Editura LiterNet

Radu Sergiu Ruba - Demonul confesiunii

Prima pagină   Pagina anterioară



ELIZA


XXII.


Ne găseam în a treia săptămână din decembrie. Cred că Winston, cu sau fără incidentul cu Rebeca, tot ar fi venit să încheie simpozionul acesta maraton înainte de sărbătorile Crăciunului. Ţineam să-l revăd şi pe el, şi pe aia mică. Poate o cuceream să facă şi portrete feminine, ca să mă aleg şi eu cu unul, oricât de infidel ar fi fost. . . Am trecut mai întâi pe la Mayrose să-mi iau legitimaţia.

- Domnişoară, îmi şopti îngrijitoarea, a murit Petre Ţuţea, îl dă acuma la televizor. Aşa de mult îmi place să-l ascult!...

Era destul de frig, dar, odată ajunsă în parcarea hotelului, nu mi-am mai scos pardesiul din maşină ca să nu mă complic cu garderoba, trebuia să fie multă lume. În parcare, plin de maşini oficiale, de limuzine cu însemnele corpului diplomatic. Înflorită în mijlocul lor ca un lotus cu o mie de petale, aura mea de 21 de metri de jur împrejur cu greu le-ar fi îmbrăţişat pe toate. Filip sau, de acum, Lip nu putuse veni, fiindcă avea de montat la Radio Lyra înregistrările făcute în amfiteatru. Nancy îl rugase să difuzeze numai interviurile, să lase pentru altă dată criza fetiţei. Din câte îl cunoşteam, avea să facă exact invers.

Nu mai trecusem de mult pe la simpozion, dar gorilele de la intrare, acum mai multe ca de obicei, recunoscându-mă pesemne, au mormăit a salut. Aura mea i-a îmbrăţişat scurt, devansându-mă la intrarea în holul recepţiei unde am dat de alte cunoştinţe: directoarea aşezământului de la Razelm-port şi Rebeca. Pe fetiţă, o prezenta unei doamne elegante cu alură nordică.

- Care îngeri nu există, chiui aia mică ţopăind în jurul meu.

- Ba, există, am asigurat-o şi m-am aplecat să o sărut. S-a ferit.

- Nu există, nu există!

M-a luat îndată de un deget, încercând să mă târască în urma ei. Directoarea m-a îndemnat din cap să cedez. Rebeca avea acum aici, pe o latură a holului recepţiei, nu lângă sala de conferinţe cum îmi spusese Filip, o cămăruţă plină cu coli de desen, creioane, un şevalet şi o risipă de crochiuri pe jos. Stăteam smirnă în faţa ei: desena, poate că pentru prima oară, un portret sau ce-o fi fost, un contur cel puţin, de femeie. Aura mea umpluse de mult cămăruţa, pe Rebeca o luase în braţe stratul al doilea, cel roz, depozitar al emoţiilor, al temerilor. Şapte straturi are aura omului: mai întâi cel verde murdar, de unu până la trei centimetri, lipit de măruntaie. Vine apoi cel roz de care tocmai pomeneam că o cuprinsese pe desenatoarea mea cu creioanele ei cu tot. Vine după asta cel de al treilea înveliş asupra fiinţei omului care e albastru, adăpost al gândurilor. Urmează cel violet, un strat destul de întins, arhivă a trecutului personal unde zac, pentru cine le vede, cumpenele prin care i-a fost dat sufletului să treacă în viaţă. Al cincelea cerc e de culoarea spicului de grâu, casa echilibrului sau a lipsei de armonie, în timp ce al şaselea inel e verde, de un verde luminos cît pentru aspiraţiile, pentru visele noastre. A şaptea orbită şi ultima dă culoarea aurei privită din exterior. Nuanţele se schimbă aici destul de repede, sunt când mai deschise, când mai întunecate, când mai pătate.

Rebeca mi-a întins o coală cu două crochiuri. Mă recunoşteam: îmi redase şi abundenţa părului, şi profilul nasului, şi un anume fel de a sta dreaptă ca o linie. Dar imaginea era înconjurată de un nor. Alături, tot eu, însă fără acel nor, cred că fără aură. Nici unul din desenele risipite pe jos nu înfăţişa personaje învăluite în astfel de norişori.

Nu se putea să nu-i împărtăşesc noutatea directoarei. Se arătă surprinsă şi ea: nu ştia ca aia mică să fi schiţat până acum vreo aluzie la o imagine feminină oricât de vagă. I-am tradus mai în detaliu şi interlocutoarei ei, curioşii au prins să se adune. Aura mea umplea întregul hol al hotelului.

- Cum să nu te deseneze tocmai pe tine, Lizi, opină Amalia amestecată în grupul de curioşi, crezi că eu nu tot pe tine te-aş fi desenat dacă m-aş fi priceput, crezi că nu?

Sesiunea stătea să înceapă. Voiam să-l prind pe Winston înainte de deschiderea lucrărilor. Se luaseră măsuri de securitate drastice: în preajma culoarului ce ducea la amfiteatru, alţi trei paznici cît uşa. În dreptul lor, mi-am amintit că-mi uitasem portretul. Întorcându-mă în micul atelier al Rebecăi, dar negăsind-o acolo, l-am luat de pe masă. Cu un semn către directoare în sensul că ne vedem mai târziu, m-am strecurat pe lângă gorile, pe coridorul care ducea spre simpozion. Mă grăbeam. Poate că l-am auzit, poate că nu l-am auzit... Mi s-a părut însă că în spatele meu, un glas bărbătesc strigă, cu accent pe prima silabă: "álo!" O dată, de două ori. Mă grăbeam. Aura mea luase forma prelungă a coridorului şi mă preceda cu aceeaşi nerăbdare. Nu mersul mi-a fost retezat, ci aerul. Picioarele înaintau, dar gâtul se lovise de o muchie invizibilă... Şi care muchie a început să strângă, iar mâinile mele să bată aerul, azvârlind în gol coala cu imaginile despre mine. Simţeam cum cad, cum laţul acela aruncat de la distanţă şi a cărui fâlfâire deasupra capului o percepusem, îmi frânge beregata, dar nu şi ceafa protejată de claia de păr, vedeam cum pereţii se rotesc, se întunecă, auzeam tot mai slab un ţipăt ca de copil sfâşiat în bucăţi în spatele meu, poate că ţipam chiar eu. Apoi s-a stins şi trâmbiţa aceea, s-au topit şi pereţii şi amintirea cuvintelor Amaliei cum că aş fi atât de frumoasă încât, dacă în clipa morţii, ea ar avea înaintea ochilor chipul meu, i-ar veni mai uşor. Pe urmă, n-am mai văzut decât straturile aurei, cum toate culorile lumii se dau la o parte ca să-i facă loc ei, foarte zveltă, proaspătă, o puştoaică acolo, o mucoasă în cizme galbene, cu ochii ăia aurii, uitându-se în mine, surâzându-mi că mi-ar mai fi atras o dată atenţia să nu iau nimic din ce nu e al meu, eu încercând cu limba-n cerul gurii, cu tot adâncul fiinţei mele să-mi fac semnul crucii, ea refuzând să dispară.


Final





Prima pagină   Pagina anterioară

Editura LiterNet, 2003