupau şi cântau. M-am agăţat de cel ce-mi răspunsese:
- Voi ştiţi bre, de ce sunteţi voi, lipovenii aicea?
- D-aia că n-am putut să stăm acasă, tovarăşu'! Bine c-am scăpat de ruşi, altfel, acum am fi fost în Siberia! Uite, d-aia e sfânt pământul ăsta! Dumnezeu să-i dea sănătate ăluia de ne-a adus aici!
- Bine, dar comuniştii nu v-au făcut nimic, am mai lansat eu o idee printre strângerile de mână şi sticlele ce mă asaltau.
- Ce era să ne facă, să numere peştele din lac? Lacul ăsta peşte a avut tot timpul, Delta la fel, hai să cântăm!
- Ceaika - o porniră cu toţii - Cernomorskaia ceaika...
Se uniseră toate glasurile, vreo cincisprezece, toate de bărbaţi tineri. Le străluceau ochii de pasiunea cu care cântau Pescăruşul Mării Negre cu aripi albe: Cernomorskaia ceaika, belakrilaia ceaika. Nici n-am băgat de seamă când am fost urcat într-o barcă cu motor şi când aceasta a ţâşnit în direcţia opusă soarelui înclinat a scăpătare. Înainte de îmbarcare, au urlat cu toţii ceva la un bărbat mai în vârstă în uniformă maronie rămas pe debarcader. Din larg, în lumina acelei după-amiezi târzii, am desluşit limpede, spre nord, pe un promontoriu, pe fundalul pustietăţii, profilul ruinelor cetăţii Heracleea.
Eram înghesuiţi în două bărci care împroşcau apa una peste cealaltă pentru că cei doi cârmaci ţineau neapărat să se ia la întrecere şi nu reuşeau decât să se ţină alături. Câte o tabără în fiecare ambarcaţiune. Urlau ruseşte unii la alţii, păreau atât de înverşunaţi că mă temeam să nu se apuce să sară din barcă în barcă. Ei, de fapt, se huiduiau ca-n tribune. Mă îndepărtam de stilul vechi al calendarului, de stilul său nou, de popa Grigori, de Conciliul de la Niceea, de Sinodul blestemat sau nu de la Istanbul, dar şi de Bucureşti. În schimb, dacă părintele avea dreptate, şi nu văd de ce nu ar fi avut, mă adânceam în duhul sfânt al ţinutului. Băieţii mei m-au asigurat că fraierul de pe mal la care zbieraseră ei îmi va păzi maşina până dimineaţă că doar asta era meseria lui. Nu mai aveam nici o şansă. Nici n-au vrut să-mi dezvăluie încotro ne îndreptam. La urma urmei, marea ne stătea înainte: Crimeea, Anatolia sau Caucazul. Iason şi ai lui nu procedaseră altminteri pe vremea altei sfinţenii a ţinutului. Recrutabilii mei voiau mereu să-mi spună că-mi fac o surpriză, dar rosteau "sorpreză", ca şi cum tot graiul lipovenesc s-ar fi pregătit să culeagă portocale în Italia. Cert este că, până la urmă, am debarcat într-o insulă. Nu se zărea decât piatră. Piatră albicioasă, cenuşie, albăstrie, galbenă, iar pe alocuri, nişte licheni decoloraţi de arşiţă. Ocolisem de fapt insula şi acostasem într-un golfuleţ între stânci. Am urcat pe platoul ostrovului, într-o hărmălaie de fluierături, lătrături şi urlete ca de lupi. Şi mai limpede se vedea de aici profilul fantomatic al Heracleei, pe promontoriul său ascuţit de unde, începând din secolul II de la Cristos, histrienii, cei care înălţaseră fortăreaţa, urmăreau mişcările de nave prin Gura Portiţei.
Pe insula aceea de piatră eram aşteptaţi. Băieţii căutau pe cineva, strigau nişte nume. Coborând o faleză destul de abruptă, am auzit, de după curbura ei, urlete proaspete de lupi. Erau alţi trei tineri învârtindu-se în jurul unei movile pe care stătea întinsă o folie uriaşă de plastic. Mai încolo, ardeau două focuri. Deasupra unuia fierbea o oală. Când am înţeles întreaga ceremonie, trăgeam şi eu dintr-o sticlă de plastic cu... ce importanţă mai are cu ce?! şi dădeam peştele, deja fiert, prin oţetul şi mujdeiul turnat în adânciturile practicate în folia de plastic întinsă pe duna de nisip. "Ceaika, vuia cîntecul belakrilaia ceaika, Cernomorskaia ceaika, maia mecitá". Doar glasuri de bărbaţi vibrante, adânci, răscolitoare, exacte, perfect articulate, pustiitoare.
- Ce-i asta? am sărit eu, zărind deasupra celeilalte insule, mai spre răsărit, un fum alb, nu unul care urca, ci unul care parcă nu contenea să coboare.
- Apune soarele, zise careva, păsările mării se întorc să înnopteze. Vor sosi în curând stoluri, stoluri şi aici.