După scandalul din 10 decembrie, Radio Lyra m-a retrimis la simpozion ca să culeg declaraţii, să obţin informaţii de culise, să trag în general cu urechea şi cu ochiul. Dacă nu m-aş fi numărat printre participanţii la deschiderea din 7 noiembrie, n-aş fi primit acreditarea. Prevedeam deja, după lucrări, asaltul asupra mea al colegilor de la alte posturi de radio, ziare, reviste. Televiziunea publică, singura existentă, căpătase acces. Era inevitabil: se ataca o temă izvorâtă din întâmplările din data de zece, dar ocolindu-le destul de elegant. Fuseseră chemaţi sociologi, psihologi, jurişti, psihiatri, antropologi şi imagologi ca să dezlege misterul vulnerabilităţii omului. Cu toţii suntem vulnerabili, se proclama de către fiecare specialist indigen sau străin, numai că educaţia noastră egocentristă ne învaţă să ne ascundem vulnerabilitatea ca pe un fapt de ruşine, ne determină să avem complexe, să le refulăm, iar la suprafaţă să deviem doar comportamentele agresive, îmbăţoşate, înfoiate, mentalitatea de machos duros, iar în cazul femeilor, de primadone. În realitate însă, am fi cu toţii nişte inşi şubrezi, plini de complexe de inferioritate, de moliciuni psihice grave, de handicapuri comportamentale, de blocaje expresive, de complexe deviate asupra aproapelui. Toate aceste slăbiciuni nerecunoscute public, neasumate, devin originile ambiţiilor şi conduitelor tiranice. Ne era aruncat în faţă Ceauşescu după ce a fost părăsit de pilotul elicopterului şi capturat de mâna Revoluţiei. Câtă vulnerabilitate, câtă...
Un freamăt se simţea pe traseele, mai puţin evidente acum, ale celor doi dragoni, dar nu se produse nici o convulsie. Un vorbitor canadian, cu o înaltă specializare biopsihosocială, puse degetul pe rană:
- E multă nevroză în lume, mai ales în estul Europei, fenomen explicabil, se grăbi dânsul să completeze, simţind nevricalele sălii. Avem nevoie însă de protecţie. Trebuie pregătiţi specialişti în această atât de delicată ramură, experţi care să-i asiste pe ceilalţi să-şi prevadă vulnerabilitatea şi impactul acesteia cu agresivitatea ca efect deviat al altui tip de vulnerabilitate a semenilor.
Omul propuse înfiinţarea unui Institut pentru Studiul Vulnerabilităţii care să-şi pregătească specialişti, acestora să li se ofere acces liber la informaţii complexe şi delicate despre starea de sănătate şi de spirit a populaţiei etc., etc. Se veni cu un alai de exemple pe modelul: om vulnerabil, dar inconştient, apoi victimă a vulnerării, disperat, şi mai disperat, întâlnirea întâmplătoare cu o cunoştinţă, orientarea victimei spre asistenţi specializaţi, lipsă de încredere din partea clientului la început, pe urmă spor de încredere, recuperare, reintegrare, reinserţie, incluziune, specializare a fostului pacient în profesiunea protecţiei vulnerabililor, avans în carieră, manager în domeniu. Una din petele de culoare, perfect încadrată însă direcţiei, a reprezentat-o, spre şocul meu, contribuţia omului cu vederi largi. Da, da, îl vedeam cu microfonul în mână, mic, slăbuţ, cenuşiu, expresiv, afirmând că, sub aspectul imaginarului popular, situaţia nu e de lepădat în estul Europei.
Nu mai privilegia demonii în detrimentul sfinţilor şi al arhanghelilor, ci scotea în evidenţă rolul protector al îngerilor. Prin îngeri, imaginaţia colectivă a masei a prevăzut starea de vulnerabilitate la care se va ajunge şi a instituit conceptul de înger-păzitor. Un curent al revelaţiei a străbătut amfiteatrul, iar vechea mea cunoştinţă s-a bucurat de ovaţii pe care altădată nu le câştigase prin forţe proprii.
Pentru ca nici un fel de tulburare să nu se producă de-acum înainte, doamna Vera, din prezidiu, a declarat că, de vreme ce în urmă cu un an, realizase un spectacol susţinut de copii marginalizaţi şi care a avut un caracter integraţionist, acum va da, în mare cu aceleaşi categorii de marginalitate reprezentând toate regiunile ţării, o reprezentaţie cu caracter incluzionist. Ne ruga să trecem printr-o sală vecină unde, o mică artistă extrem de talentată, suferind de o marginalitate mai greu de definit, ne va face, în funcţie de efectele vulnerabilităţii asupra imaginaţiei sale, portretul.
- Tu, care om eşti? - m-a întrebat deîndată o fetiţă brunetă şi fragilă, cu ochi foarte rotunzi.
- Omul Filip - am răspuns eu, bănuind, din poveştile Elizei, despre cine poate fi vorba.
- Omul Lip, Lip, Lipule!
Rebeca m-a adoptat imediat. Mi-a schiţat din creion un portret extrem de fidel şi mi l-a oferit:
- Lip, Lip - făcea ea, trasând o altă schiţă. Lip, Lip!
La rând aşteptau şi alţii, dar m-a" desenat", cum obişnuia să spună, şi a treia oară. Comparând cele trei crochiuri, m-am recunoscut de fiecare dată. Ciudat însă, că ceilalţi nu semănau deloc cu modelul real. Unora le adăuga câte o aripă, altora o roată atârnând de umăr, ori pe cap, fie lipită ca o plăcintă, fie cocoţată în creştetul omului, gata de a rula înainte. Pe bărbatul cu vederi largi îl împodobi cu o coadă. Mormăia însă la solicitările femeilor, le refuza:
- O să semene cu mine, nu vreau să mă scriu pe mine aici, nu mă desenez, nu pot!
A dat această explicaţie o singură dată. Nu s-a mai putut scoate nici o lămurire de la ea. Când Winston Bluedale a început să vorbească din nou prin amplificatoare, oficialul guvernamental Toma Mare a ieşit din sală. La scurt timp, s-a auzit un ţipăt sfâşietor, iar Rebeca s-a năpustit în amfiteatru. Ţipa cum n-am mai auzit şi sper să nu mai aud pe nimeni ţipând cît am să mai supravieţuiesc în lumea asta dementă. Bluedale, care avea întotdeauna microfoanele deschise spre Edinburgh, a auzit şi el vaierul acela de fiinţă sfârtecată şi s-a oprit. Eu nu am înţeles nimic, dar cei din faţă afirmau că urlă ceva despre un câine mort. A alergat în sus, pe treptele amfiteatrului, apoi a sărit de pe un pupitru pe altul. Sărea ca un ied, iar în acele clipe, eram convins că nu am în faţa ochilor o fiinţă omenească. Cauza tulburării ăleia mici era, fără dubiu, Toma Mare. Imediat ce apărea la intrarea în sală, se porneau cele mai crunte zbierete şi se auzea cuvântul câine.
Winston a declarat că a doua zi va fi la Bucureşti, dar noroc că a mai schimbat câteva fraze cu canadianul şi cu Nancy. Vocea lui se părea că o calma pe Rebeca şi o oprea din salturile pe banchete. Nancy a remarcat amănuntul, rugându-l pe Winston să continue şi nu cumva să facă să nu se prezinte a doua zi. De la locul meu, de sus, nu vedeam decât perplexitate, asta citeam eu limpede, galben pe verde. Rebeca se refugiase lângă o doamnă pe care părea să o cunoască. Am ieşit cu toţii pe hol, dornici să plecăm cît mai repede de la faţa locului. Fetiţa nu urmărea pe nimeni, se ferea mai degrabă de toţi, profitând de protecţia acelei doamne destul de corpolente. Nici nu m-am apropiat bine de ea că m-a şi prins de degetul mijlociu al mâinii drepte.
- Lip, Lip - zicea strângându-l, Lip, Lip!
Îi zâmbeam. A repetat Lip, ca un copil bătut în cap, de vreo treizeci de ori. Eliza îmi spusese că fetiţa avea treisprezece ani, dar arăta mai firavă. Cu toate astea, pe neaşteptate, m-a smucit de deget şi a ţipat:
- A omorât câinele! L-a omorât, el l-a omorât!
Cei din jur credeau că despre mine e vorba. La orizont însă apăruse din nou Guvernamentalul Mare Toma, ochi de tinichea albăstrită, fălci în colţuri, costum negru.
- Mă tem că va trebui s-o înfiezi pe Rebeca, domnule Criste, mă avertiză Eliza după ce am încheiat de povestit toată tărăşenia. Iar pe Toma Mare va trebui să-l omori! Pe mine m-a aruncat în labele poterei, iar pe dulăul acela, care a târât dinspre moarte spre viaţa asta un copil de ţâţă, l-o fi otrăvit tot el sau l-o fi împuşcat, că trebuie să fi avut dreptul de port-armă cu epoleţii lui invizibili cu tot. Aia mică, cu anormalitatea ei fără nume, l-a mirosit cu precizie.