Spaniolii ne-au condus într-o mică staţiune de pe Costa Dorada, la Calafell. Hotelul purta un nume familiar, ca de colhoz de pe la noi: Gloria. Nu era foarte mare, avea o terasă largă în partea interioară, la marginea terasei o piscină acoperită şi o mulţime de ghivece risipite prin toate colţurile. Din cele mici, se ridicau parcă cu timiditate arbori bonsai. Am întârziat mult în preajma unui nuc. Răspândea o mireasmă prea bine cunoscută, din depărtările copilăriei.
Spre seară, orbii umplură terasa. Sosiseră de pretutindeni de prin Europa: mulţi italieni, nemţi, francezi, finlandezi, două unguroaice, un englez cam stingher, doi ruşi, un polonez şi o poloneză, un bulgar şi o bulgăroaică, o suedeză, trei portughezi, nenumăraţi spanioli. Am înţeles că unii veneau tot din regiuni maritime sudice, de la Adriatica, de la marea Liguriei, greci de la Egee. Nu ineditul îl căutau aici, ci fugeau pesemne de singurătate. Tribul nostru internaţional avea de bună seamă un şef, pe conducătorul organizaţiei orbilor din Barcelona, unul cu nume de arhipelag, Juan Fernandez, zis Nandez. Obţinu liniştea după repetate şarje de cuţit în marginea farfuriei. Invita fiecare delegaţie naţională să se prezinte la microfon. Când îi veni rândul, Cuc îşi traduse numele în engleză, ba mai mult, pentru cei ce mai aveau dubii, imită cântecul cucului fiind primul care smulse aplauzele asistenţei, după care mă prezentă pe mine ca profesoară de spaniolă, deci, interpretă a lui pe lângă "las señoritas españolas". Alte aplauze. Eram totodată şi profesoară şi expertă a unei reputate organizaţii internaţionale în plan social, şi lector voluntar de literatură bună pe casetă. Alt val de uimire pozitivă şi de bătăi în palme. Nandez m-a invitat în aceste condiţii şi pe mine să spun câteva cuvinte. Spaniola mea i-a cucerit pe toţi. Grupuri compacte de orbi mai întâlnisem la ONOR. Cântăriţi acum de aici, de la microfonul terasei hotelului Gloria din Calafell, semănau şi nu semănau cu cei de la Bucureşti. În mare, aceleaşi figuri rigide, aceleaşi capete stând ţepene sau întorcându-se spre interlocutor brusc, mai mult decât necesar, de multe ori luându-l de gât şi trăgându-l ca să-i vorbească fix în ureche. Şi totuşi, chipurile fetelor mai cu seamă mi se păreau mai vii, mai predispuse la a face gropiţe în obraji, la a râde cu lacrimi. De fapt, de râs, râdeau cu toţii în hohote. Societatea era destul de colorată: pe lângă orbi, însoţitorii lor văzători, apoi semiorbi cu ochelari eleganţi, iar unele dintre fete cu lentile de contact ce le măreau enorm irisul adâncindu-i culoarea, fie albastră, fie verde, niciodată altele.
Şi de ce, mă rog, ar fi fost alte culori? Se potriveau de minune cu lumina locului, cu transparenţa mării. La miezul nopţii apa era la fel de caldă ca-n timpul zilei, iar coasta privind spre est, permitea contemplarea răsăritului de soare din valuri. Am luat-o cu mine într-o astfel de dimineaţă şi pe Milagros, tânăra oarbă din Torrelavega, cu care împărţeam camera. L-am luat şi pe Faial, câinele ei ghid, un alsacian pe cît de zdravăn pe atât de liniştit. În două săptămâni cît am stat alături de Milagros, nu l-am auzit lătrând decât de două ori. În zorii acelei zile, Faial ne preceda, Milagros îi ţinea cu o mână lesa, iar cealaltă şi-o petrecuse pe după braţul meu. Ştiam de la cei de la ONOR că pe omul fără vedere, dacă doreşti să-l conduci, trebuie să-l laşi să te ţină de braţ. Îţi simte astfel mersul, iar tu, care eşti cu o jumătate de pas înaintea lui, îi anticipezi obstacolele. E drept că, acum, pe Milagros o conducea mai mult câinele, dar pare-se că de folos mă dovedeam şi eu, mai ales la tălmăcirea lumii.
- Zici că e roşu? mă întrebă acolo, pe stâncile ţărmului când i-am dat de veste că o geană a soarelui tocmai se iveşte din valuri.
- Si, ahora es rojo. După câteva minute scurse cu descrierile mele, a revenit:
- Atunci de ce nu-mi încălzeşte palmele? Uite cît de reci sunt!
Simţeam răceala umedă a palmelor ei pe braţul meu stâng. Dumnezeu m-a oprit să-i spun exact ce gândeam, adică faptul că, de obicei, epiderma orbilor e acoperită de o sudoare rece. Nu era nicidecum o halucinaţie livrescă împrumutată de la Ernesto Sábato care insista obsedant asupra ei, ci mai degrabă o constatare empirică a acestui argentinian pe jumătate albanez, experimentată şi de mine pe viu când, la ONOR, le ofeream braţul unor orbi ca să-i conduc. Nici Andrei Cuc nu făcea excepţie. Înainte ca eu să-i răspund lui Milagros, alsacianul, tolănit pe nisip cam în punctul unde să nu-l poată atinge valurile, a ţâşnit în patru picioare şi a lătrat violent.
- O fi din cauza brizei, i-am răspuns prietenei mele, e încă rece.
Vântul nici măcar nu adia, dar Milagros schimbase deja subiectul:
- Ţie nu ţi-ar plăcea ca soarele să fie verde? Uite, culoarea mea preferată e verdele. Vezi, Faial e negru, ştiu asta, dar aş fi încântată ca el să fie verde.
- Carramba! Cum să fie verde un câine?!
Tresărirea mea a stârnit râsul sănătos al spaniolei care-şi trăgea numele de la miracolele sfinţilor.
- Eu n-am văzut niciodată, mă lămuri. Pentru mine, culorile, lumina nu reprezintă bătăi de cap ca pentru tine care eşti prizoniera luminii. Prefer verdele fiindcă e răcoros, foşnitor, înviorător.
- Pe câine, am schimbat eu vorba, de ce l-ai botezat Faial?
- Am avut un iubit azorian. Purta numele insulei lui de baştină. Ajunsese cu lucrările unei firme la noi, la Torrelavega. Când i s-a încheiat misiunea, s-a întors acasă, în Azore. Ştiam de la început că aşa se va întâmpla, fiindcă avea soţie şi copii. I-am făgăduit însă că fiinţa la care am să ţin cel mai mult, am s-o botez cu numele lui. Şi mi-am făcut rost de acest câine. I-am zis Faial pentru că mi-e drag. Tot aşa am să-mi numesc copilul, dacă va fi băiat. Faial, ven!
Când purta ochelari de soare, Milagros era destul de atrăgătoare: scundă, cu segmente subţiri şi hotărâtă în mişcări mai ales când îşi repera de la distanţă potenţialii interlocutori spre care se îndrepta cu vigoare, călăuzită sau nu de Faial. Când îşi scotea însă ochelarii, orbitele aproape goale, locuite vag de nişte globi atrofiaţi, uitaţi parcă acolo şi de aceea imemoriali, acoperiţi întotdeauna de pleoape zbârcite şi lipite, îi modificau total fizionomia, împrumutându-i un aer de vrăjitoare gata să îmbătrânească într-o clipă şi din restul corpului. "Milagritos - o alinta Andrei Cuc - Milagritos, mi cariño, ven!"
La alintul ăsta cu Milagritos ajunsese prin ricoşeu, iar de ricoşat, chiar eu îl făcusem să ricoşeze.
- Ce voce frumoasă poţi să ai, mă complimenta Cuc, cît farmec ştii să pui în toate inflexiunile! - continua el, preţuind numai în superlative lectura mea cu voce tare în faţa microfonului; - ai fost magnifică, ai redat perfect tensiunea urmăririi nocturne prin cartierul băncilor din Buenos Aires! - Cita din Ernesto Sábato, alegând cu grijă doar pasajele cu orbii şi cu secta lor ocultă ce ar conduce lumea din peşterile insondabile de sub talpa Pirineilor. Erau tocmai fragmentele care-mi dăduseră fiori la lectură, ondulându-mi pesemne glasul într-un mod neaşteptat.
- Închipuie-ţi, adăugă, că nici nu ne aflăm departe de reşedinţa subterană a acelei secte.
Ne găseam într-un părculeţ din Calafell, seara, pe la 10˚˚. Ca însoţitoare a lui Andrei Cuc ce-mi fusese dat în grijă de către ONOR, mă simţeam datoare să-l scot din când în când la plimbare în oraş. În hotel, pe la piscină, îmi pasă mai puţin de el fiindcă se descurcă foarte bine şi singur. Gândul mi-a fugit la agilitatea cu care se deplasa prin Buenos Aires orbul lui Sábato.
- Prin Bucureşti, reluă Cuc, mă descurc de minune, mă deplasez singur aproape peste tot. Va trebui să-mi arăţi şi pe aici, prin Calafell, câteva trasee ca să nu mai depind tot timpul de tine, vrei?
- Desigur.
M-am trezit că se apleacă şi mă pupă pe antebraţ. O mai făcuse de vreo două ori, dar în mulţime, ca în glumă, exclamând de fiecare dată: "ce piele, Dumnezeule, o nebunie!".
- Ce epidermă, izbucni şi de rândul acesta, ce demenţă!
Simţeam că pune ceva la cale şi-l aşteptam la cotitură.
- De fapt, eu nici nu ştiu prea bine cum arăţi, minţi el. Sunt sigur că pielea feţei e la fel de luminoasă ca pielea braţului... Şi întinse mâna să-mi studieze sau să-mi mângâie obrazul. L-am prins de încheietură:
- Ascultă, Cucule, ştii foarte bine cum arăt. Te-am auzit eu când le cereai unora de pe aici să mă descrie în amănunt. Asta, cu obrazul, e un truc de al tău, recunoaşte! Tehnică veche! Te prefaci că cercetezi figura fetei, o mângâi, ea chicoteşte, atunci îi tragi capul mai aproape şi o săruţi pe buze, am dreptate?
- Cam - admise amicul resemnat şi calmat, după ce schimbase vreo două nuanţe ale feţei până să şi-o regăsească pe cea obişnuită - cam aşa se procedează.
Am semnat un armistiţiu. Trebuia să înceteze de a mai încerca să mă curteze sau să viseze la jocuri erotice. Altfel... Altfel aveam să reduc relaţiile noastre, până la întoarcerea la Bucureşti, la strictul gesturilor formale. Nu fără regrete, părea că a înţeles. Nu m-a sâcâit cu tacticile lui ieftine, dar nu pot să spun că şi-a astâmpărat curiozitatea. Mă ţinea de braţ în drum spre plajă şi simţeam cum încet, încet dosul degetelor lui mi se lipeşte de sân. Apoi cum degetele se răsfiră uşor şi încearcă să prindă cît mai mult din relieful lui. Digitaţia asta de hoţ de buzunare şi-o pregătea dinainte, lansându-se în fel de fel de relatări palpitante cu care să-mi capteze atenţia. Cum nu a sărit niciodată peste cal, nu i-am mai reproşat nimic, îndepărtându-i doar ca din întâmplare mâna aia de pickpocket. Sesiza, dar nu-şi întrerupea povestirea. Dacă ar fi depăşit limita, pregătisem pentru el o punere la punct devastatoare.
A ricoşat oarecum firesc spre Milagros. Ea era colega mea de cameră, Andrei ne vizita adesea. I-am surprins într-o după-amiază aşezaţi pe patul ei, la o oarecare distanţă, şi discutând cu încântare, el într-o engleză impecabilă, ea într-un sabir destul de chinuit. Mâna lui Andrei se tot aşeza pe cuvertură şi se apropia de Milagros. Neştiind ce o putea aştepta, mâna înaintă urmând suprafaţa cuverturii până când, întinzându-se mai serios, atinse mâna ei care nu se retrase. Atunci se deplasă şi compatriotul meu mai aproape. Curând, o ţinea pe Milagros pe după umeri. Râdeau în hohote. Nu zăreau unul din celălalt nici măcar un vârf de ac, dar capetele lor se poziţionaseră de parcă s-ar fi privit. Ochelarii ei nu se uitau tocmai la faţa lui, ci mai degrabă la piept, în schimb, el ar fi privit-o drept în ochi, dacă cetăţeana morenita y graciosa din Torrelavega n-ar fi continuat să ţină fruntea uşor înclinată. Trebuia să urmeze trucul lui Cuc cu pipăitul studios al obrăjorilor porumbiţei în vederea unui viitor zbor comun. Cu un pretext oarecare, am ieşit din încăpere. Când, peste o oră, treceam din nou prin dreptul uşii cu numărul 213, l-am auzit pentru a doua oară pe Faial lătrând.
XIII.
Revăd anevoie cele două săptămâni de iulie de pe Costa Dorada. Ori de câte ori dau să-mi limpezesc memoria, ea e invadată de o revărsare de culori. Contemplu parcă prin apa translucidă a mării, la adâncime, în pădurile de corali, o forfotă de crabi, de peşti roşii şi argintii, de stele de mare, de alge verzi şi vineţii, deasupra coloniilor de polipi, de bureţi, de scoici, de oameni subacvatici. O fumegare subţire, o evaporare tăcută se înălţa de la pământ la cer în vara aceea spaniolă a lui '91, iar undeva, prin invizibilul acestei necuprinse graţii, eu, Eliza Mura, adică aproape nimeni. Eu, simţind abia aici, în Spania, efectele finale ale depresurizării după o viaţă de om nu prea lungă, dar petrecută sub comunism, după o revoltă turbată şi o speranţă nebună, eu cea umflată de mâna păroasă a poporului, băgată la beci şi scoasă la amnistie, deturnată, ostatecă, regulată şi năucită, lăsată din braţe de securitate, îmbrăţişată de caritate, trecută de două ori pe lângă moarte şi tot de două ori având revelaţia ei târzie. Eu, înconjurată de aura mea inutilă de douăzeci şi unu de metri, citind cu voce tare în gol, adică pentru orbi şi încercând să umplu, asemenea lui Lazarillo de Tormes, golurile dintre orbii Europei pe o plajă a Mediteranei. Vorba maică-mii până la urmă: "Liza, Lizuca, nu ştiu cum de numai ţie ţi se-ntâmplă toate astea?! Lizuca mamii, stau şi mă gândesc de-nnebunesc şi tot nu pricep."
E mai mult un miraj vara aceea. Dintr-o cursă pe tandem de la Calafell la Tarragona, îmi amintesc mai degrabă fumul rotirii spiţelor de la cele două biciclete. Pe una o conduceam eu, având pe şaua din spate un orb robust, un finlandez parcă, pedalator experimentat care mă scutea de mare parte din efort. La cârma celuilalt tandem, o însoţitoare a grupului, una azafata, cea mai bună prietenă a mea, Lurdes, cu talia ei zveltă de alergătoare de semifond, iar pe locul din spate, un polonez sau un ceh sau un neamţ, nu mai ştiu. Îmi amintesc însă şi acum cu spaimă şerpuirile şoselei pe ţărmul mării şi micile golfuri ţâşnind surprinzător de nicăieri, din lumina halucinantă a zilei şi ameninţând să se strecoare sub roţile bicicletelor. Apoi Tarragona cu palmierii şi cu duzii săi, cu trunchiuri de măslini atât de contorsionate că-ţi pierea îndată curajul de a le mai estima vechimea.
Decât cursele pe bicicletă, mai limpezi îmi apar escapadele pe mare. Cu barca din fibră de sticlă a lui Nandez care nu se despărţea niciodată de un câine ghid, un labrador. Organiza zilnic echipe de câte patru, cinci vilegiaturişti pe care-i lua pe mare cu barca sa. A venit şi rândul meu împreună cu Andrei, Milagros şi o familie de italieni, orbi amândoi. La cârma bărcii stătea Lurdes. În larg, acolo unde nici un obstacol nu avea cum să-i mai stea în cale, Nandez a preluat el comenzile. Ne-a scos şi mai spre larg. La o depărtare destul de sănătoasă de ţărm, ni s-a dat câte o vestă de salvare, un chaleco, şi am fost lăsaţi să înotăm în preajma bărcii. Nici Nandez, nici Lurdes nu au coborât. Mi s-a spus mai apoi că, dacă i-ar fi văzut dispărând, labradorul care până atunci moţăia la pupa, s-ar fi pus pe lătrat şi pe sărit în apă. Marea era liniştită, o oglindă fără sfârşit. Pe suprafaţa netedă a apei, vocile se propagau instantaneu, auzindu-se supărător de clar şi se dizolvau îndată în depărtare, de nimic oprite, nici întoarse. Înotam în jurul celor patru vacanţişti exuberanţi, bătându-i la cap să nu ia distanţă prea mare faţă de barcă. La un moment dat, Lurdes îmi face semn să urc la bord, iar orbilor le cere să rămână grupaţi până când barca se va întoarce dintr-o tură prin zonă. În barcă, o văd pe Lurdes dând din nou din nişte degete, iar altele apăsându-şi-le pe buze în sensul că psst, nici o vorbă. După ce a ambalat motorul, a adăugat:
- E o mică glumă a lui Nandez: ne învârtim puţin pe aici, sunetul se deplasează foarte înşelător pe suprafaţa mării, apoi ne oprim la o oarecare distanţă ca să-i urmărim ce fac. Îi relatăm totul lui Juan Fernandez, ce zici, nostim, nu?
Nu, gândeam eu în sinea mea, dar am dat vag din umeri: fie! Va să zică, orbul cel mare, şeful, făcea experimente pe seama cecităţii alor săi... Bravos, naţiune! Experiment, într-adevăr, fiindcă asta nu era glumă. Semăna cu slobozirea unor peşti captivi într-un acvariu larg ca, prin pereţii de sticlă, să poată fi urmăriţi de ce sunt în stare. Ba mai degrabă aducea joaca asta cu soarta unor lilieci vărsaţi într-o noapte fără obstacole, într-un spaţiu fără repere din care să li se întoarcă emisiile sonore în timpane. Aşa şi cu cei patru orbi ai noştri: le dădusem drumul în apă, le stătea la dispoziţie toată Mediterana, n-aveau decât să se orienteze, erau infinit de liberi.
De la o vreme, i-am văzut agitându-se. Au râs ce au râs, apoi au început să ne strige, să fluiere, să imite cucuveaua. Nu păreau prea îngrijoraţi, îşi supuneau la probe emisiile vocale văduvite de ecouri. Mă înţelesesem prin semne cu Lurdes că în trei minute ne vom face simţită prezenţa, prefăcându-ne că sosim de mai departe. Ne găseam la vreo o sută de metri de ei. Mă furase lumina, lumina care pătrundea în apă. Căutam să desluşesc ceva dincolo de straturile de mare străvezie, dincolo de hotarul de la care adâncul prinde să se întunece, când Lurdes mă strânse de braţ, indicându-mi un punct pe oglinda orbitoare a apei. Da, am surprins-o pe Milagros scuipând apă, capul ei scufundându-se, ieşind îndată la lumină şi muşcându-l pe Andrei. Camaradul meu de vacanţă internaţională o ţinea strâns în braţe. Obrazul ei se lipise de al lui. Aşa îmbrăţişaţi, unduiau înainte şi înapoi ca un leagăn, se roteau încet. Dacă Lurdes nu ar fi insistat cu semnele şi cu stridenţa ochilor ei negri insuportabil de ficşi şi de speriaţi, poate că n-aş fi sesizat noutatea: îşi legaseră vestele de salvare cu plutele pe spinare, iar la piept doar cu curelele ca să nu le stânjenească îmbrăţişarea. Milagros reveni cu faţa spre noi, cu bărbia sprijinită pe umărul lui Andrei, cu o încordare neobişnuită în orbitele goale, în pleoapele crispate asupra globilor mărunţi ca asupra unor prăzi. Lurdes îl strânse pe Nandez de mână şi-i apăsă două degete pe buze. Trăiam cu spaima ca nu cumva labradorul aţipit sub bancheta de la pupa să viseze vreo mâţă şi să sară lătrând de la locul lui.
Andrei şi Milagros se chinuiau să facă o dragoste după capul meu imposibilă, la limita înecului, menţinuţi pe linia de plutire doar de vestele de salvare. De la o vreme, se părea că cele două reţele de plute lipite de spinările lor îi împing unul într-altul, dându-le o ondulaţie calmă şi continuă de perpetuum mobile imemorial din logica şi lipsa de logică a peisajului. Se credeau şi se simţeau singuri, cu suta de metri de apă sub ei, cu marea nesfârşită de jur-împrejur, cu soarele sprijinindu-se drept pe creştetele lor, cu lumina aceea atotputernică revărsându-se de pretutindeni, chiar şi din orbitele ca şi goale ale lui Milagritos. Mi-am împletit degetele cu ale lui Lurdes şi ni le-am strâns când am recunoscut amândouă, pe faţa tinerei oarbe, aureola juisării. Pleoapele ei, încleştate parcă, devorau îndelung globii oculari piperniciţi, ascunşi dedesubtul lor, ca apoi întregul ei chip să se destindă într-o frumuseţe imobilă, de icoană, în contrast şocant cu tensiunea dinainte. Pe viu, nu mai văzusem niciodată aşa ceva pe faţa unei femei, iar secvenţele din filme, trucate sau nu, nu le puneam la socoteală. Înaintea ochilor mi-a ţâşnit de nicăieri chipul Amaliei. Oare? Aş fi putut eu, numai eu să văd una ca asta pe faţa ei?
Barca zăcea în continuare pe luciul apei ca un animal mort. Era cît pe ce ca, tocmai eu, să-i trădez prezenţa. Pe deplin satisfăcut, Cuc se apucase să cânte cît îl ţinea gura, în cel mai oriental grai al neolatinei noastre orientale: "Trandahir di la Moldova,/ te-am iughit la Barcelona,/ lunca-i luncă, iarba-i verde..." Greu m-am stăpânit să nu izbucnesc în râs. "...ce-am iughit nu se mai veeede", îi dădea înainte Cucul de Bucureşti şi avea dreptate: nu vedea ce iubea, dar iubea, nu se lăsa, de lume nici că-i păsa.
Lurdes mi-a întins o pereche de vâsle, a luat şi ea altă pereche şi s-a apucat să lopăteze, îndemnându-mă să fac la fel. A ridicat apoi una din rame ca să apese cu ea claxonul. Labradorul a sărit de sub banchetă, Juan Fernandez s-a deşteptat şi el din toropeală, iar barca a ajuns în preajma celor patru abandonaţi.
- Am hotărât să folosim vâslele ca să ne întărim musculatura, a proclamat Lurdes.
- Aţi ajuns departe? vru să ştie Milagros.
- Foarte departe. Prinde-te de mâna mea şi urcă la bord!
Pe drumul de întoarcere spre ţărm, noi, cei rămaşi în larg pe punte, va să zică echipajul, adică Lurdes, Nandez, eu, câinele nu am emis un sunet. Italienii păreau şi ei istoviţi. În schimb, lui Milagros şi lui Andrei nu le tăcea gura. Povesteau întruna cît de frumos au înotat ei şi cum s-au scufundat, cum erau să-şi piardă vestele de salvare după ce le-au desfăcut ca să nu-i încurce la scufundare.
- Si, mi chaleco perdido, nos chalequitos perdidos, verdad Andrès?
Vorbise Milagros. A vorbit şi Nandez - interesat nevoie mare de ce s-a întâmplat acolo, în larg. Noroc că Milagros şi Andrei nu-l prea auzeau, aveau ei de debitat altele şi altele. Le inventau prodigios, potrivindu-le ca pe nişte piese de domino aflate la îndemână. Erau inspiraţi, transfiguraţi.
- Nandez, minţi şi Lurdes, am văzut un animal ciudat în apă... Da, mă temeam să nu fie rechin, dar...
- Rechin? Aici, la noi? Imposibil, ce-ţi trece prin cap?
- Scuză-mă, a fost prima reacţie, de fapt, am intrat în panică şi am văzut apoi că era.... era o broască ţestoasă uriaşă, da, da, o broască, a văzut şi Eliza...
- Da, am sporit şi eu minciuna. Se apropia de noi nu prea ştia ce să facă. A stat puţin locului după care s-a scufundat.
A fost mai greu când şeful ne-a cerut să-i descriem în detaliu broasca aceea, dar ne-am descurcat. Era să ne frângem gâtul la culoarea carapacei despre care Lurdes a hotărât că fusese cam galbenă. Eu m-am fofilat, pretinzând că nu ştiu cum să definesc în spaniolă culoarea aceea. Lurdes mi-a arătat pumnul.
- În rest, am adăugat, avea cap, avea labe, dădea din ele, iar când s-a scufundat, culoarea carapacei se tot schimba, devenea tot mai întunecată. Ce mai, şi noi am fost sub impresia unui şoc!
Aveam dreptate. Amorul acela contorsionat dintre cei doi orbi atârnaţi în veste de salvare mă năucise. Nandez însă n-a aflat nimic despre asta, nici de la mine şi nici de la Lurdes. Îi dădeam înainte cu broscoiul şi cu culoarea lui nedefinită, cam galbenă sau pe aproape.
- Verde n-avea cum să fie, mă linişti prietena mea mai târziu, verzi-ruginii sunt alea mai mici, de uscat ca să se poată confunda cu frunzele.
XIV.
- Hai să ne-mbătam, m-a invitat Lurdes în aceeaşi seară, pe la 11˚˚, în dreptul recepţiei de la Gloria. Cei mai mulţi turişti sunt pe la camerele lor, iar alţii pe terasă. Beau bere şi mănâncă bikini, ştii, sandvişurile alea mici, adică doar dintr-o jumătate de pâine. Sunt liberă să nu le port de grijă pentru că mă suplineşte o suedeză. M-a văzut căscând şi a tot insistat s-o las să-mi ţină locul. Cred că are un aranjament. Hai cu mine la Ojos negros, e pe faleză.
Ne-am dus. Am băut sangría. Nici ca femeie nu te poţi îmbăta din sucul ăsta de fructe amestecat cu vin dulce. Lurdes a comandat atunci un cocktail cu rom, cu porto şi cu fructe glasate şi deglasate. În zece minute, ochii ne străluceau ca la pisici şi râdeam din senin de orice.
- Ştii, începu ea, când i-am văzut pe ăia doi în apă că se mişcă ciudat, m-am temut că vreun peşte răpitor dă să-i tragă la fund. Apoi, m-am mirat că nu-i aud ţipând şi era să ţip eu. Abia cu al treilea sau al patrulea gând mi-am dat seama că, în poziţia în care se aflau, el o pătrunsese, iar acum luptau amândoi să-şi sincronizeze mişcările. Aveau nevoie de mişcări scurte, iar ei o cam luaseră razna. Cred că e greu de continuat în condiţiile alea, cu apa lunecând sub tine, tu fără punct de sprijin, bărbatul precipitându-se să te sărute, trăgându-te cu capul sub apă, tu nevoită să scuipi tot timpul, pffu! Aşa făcea la început şi biata Milagros, înghiţea la apă şi o scuipa. Românul ăla al tău nu pricepea nimic, o ţinea tot înainte. Mă mir că până la urmă şi-au armonizat mişcările şi s-au descurcat. Ştii când am sesizat că nu se joacă? În clipa în care am zărit ceva roşu în pumnul strâns al lui Milagritos... E un slip foarte fin, i l-ai remarcat? Mai ia din cocktail. Îl chem pe camarrero să-i comand câte o porţie de mejilones.
Îmi defilau şi mie pe dinainte aceleaşi imagini. Căutam să le alung urmărind de-a lungul coastei, spre sud, jocul a mai multe faruri. Unul pulsa destul de aproape, albastru spre argintiu, un fascicul tăios, energic. Următorul emitea în registru de verde, apoi altul scânteia alb undeva, mai spre larg, iar departe, pesemne în capătul unui promontoriu, cel mai slab dintre ele îşi alterna luminile galbene. Lurdes reluă:
- La voi, en Romania, există obiceiul ca nou-născuţilor să li se dea nume de locuri sfinte, de mănăstiri, de evenimente biblice? Nu aveţi fete care să se cheme Purificacíon, Concepcíon? (Am tradus îndată aceste nume prin Curăţire şi Zămislire.) Ei bine, eu, Lurdes Novillo Pascual îmi trag numele de la locul ăla de pelerinaj din sud-vestul Franţei, de la Lourdes. Fireşte că pronunţia numelui meu, după cum observi, e hispanofonă, dar tot de la aventura sărmanei Bernadette Soubirous provine, copila căreia Sfânta Fecioară i s-a arătat şi i-a spus: "Yo soy la Inmaculada Concepcíon". Ce zici?
Nu aveam nimic de zis. Bănuisem eu ceva în legătura cu numele ei. Am zis însă ceea ce spune snobul mediu în asemenea împrejurări:
- Interesant!
- Puţin spus. E fascinant, draga mea, fascinant! La izvorul din grota aceea de lângă Lourdes, s-au produs până acum mii de vindecări miraculoase, nu una, nu zece, mii! Nu am fost niciodată acolo. Trebuie să ajung într-o bună zi. Mii de miracole! Până şi biserica a admis ca miraculoase câteva zeci de tămăduiri. Unii pretind că Fecioara i-ar fi vorbit atunci lui Bernadette în graiul din partea locului, alţii cred că i s-a adresat în catalană. Te plictisesc?
Nu mă plictisea deloc. Făcusem probabil o mutră visătoare fiindcă scormoneam prin memorie după crâmpeie de cunoştinţe despre Lourdes. Subiectul m-a obsedat multă vreme, aşa că, mai târziu, am căutat, m-am interesat, am citit că apariţia Sfintei Fecioare la Lourdes se produsese în 1858, la patru ani după ce Papa pronunţase dogma Imaculatei Concepţii. O vreme, după minunata arătare şi după primele vindecări în apa izvorului, Napoleon al III-lea a poruncit poliţiei să blocheze grota.
- Vii cu mine la Lourdes? mă întrebă Lurdes.
- Chiar mâine aş veni, dar vezi tu, viza pentru Franţa...
- Voi, ăştia din Est aveţi nevoie de viză şi pentru Paradis. Vino cu mine pe mare!
Am plătit şi am plecat să furăm barca lui Nandez. Două parâme lungi legate la ţărm de câte un pilon, iar la câteva zeci de metri în mare ancorate în nisip cu o greutate de piatră, delimitau perimetrul de scăldat al coloniei noastre de vacanţă, ajutându-i realmente pe orbi să-şi fixeze repere în orientare. De una din aceste parâme stătea amarată barca lui Nandez. Cu sandalele în braţe şi cu măruntele valuri ale miezului de noapte sărutându-ne pantalonii scurţi şi nu numai, am ajuns la barcă şi ne-am săltat înăuntru. Lurdes se pricepea s-o dezamareze. Hotărâsem iniţial să vâslim până mai spre larg ca să nu atragem prea mult atenţia, însă, cu aventura în faţă, răbdarea o părăsise pe prietena mea, drept care porni motorul şi acceleră. Un far de la proră, nu prea mare, mai degrabă o fază mică de automobil, ne lumina calea.
- Africa, striga Lurdes navigând totuşi spre est, Africa... cum ziceau ăia, tu trebuie să ştii, că voi, ăştia din Est, aveţi cultură multă...
- Cine?
- Săpau unii în Pennsylvania după petrol prin secolul trecut, hotărâţi să ajungă pe partea opusă a scoarţei Pământului. Aveau alături şi o pancartă cu sloganul lor...
- "Infernul sau China", am citat eu într-o străfulgerare a memoriei.
- Ţi-am spus eu - şi Lurdes ambală motorul -, ţi-am spus că voi, est-europenii aveţi cultură multă! Ce faceţi cu ea?
Nu mare lucru, i-am răspuns în gând. Cu un an în urmă însă, m-aş fi arătat extrem de indignată de curiozitatea ei. Lurdes nu aştepta de fapt nici un răspuns. Se simţea în al nouălea cer turând motorul şi despicând ca o săgeată marea şi noaptea de iulie. Zăream pe ţărm, pe lângă cele patru faruri reperate de pe terasa de la Ojos negros, altele două palide spre sud şi unul albicios în direcţia opusă, spre Barcelona. Adevărul este că nici unul nu mai părea verde sau albastru, spectrul lor vira spre alb şi spre gălbui. Cele câteva stele se îmbibaseră parcă de aceeaşi paloare. Lurdes a micşorat viteza, începând să se rotească în cerc. Mi-era frică. Nu i-am spus-o şi nu cred că mă citise când a oprit barca.
- Încă puţin, Eliza, şi farurile nu s-ar mai fi văzut. E curbura aceea a globului terestru, aşa că, mai în larg, marea se ridică între tine şi ţărm, ce crezi?
Habar nu aveam de asemenea poveşti şi i-am spus-o. Nu era ora mea, ci a ei. Avea chef de vorbă, de aventură, de dracu’ mai ştie ce fiindcă, stingând motorul, a stins şi farul. Am încremenit în întuneric, în mijlocul mării. Nu se putea vorbi de beznă. Apa dădea un luciu discret, în depărtare se zăreau farurile, pe cer două, trei luciri, dar ne găseam prinse în substanţa nopţii. Dispăruse şi dâra groasă de spumă de la pupa care-mi dăduse vaga senzaţie a unui fir în derulare legându-mă de ghemul uscatului. În absenţa motorului, tăcerea se năpustea din toate părţile. Lurdes o sparse:
- Cred că am trecut drept prin mijlocul locului unde au făcut dragoste Andrei şi Milagros la amiază. Sper că am tăiat în două perimetrul acela.
- De ce crezi asta?
- Uite aşa. Vezi tu, Eliza, tu eşti o fată superbă, o comoară, un cariño... dar eu habar nu am cum arată ţara aia a ta din Europa de Est. Nu am nici o reprezentare a ei. Ei bine, de acum înainte, ori de câte ori voi da de numele ei, am să revăd scena cu conaţionalul tău ţinând-o în braţe în mijlocul mării şi penetrând-o, mai s-o înece, pe fata aia din Asturias. Serios! Uite, chiar şi acum când nu e nevoie să închid ochii, am destul întuneric, zic: Romania, Bucharest sau Budapest şi văd două capete, unul de bărbat, altul de femeie ieşind din apă şi scufundându-se, ivindu-se iar deasupra, iar dispărând, dar făcând ceva însemnat şi nevăzut în adânc, ceva plin de convulsii...
Parcă vedeam şi eu patria sub chipul unui futai imemorial ieşind cu capul din baltă şi cufundându-se la loc în speranţa unei reapariţii viitoare. Confuzia Bucharest-Budapest care ne aruncă de obicei în aer nu mă pişcase deloc. Întunericul însă şi, de jur-împrejur, nemărginirea mă nelinişteau serios. Preferam s-o aud pe Lurdes vorbind, debitând orice.
- Şi ce-ţi mai închipui tu, în legătură cu noi, ăştia din Est?
- Hm, mai nimic afară de Romania voastră subacvatică. Crede-mă, nu-mi mai pare nespus de rău că nu am costumul de baie pe mine. Mă dezbrac în pielea goală şi sar puţin în apă. Tu mă aştepţi aici, ţii barca, după care schimbăm rolurile, tragi şi tu câteva ture de înot.
- Să nu mă laşi, i-am cerut prinzând-o de braţ, pe întunericul ăsta, n-aş suporta...
Rîsul ei de copil, în cascade suna şi el ca o minune de la Lourdes.
- Care întuneric? Uite două vapoare: primul cred că se îndreaptă spre Valencia, al doilea spre Castellon de la Plana... sau spre Cartagena, cine ştie?
Într-adevăr, departe, în înaltul mării, două mănunchiuri de lumini înaintau încet spre sud. Am privit şi în partea opusă. Farurile erau tot acolo, dar parcă mai firave. Număram când mai multe, când mai puţine. Nu-mi mai ieşeau la socoteală şapte, numărul maxim pe care-l desluşisem până atunci. Camarada mea de aventură nu tremura deloc, nu sesiza nimic, nu adulmeca nici o primejdie. Sărea de la un subiect la altul, făcându-mă să bănuiesc că tocmai pentru asta mă abătuse în largul Mediteranei.
- Uitam să-ţi spun, Elizita: după isprava de astăzi, lui Andrès nu-i mai tăcea gura. L-am condus după cină până la bar. Mi-a mărturisit că ştie despre mine cum arăt, că aş fi "lovely", dar că-l interesează cum arată şi alte colege de ale mele, azafatas. Marta, de pildă, Isabel şi Mercedes. L-am rugat să se intereseze din alte surse sau să le întrebe chiar pe ele ori, am adăugat, să le cucerească şi, la experienţa lui, îşi va da seama singur. A cedat în privinţa Martei şi a lui Mercedes, dar a insistat să i-o descriu pe Isabel. I-am descris-o cu plăcere, fiindcă fata e încântătoare, nu? Ştii ce m-a întrebat compatriotul tău? "E mai frumoasă Isabel ca Eliza?..."
Ceva mai aproape de noi, apărură luminile altui vas. Am făcut-o atentă.
- Ăsta merge cu siguranţă la Cartagena. Ţi-am spus că sunt din Cartagena? Am să-ţi povestesc. Dar ştii ce i-am răspuns lui Andrès? I-am declarat că Eliza e mai frumoasă decât Isabel...
- Ei, Lurdes, m-am alintat şi eu mai stingând din frica aceea difuză din largul nopţii.
Se stârnise o briză. Valuri mici clipoceau în bordajul bărcii. Era două şi jumătate. A înţeles şi ea că era momentul să ne întoarcem.
Cinci minute mai târziu, simţeam amândouă că nu vom fi în stare niciodată să ajungem la ţărm. Lurdes încercase să pornească motorul. Mai multe sforăituri ale maşinăriei în gol. Apoi, concluzia inevitabilă: se terminase benzina. Fără motor, nu aveam nici far. Lurdes începuse să-şi piardă calmul. Zgâria întruna tribordul, îl ciocănea cu nervozitate. Şi eu mi-l pierdusem, dar nu apucasem să deschid gura. Am deschis-o când mi s-a părut că nu mai văd nici un far.
- Sunt vreo patru sau cinci, mă linişti Lurdes.
- Unde?
Nu le vedeam. Am mai clipit de câteva ori şi, încet-încet, luminiţele lor au prins a se profila dinspre capătul lumii, pâlpâitoare, nesigure, aproape nişte năluci. Vântul se înteţea. Eu am fost cea care a luat mai întâi în mână vâslele, dar m-am pornit să împing apa îndărătul meu.
- Nu, m-a oprit Lurdes, nu aşa.
Îşi revenise din spaimă. S-a instalat la pupa, vâslind înaintea ei şi avansând cu spatele. Am procedat la fel. Ne dădea curaj fosforescenţa siajului, fiindcă altfel, barca despica o masă întunecată, vânătă-indigo, o nebunie. Farurile nu se apropiau. Au fost vorbele schimbate cel mai des: câte faruri vezi? Eu zăream cinci, ea şase, apoi tot ea vedea numai patru, iar eu şapte între care două roşii pe care nu le ştiam. Calafell trebuia să se găsească mai aproape de farul albastru, dar culoarea asta se topise o dată cu seara trecută. Vântul sufla tot mai tare dinspre nord. Eram sigură, dar nu scoteam o vorbă, că ne împinge în direcţie opusă. Lurdes rosti deodată mai tare ca de obicei:
- Şi când te gândeşti că port numele unei aşezări făcătoare de minuni, ha, ha, ha!
Farurile se lipiseră de linia orizontului, îndepărtându-se odată cu ea. Uneori nu le mai zăream. Marea începuse să onduleze, iar valurile le mascau pentru o clipă pulsaţiile. Am hotărât să vâslim încet, căci ne simţeam la capătul puterilor. Pus la încercare de mai multe ori, motorul dădea acelaşi răspuns îndărătnic. Vâsleam de o oră cu impresia că nu înaintam aproape deloc. Dacă vântul nu s-ar fi întors să sufle constant dinspre ţărm, poate că am fi decis să ne oprim şi să aşteptăm zorile. Aşa, în caz că rămâneam pe loc, briza asta ne-ar fi purtat din nou spre larg.
- Rema - strigă Lurdes - remamos!
La lunecarea de pe o creastă de val, imperceptibilă în punctul în care ne aflam noi, farurile au devenit brusc foarte limpezi. Navigam pesemne spre sud-vest, mai degrabă în direcţia unuia din cele galbene. Eu însă vedeam, mult mai aproape decât gămăliile farurilor, nişte mase din ce în ce mai lăbărţate, mai ameninţătoare ridicându-se din întunecimea cu luciu bizar a apei. Ameţeam. Voiam să-mi masez ceafa, dar nu puteam să las lopeţile.
- Rema, Elisita, rema ahora! - o auzeam strigând pe Lurdes.
- Ce-ai spus?
- Nada. Remamos!
A fost o minune când am dat de bărcile unor pescari, undeva, la sud de Calafell. Nu le venea să creadă că ne văd târându-ne din larg, fără lumini, fără zgomot. Se aşteptau să dea de nişte negri, nişte africani în tentativa de a debarca clandestin. Ne-au umplut tancul cu benzină, remorcându-ne până la funia de demarcare a perimetrului nostru de baie. Au înghiţit pe nemestecate povestea noastră cu dorinţa de aventură nocturnă pe mare. Nu ne-au întrebat decât un singur lucru, de fapt, mi s-au adresat mie:
- Te cunoaştem de undeva, unde crezi că ne-am mai văzut?
- Ciudat, vin de departe, din estul Europei, de foarte departe.
- Curios... parcă te-am văzut nu demult. Poate semeni mult cu vreo actriţă. Adios.
Lui Lurdes nu i se părea că aş semăna cu vreo vedetă spaniolă din artele spectacolului ori cu vreo animatoare de televiziune.
- Eşti o fată frumoasă, Eliza, iar frumuseţea dă naştere la multe analogii. Ştii ce spunea Andrès ăsta al tău din pricina căruia era să rămânem noi în larg? Spunea că e sigur că eşti cea mai frumoasă şi că el are un singur vis în viaţă: să aibă o iubită care să arate superb, cu care să poată şoca pe toată lumea. Iubite foarte atrăgătoare care-l vizitau acasă, din astea pretinde că a mai avut. Dar acum îşi doreşte una cu care să se arate în public, să nu se mai creadă că nu este egalul tuturor.
Lurdes îmi relată toate astea în dreptul camerei sale de la hotel. Era cinci şi jumătate dimineaţa. Auzi ambiţie la Cuc, egalitatea!...
XV.
Da, viermele egalităţii. Mai bine zis, mai mulţi viermi îl rodeau cumplit pe băiatul ăsta ca-n după-amiaza aceleiaşi zile, de pildă, la Cazinoul San Pedro de Rivas din Barcelona. Catalanii spuneau San Peret de Riber. Acolo chibzuise Nandez că ar fi bine să ne ducă. Pentru noi, est-europenii, era o adevărată tortură. Jocurile mecanice ţăcăneau, oglinzile străluceau, monedele zornăiau, curgeau cascade de pesetas. O femeie la vreo treizeci şi cinci de ani câştiga întruna. I-am urmărit faţa: nu tresărea. Încremenise-n încordare ca în faţa sursei unei spaime de unde se aştepta oricând la un atac. M-a surprins că purta cercei de argint, nu de aur ca mai toate urechile feminine spaniole. N-o fi fost din partea locului, mai ştii?!
N-am izbutit s-o contemplu mai îndelung din pricina lui Cuc. Se tot învârtea pe lângă mine, nu contenea cu întrebările: cum funcţionează maşinăriile, cine joacă dintre ai noştri, adică din grupul de vacanţişti.
- Nişte italieni, i-am răspuns.
- Şi cine încă?
- Nu mai ştiu.
- Ia vezi, te rog!
Ca să scap de el, am intenţionat o clipă să joc o monedă de 500 de pesetas, un duro. N-ar fi fost mare lucru, dar am renunţat şi am hotărât să ies. A ieşit după mine. În grădina cazinoului, antropomorfe erau numai statuile şi feţele est-europenilor: unguroaicele, o violonistă din Gdinia, ruşii, bulgarul Kirilov, cel mai arătos dintre toţi vacanţiştii, şi două fete din Praga. Întregul lagăr, după cum inspirat spusese Jdanov şi nimeni nu mai îndrăznise să-l corecteze, lagărul nostru socialist. Lagărul îşi număra monedele, făcând haz de necaz. Cel mai înstărit era rusul Denis care a şi făcut invitaţia la o bere. Haz mare din nou. Cu toţii l-au sfătuit să se abţină, dar ideea am găsit-o binevenită, urmând ca fiecare să plătească pentru sine. Nici nu ne-am urnit bine din loc că am zărit-o pe Milagros cu Faial învârtindu-se în cerc la ieşirea din cazino, ca îndată câinele s-o târască de-a dreptul spre Andrei.
- Spune-i că nu sunt aici, îmi şopti Cuc.
M-am înfuriat atât de tare încât l-am luat de mână şi i l-am predat pachet lui Milagros. Nici n-ar fi avut şanse să scape deoarece câinele prinsese deja să-l simpatizeze şi se îndrepta dând din coadă spre el ca spre un al doilea stăpân. Halal principiu al egalităţii la Cuc al meu! Nu egalitate voia el, ci publicitate la braţul unei femei frumoase, visa să epateze, să demonstreze că el, mă rog, e capabil de performanţă mondenă superioară, răsunătoare. Ambiţiona să şocheze, îl chinuia morbul notorietăţii. Bineînţeles că acum, la braţul unei fete oarbe, călăuzit de un câine şi în bătaia privirilor altora, priviri rezonabile de altfel, nu avea cum să se simtă la largul său. Asta nu însemna că Milagros, pe care nici el nu o vedea la propriu, nu redevenea apetisantă pentru el între patru pereţi ori în largul mării, departe, credea dumnealui, de pânda ochiului.
La terasa din apropierea cazinoului, şi-a continuat numărul: vorbea întruna englezeşte. Se adresa evident oricui, dar nu lui Milagros care nu ştia decât spaniola. Nu contenea să facă observaţii, să emită judecăţi despre orice şi oricând. Se lansase şi în nişte glume destul de reuşite, râdeau mai ales ruşii care pricepeau cel mai puţin din engleza lui. Şi a ţinut-o tot aşa până când, Milagros, simţindu-se singură, m-a rugat să-mi schimb locul ca să mă mut lângă ea. Luată de curentul conversaţiei cu Milagros, nici n-am băgat de seamă când a pornit Cuc a le vorbi celorlalţi despre rolul său în lansarea presei libere din România. Relata episodul pe care-l cunoşteam şi eu de la Filip, cel cu dactilografierea manuscrisului primului număr din Alarma în noaptea de Ajun a Crăciunului lui '89.
- Rafale de mitraliere, sublinia Cuc, dar şi rafalele maşinii mele de scris, nu voiam să cedăm!
- Oh, făcea violonista poloneză acoperindu-şi ochii cu palmele, oh!
Cuc n-a omis din povestire nici episodul dintre el şi o studentă, acolo, sub banchetă sub rafale, sub camuflajul unei pături în fereastră, altă pătură la streaşina banchetei, totul în engleză, în prezenţa noii sale iubite spaniole care, nepricepând o iotă, îmi turna înainte istorii despre obiceiurile lui Faial. Va să zică, asta înţelegea Andrei prin egalitate: să le fie limpede tuturor că el este în stare să cucerească femei frumoase, tinere, valide şi că episodul cu Milagros nu ţine decât de mofturile unei aventuri de vacanţă. Vina e a verii, a Mediteranei. Era într-o formă din ce în ce mai bună, încântat şi sigur că isprava lui revoluţionară de sub banchetă nu trecuse neobservată. Bulgarul îi pusese câteva întrebări: ce fel de banchetă, de care pătură, ce fel de întuneric, de care rafale... Mai puţin ce fel de fată, dar se acumulaseră suficiente elemente de decor spre a asigura memorabilitatea scenei. Putea să revină liniştit la acea noapte sub camuflaj şi la maşina lui de scris fără de care presa românească ar fi arătat, dacă nu cu totul altfel, măcar sensibil diferit de felul în care se înfăţişa ea la ceasul acela.
- Deci, eşti ziarist, conchise pragheza Pavla, nouăsprezece ani, proaspătă, oarbă şi frumoasă, alpinistă în grupuri de alpinişti, chiar şi prin Munţii Rodnei.
Ziaristul nostru confirmă, precipitându-se a modestie şi dându-i conversaţiei un bobârnac care o devie în altă direcţie, pentru ca tot el, românaş mioritic, să se lanseze într-un flirt cu unguroaicele, prinzând a le cânta ălora "Virăgom, virăgom". A mărturisit apoi că în afară de "nem tudom" şi de câteva înjurături pe care le ştia tot bucureşteanul, habar n-avea de maghiară, dar melodia asta-l gâdilase plăcut, aşa că-i învăţase cuvintele pe de rost, deprinzând în mare şi sensul versurilor. "Viragom, viragom - fredonau, încinse o dată cu el, Zsuzsa şi Kati - feher viragom..."
- Gom, gom - se auzea ca un ecou şi bulgarul Kirilov - gom, gom, gom.
Ruşii dădură berea peste cap, zâmbind cu jale la golul din pahar ce rima perfect cu cel din buzunare. Am scos atunci el duro pe care voisem să-l joc la cazino şi am mai dat un rând.
- Gom, gom! întâmpină Kirilov iniţiativa.
Aş fi dat şi rândul următor, numai să pot surprinde încă o dată lucirea de admiraţie crispată din privirea praghezei cu ochi teferi.
Între timp, Andrei îşi aduse aminte brusc de Milagros. Mi-am dat seama de asta fiindcă a început pe neaşteptate să mângâie câinele. Faial mârâi, pesemne că simţise el ceva. Cuc se prefăcu a nu sesiza şi se lansă, într-o englezească şi mai energică, în tentativa de tălmăcire a Poveştii poveştilor:
- La noi, în România, începu el, există un lan de porumb în care nu cresc ştiuleţi, ci cu totul altceva!
Faial lătră.
- Ce i-ai făcut? - opri Milagros intrarea triumfală a Cucului în fabulosul lan de porumb.
Mi-a părut rău. Atenţia mea se aşezase deja la pândă să capteze formula prin care va descrie Andrei în engleză organele "belite şi răzbelite în toate părţile!" Când ne-am ridicat de la bere, Kirilov a venit la Cuc.
- Şi cum ziceai că arată porumbul ăla de la voi? Creşte, cred, şi la noi, în Balcani.
- Ba nu creşte, i-o reteză carpatinul meu compatriot, n-aveţi voi aşa ceva!
Aproape că m-a speriat vehemenţa acestui naţionalism al falusurilor de pe strujeni. Nu însă şi pe bulgar căruia nu de verdele porumbului îi ardea, ci, dracu’ ştie prin ce intuiţie, tocmai de funcţiile vrăjite ale ştiuleţilor. M-a luat liric, ca la noi, la porţile Orientului:
- Ce picioare de zăpadă, ce zăpadă din Carpaţi!
A urmat un fel de uguit în urechea mea stângă, uu-uu, după care, din nou: "Ce bine e să cazi de pe schiuri în zăpadă, ce frumos e în Carpaţi!".
Stilul ca stilul, puştesc, puţoist, dar nu pentru asta m-am smuls abrupt de lângă Kirilov, reluându-mi meseria, adică atârnându-i pe Andrei şi pe Milagros de braţele mele pentru a-i conduce, nu. Ia te uită, îmi ziceam, un bulgar, ce pretenţii! Cu toate că acest Vasil Kirilov era cel mai arătos dintre toţi vacanţiştii noştri, jucând, ca şi mine, rolul de Lazarillo de Tormes, de însoţitor, de servant al timpului liber al orbilor. Se simţise însă vexată maimuţa europoidă din mine. Adică cum? S-accept să-mi facă curte un balcanic? Moi? Jamais!
Mai scosese din mine capul şi Cucul. Cuc Andrei, cu alte cuvinte, în braţe cu principiul egalităţii. Parcă semănam. Oare dintotdeauna sau doar din momentul aterizării cu acelaşi avion la Barcelona?
Kirilov, poate spre inavuabila mea dezamăgire, n-a progresat prea mult în arta curtării. A omagiat şi în zilele următoare aceleaşi zăpezi din Carpaţi, aşadar, tot picioarele mele, dar pe acelaşi ton şi cu inflexiunile aceleiaşi complicităţi levantine. De data asta am zâmbit. Creşteau şi la Bulgaria lanuri de păpuşoi blagoslovit. Încurajat, m-a privit în ochi şi m-a întrebat ceva în legătură cu cerul de deasupra crestelor Carpaţilor. Amuzant şi înduioşător, dar n-am mai zâmbit ca să nu par ironică.
Pe Andrei însă l-am întrebat în aceeaşi seară, la cină, când am rămas singuri la un pahar de vin, dacă se gândeşte să se căsătorească şi ce fel de soţie şi-ar dori. Stăteam faţă în faţă, puteam să-i studiez întregul joc mimic. Asta şi urmărisem, luându-l pe neaşteptate. Mai întâi de toate, a prins a se foi de parcă nu-şi mai găsea locul pe scaun. După care, aşezându-şi mai temeinic ochelarii pe nas, s-a pus pe frecat dantura cuţitului de marginea farfuriei. Pe fondul acestei răpăieli de ferăstrău neputincios, nu s-a îmbujorat decât în clipa când a rostit primul cuvânt. M-a supus unei anchete sâcâitoare cum că de ce-l întreb, cu ce scop, ce urmăresc. Ba a mai şi pretins că e o întrebare de fiinţă mediocră, chiar aşa a zis, fiinţă, că se aştepta la mai mult din partea mea care nu eram ca toată lumea, că nu credea că aş putea să lunec vreodată în platitudini de soiul ăsta, dar, mă rog, curiozitatea feminină... În subtext, muierile sunt tot muieri, treacă de la el! M-am arătat destul de simpatică, dar inflexibilă. Îi turnam mereu în pahar, îndemnându-l:
- Hai, descrie-mi-o odată, nu te mai codi, descrie-mi idealul tău feminin!
Nu a cedat decât când am început să bat şi eu în retragere. I-am satisfăcut curiozitatea: eram hotărâtă să rămân celibatară, iar cu el, cu Andrei Cuc, bună prietenă.
Mi-a vorbit atunci despre Carla, iubita lui de la Bucureşti. Cu ea spera să se căsătorească, avea şi temeiuri să spere. O ştiam pe Carla din povestirile lui Filip. Simţeam în vârful limbii un elan de viespe: da, fata de sub banchetă, din noaptea cu ziarul, aş fi vrut să remarc, dar mi-am retras acul la timp. Reţinusem de la Filip că ar fi vorba de o fată mărunţică, foarte vioaie şi spontană, un bob de piper, acolo. Rezulta însă din spusele lui Andrei că ar fi mai înaltă, suplă de bună seamă, suia cu descrierea înălţimii ei până aproape de a mea, spre 1,70. Apoi trecu la pielea iubitei: pe unde e catifelată, pe unde mătăsoasă şi pe unde lunecoasă, chiar sticloasă, cît de elastic urmează curbura muşchiului încordat şi cît de fierbinte e la încheieturi. Orbii ăştia erau cu toţii nişte maniaci ai epidermei. Îmi dădusem seama de asta oferind braţul câte unuia dintre ei pe aleea care ducea la organizaţia lor, când se întâmpla să ajung acolo cu casetele înregistrate. Moşnegi care abia se târau în bastonul lor alb, făceau ce făceau şi-mi atingeau degetele. "Ce mână fină, duduie, ce tânără trebuie să fiţi... mamă, mamă!" Să fi zis ehei! sau oho! aş mai fi înţeles şi eu, dar de ce... mamă, mamă?
Am revenit la Carla. Andrei se mai simţea atras de această iubită a lui pentru că, spunea el, era ardentă.
- Dar şi Milagros e ardentă, am observat eu.
- Milagros e cu totul altceva, o soluţie de vacanţă, dar... dar de unde ştii?
L-am asigurat că nu-i spionasem, că nu văzusem nimic, dar că, evident, temperamentul ei transpare din orice gest, figura ei reflectă trăirile intense, în fine, i-am tras toate clopotele cu putinţă pe această temă ca să-l conving că nu-l urmărisem.
- Asta aşa e, confirmă el nişte calităţi mai măgulitoare ale lui Milagritos, asta aşa e.
Tocmai de aceea l-am îndemnat să gândească şi altfel. Ştia prea bine cît de puternică era Organización Nacional de Ciegos Españoles (ONCE). Le asigura tuturor membrilor ei, adică orbilor, de lucru. Milagros era vânzătoare de cupoane de loterie, e adevărat, dar toţi orbii spanioli care făceau acelaşi lucru erau plini de bani. Mulţi dintre ei ar fi putut să realizeze şi altceva, dar se mulţumeau să rămână agentes vendedores, aveau existenţa asigurată. Aşa i s-ar fi întâmplat şi lui dacă, privind lucrurile mai realist, s-ar fi căsătorit cu Milagros. În Spania, îl aştepta o carieră frumoasă.
- Eu, cuponero? - îl aud că protestează - nici în ruptul capului!
Dădea semne de enervare. Am încercat să-l temperez, dar n-a fost chip. Vorbea despre Milagros nu ca despre un obiect, ci ca despre un accident al biografiei lui, ca despre o fatală enormitate, explicabilă însă datorită tentaţiilor acestei colonii de vacanţă, un mediu destul de strâmt ca pe un transatlantic. Pare el aerisit din pricina mulţimii de limbi şi de neamuri, la fel e şi pe vapor, şi din cauza nemărginirii mării, dar nu se poate spune că nu ne înghesuim de fapt unii în alţii şi atunci, din întâmplare, din plictiseală... Şi-apoi, nici nu încape comparaţie! Cu Carla poţi să frecventezi societatea, să mergi la spectacole, să citeşti o carte, să ieşi cu prietenii, să-ţi procuri o maşină...
Îl prinsesem pe Cuc: voia să fie scos în lume, la braţul unei femei frumoase cu care să se poată lăuda în faţa prietenilor, jinduia să demonstreze că el a reuşit. Visa să dispună de cineva care să-i citească şi să-i conducă maşina.
- Dar şi cu Milagros, am obiectat eu, ai putea să câştigi în curând atât de mulţi bani încât să vă puteţi permite un şofer sau să circulaţi, uite, ca majoritatea acestor vânzători de cupoane de loterie, cu taxiul. În câţiva ani, cu capacitatea ta, ai putea să te afirmi în cadrul ONCE şi să te ocupi şi de altceva. În România, poate în tot Estul, treburile nu vor merge bine prea curând. Sfatul meu e să iei în calcul şi versiunea Milagros.
Eram sinceră. M-a înţeles, fără-ndoială, dar ţinea neapărat să mă pună la punct. Şi-a încordat gâtul, şi-a încreţit fruntea. Dacă ar fi văzut, şi-ar fi înfipt privirea drept în ochii mei. În lipsă de, mă ţintuia locului cu lentilele ochelarilor fumurii cu atâta exactitate încât am strâns din pleoape.
- Ascultă, Eliza, a reluat el, a vinde cupoane de loterie nu înseamnă a face o carieră profesională. Poţi să aduni bani, e-adevărat, dar ca nevăzător, ce-ai să faci cu ei? Ai să-i mănânci şi ai să călătoreşti, dacă ai cumva microbul ăsta, dar ai să te muţi din hotel în hotel, fără să vezi lumea. Poate că ai să te târăşti şi pe traseele turistice obişnuite, prin muzee de artă, de exemplu. Nimic mai nimerit pentru ca tu şi nevastă-ta la fel ca tine să vă uitaţi în tavan, în timp ce tablourile sunt cele care se uită la voi. Să staţi amândoi atârnaţi de câte un însoţitor plătit, iar acela să vă explice din Goya, să zicem, cam ce-l taie capul pe el: Pfu, aici e oribil, hai să plecăm de-aici! Ia te uită, la ăsta, ce de draci a pictat! Cum or putea să mâzgălească aşa ceva? Eu n-aş putea... Să fiu în locul lor, aş picta numai flori... şi dă-i şi dă-i cu aceleaşi înţelepciuni. Ei?...
N-am scos o vorbă. A continuat:
- Bun. Să zicem că ai bani şi că nu te apuci să-i bei, ci doar să-i mănânci: restaurante scumpe, mofturi, dar şi îngrăşare, fiindcă orbii sunt de regulă sedentari. Să mai presupunem că-ţi faci o casă la marginea mării. Aici, în Spania, la malul Mediteranei, în principiu, e grozav să ai o casă de vacanţă, deşi dracu’ ştie cît ar putea să coste. Dar să admitem că ţi-o faci. Vii aici o dată, de două ori pe an. Mai presupunem că cineva, o femeie din partea locului, se ocupă de casă în absenţa ta. Dar, până la urmă, simţi nevoia de a-ţi schimba viaţa, de a-ţi complica existenţa. Te apuci să faci copii care pot să te moştenească fie pe tine, fie pe cuponera de nevastă-ta şi atunci, ai cu ce să-ţi umpli viaţa: porţi an după an copilul pe la oculişti, surplusul tău de bani îşi găseşte în sfârşit un debuşeu, iar tu te pui pe sperat în miracole: revoluţii în oftalmologie, ochi electronici, creier artificial cu funcţii senzoriale, mă rog, toate drăciile care să-i imprime copilului un alt destin decât al părinţilor lui. Şi cum asta, după ce ăla mic s-a născut orb sau chior, nu se prea poate, te trezeşti, după câţiva ani, că o iei de la capăt cu belelele bine cunoscute prin care ai trecut şi tu: să dai copilul la o şcoală pentru orbi unde să se simtă între egali, dar aparent în ţarc sau la o şcoală publică unde nu se va simţi niciodată egalul celorlalţi, dar unde nu se văd ulucii ţarcului. Să te simţi apoi vinovat faţă de copilul ăla că l-ai făcut, iar culpa asta să te macine toată viaţa? Să pornim cu ideea că m-aş stabili în Spania prin formula sugerată de tine. Mă descurc deja puţin în spaniolă, limba e uşor de învăţat. Aş putea s-o deprind repede. Dar după ce aş ajunge s-o vorbesc la fel ca ei, mă tem că aş cădea într-o mare plictiseală. Aceleaşi subiecte: banii, cupoanele, câinii-ghizi... Admit că Spania are farmec, nimic nu se compară cu compania spaniolilor, prieteniile se leagă aici repede şi fără efuziuni prea stridente, fără prea multă retorică. Cred că spaniolii seamănă cel mai mult cu noi, românii, atunci când nouă nu ne zboară avioane prin cap, când nu suntem nevrotici, bolnavi de disputomanie, fuduli nevoie mare. Poate că ei seamănă cel mai mult cu idealul pe care ni l-am inventat singuri despre noi, cu acel român interbelic, mai mult livresc decât real. Aş putea, va să zică, să mă adaptez uşor în Spania, dar eu nu aşa ceva vreau, te rog să nu mă întrerupi! Vreau să fac carieră profesională, să mă afirm într-un fel, dar nu numai ca dascăl la orbi. Ştii poate că scriu poezie, am publicat deja un volum, am avut cronici favorabile. Scriu şi eseu, fac gazetărie. Crezi oare că m-aş putea prezenta în mediile literare, printre ziarişti cu una ca Milagros la braţ şi târâţi amândoi de un câine-ghid?... Sau, cine ştie, poate de doi câini ca semn de personalitate a fiecăruia. Crezi că aş putea, şi asta indiferent unde, în Spania sau în România? Numai printr-o minune aş izbuti să fac ceva cu literatura în Spania, la jurnalism nici nu mă gândesc. Aşa că mă mulţumesc să urmăresc acest ţel acasă unde am măcar un bun câştigat, o limbă pe care nu sunt nevoit s-o iau de la capăt. Trebuie să văd ce voi fi în stare să fac cu ea. E intolerabil ca eu, dacă ţin de o condiţie existenţială mai specială, să rămân legat toată viaţa de o instituţie la fel de specială ori să mă limitez la o profesiune pe care să n-o pot exercita decât la orbi. Trebuie, într-un fel sau altul, să ies în largul lumii. Şi asta fie prin dovada unor competenţe deosebite, fie prin intermediul prietenilor, al femeilor, al unei lovituri de teatru, al unei isprăvi paranormale, al unei invenţii, al unei capodopere! Nu pot să mai trăiesc ca o floare de ghetou... Frumoasă floare, de ispravă, o preţuieşte toată lumea, dar cum am spus, una de ghetou, de rezervaţie, cel mult de periferie. De aceea nu sunt eu de acord cu ONCE, oricât de bogată ar fi. Toţi orbii din Spania trec prin ONCE şi nu mai ies din ea. Uite, tabăra asta a noastră! E încântătoare, e delicioasă, dar trebuie tratată ca un punct de plecare către altceva. Ce începe aici e bine să se termine aici. Largul lumii, ştii tu prea bine, Eliza.
Nu am comentat, l-am lăsat să continue. Prin urechi, îmi vâjâia mereu aceeaşi împerechere de cuvinte: largul lumii, el mundo. Şi nu puteam să reprim amintirea largului mării unde Andrei şi Milagros nu s-ar fi simţit niciodată la largul lor dacă ar fi ştiut că se află de fapt în prezenţa unor priviri perplexe, adică în largul lumii. Băiatul ăsta care nu contenea să-mi vorbească, nu iubea, în realitate, pe nimeni: nici pe Carla, nici pe Milagros, nici pe mine. Şi-ar fi dorit pesemne alături de el, asemenea personajului pseudo-orb al lui Max Frisch, o actriţă, o celebritate, o frumuseţe a ecranului, un fotomodel care să-i ostoiască setea de mondenitate, dar din preajma căreia să se poată retrage oricând în lumea lui. În ghetou unde să nu fie însă oricine, ci într-adevăr, orhideea rezervaţiei.
- Da, i-am răspuns după ce am isprăvit şi a doua sticlă de vin, cred că încep să te înţeleg.