Editura LiterNet

Radu Sergiu Ruba - Demonul confesiunii

Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare



ELIZA


XXI.



11 noiembrie 1991

Respectarea dialecticii aborigene este până la urmă inevitabilă. Simpozionul integro-incluzionist trebuia să-şi aibă şi el excluşii săi. Între aceştia, de ce nu, chiar eu! Nu, nu am fost agresată, busculată sau dintr-o dată marginalizată. Am fost însă uşor descentrată în raport cu prezidiul şi trecută în rândurile interpreţilor. Am tradus prin urmare la cască, la rând, fără părtinire, totul. N-am exclus pe nimeni şi nimic, ajutându-i în schimb pe mulţi să se umfle în pene ca de exemplu pe o doamnă dirigintă de clasă gimnazială pe motiv că-i instruise pe copii cum să se integreze în spiritul tradiţiei. Când şcolarilor ei de unsprezece ani le murise un coleg într-un accident, îi obligase pe copii să stea de priveghi lângă sicriu, în picioare, ca-n garda de onoare, fiecare câte patru ore. Puştii se scăldaseră în felul acesta în curentul principal, ştiut fiind, declama dânsa, din sondaje, statistici şi telejurnale, că instituţia care se bucură de cea mai mare încredere din partea populaţiei este biserica majoritară cu tradiţiile sale.

Am zărit-o prin sală şi pe doamna Vera, autoarea desfiinţării noţiunii de irecuperabil care trebuia să fie urmată urgent de abolirea realităţii aferente. Intenţionam s-o abordez ca să constat cel puţin dacă nu cumva, între timp, noţiunea se reactivase singură.


12 noiembrie

Doamna Vera nu numai că m-a reperat, dar m-a şi înghesuit într-un colţ într-o pauză de cafea. Încadrarea în societate de acum 40 de ani, integrarea socială de anul trecut şi incluziunea de astăzi ar fi cam acelaşi lucru, mă informă dânsa, atâta doar că în 1950, se sădea peste tot cuvântul muncă: încadrarea se făcea în muncă, reeducarea progresa prin muncă, omul era creat tot prin muncă. Iar prin desfiinţarea bordelurilor de la Crucea de Piatră se sperase că se dă o dublă lovitură: se lichida parazitismul şi se combătea misticismul. De altfel, un camion a fost pus să doboare crucea de la care se trăgea numele cartierului. În 1990 însă, se înfiinţase o fundaţie care milita pentru restaurarea pe vechiul amplasament a acelei cruci. Nu răzbătea şi intenţia de a revigora, pe aceleaşi amplasamente, vechea destinaţie a noilor clădiri. Viaţa mergea înainte.

Înainte mergea şi simpozionul nostru. Pe vremea lui Platon, el ar fi avut forma unui banchet, cu taclale din pură plăcere. Şi la noi se tăifăsuia din plăcere şi tot filosofic: un tânăr propuse, de pildă, ca în fiecare zi, unul din participanţi să fie proclamat centru al lumii, pentru a se vedea în mod concret unde se situează marginile aceleiaşi lumi sau ale altora în raport cu el.


14 noiembrie

Aseară, Filip mi-a adus jurnalul său. Picam de somn, dar curiozitatea a fost o vreme mai tare, aşa că am izbutit să parcurg cu atenţie prima parte. Astăzi, la simpozion, în timp ce traduceam, unele fraze îmi sunau extrem de familiar. Se vorbea despre ghilotină, tragere în ţeapă şi despre viţa-de-vie. Se plonja apoi în alte sfere teoretice cu excursuri despre cultura pedepsei şi cultura toleranţei, despre osânda brutală şi violenţa simbolică, despre sancţiunea directă, tiranică şi despre cea indirectă, pilduitoare şi iluminată. Exemplele erau extrase din Revoluţia franceză, de la Vlad Ţepeş şi de la Burebista. Măsurându-l din ochi pe vorbitor, observ că e un ins mărunţel, îmbrăcat în gri, pesemne că însuşi omul cu vederi largi de pe vremea profesoratului lui Filip. Intervenţia sa a fost deosebit de apreciată şi abundent citată în continuare.


19 noiembrie

Deplasarea mea lentă dinspre centru spre margine continua. Continua şi simpozionul. Nu mai sunt interpretă, ci mi s-a dat misiunea de a întreţine invitaţii străini, în engleză, iar mai nou, şi în spaniolă, în timpul pauzelor de cafea. De la prezidiu, nu mai conduce Nancy, ci însăşi Jane. Alături de ea, eternul Toma Mare şi doamna Vera. Studiam pe furiş mutra pătrăţoasă şi ochii de tablă gri ai lui Mare şi nu puteam să uit verdictul cu care mi-a pus cătuşele speranţei în biroul directorului de la casa de copii Floricica: "Situaţia dumneavoastră este cît se poate de clară!". Reuşisem, de la deschiderea simpozionului, pe 7 noiembrie, să nu schimb cu el nici o vorbă.

Nancy monitoriza un atelier de discuţii ("a workshop") pe tema integrării sau incluziunii Americii în lume după descoperirea ei de către Columb şi conducea un al doilea workshop despre integrarea sau incluziunea statului Utah în Federaţia Statelor Unite după cucerirea ţinutului de către mormoni. Între timp, plenul adunării prezidat de Jane emitea anateme: primul pe listă, Francis Ford Coppola care, din cauza scenelor cvasi-violente din filmul său Dracula, a fost declarat persona non grata la simpozion. Votul unanim a împodobit capul lui Jane cu nimbul beatitudinii.


22 noiembrie

Am citit jurnalul lui Filip. Abia acum îmi dau seama că sunt multe lucruri simple în legătură cu mine pe care nu le ştie. Nu i le-am dezvăluit fiindcă le simţeam ca fiind de la sine înţelese, apoi deoarece întâlnirea sau, mai exact, întâlnirile noastre, mi se par a ţine de predestinare, de miracol. De două ori am avut puterea de a pleca de lângă el cu siguranţa că el şi cu mine, nu alţii, construim de fapt mitul eternei reîntoarceri a unuia spre celălalt. Şi el m-a părăsit în două rânduri, mai puţin spectaculos, e adevărat, dar două au fost împrejurările în care s-a arătat absent la apelurile mele. Mult mai însemnat e însă faptul că ne-am întâlnit exact atunci şi acolo unde viaţa mea a avut nevoie de el. Memoria nu mă înşeală: în viaţa asta, câtă a fost, nu am simţit atracţia corporală puternică, făgăduitoare de deplină comuniune, decât faţă de Filip şi de Amalia. Poate că n-aş fi reverberat deloc la această femeie, dacă destinul nu ne-ar fi prăvălit împreună la rădăcina ghilotinei. Nici la Filip nu m-aş fi întors pesemne, dacă nu s-ar fi strecurat la mijloc orfelinatul, salahorul, secretara Iustina, oficialul Toma Mare, minerii, Amalia şi Steriade. M-am întors la Filip ca la izvorul ascuns al naturii mele, o dată cu dragostea lui, am reintrat în vibraţie cu mine însămi. Iată de ce, la cea de a doua întâlnire a noastră, fugind din calea altei mineriade, Amalia nu mi-a mai transmis nimic. Chiar mi-a trecut prin cap că aveam toate condiţiile de liberă exprimare la îndemână, dar făptura ei nu mai emitea nici o radiaţie. Nici ea nu a părut mişcată de noua şansă.

Am lăsat pentru o jumătate de oră pixul de o parte pentru că pe sub pielea braţului mi se agita o schijă, provocându-mi arsuri şi mâncărimi greu de suportat. Reuşind până la urmă s-o dirijez cu un vârf de ac, a spart pielea şi a ieşit. E extrem de măruntă. Una din asta insinuată o dată într-o venă şi până la inimă nu rămâne decât un pas. Curaj, Liz! Nici inima aia a ta nu e atât de proastă încât să se lase doborâtă de un firicel de fier. Curaj, mai ales că, după cum reiese din jurnalul lui Fil, îl ai pe cap şi pe Cuc. Măgarul! Bine că nu a inventat totuşi ceva cu el şi cu mine prin hotel Gloria! Aş putea să-i descriu, la nevoie, ce se înţelegea din el şi din Milagros în largul mării, în leagănul vestelor de salvare... Dar n-am s-o fac. Cu schije sau fără schije, are şi el o inimă pe acolo.


27 noiembrie

Marginalizarea mea, încă în interiorul incluziunii, mergea liniştită înainte. De la universitate fuseseră aduse studente care-i întreţineau mult mai competent decât mine în pauzele de cafea, probabil şi-n alte pauze, pe oaspeţii străini. Drept care, mie mi-a revenit altă misiune: de a da din când în când pe la sediul Mayrose ca să văd ce face "the woman who does". În lăcaşul Rozei de Mai se găsea într-adevăr numai femeia de serviciu care se uita la televizor. Televizorul însă prezenta imagini de la simpozion, iar când am zărit-o prin amfiteatru, sprinţară şi surâzătoare, pe Amalia, am decis să mă întorc şi eu la lucrări.

Din paginile de jurnal ale lui Filip, reţinusem imaginea cu cei doi dragoni lăbărţaţi prin sală. Crestele lor, şi cea galbenă, şi cea verde, se burzuluiră la disputa pe tema conceptului de sex frumos. Se ceru obiectivitate deplină şi completarea formulei cu calificativele "bun şi adevărat". Amalia, va să zică, era şi bună, şi adevărată.

- Ce-i cu tine pe aici?

- Cu Miţu - îmi răspunse şi-mi făcu semn din cap spre prezidiu - cu Miţu.


3 decembrie

N-am mai dat pe la simpozion. Mi-l imaginam pe Socrate ca simpozionist, golind cupă după cupă şi, în zori, la fel de proaspăt ca la început, cu o altă cupă în mână, expunând, în faţa lui Aristofan şi a unui tânăr tragedian, teza că unul şi acelaşi om ar trebui să fie atât autorul Tragediei, cît şi al Comediei.

Mi-o imaginam şi pe Jane propunând declararea lui Socrate persona non grata la simpozionul nostru pe motiv de consum neîntrerupt de Reţina în timpul dezbaterilor.

Mi-l imaginam pe Hegel la catedra Universităţii din Jena, ţinând cursul de istorie a filosofiei şi declarând că în cazul lui Socrate nu este vorba de abstinenţă, ci de "o forţă a spiritului care se menţine până şi în mijlocul exceselor corporale".


6 decembrie

Nu mai e nevoie de mine la simpozion, drept pentru care nici nu mai dau pe acolo. E un interval de timp liniştit, salvat. Trec uneori pe la sediul Trandafirului de luna mai unde adesea sunt singură pentru că "The woman who does" participă şi ea din când în când la simpozion. Mă ocup de ordonarea, în funcţie de evenimente, a jurnalelor noastre. Niciodată mai mult ca acum, când citesc şi recitesc, nu am avut convingerea că Fil şi cu mine suntem predestinaţi unul altuia. Ne-au însufleţit aceleaşi pasiuni, aceleaşi evenimente ne-au scos din noi înşine, aceleaşi imagini şi cărţi ne-au pus pe gânduri, ne-au modificat. Cred că am fost destul de sinceră, aşternând pe hârtie toate imprudenţele mele, multe din ipocrizii, nu pe toate, unele fanfaronade, multe dezamăgiri, tristeţi, chiar dureri.

De ziua Sfântului Ierarh Nicolae am fost la biserică. Îi ocrotea, între alţii, şi pe marinari. De mult nu m-am mai gândit la tata, fost marinar pe Dunăre, mort tot în Dunăre, sub gloanţele grănicerilor patriei socialiste, purtat de curent până pe malul drept şi îngropat de ţăranii sârbi într-un cimitir sărăcăcios al frontieriştilor români. E unul din puţinii care are numele înscris pe o cruce de lemn, pe baza actelor găsite asupra lui. Mormântul i l-am văzut în ’90, după reînvierea mea şi la scurt timp după întoarcerea din Franţa. Ar trebui să vorbesc cu Matei, pe unde o mai fi, să facem cumva şi să-l aducem acasă.


10 decembrie

Aud că la simpozion s-a stârnit o bătaie generală între verzi şi galbeni. Se sărbătorea Ziua Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a decernării Premiului Nobel pentru Pace. Urma să se ţină un discurs în onoarea acestei zile, unul singur. S-a dat cu zarul, iar misiunea i-a revenit unui incluzionist migrator, fost în cealaltă tabără. Integraţioniştii l-au contestat. S-a vociferat, s-a scuipat foc, cele două boturi ale dragonilor s-au pus pe muşcat, iar cozile s-au plesnit între ele prin poşete galbene şi verzi proiectate în capete adverse. Nici măcar intervenţia lui Winston Bluedale de la Edinburgh, amplificată de boxe asupra adunării, nu a potolit încăierarea. Abia când el a ameninţat că va sosi în curând la faţa locului pentru o evaluare concretă, reptilele s-au descleştat, tolănindu-se fiecare la pândă.


11 decembrie

Astăzi e ziua de naştere a lui Alexandr Isaievici Soljeniţîn. Împlineşte, dacă nu mă înşel, 73 de ani. Nu numai că nu s-a temut, nu numai că a scris o carte de căpătâi precum O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, nu numai că a trezit din beţie numeroase conştiinţe, dar a şi spus o vorbă peste care nu se poate trece: "În lupta cu minciuna, fără excepţie, arta a învins întotdeauna".


Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare

Editura LiterNet, 2003