Editura LiterNet

Radu Sergiu Ruba - Demonul confesiunii

Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare



FILIP


7.


Atunci, la patru după-amiază, oră barbară după unii, în ziua aceea orbitoare de sfârşit de iunie, la telefonul din care mă aşteptam să se precipite din nou Mădulare, era Eliza. Da, ea, fata din decembrie, dispărută, îndelung căutată, iar acum... Mi-era cu neputinţă să admit că o regăsisem. Putea oricând să se topească precum în iarnă, la fel cum se ivise. Avea pesemne un stil al ei, de a se face precedată de un apel telefonic înainte de apariţie şi de o clacare de a mea înainte de dispariţie. Mă gândeam cu nelinişte la ce ar putea să mi se întâmple ca să nu o pot vedea pe când avea să se volatilizeze.

- Ce-ai mai... - întrebă ea fără nici o teamă de platitudine.

- Nu prea am...

Da, ce-am făcut, asta era sita prin care trebuia să trecem cu toţii, ca şi cum făcutul acesta ne-ar fi calificat pentru mântuire. Îmi veni brusc în memorie replica acelui membru al Convenţiei întrebat ce a făcut sau unde a fost în timpul terorii iacobine şi care, scăpat la largul sincerităţii, le-a închis tuturor gura: "Am supravieţuit". O fi şi asta o meserie, când nu faci nimic vizibil, dar în incinta ta anonimă îţi construieşti soluţia de viaţă. Nu numai că supravieţuisem, ci şi sperasem, în primele luni ale anului, cu energia unuia atins de o boală incurabilă că o voi reîntâlni pe ea, cu ochii ei ca un efect de lumină intermitentă perindându-se peste celulele mele şi repunându-le în vibraţie. Apoi, după vreo trei luni poate, la desprimăvărare, începuse să-mi treacă. Eliza, cu apariţia şi dispariţia ei, se pierdea în peisajul general al celor petrecute în decembrie, cu bătălii câştigate împotriva unor inamici nevăzuţi, cu oameni ucişi dar fără ucigaşi, altfel spus, cu nimicul care ne suprimase, ne rănise, ne mutilase, ne amăgise... Cu infernul revărsat printre noi, atotputernic pentru câteva zile şi invizibil el, infernul, unde ţi se poate întâmpla orice, inclusiv, asemenea mie, ceva plăcut.

- Crezi în lumea de dincolo, Fil?

Mi se spunea pentru prima oară Fil şi tocmai în relaţie cu lumea cealaltă! Nu era rău. Şi, fiindcă sarabanda a tot felul de speranţe producea în cutia mea craniană un puternic zgomot de fond, n-am fost în stare să devin ironic, ci doar vag, cu formulări pline de: dacă..., depinde..., în funcţie de..., în subfuncţie şi în suprafuncţie de... şi ar fi trebuit să adaug: în funcţie de mama dracului! - pentru că numai dumneaei era în putere să guverneze cu adevărat Infernul.

- Eu cred, o mai aud că zice, mă tem că...

Ea îşi putea permite liniştită să creadă, doar comunicase în somn, din patul meu, cu fiinţele nevăzute din Alfa Centauri, Beta Hydri, Delta Pavonis, Epsylon Eridani, Sigma Draconis şi din tot alfabetul acesta stelar care, combinat la infinit în litere şi cuvinte, trebuie că ar fi ajuns să producă până la urmă un sonet de Petrarca. Am petrarchizat şi eu:

- Mi-ai lipsit mult, Eliza.

Nu mai ţin minte ce a comentat sau dacă a comentat ceva. Mai degrabă cred că a schimbat vorba. Mă năpădise un val enervant de căldură, iar din vocea ei, cel mai bine ţin minte o anume formalizare, un rol jucat cu ezitări ca după o mare dezamăgire, ca-n siajul unei adânci dureri.

Nici de felul în care am încheiat convorbirea nu-mi mai dau seama, cred însă că banal, cu promisiunea de a ţine legătura, fără a fi capabil de a reţine vreun reper de al ei.

Am revăzut-o însă, împotriva oricăror aşteptări, spre miezul nopţii aceleiaşi zile. Apăru, ca şi în decembrie, tot spre ora zero. Stătea dincolo de ochiul de ciclop, geamul care separă la radio studioul de cabina tehnică, şi, către sfârşitul talkshow-ului meu, iradiind, îmi făcea semne spre inimă. A ei, desigur, ca dovadă că, mesajul...

Emisiunea atacase mult îndrăgita temă a crimei şi a pedepsei, adică dacă şi cum trebuie pedepsiţi cei ce au tras în decembrie. Urma din nou o suită de conjuncţii şi prepoziţii: dacă şi când vor fi prinşi, dacă, unde şi cum vor fi executaţi. Nemuritoare erau, ca întotdeauna, câteva intervenţii, de data aceasta, mai multe ca de obicei. Unul s-a apucat, în ciuda opoziţiei mele şi a unui cunoscut jurist pe care-l aveam alături în studio, să cânte la telefon Mai am un singur dor. Nici vorbă să-l pot întrerupe! A ţinut-o tot într-o melancolie până la: "Doar toamna glas să dea frunzişului veşted". O doamnă a descris plângând nenorocirea la care a ajuns un fost secretar de puşcărie pensionar (probabil fost director), bârfit acum, spunea dânsa, de toată lumea, dar care atât de galeş îşi plimbă în fiecare zi nepoţica şi căţelul şi "... ce dacă a condus o... cum îi zice? Cei dinăuntru trebuie să fi fost vinovaţi! Ştiţi dumneavoastră, domnu' Filip ce-au făcut acei oameni? Vedeţi că nu ştiţi!?". Cei mai mulţi ascultători însă, autoproclamaţi oameni serioşi, cu experienţă, au condamnat masacrul din '89, dar şi-au permis să se indigneze: "Ce-au căutat în stradă toţi mucoşii ăia? Ei n-au ştiut că Ceauşescu va cădea oricum, au fost inconştienţi, cum şi-au permis să fie inconştienţi?".

Un bărbat mai în vârstă care zicea că făcuse războiul în Est, nu s-a lăsat până nu ne-a povestit cum, sub comanda colonelului cutare şi sub ploaia de gloanţe a bolşevicilor, a traversat el în barcă strâmtoarea Kerci, fiind primul care a pus piciorul în peninsula Taman. S-a oferit după această poveste să-i radă cu o rafală pe toţi comuniştii şi pe toţi tâmpiţii care vorbiseră în emisiune înaintea lui. A încheiat cu: "Trăiască Statul Alabama!".

Spre final a izbucnit din neant unul care ajungea foarte greu de la subiect la predicat, dar, după ce a ajuns, a predicat că trei sute de mii de români ar trebui lichidaţi fără milă, la întâmplare, nu numai din cei răi, ci şi din cei buni, şi abia atunci se va face ordine într-o ţară cît un balamuc: "Nu e disciplină, dom'le, e un neam predispus la anarhie, la haos! Uitaţi-vă cum se ceartă pe stradă: începe unul o frază, nici n-o termină bine că ălălalt îl contestă, cu toate că habar nu are ce voia să zică primul, uitaţi-vă la ei cum se împing ca să ajungă în faţă, ascultaţi-i cum urlă, cum se înjură şi cum plescăie dup-aia pupându-se... Bine zicea antevorbitorul: Trăiască Statul Arizona!".

- Trăiască Statul Alaska! fu salutul cu care Eliza, pe piesa muzicală a finalului de emisiune, pătrunse val-vârtej în studio. Mă aşteptam ca, vaporoasă precum bluza pe care o purta, nonşalantă ca fluturarea părului bătând în acaju, ea, după ce nu mă văzuse atâta timp, să mi se înfăşoare în jurul gâtului. Anticipam chiar un sentiment de mândrie în faţa renumitului avocat. Dar nu, musafira mea intempestivă a pus mâna pe paginile de pe masă, proclamând că va citi ea ştirile de la miezul nopţii. Cum secundele zburau şi cum jingle-ul de oră fixă a intrat automat, le-a citit într-adevăr preţ de trei minute şi încă fără nici o greşeală. Avea la sfârşit un aer de triumf cu care mă temeam că va proclama pe post vreun "Trăiască Statul Louisiana!".

N-a făcut-o. Oaspetele meu, avocatul a plecat. Şi-a făcut bagajul şi operatoarea din regie şi-a comandat un taxi. Portarul a urcat ca să afle cine vine şi cine pleacă, cine are şi cine nu are voie să intre, cine este aşteptat ori dacă este aşteptat cineva peste noapte. Oaspeţi nu mai prevedeam. Am dispus să închidă accesul spre noi, spre ultimul etaj. Trompeta şi vocea răguşită a lui Armstrong confirmau precumpănirea nopţii. Ştiri nu mai aveam de citit până la şase dimineaţa. Mai rămăsese în serviciul tehnic un băiat, computeristul Lyrei, care conecta pe rând la emisie ordinatoarele cu muzică. Ca la ea acasă probabil, Eliza se întinsese pe mochetă. Păstrasem aprins în studio becul roşu, semnalul căii libere spre eter, acum blocată. Mă aşteptam ca de acolo, de jos, să-mi ceară să mă întind alături ca ea să doarmă, iar eu să o ţin în braţe. A spus însă cu totul altceva, un lucru înspăimântător:

- Ştii, Fil, cred că... cred că tu mi-ai salvat viaţa.

Pretenţia asta m-a aruncat rapid în picioare, luasem parcă poziţia de drepţi.

Şi am negat, şi iar am negat şi tot aşa. Degeaba. Maşinăria fusese declanşată. Peste verticala mea şi mai cu seamă peste orizontala ei picura, din chitara lui Carlos Santana, Flor de la luna. M-am întins şi eu lângă ea, ridicându-mă însă după câteva secunde. O ascultam. Vina fusese a mea, îi povestisem în două vorbe, după-amiază, la telefon, ce isprăvisem în nopţile din decembrie, după plecarea ei. Şi ea îmi povestise câte ceva. Mai întâi cum, la ridicarea din patul meu, mă găsise dormind cu capul pe masa din bucătărie. Hotărâse să nu mă trezească, ci să înceapă cu mine o corespondenţă prin bileţele lăsate în cutia poştală. Apoi...

Iar eu îi relatasem cum, spre dimineaţa lui 23 decembrie, trăsesem cu pistolul.

- Focurile alea de pistol, Fil, dacă n-ai fi tras, dragule, dacă n-ai fi tras, azi te-aş fi contemplat din... din Epsylon Eridani.

- Acolo e pentru tine lumea cealaltă?


8.


Muzica din noaptea aceea, cu vocile ei şi senzaţia că mai e cineva de faţă, m-au ajutat să pot suporta confesiunea Elizei. Mă plimbam de-a lungul studioului, pe potecuţa rămasă între corpului ei întins pe jos şi pupitrul redacţional plin de căşti şi cu microfonul atârnând deasupra, având grijă să nu o calc pe părul risipit pe podea. Îşi aşezase sub cap una din pernele ce uşurează pe scaun soarta fundurilor redacţionale. Se ridica uneori într-un cot, se întindea după aceea la loc şi vorbea privind în gol. A început cu ceva confuz, cum că în intermundos predomină dorinţa irezistibilă de a te înălţa cît mai repede foarte sus, senzaţia pierderii greutăţii corporale îţi dă aripi, dar că simţi îndată autoritatea unui alt tip de gravitaţie care nu-ţi îngăduie să te desprinzi atât de curând de lumea de aici. Credeam că e o introducere la o poveste citită pe undeva, la o teorie complicată, nicidecum relatarea unei experienţe personale.

- Vedeam, o aud că zice, vedeam cupluri sau grupuri de oameni în care întotdeauna unul sau mai mulţi erau extrem de disperaţi, încercând să le explice ori să le reproşeze ceva celorlalţi... Atâta doar că interlocutorii lor nu păreau a-i înţelege, necunoscând limba ori nevăzându-le gesticulaţia. Mă găseam undeva deasupra lor, la câţiva metri în aer, plutind cu uşurinţă şi preocupată numai de această plutire cu suişuri şi descinderi, cu mici picaje şi balansări, un dans, o joacă în care nu atingeam solul. M-am apropiat însă, de curiozitate, am planat mai bine zis, lângă doi bărbaţi, tată şi fiu, după câte am înţeles îndată. Bătrânul se plimba în cerc, avea o figură posomorâtă, întunecată de o mare apăsare. Băiatul se tot ţinea după el frângându-şi mâinile şi cerându-şi iertare pentru că se sinucisese, fiindcă, spunea el, dacă ar fi ştiut ce durere îi provoacă părintelui său, atunci nici nu s-ar fi putut să-i treacă prin cap una ca asta. Tatăl însă părea să nu-l audă.

Nici mie nu-mi venea să cred că aud asemenea istorii. Am lăsat-o să continue totuşi, avea aerul, acolo jos, că e în transă, cu neputinţă de oprit:

- Am văzut, continuă ea, nenumărate cazuri din acestea: unii voiau să se facă înţeleşi cu disperare, iar alţii, supuşi la chinuri lăuntrice, nu păreau să recepţioneze nimic din ce li se spunea. M-am apropiat şi de un grup de tineri dintre care patru îl luau cu furie la rost pe al cincilea. Acesta, întins la pământ, nu le răspundea. Am priceput atunci că cei patru erau morţi şi că, din noua lor lume, îl ameninţau pe cel de-al cincilea, rănit grav, dar încă supravieţuind anevoie, că-l aşteaptă ei la răspântie cu o corecţie straşnică pentru că prăvălise într-o prăpastie maşina în care se găsiseră cu toţii. Aşadar, cei care nu puteau comunica deloc între ei, deşi se căzneau din răsputeri să o facă, se aflau de o parte şi de alta a liniei orizontului. Tristeţea domina în lumea celor rămaşi vii, disperarea sau uşurarea apăreau dincoace. Dincoace, adică acolo pe unde făceam şi eu balet prin aer, altfel spus, în lumea de dincolo privind dinspre partea aceasta. Ciudat însă, pe mine nu mă repera nimeni. Şi nu pot să uit... lumina. Nu era una totală, atotstăpînitoare precum cea a soarelui în puterea zilei, ci o lumină a unei alte planete, clară, dar pe un fundal diferit de cel al regimului diurn, semăna cu nopţile cu lună plină.

Difuzoarele revărsau în mărunta încăpere a studioului acordurile oratoriilor medievale în latină inserate de Michael Creţu în repertoriul trupei sale. Vedeam bolţi şi umbre grele de catedrală, ziua filtrată prin vitralii. I-am adresat Elizei o întrebare. Şi-a urmat însă naraţiunea pe un fir pe care evident ochii ei, intensificându-şi luminozitatea, îl urmăreau într-un alt plan de existenţă. Descria personaje torturate de aceeaşi imposibilitate de comunicare, chipuri radioase, altele năucite căutând cu frenezie pe cineva şi, în sfârşit... Dunărea. Ea, Eliza, copil de cinci ani, cu tatăl ei, pe un vas coborând fluviul între munţi, apa clocotind dedesubt, iar tatăl arătându-i, pe o pantă a masivului din stânga, un mare ceas solar. Ea, pe parcursul acelei regresiuni în timp, recunoscând cu ochii omului matur ce avea să mai treacă pe acolo, cadranul solar din epoca romană, iar de cealaltă parte, misterioşi, parcă nestrăbătuţi, munţii Serbiei. Ea aşteptându-se să-şi revadă locurile copilăriei... Dar, nu. Se văzu purtată pe deasupra Dunării, de data asta în amonte, fără să desluşească însă nici măcar portul orăşelului ei natal. Se trezi în schimb într-un deşert de aur. Lumina venea de peste tot, din pământ, din stâncile semeţite ici, colo, din aer, nicidecum din cer. Cerul nu părea să aibă nici un astru, fiind şi el, asemenea întregii întinderi, de un galben-nisipos. Vedeai soarele doar la asfinţit, lipit de crusta deşertului, încruntându-se lung, violet şi cercetător la tine. Spre deosebire de viziunea precedentă în care oamenii încercau din răsputeri să-şi spună câte ceva şi unde domnea o lumină selenară fără ca luna să se lase văzută, aici, auriul priveliştii producea impresia de miez de ziuă. Iar oamenii aveau cu toţii câte ceva de făcut. Se deplasau dintr-un loc într-altul, mergeau înainte cu o ţintă, nu-şi îngăduiau să rătăcească drumul. Un bărbat i-a arătat Elizei o bulbucătură a terenului, un soi de movilă. Când să-l întrebe despre ce putea fi vorba, ia omul de unde nu-i! S-a îndreptat către acea ridicătură şi a desprins din grămadă o cărămidă de aur. Luându-se după ceilalţi, a ajuns, nu departe, pe un platou unde cu toţii roboteau la ridicarea unei cetăţi ori a unui templu uriaş. Oamenii dădeau cărămizile din mână în mână, iar unii care, invizibili de la nivelul solului, se aflau pesemne sus, le aşezau la locul potrivit. Nimeni nu schimba o vorbă cu nimeni. Te copleşea senzaţia de forfotă, dar liniştea era desăvârşită, îţi spărgea timpanele. Nimeni nu privea în ochii nimănui, aproape că nu se vedeau la faţă acei oameni ce trebăluiau umăr la umăr. De jos nu se distingeau înălţimile construcţiei, toţi aveau însă conştiinţa, Eliza între ei, că au o misiune de împlinit, că soarta lor depinde de acea măreaţă lucrare. Cuburi, sfere, ovoide, cercuri, ace, bastonaşe, calote, tuburi, bulgări, pulberi, toate de aur, un metal cu o strălucire mult mai mare decât cea a solului galben ori a cerului de aceeaşi culoare. De cum atingeai pământul, de cum te apucai să scormoneşti, se detaşa câte o bucată luminoasă cu fel de fel de forme. La început, florile acestea de mină de suprafaţă se găseau peste tot. De la o vreme însă, au devenit mai rare, aşa că trebuiau căutate la distanţe tot mai mari faţă de şantierul ziguratului. Nu-şi amintea să fi văzut în lumea aceea o floare, un arbore, un arbust, deşi dădea din când în când peste petice de iarbă. Nu tu, apă însă, nu tu, fructe, nu păsări, dar nici şerpi.

În schimb, bărbaţi şi femei, nici un copil, poate câţiva adolescenţi. Ajunsese ca pe unii să-i recunoască după mers, după gesturi, mai rar după expresia feţei. Şi-o fereau, parcă ar fi suferit de lipsa feregelei, iar eu, îmi spuse luându-mă de mână când m-am aşezat pe podea alături de ea, am sfârşit prin a face la fel.

- Ai recunoscut pe cineva dintre cunoştinţele tale pe acolo?

- Pe nimeni. Iar dintre cei pe care i-am întâlnit numai în Sahara aia, de la o vreme, unii au început să dispară. Nu căzuseră, nu zăceau, nu muriseră. În capul meu a răsunat dintr-o dată ecoul că fuseseră duşi, îi luase cineva şi-i făcuse nevăzuţi. Totodată, ştiam, nu-mi dau seama de unde, dar îmi devenise limpede, că acei oameni dispăruseră fiindcă erau vinovaţi. Ceilalţi gândeau la fel. Ridicau un deget pe care imediat îl coborau în sensul de: a fost şi nu mai este, după care, cu mâna dreaptă susţinută în aer de stânga, arătau spre o depărtare vagă, adică a fost luat pe sus şi dus aiurea. Între timp, cetatea noastră sau Turnul Babel sau piramida mortuară strălucea orbitor, nu numai în aur, ci şi în tot felul de culori, ca bătută cu pietre preţioase. Şi, într-adevăr, când nu ne aşteptam, găseam câte unul ba o bucată de argint, ba un ciob de rubin ori de ametist. Unii îndrăzneau să le arate celorlalţi. Într-o zi, am dat şi eu, scormonind într-o grămadă de pietriş, de cinci, nici mai multe nici mai puţine, de cinci turcoaze. E pietricica mea preferată, uite, şi la inelul acesta, şi la medalion, şi la cercei am bobiţe de peruzea. Se potrivesc cu culoarea ochilor, sunt în firea mea. De cum le-am găsit printre pietrele alea, m-am bucurat nespus şi... le-am ascuns. Aveam ceva pe noi, nu eram în pielea goală, hainele erau de la sine înţelese, deşi niciodată nu era clar în ce suntem înveşmântaţi. Mă încerca ispita de a nu mă mai apropia de şantier, de a rămâne pitită pe undeva, prin scobiturile stâncilor. Mă apropiam totuşi şi, spre disperarea mea, nu izbuteam să ajut cu nimic marea zidire, fiindcă nu mai găseam nici măcar o aşchie de aur. Nu puteam să uit că peruzelele sunt asupra mea şi asta mă apăsa teribil, mai cu seamă văzând că nu mai dau de materiale de construcţie. Nu ştiu dacă ţi-am spus, aveam conştiinţa curgerii timpului, adică a succesiunii zilelor, dar nu-mi amintesc să fi dormit vreo clipă. Forfota se oprea totuşi când senzaţia de asfinţit de soare devenea insuportabilă. Parcă se uita la mine cu razele lui din toată depărtarea. Aşa că-mi amintesc bine: era la sfârşitul celei de a treia zile scurse din clipa în care găsisem peruzelele. O remuşcare cruntă mă muncea, parcă din cauza acelor pietricele. Ziguratul nostru, fără aportul bucăţilor mele de aur, nu mai creştea. Am luat atunci turcoazele şi, cu lacrimi în ochi, le-am îngropat în prima grămadă de nisip întâlnită în cale. Plângeam, ghemuită după un muşuroi mare de bolovani, când m-am auzit strigată pe nume. Era primul glas omenesc ce-mi ajungea la urechi în pustietăţile alea şi venea de la un copil, cel dintâi pe care-l vedeam acolo, o fetiţă. "Eliza!" - a mai zis o dată şi a ridicat în aer o vergea. "E cel de al treilea asfinţit, care era cît pe ce să te prindă cu furtul a ceea ce nu a fost şi nu este al tău! Dacă te-ar fi prins, n-ai mai fi văzut în veci lumina soarelui, ai înţeles, Eliza?" I-am răspuns că înţelesesem, iar vocea mi s-a întors de nenumărate ori din toate stâncile şi din toate văile lumii ăleia. Fetiţa, care mi se ivise înaintea ochilor de cel mult trei minute, purta peruzelele mele şi nu numai peruzelele, ci şi, Dumnezeule, poate chiar chipul meu. Crescuse enorm, se lungise mai mult decât mine, era foarte slabă şi înaltă cît să mă privească de sus. Păstra însă culoarea mediului, galbenul acela sfărâmicios din mijlocul căruia ţâşnea o privire de aceeaşi culoare, dar incredibil de intensă. "Eliza, - îmi mai zise cu voce schimbată, maturizată - dacă n-ai fi dat nestematele înapoi, uite-i!" Trei indivizi, nu atât negri, cît înnegriţi, au pus în aceeaşi clipă mâna pe mine. Doi mă flancau strângându-mă zdravăn de braţe, iar al treilea mă înhăţase de fese, de pubis, de coccis, încercând să-şi înşurubeze, prin pantaloni, degetul în orificiul meu anal. Făptura feminină slabă şi care-mi semăna din ce în ce mai mult se îndepărta, se tot îndepărta. Zbirii mei nu puteau ţine pasul cu ritmul dispariţiei sale. Ea rămăsese singura mea speranţă. Mă temeam că nu o voi mai vedea în curând şi că voi rămâne pe mâinile celor trei. Când să se topească însă arătarea aceea pe fundalul amurgului, înnegriţii m-au aruncat la pământ ca pe o zdreanţă oarecare, luându-şi zborul la chemarea ei. E inutil să-ţi mai spun că, la mineriadă, pe sus m-au înşfăcat tot trei indivizi negricioşi ori daţi cu negru, gesturile lor fiind cam aceleaşi, iar de mine au scăpat aruncându-mă într-o baltă puturoasă din care am ieşit la suprafaţă cum am putut şi cum a doua oară nu voi mai putea să ies. Eşti un om bun, Fil, sărută-mă!

Am tăcut multă vreme. Mult a trecut şi până când am sărutat-o. Sub becul acela roşu, la clipirile ledurilor amplificatorului, chipul ei de copil înţelepţit prematur părea doar un joc al întâmplării. După anunţul preînregistrat de ora trei, porni să curgă piesa clasică a celor de la Deep Purple, anul 1970, Child in time. Orga electronică a lui John Lord elibera în cascadă o sentinţă de sunete şi ecouri din claviatura nu atât mângâiată cît lovită cu vârfurile degetelor ca la pian. Abia acum îşi aminti Eliza că ar trebui să-mi răspundă la o întrebare pe care i-o adresasem cu vreo două ore în urmă:

- Cum am ajuns acolo? Simplu. O grenadă, schijele ei, holul unui bloc prin Drumul Taberei unde ţineam să intru ca să scot un rănit. Ţi-am spus că şi eu mă angajasem voluntar pe ambulanţă. Cu toţii m-au sfătuit să nu intru în acel imobil, ieşea de acolo un abur dens, producând o ceaţă groasă în aerul rece al nopţii, era cam pe la ora asta, pe 23 decembrie. Am deschis însă uşa masivă de la intrare. Oamenii ţipau de la ferestre că sunt morţi şi răniţi în holul de la parter şi că un nebun trage din capul scării. Aburul venea de la caloriferul spart de gloanţe. Apa fierbinte inundase totul, nu se vedea nimic, dar am ghicit locul unuia dintre corpuri. În secunda următoare s-a întâmplat totul: am auzit un râs bărbătesc, de undeva de sus, apoi am simţit un picior în burtă. Mi s-a spus că dacă nu aş fi căzut în aceeaşi clipă şi dacă nu m-aş fi rostogolit în exterior pe cele câteva trepte, n-aş mai fi avut nici o şansă. În cădere am auzit şi explozia, una cumplită, amplificată de incinta de beton. Asistenta medicală a salvării a fugit de frică, s-a ascuns, n-a mai zărit-o nimeni. Şoferul însă, târându-se pe burtă până la mine, m-a înfăşurat într-o pătură şi m-a urcat cum a putut în maşină. Tot el a mai făcut un lucru minunat: în bloc mai fusese rănit un copil. Oamenilor le era teamă să iasă din apartamente, dar au legat cu ce au putut o ladă în care au aşezat puştiul, coborându-l pe fereastră de la primul etaj. Şoferul meu mi-a povestit mai târziu totul, l-a încărcat şi pe ăla mic în maşină. El mi-a spus şi de numărul ambulanţei care a intervenit la apelul lui prin radio, când a fost atacat de nişte indivizi, eu şi copilul rănit fiind, deja, daţi jos.

- Băiatul ăla, şoferul, ţi-a salvat viaţa, nu eu!

- Nu mă contrazice, Fil, eu ştiu mai bine. Dacă n-ai fi tras asupra lor, pe şofer l-ar fi omorât, ambulanţa ar fi furat-o, iar eu, abandonată în mijlocul drumului, mi-aş fi pierdut tot sângele, la fel şi copilul. Ştiu că tu ai fost, nu mă întrerupe. De la şoferul meu, fiindcă nici el nu poate să uite, ştiu numărul ambulanţei tale. Este...

Acela era numărul, iar eu, într-adevăr, trăsesem, mai în aer, mai în oameni, dar fără să-i nimeresc, trei focuri de revolver. Nimeni însă nu putea să mă facă să cred că, înfăşurată într-una din păturile pe care le ridicasem cu grijă de jos, se găsise tocmai ea, fata pe care o ţinusem adormită în braţe cu 24 de ore în urmă şi pe care o căutasem până atunci pretutindeni.

Eliza nu ţinea minte din noaptea aceea, după salva de schije în abdomen, decât că nu voia să moară. Se ridicase de jos, pretindea ea, şi, plutind la un metru deasupra trotuarelor, o pornise printre blocuri în căutarea unui spital. Zărind farurile unei ambulanţe, sărise în faţa lor. Cu un efort supraomenesc, îşi lipise tălpile de asfalt, înfigându-se locului ca salvarea să o ia cu sine. Simţea că trupul îi devenise elastic, putea să-l lungească, să-l prelungească, să-l întindă, aşa că s-a deşirat lipindu-şi faţa de parbrizul şoferului. Nu va putea uita niciodată figura terorizată a tânărului de la volan. În scurt timp însă nu s-a mai putut menţine cu tălpile pe sol întrucât energia aceea interioară, ciudată o ridica din nou, uşor, deasupra şoselei, a maşinilor, a caselor, pentru ca, după fel de fel de vârtejuri, s-o lase în plutire liberă prin lumea aceea cu oameni luptându-se să le vorbească altora surzi şi muţi la apelurile lor. Tot ea a interpretat că ajunsese pesemne în intermundos, în fapt, tot în lumea de aici, în fâşia ei, destul de lată, de trecere spre cea de dincolo. Morţii pot să vină cu chipurile lor până acolo, să-i vadă pe cei de aici, dar nu şi invers. Pe ea, pe Eliza în schimb, nu o vedea nimeni, căci nu aparţinea nici uneia din cele două lumi.

Din visul cu înălţarea ziguratului de aur şi cu lacrimi fără şir de dorul turcoazelor, s-a trezit peste vreo două săptămâni, în ziua de Bobotează a anului 1990. Era într-o sâmbătă. Prima ei întrebare speriată a fost: "Unde-i Ceauşescu?". Cu perfuzii în braţe, ţintuită în pat, se vedea prizonieră, legată fedeleş, iar timp de două minute, a trăit cu certitudinea că e arestată şi deja condamnată la execuţie.

Se găsea într-o rezervă a unui spital parizian. Fusese operată în câteva rânduri, îi extrăseseră schije din măruntaie, urma să mai suporte o operaţie, însă ţăndările foarte mici, pulberile de bombă aveau să rămână şi ele în organism. Cu puţin noroc, nu vor apuca să se îndrepte spre inimă. Află toate acestea de la Loïc, un tânăr medic breton care se ocupa de ea cu atâta solicitudine, încât din orice gest al său se înţelegea limpede că e îndrăgostit.

- De bună seamă că şi ăsta ţi-a salvat viaţa, nu numai eu şi şoferul, i-am spus când am aflat de doctor.

- Am făcut şi dragoste cu el. Îl preţuiesc, nu-l iubesc. Trebuia să verific însă dacă maşinăria organismului ăstuia ciuruit de aşchii de fier mai funcţionează.

Aş minţi dacă aş pretinde că n-am simţit o puternică strângere de inimă la auzul unor asemenea cuvinte rostite cu tot calmul din lume. La restul detaliilor n-am mai fost foarte atent. Băiatul ăla o plimbase prin Bretania lui, îi arătase golfurile, insulele, fiordurile şi farurile, megaliţii de la Carnac şi de la Locmariaquer, ea îşi ameţise gazdele demonstrându-le că ştie mai multe decât ele despre pădurea Brocéliande, sălaşul vrăjitorului Merlin, despre les poulpiquets, piticii durdulii ale căror sălaşuri s-ar găsi în menhire, despre les korrigans, piticii zvelţi, dar tot pitici, cu adăposturile lor în dolmene. Doctorul breton a rugat-o şi-n genunchi să rămână cu el în Franţa. Dar nu.

- Acolo, îmi explica ea acum, la trei luni de la acele rugăminţi, acolo totul este pus la punct, viaţa merge ca unsă, aproape inconştientă. Există o familiaritate în lucruri, o stabilitate în ritmul lor, destinul e amabil, accidentele sunt politicoase. Un dezastru e greu de conceput. Aici, în schimb, totul e de făcut, muşuroiul sau ziguratul trebuie înălţat, nu pot să cred că sunt născută doar ca să devin nevastă de medic parizian şi să aştept vacanţele ca pe cel mai însemnat eveniment al existenţei mele. Nici imaginaţie nu am ca să scriu, să pictez, să fac film. Căderea asta a comunismului îmi vine ca o mănuşă, e providenţială, îmi dă de lucru, mă trage sau mă împinge spre întâlnirea cu propria mea misiune, fiindcă una trebuie să existe. M-am întors, prin urmare, la începutul lui aprilie, iar la mijloc de iunie, m-am întâlnit cu destinul, ştiu eu, poate cu misiunea, poate cu lecţia despre toate astea.


9.


Apoi a dispărut. Nu de tot. La telefon, vorbeam în fiecare seară, iar joia, după miezul nopţii şi după De unde şi până unde, mă ţinea pe fir câte o oră, două. Mă uitam la mine şi mă minunam: tu eşti ăsta, Criste, chiar tu?

Procedam, de regulă, faţă de femei cu tandreţe asezonată cu sarcasme, le ţineam în bătaia unor săgeţi bine calculate, nu foarte ascuţite totuşi. Îmi plăcea mai ales să le anticipez slăbiciunile, micile hobby-uri desuete la demascare. Dădeau să şi le ascundă, se fereau să le declare, ca într-o zi, încrezătoare şi roase de viermele confesiunii, să-mi dezvăluie câte un moft pe care-l ridiculizam când nu se aşteptau. Eşti filatelistă nu de dragul timbrelor, i-am spus la nimereală uneia, ci pentru că te-a corupt la asta, când aveai cincisprezece ani, un iubit mai în vârstă pe care, în secret, îl aştepţi şi acum. Pentru că el te-a părăsit, bineînţeles, iar cu mine, tu umpli golul ăsta, chiar şi azi, după zece ani. A îngălbenit pentru două săptămâni. Nimerisem drept în mijlocul ţintei. Alteia, care mă tot invita pe valea Oltului într-un loc ştiut numai de ea, dar pretexta câte ceva ori de câte ori eram gata să merg acolo, i-am dibuit un iubit în zonă. A fost fair play cu amândoi: ne-a înjurat pe fiecare în parte pentru că-i tulburasem viaţa liniştită şi s-a făcut nevăzută.

Pe Eliza însă nu aveam de unde s-o apuc. Ataca întotdeauna subiecte grele. După lumea de dincolo, a urmat sensul existenţei, rostul nostru pe planeta asta, dacă rămâne sau nu ceva după noi... Iar dacă deducem că toate zbaterile noastre sunt absurde, ce-i de făcut? Subiect de spart capete cu el, greu de tot, şi leninist, şi cioranian, "dracu' ştie!" fiind răspunsul şi cel mai la îndemână, şi cel mai profund metafizic cu putinţă. Da, da, dracu' ştie ce era de făcut, dar degeaba nu puteam sta nici eu, nici ea. Au urmat, cred că tot din direcţia lui Cioran, teme precum capacitatea naţiunii de a-şi profesa sau nu identitatea. Eu găseam nişte motive pentru care da, însă, tot la telefon, pe la trei dimineaţa, ea avea temeiuri să creadă că nu. Nu eram în stare, ca români, să ne practicăm identitatea. Bine, acuma nu eram noi capabili să practicăm multe pe lumea asta terestră, capetele ne erau pline de fantasme, realizam cu surprindere amploarea fenomenului din emisiunile de la Lyra şi tare mă tem că ar fi fost nevoie de cel puţin o generaţie, dacă nu de una şi jumătate, pentru ca minţile sprintene ale naţiunii să se golească de vedenii.

- Dar ce vom face fără ele, Filcris?

Era întrebarea Elizei, nu la trei noaptea, ci cam pe la unsprezece seara. Era sigură că am suferi fără fantasme şi că nici nu ne-ar ajuta lipsa lor să decidem, de exemplu, de comun acord, s-o tăiem a doua zi în zori către mare. Nu, nu, să nu protestez. Dacă n-am s-o fac eu, atunci ea mă va învoi de la colegul meu durduliu de la Lyra care oricum o simpatizează, va vorbi chiar acum cu el. N-a fost nevoie. Am aranjat eu totul, iar ea, pe când ceasul arăta douăsprezece, a sunat la mine la uşă. Voia să examineze cortul cu care mă tot lăudam, cumpărat în primăvară de la Praga. M-a pus să-l instalez în living, s-a rotit în jurul lui, l-a validat şi m-a lăsat baltă, angajându-se că dimineaţă, la patru, va veni să mă ia. Era pentru prima oară când mă vizita după acel miez de noapte dintre 21 şi 22 decembrie, poate cea mai însemnată noapte a secolului din această jumătate de Europă, alături de cea dintre 24 şi 25 octombrie 1917, la Petrograd.


10.


Nu trecuse aşadar pe la mine de mai bine de o jumătate de an, dar dimineaţa, la patru, claxona în faţa blocului, producând un ecou apocaliptic în Canion - aşa numeam eu străduţa aceea îngustă, flancată de imobile de zece etaje. Peste un sfert de oră, ieşeam din Bucureşti în Peugeot-ul alb de la Mayrose. Rulând spre est, ne-a surprins iuţeala cu care urca lumina pe cer, remorcând parcă soarele. Ea propunea să ne instalăm la Popasul Mamaia, nu în campingul amenajat, ci mai la sud de acesta, direct pe plajă, într-un perimetru unde se putea intra cu maşina pe nisip. Locul ni se potrivea de minune, cu arbori şi boschete la marginea plajei, cu Hanul Piraţilor în vecinătate, cu coada nordică a Siutghiolului dincolo de şosea.

Cea dintâi vacanţă în libertate, la mare, sub cerul a nouă zile şi opt nopţi, în cort, în afara oricărei constrângeri, a oricărui program, pe plajă, cu un automobil miniatural drept casă pe roţi, singuri, tineri, cu toate speranţele înaintea noastră, eu şi Eliza. Un miracol! Mamaia, întreg litoralul, se dezmorţea parcă după o iarnă de zeci de ani. Hotelurile rămâneau la fel de cenuşii, de stereotipe, model bloc-de-locuinţe, dar o anume nonşalanţă şi un soi de uşurare plutea în aer. Apăruseră primele înjghebări comerciale private: satul de vacanţă se reînviorase, fumegau plăcintăriile, simigeriile, rotiseriile improvizate te miri unde, gherete la marginea şoselei, răsăreau vânzători de fructe, de peşte. Reveneau parcă din exil mărfuri simple, ostracizate de paranoia ceauşistă. O dată cu fumul de mititei şi cu aburii de pizza se ieşea dintr-un coşmar. Reînviau şi legendele: o firmă care nu poseda mai mult de patru bărci mai tot timpul la ancoră, propunea excursii pe insula lui Ovidiu din Siutghiol. Patronul n-a ştiut să-mi spună ce a scris poetul exilat, dar m-a asigurat că, odată pe insulă, voi putea da la biban ca nicăieri în altă parte. Deplângeam puţinătatea insulelor din Marea Neagră. Se spunea mereu că nu există decât una, uitându-se pesemne, nici nu era greu, de măruntele ostroave, unele aluvionare, numai din nisip şi pietriş, din dreptul Deltei. Ceva mai multe se găseau totuşi prin lacurile maritime, pietroase, sterile, refugii nocturne pentru păsările mării. Cu tot furnicarul din staţiuni, pustietatea domnea şi acum pe mari întinderi în perimetrul şi în preajma gurilor de vărsare ale Dunării. Aici fusese cândva capătul împărăţiei, marginea lumii, paradisul exilului. Ovidiu îndurase nu numai sălbăticia ţinutului, iernile deosebit de dure, nu numai marea îngheţată şi vinul închegat de frig în burdufuri, dar şi deşertul, dezolarea, golul, volatilitatea orizontului, vastităţile scitice, suflul Hyperboreei, uitarea. Nici n-ar fi putut să găsească Octavian un loc mai potrivit pentru surghiun şi Tiberiu o graniţă mai lesne de dat uitării cu toţi exilaţii ei cu tot.

Dar pustietatea marginii lumii putea să fie şi neaşteptat de ocrotitoare. Aşa a fost ea, pare-se, pentru un cuplu discret, niciodată celebru prin sine, ci numai prin fiecare din protagoniştii săi în parte. Ahile - fiul lui Peleu şi al zeiţei Thetis, Elena - fiica lui Zeus şi a pământenei Leda, au fost protejaţi de ochii tuturor de către olimpieni şi sălăşluiţi în Leuké, Insula Albă din Marea Neagră, mai târziu, Insula Şerpilor, la urma urmei, o stâncă rătăcită, rămasă neinundată, niciodată mai mare de doi kilometri pătraţi. Readuşi la lumină din lumea umbrelor, aici, printre steiuri de cretă şi ierburi precare, neştiuţi decât de unii din locuitorii Olimpului, uitaţi în legendele lor, Ahile şi Elena ar fi dus în sfârşit o viaţă tihnită. Sărmana Elena! Imaginaţia pământenilor o teleporta dintr-un capăt într-altul al lumii, în braţele tuturor însetaţilor de consolare. Se credea chiar că fusese văzută în acelaşi timp în Troia şi în Egipt... Câte nu-i sunt cu putinţă frumuseţii, cît nu are ea de îndurat!

Reflectam la toate astea de mână cu Eliza, parcurgând prin apa de la mal, kilometri întregi spre sud, prin dreptul hotelurilor, la amiază, în drum spre câte o terasă mai cochetă. Dădea din cap aprobator, îl înţelegea pe Ahile nu ca pe o imagine din mituri, ci ca pe un contemporan. Fusese firesc ca lui Ulise, coborât în infern, el să-i mărturisească îndată că mai bine ar fi fost o viaţă întreagă robul muncii câmpului decât să zacă acolo, în lumea umbrelor. Îi înţelegea şi pe zeii Olimpului, se închina şi le mulţumea pentru mila arătată Peleianului. O descopeream uluit. Asta era Eliza.

Ea, chiar ea în costum de baie albastru sau fumuriu, Eliza pe plajă cu sânii mici, rotunzi, tari şi cu sfârcuri ofensive, Eliza în întuneric, dezbrăcată de orice, inclusiv de prejudecăţi, dar înveşmântată parcă în acea piele a ei cum nu mai întâlnisem la nimeni pe lume şi nici măcar în cărţi. Strălucea pielea pe ea ca pe cireaşă, fiind în plus şi fierbinte. O luai în braţe şi plăcerea de a o atinge, de a o strânge, era sporită instantaneu de teama de a nu o putea opri să lunece. Te lipeai atunci cu gura de buzele ei ca să frânezi acest glissando, această primejdie. Lina ei curgere catifelată căutai s-o ancorezi locului, alergai frenetic după toate deschiderile şerpuirii ei. Ea, cu pielea sa albă, apoi din ce în ce mai arămie, lunecând şi rotindu-se uşor ca să accepte dragostea din toate unghiurile.

Ea răsucindu-se cu ochii spre tine, ochii ei fumegând azuriu, înceţoşându-se, clipind, închizându-se şi emiţând printre pleoape o linie de lumină, pielea ei în bătaia lunii pătată doar de turcoazul medalionului şi al inelelor la care privea distrat câte un iris de aceeaşi culoare. Gura ei întredeschisă în bruma de lună strecurată prin pânza din ferestruicile cortului, sânii ei sărutându-ţi sexul. Eliza - binefacerile oricărei netezimi din corpul ei pe obrazul tău.

Spuse:

- Merg până la ţărmul mării, să nu vii după mine, aşa-i că n-ai să vii?

Am colindat Dobrogea. Peugeot-ul alb s-a strecurat prin toate cotloanele. La Histria, printre urmele templelor greceşti, eram aproape singuri. Coborând spre golf, am dat peste un ins lăţos la vreo treizeci de ani care ne întrebă abrupt dacă facem sau nu parte din Loja Aurie care conduce lumea. Eu i-am spus că nu, dar Eliza a răspuns da. Tipul s-a dat un pas înapoi şi, din acel moment - fiindcă hotărâse să ne însoţească şi nu era chip să scăpăm de el - nu mi se adresa decât mie, expediind, credea el, săgeţi ascuţite către membrii augustei loje, deci, spre surâsul îngăduitor al Elizei. A început să dea exemple de amestec al lojei în istoria recentă, cu pactul murdar de la Ialta şi complotul sinistru de la Malta. Se aprindea tot mai tare, gâfâia tot mai greu, iar soarele nici el nu se lăsa, ardea straşnic. Omul se ţinea după noi peste tot. Îmi explică aproape în şoaptă, să nu audă duşmanul, că, deşi locuia la Constanţa, prefera să vină să mediteze aici, fiindcă pluteau în aer numeroşi zei de la care se puteau afla nespus de multe. E drept că zburătăceau nevăzuţi şi din cei buni şi din cei mai puţin drăguţi, dar atmosfera era magnetizată de supranatural şi el nu se simţea bine decât în natură şi prin preajma supranaturalului, adică cu divinitatea vâjâindu-i pe la urechi. Îmi mai spuse ceva despre memoria pietrei, încarnarea zeilor unii într-alţii şi despre inscripţiile în limba dacă.

- Un demon! strigă Eliza şi azvârli cu o piatră în direcţia unei ruine.

O şopârlă ţâşni de pe o lespede, iar o dată cu ea, şi omul nostru o luă la goană cu gura deschisă bâiguind ceva, speriat de moarte.


11.


Îmi era greu să mă sustrag acelei euforii, acelei senzaţii de libertate în care aveam impresia că tot ce e plăcut pe lumea asta e posibil, imposibil fiindu-mi doar să rup vraja torsului continuu al mării, neglijabil în timpul zilei, dar legănător şi sedativ noaptea.

Eliza vorbea în timp ce făcea dragoste. Nu chiar de la început, ci de la un anume punct încolo, coincizând poate cu startul preludiului cascadei sale de mici orgasme. Monologul se încheia la primele semne ale aversei care mătura totul în final. Am întrebat-o după câteva zile, dezmierdând-o, de ce vorbeşte în timpul amorului.

- Cine, eu?! Am murmurat puţin, nu e normal?

- Ei, la murmur mă refeream şi eu.

Murmura de acum vechea poveste: "Nu vreau, nu vreau să urc! N-am nici un bulgăre, nu găsesc cărămizi! Ah, ţineţi-mă, se clatină, cad! Nu dau pietricelele! Unde să le ascund? Toţi ochii pe mine! Unde e castelul? Mă orbeşte, mă orbeşte castelul ăsta, m-a orbit! Nu văd, e prea sus! Sunt ale mele, nu ţi le dau, nuuuu!"

Era o înotătoare desăvârşită. Mă luam de obicei după ea, dar, văzând că se îndepărtează tot mai mult de ţărm şi cu ce iuţeală o face, mă întorceam destul de curând. Nu înot foarte prost, dar de oboseala în larg m-am temut întotdeauna ca şi de ignoranţa mea în reglarea corectă a respiraţiei. Eliza şi-a regăsit cu mine vocaţia de pedagog. Cu răbdare, şi mai reducând şi ea din distanţele pe care se aventura, a izbutit să mă convingă să înot calm alături de ea, la o depărtare de la care se putea zări nu atât geamandura, cît aproximaţia ei. Îmi dăduse voie ca în acest scop să-mi cumpăr şi o centură de salvare, s-o umflu şi s-o las atârnată de gât, iar în jurul mijlocului să mi-o leg numai la nevoie.

- Ştii la ce mă gândeam? mă întrebă înotând alături de mine. Plutea sensibil deasupra apei, în timp ce eu mă chinuiam, neizbutind nicicum, după mai multe minute de înot, să-mi coordonez ca lumea mişcările şi să nu obosesc. Pe ea însă părea să o ţină la suprafaţă chiar spuma.

- Nu, spune-mi.

- Mă gândesc că am trecut împreună în ultima vreme prin câteva experienţe-limită, fără să ne dăm seama poate, dar limită. Vezi tu, mentalităţile nu se vor schimba la noi cu una, cu două. Nici nu trebuie să aşteptăm noi ca ele să se schimbe mai întâi şi abia apoi să acţionăm, ci tocmai invers: să facem ceea ce credem că este de făcut, iar sub înrâurirea noului, a ineditului, nu-i aşa, mentalităţile se vor modifica şi ele cu timpul. Mă auzi?

Scuipă apa din gură şi continuă mai aproape de urechea mea:

- Ziceai că reîntâlnirea noastră ţine de miracol, nu? Ei bine, astfel de miracole s-ar putea să se mai producă şi ele să treacă neobservate. Vezi tu, Fil, am ajuns la concluzia că viaţa e alcătuită şi din asemenea mici minuni. Nu avem voie să le lăsăm să scape.

- Şi ce propui? am întrebat-o în fine, după ce o lăsasem deliberat să vorbească mai mult fiindcă eu eram prea atent la modul de a-mi menţine plutirea fără prea mare efort, decât la judecăţi psiho-sociografice în mijlocul mării.

- Păi, tocmai asta e, Fil, aici voiam să ajung. Ce-ar fi să scriem noi câte un jurnal! Nu unul exhaustiv, despre tot ceea ce se vede în jur, ci numai despre noi, despre noi doi, chiar aşa şi, fireşte, despre contextul prin care ne învârtim. Să ne organizăm în aşa fel încât după un an, după doi, să punem laolaltă însemnările astea şi să le aranjăm alternativ: paginile tale, paginile mele... Bineînţeles, în funcţie de anumite perioade sau, dacă e cazul, de evenimente la care va fi să luăm parte. Ce zici?

- Hai la mal! am propus eu entuziasmat, dându-mi seama că ea privea legătura noastră în perspectiva anilor ce aveau să vină, că nu vedea în ea o simplă aventură.

Ne-am petrecut seara pe o terasă comandând peşte şi fel de fel de salate, apoi vin. Ieşiseră la lumină vinuri nobile din podgoriile Dobrogei, vechi şi tari. Am luat un asemenea vin roşu de Murfatlar ca aperitiv, apoi unul alb mai nou, după peşte. Am întors pe faţă şi pe dos proiectul nostru cu jurnalul, imaginându-ne chiar scene despre care unul să aibă o viziune, iar altul una cu totul diferită. Eu căutam să-i găsesc mereu un titlu, unul legat de aceste locuri, de marea, în valurile căreia, Eliza îmi dezvăluise ideea. Gândul a fugit din nou la Insula Albă unde, poate că din voinţa lui Ahile şi a Elenei, se înălţase cândva un templu al lui Apollo. Nu putea fi decât unul alb, din calcarul ţărmurilor, de o culoare potrivindu-se cu această divinitate a luminii ajunsă atât de departe spre nord. Cred că am rostit, cucerit de imaginile antichităţii, câteva posibile titluri pentru jurnalul nostru.

- Nu înţeleg de ce nu poţi fără etichete, obiectă iubita mea. Lasă-l liber şi-şi va găsi el singur numele, după ani de zile, atunci când într-adevăr va putea să prezinte interes.


12.


A urmat un amor nebun în cortul nostru, pe fundalul valurilor mai neastâmpărate în noaptea aceea inundată de luna plină. Am lunecat apoi într-un somn ciudat. Visam că trebuie să mă ridic de undeva, de jos, dar nu eram în stare. Auzeam valurile, pe urmă dispăream din nou în visul meu, ca nu peste multă vreme să le aud iar, să am senzaţia că sunt pe punctul de a mă trezi, dar să fiu absorbit la loc în somn. Când m-am deşteptat, am făcut-o brusc, ca împins în sus de un resort. Eliza nu era lângă mine. Am tras cu urechea, am dat să pândesc. Nu a trebuit să aştept mult. Am auzit un fâşâit în jurul cortului ca şi cum un animal s-ar fi frecat de pânza exterioară. Cineva îi dădea ocol ţinând neapărat să-l atingă pe toate laturile, dar ferindu-se cu băgare de seamă de sforile de ancorare. Să nu mint: îngheţasem. Nu am avut timp să mă congelez prea tare, căci o mână a dat la o parte perdelele de la intrare şi...

Era Eliza. Nu trăsese fermoarul cortului când ieşise şi nici acum nu se atinse de el. Se strecură înăuntru ca adormită şi se trânti la locul ei. Am strigat-o. Nu răspundea. Se întinsese pe burtă şi respira prelung, cu regularitate ca în somnul profund. Am scuturat-o de umăr şi am auzit-o scoţând un geamăt. Aprinzând lanterna, mi-a fost dat să constat cu perplexitate că, într-adevăr, dormea. Razele n-au trezit-o. Ieşind la rândul meu din cort, m-a surprins luminozitatea extraordinară a nopţii cu lună plină acolo, la ţărm, unde marea, cu puterea ei de răsfrângere, sporea intensitatea clarităţii nopţii. Era limpede că Eliza înconjurase cortul, tiparul paşilor ei desculţi se impregnase în nisipul din jur. Am luat-o pe urmele lor ce se apropiau de apă. De fapt, erau două rânduri de paşi, cei care înaintau spre mare şi cei ce se întorseseră. Iar la capătul dinspre valuri al drumului, paşii se îndreptau, preţ de vreo cincizeci de metri, de-a lungul mării, spre Mamaia. Se opreau într-un punct, iar în faţa lor se iveau urmele clare ale altor tălpi... Aproape că am ţipat de spaimă!... Erau urme de pantofi sau mai degrabă de botine femeieşti, un picior lung şi subţire.

Botinele veneau dinspre Mamaia şi se întorceau tot într-acolo. Făcându-mi curaj, cu speranţa că s-ar putea să dau de încă o fată frumoasă, am pornit în acea direcţie, înaintând cu grijă, cercetând plaja. Nimeni şi nimic. Cele două şiruri de urme, cele care veneau spre noi şi cele care plecau, nu se amestecau câtuşi de puţin, nu călcau unele peste altele. Am mers destul de mult, chiar mă întrebam unde aveau de gând botinele alea s-o cotească spre vreun hotel. Mă uitase Dumnezeu înaintând de-a lungul şirului monoton de paşi, când am simţit, mai mult decât am văzut, că ceva nu era în regulă. Oprindu-mă, am sesizat că dispăruseră urmele ce se îndreptau dinspre sud către cortul nostru. Reprimându-mi toate superstiţiile, m-am întors în căutarea lor. Nici nu mi-a trebuit mult până când să dau din nou de ele: ieşeau din mare!

Îmi apăsam puternic pieptul în dreptul inimii. Mă temeam că, dacă mi-aş face semnul crucii, amprentele de pe nisip aveau să se facă şi ele nevăzute. Întorcându-mă a doua oară din drum şi îndreptându-mă iarăşi spre sud, mergeam acum de-a lungul unui singur şir de urme, treceam când în dreapta, când în stânga lui ca să-l studiez mai îndeaproape. Nimic în plus faţă de prima impresie: picior subţire şi lung de femeie tânără încălţată pe nisipul unei plaje, într-o noapte de iulie... Dar nu atât încălţată, cît vârâtă cu picioarele în nişte încălţări de toamnă, chiar iarnă!... Şi ale căror iscălituri la un moment dat dispăreau. Nu o luau nici spre dreapta, nici spre stânga şi nici nu se întorceau îndărăt. Dispăreau pur şi simplu de pe faţa plajei de parcă s-ar fi topit în văzduh. Am răscolit nisipul din jur, dar nici un semn nu trăda tasarea lui recentă de câte o cizmuliţă de domnişoară nocturnă sau diurnă.

- Unde ai fost? mă chestionă Eliza, de îndată ce am revenit în cort. Stătea ridicată într-un cot şi avea nişte ochi imenşi. Unde? Spune-mi! Ai căutat ceva. Ce-ai căutat?

Nu ştiu de ce, dar nu puteam să deschid gura. Nu rosteam nici da, nici nu.

- După-amiază, ne întoarcem la Bucureşti, decise ea şi adormi la loc răsucită tot cu faţa în jos.

Mi-a făcut bine contemplarea spinării ei bronzate, a părului cu nuanţe acaju revărsat aiurea în jurul capului, a măruntului efect de maree al respiraţiei sale. Era, faţă de ce-mi fusese dat să descopăr pe plajă, o imagine a omenescului. Atâta doar că frumoasa adormită avea fără nici o îndoială o legătură obscură cu scriitura pe nisip a botinelor.

Oboseala ori mai degrabă incredibilul m-au adormit şi pe mine până la urmă.

Dimineaţa, Eliza nu era alături. Nu lăsase nici un semn. Bănuiam sau, mai degrabă, speram să fie plecată pentru a-şi face cursa zilnică de înot la vreun kilometru în larg, unde obişnuia să ajungă, apoi să cotească la dreapta urmând linia ţărmului. Avea ambiţia să străbată toţi cei nouă kilometri de-a lungul cărora se întindea Mamaia. Încă nu izbutise. Când ajungea destul de departe, nu mai avea energia să se înapoieze înot şi o lua la pas pe plajă. Aşa şi de data asta. Numai ce o aud strigând de după maşină:

- Hei! Credeai că m-ai pierdut?

- Unde-ai fost?

- Ca de obicei. Am ajuns până în dreptul hotelului...

- Nu acum, azi-noapte, pe unde ai umblat?

- Eşti crazy, baby? Am dormit alături de domnia ta, parcă tu ai bântuit, dacă nu mă înşel!

Privirea ei uluită, revoltată, hotărâtă nu lăsa loc nici unei discuţii suplimentare. M-a târât în larg.

- Deci, adăugă, după-amiază plecăm. Nu protesta, nu are sens să mai stăm. Am obligaţii faţă de Mayrose, tu faţă de Lyra, e cazul s-o ştergem. Iar apoi, nu ne scurtăm vacanţa decât cu o zi.

A fost foarte volubilă pe tot parcursul drumului de întoarcere. A numărat caii, vacile, podurile şi trenurile întâlnite. Mi-a vorbit despre cum învăţase în copilărie să înoate atât de bine în Dunăre şi nu oriunde, ci pe frontiera Iugoslaviei, la clisură, într-un loc cu curenţi puternici. În principiu, nu era voie, dar copiilor li se mai trecea cu vederea câte o zbenguială în apă. Ar fi putut oricând, zicea ea, să treacă la sârbi. Ori s-o treacă Dunărea zmeiele pe care le înălţa, zmeie foarte mari, puternice. Ţinea uneori câte două în aer, legate fiecare de câte o gleznă şi temându-se că în orice clipă vântul, înteţindu-se şi ridicând-o de la pământ, ar fi putut s-o poarte peste fluviu. Era sigură că atunci grănicerii n-ar mai fi iertat-o, ci ar fi tras, fără s-o nimerească însă, retezând doar sforile zmeielor, ea căzând în Dunăre şi înotând până pe malul iugoslav. Alteori, cele două zmeie printre tijele cărora gloanţele ar fi trecut spre nicăieri, ar fi depus-o uşor pe ţărmul drept unde ştia că cel dintâi cuvânt cu care un copil cuminte trebuia să se legitimeze în faţa sârbilor era mleko, adică lapte. Chiar aşa: fără să roşeşti, trebuia să le ceri lapte. Ei ţi-ar fi dat îndată şi te-ar fi ajutat să te întorci acasă cu buzunarele pline de bomboane.

A numărat din viteza maşinii şi pâlcurile de pădure.

Înainte de a intra în Bucureşti, a cotit la stânga pe sub viaduct şi, până să mă dezmeticesc, m-am trezit în cuprinsul Mănăstirii Cernica. Pătrunzând în Biserica Sfântul Gheorghe, a aprins patru lumânări, toate pentru morţi. Mă ţineam după ea ca un căţel, nu pricepeam nimic. A îngenuncheat şi, pesemne, a rostit în gând, cu mâinile împreunate, o scurtă rugăciune. M-am lăsat şi eu aproape în genunchi alături de ea. De fapt, stăteam mai mult pe vine. Habar nu aveam ce e de făcut şi aş fi dat orice în acele clipe să pot crede. Eliza tot căuta ceva prin biserică, iscodea peste tot, până când a găsit o icoană într-un colţ, probabil una pe care o ştia dinainte. A sărutat-o şi mi-a făcut semn că putem pleca. M-am închinat şi eu stângaci, de la stânga la dreapta, în stilul romano-catolicilor şi, ca să compensez toate stângăciile, am depus o sumă destul de consistentă în cutia milelor de la intrare.

Reintram astfel într-un Bucureşti de sfârşit de iulie, prăfuit, canicular, văduvit de valul de lumină şi speranţă al Pieţii Universităţii, necicatrizat după mineriadă.

Eliza mă lăsă acasă şi acceptă, în principiu, să ne revedem peste câteva zile.


13.


Nu ascund intenţia maliţioasă a realizatorului de spectacole vorbite la Radio Lyra de a călca pe nervi congregaţia ascultătorilor sau de a le provoca erecţii necontrolate. Bine, dar aveam şi ascultătoare, ele cum ar fi trebuit să reacţioneze?

Fiecare după cum îi dicta instinctul de conservare, am conchis ulterior, analizând mai la rece, inclusiv asupra mea, efectele talkshow-ului despre legalizarea prostituţiei şi reînfiinţarea bordelurilor. Mă gândisem s-o invit în studio, nici nu puteam să fac altfel, pe Ruxandra Moruzi, cea care înfiinţase şi lansase cu un zgomot şi un pitoresc de pomină Federaţia pentru Emanciparea Femeii Române (FEFRO). Era inegalabilă: recrutase la o demonstraţie, în sprijinul acestei emancipări, ziariste, chelneriţe, actriţe, ţigănci, babe, liceene, neveste bătute, studente frustrate, vreo trei parlamentare, studente exaltate, emigrante, imigrante, curve declarate, nedeclarate, infirmiere, rănite-n Revoluţie, şomere, ameninţate cu şomajul, sportive de performanţă, frumoase expirate, fotomodele în devenire, măritate şi dezmăritate, lesbiene, mame celibatare, protectoare de animale domestice, directoare executive şi secretare executoare, protectoare de animale de companie, întreprinzătoare libere şi întreprinzătoare sclave, protectoare de animale sălbatice, două prinţese, trei vrăjitoare şi şocant de mulţi bărbaţi. Într-o hărmălaie de carnaval, coloana manifestantelor şi a susţinătorilor acestora a străbătut distanţa dintre Piaţa Unirii şi Piaţa Victoriei, doamnele şi domnişoarele împărţindu-le trecătorilor ţigări şi prune din cupele sutienelor ţinute în mână ca nişte bocceluţe, reviste porno pentru homosexuali, portrete de-ale Mariei Curie şi de-ale Micii Sirene din Copenhaga, biografiile cetăţenelor Charlotte Corday şi Ana Ipătescu, a domnişoarei corsar Mary Reed şi a doamnei amiral Isabel Bareto. Câţiva tineri, nu se ştia dacă voluntari sau special angajaţi pentru asta, purtau portretele mult mărite ale celor trei femei şefe de cabinet ale căror state triumfaseră în războaie în timpul guvernării lor: Indira Gandhi, Golda Meyr şi Margaret Thatcher. Se chiţăia în trompete mici de plastic, se cânta "Noi de-aicea nu plecăm...", se fluturau chiloţei, iar pe cele mai ţipătoare pancarte, în continuarea inscripţiei "Bărbatul partea inutilă a...", figura, în erecţie şi strident colorat, un falus.

Toată acea maree anarhică s-a calmat pioasă ca-n faţa iminentei apariţii a sacrului, când Ruxandra Moruzi a urcat la tribună:

"- Nivelul unei civilizaţii - a proclamat ea - se determină după stilul de viaţă al femeii, spune un mare gânditor contemporan, ca dovadă că bărbaţii adevăraţi sunt cei ce stăpânesc realitatea cu mintea, nu cei ce-şi dau aere de machos. Femeia, prin urmare, cu stilul ei de viaţă ca reper al stilului acelei civilizaţii, trebuie să fie unanim respectată. Vorbim despre libertate! Ei bine, o femeie este liberă să se prostitueze, dacă o determină caracterul să ia o asemenea decizie, iar dacă a fost târâtă în prostituţie, are dreptul la protecţie. Societatea, aservită falocraţiei, nu numai că are obligaţia de a ocroti femeia, dar, ca să se respecte pe sine, este chiar liberă să o facă. Aşadar, domnilor politicieni, când pe diurna contribuabilului, treceţi frontiera şi vizitaţi luxoasele bordeluri ale Occidentului, de ce nu vă gândiţi că şi ţara aceasta are dreptul său de a-şi da, pentru bani, poalele peste cap în condiţii decente, salubre, în semianonimat, sub ocrotire şi supraveghere medicală. Când vorbiţi despre aceste nenorocite, domnilor, fraţilor, utilizaţi o terminologie care nu vă onorează deloc. Le faceţi... Căutaţi dumneavoastră sinonimele populare pentru prostituată, fiindcă eu nu-mi permit să le găsesc de la această tribună publică! A sosit momentul, domnilor, fraţilor şi iubiţi bărbaţi, să aveţi bărbăţia de a aboli trotuarul în ţara noastră."

Au spumegat vreo câţiva parlamentari de toate culorile cum că de ce şi cum îşi permite o astfel de persoană să afirme, chiar în faţa edificiului guvernului, că ţara se prostituează?! Ce înseamnă această blasfemie la adresa patriei?! Urmau exemple cu strămoşi care prin Evul Mediu i-au bătut pe otomani, cu alţii care s-au jertfit prin temniţele comuniste şi a căror memorie nu este admisibil să...

Pe luptătoarea pentru dreptul la prostituţie oficializată, sindicalizabilă o cunoşteam din filme şi de la teatru. Era o actriţă cu un mister incontestabil, o prinsese perfect un rol de vrăjitoare ţigancă. Totul în ea, privirea mai ales, întunecată, enigmatică dar netedă evoca mireasma Levantului.

Seara, la nouă şi jumătate, la Lyra, când am văzut ochii aceia ca nişte nori lunecând de colo, colo pe firmamentul chipului ei, am avut un impuls de nebunie: am dat să-i sorb, cred, aplecându-mă şi deviindu-mi gestul în ultimul moment într-un sărut al mâinii ei stângi, căci pe aceea am apucat să o prind la nimereală.

- Am patruzeci şi opt de ani, Filip, mi-a spus fără înconjur, vorbindu-mi însă în realitate despre altceva. Actriţele în general nu-şi dezvăluie vârsta. Singură Anna Magnani a avut curajul s-o facă. Am admirat-o întotdeauna, nu numai pentru asta. Îţi place Anna Magnani?

Subtextul discursului ei bătea în cu totul altă parte, îmi sesizase tulburarea. Nu avea vârstă. Nu puteam să spun că arăta mai tânără, deşi în mod evident chipul ei se situa mult sub nivelul celor patruzeci şi opt de ani asumaţi. Purta însă cu sine o maiestate a maturităţii prin modul de a păşi şi de a privi de care tinereţea nu ştia nimic. Apoi trunchiul. Nu era al unei tinere, ci al unei femei cu toate formele solid aşezate la punct fix, calculate parcă astronomic, sfinţite de rotaţia astrelor. Avea în acelaşi timp şi talie, şi sâni şi şolduri. Nu era înaltă, dar o anume energie care o preceda, te îndemna să o percepi în altă dimensiune. Ce mai?! A început şi la mine fulminant, cu drepturile femeii, cu feminitatea care face să se învârtă lumea, cu industria plăcerilor ca replică de intimistă ironie la adresa agresiunii atomice, ispravă specific masculină. Îmi spunea mereu pe numele mic: "Filip, dragule Filip, Filip dragul meu". Mă rugase să procedez şi eu întocmai, atâta doar că pe post, cu o asemenea lideră de opinie ca invitată, nu puteam să mă desfăşor decât în limitele unor formule precum "Stimată doamnă preşedintă a FEFRO".

Când am dat cale intervenţiilor telefonice ale ascultătorilor, mi-a zâmbit complice. Ştia lucruri pe care eu nu le bănuiam.

- Bună seara, domnu' Filip. Dumneavoastră, că eu nu pot s-o consider pe dânsa... - aşa exploda prima intervenţie a unei ascultătoare care susţinea că şi ea e intelectuală, ingineră şi că nu are prejudecăţi - ...dar, zău, să ne înţelegem ca oamenii, domnu' Filip, aţi admite ca fiica dumneavoastră să se interneze la bordel? Spuneţi, că mie îmi vine să... să plâng, nu alta, e posibil? Unde am ajuns?

- Eu sunt pentru bordeluri, hotărî următoarea voce, una bărbătească, răguşită. Am şaizeci şi opt de ani şi-mi amintesc şi acum, dar cine poate să uite, cum ne-am dus, la Brăila, la bordelul coanei Athenaisa, înainte de plecarea pe frontul din răsărit. Ştiam că mergem la bătaie, că putem muri ori rămâne schilozi. A dat Dumnezeu de-am supravieţuit şi, iată, acum pot şi eu să susţin reînfiinţarea bordelurilor. Doamna are perfectă dreptate. Să le bage acolo pe fetele astea. Le controlează, le verifică şi pe ele câte cineva, stau împreună, se mai înţeleg, se ceartă, se împacă. Ştiţi ce frumos era la Brăila, doamnă?

- Nu, domnule, răspunse languros invitata mea.

- Acum, pesemne că idealizez eu, dar aveau fetele pianist, aveau un mic bar, cum i s-ar spune acum, de unde vizitatorii cumpărau şampanie. Eh, noi, ca nişte bieţi recruţi, ce era să facem? Am pus mână de la mână pentru o sticlă de Dom Pérignon, dar ne-au ajutat fetele văzându-ne atât de stingheri. Au zis că dacă e pentru ţară şi pentru dezrobirea fraţilor basarabeni de sub laba fiarei bolşevice... Aşa că, iată, cum bordelul merge de minune cu patriotismul, ba chiar şi cu lupta împotriva totalitarismului!

- Şi cu vitejia soldatului, desigur, adăugă invitata mea.

Strălucea de încântare, mai mult din ochi. Becul roşu parcă o căuta tot timpul pe ea.

Dar şi ascultătorii. Unul o întrebă când mai are de gând să joace într-un film precum cel în care făcuse pe tânăra vrăjitoare. Într-adevăr, în coproducţia cu ruşii, după o nuvelă de Kuprin, realizase un rol mare în Olesia, frumoasa ţigancă devenită iubita unui tânăr funcţionar. Îi cresta băiatului braţul cu un cuţitaş ca apoi să-i oprească sângele bolborosind ceva deasupra rănii şi-l făcea să se împiedice numai spunându-i că în faţa lui se găseşte o frânghie întinsă. Nici vorbă de frânghie, în schimb, râsul ei fierbinte şi liber putea să umple astfel codrii Ucrainei.

- Ei, răspunse Ruxandra Moruzi, să vedem mai întâi aceste dureroase probleme ale noastre şi apoi...

Dar amintirea Olesiei îi făcea evidentă plăcere.

- Ce filmări, îmi spuse în timpul unei pauze muzicale, ce atmosferă la ruşi, ce daruri din partea lor, cum mă mai admirau!

- De ce vrea dânsa să închidă femeile în bordel? - era întrebarea unei ascultătoare deosebit de revoltate. Şi auzeam mai înainte, adăugă ea, că nu e la bordel decât un lighean verde pentru apă. De ce nu le bagă apă şi ligheane? Dacă are chef să introducă dictatura să meargă în Cuba!

- Eu, interveni un bărbat, aş dori să cer o audienţă la doamna actriţă care face şi politică. Am un pământ la ţară şi acuma, de când s-a dat la oameni o parte din averea de altădată, vreau să ştiu de ce nu i s-a dat, la un nepot, din fostul nostru lot, ci tocmai din a lu' Gică Părere care oricum e mort, da' vreau să ştiu eu când o să-i dea şi lu' nepotă-miu.

- Domnu' Criste Filip - veni o altă voce feminină - eu nu am de spus decât un singur lucru: de ce să le scoată ligheanele, domnu' Filip, măcar atâta să le lase şi lor. Eu sunt împotrivă să le scoată ligheanele, chiar aşa verzi cum sunt şi de plastic, să le lase acolo, eu aşa cred.

- Ce meserie aveţi, doamnă? întrebă Ruxandra.

- Sunt la spital care fac de toate.

- Mulţumesc, am răspuns şi i-am dat calea următorului ascultător.

Omul voia să ştie în ce regiment a luptat fostul soldat de la bordelul din Brăila ca să vadă dacă nu cumva se cunosc. Iar dacă se cunosc, să-i transmitem camaradului: "colonelul Panait tocmai a murit, brav bărbat, de aleasă onoare! Le-a promis prizonierilor ruşi că-i eliberează dacă rezistă mai mult decât el la băutură. N-au rezistat. Iar Panait s-a ţinut de cuvânt: i-a târât după el în retragere din Caucaz până la Tîrgu-Frumos."

A sunat şi o voce foarte tânără. Ne-a spus însă că are totuşi treizeci de ani, că e intelectuală, deşi nu tocmai ingineră ca una din antevorbitoare:

- Mi-aş dori, fireşte, să se înfiinţeze bordelurile, adică să intre-n legalitate, fiindcă există deja unele care funcţionează. Mi-ar plăcea ca ele să existe oficial dintr-un motiv foarte personal: poate uneori am şi eu chef să mă prostituez, de ce să nu o pot face în siguranţă? Am văzut acum câţiva ani un film franţuzesc fascinant: La belle du jour. Apărea acolo soţia foarte dulce şi cuminte a unui mare magnat industrial. Erau plini de bani. Ea însă se plictisea teribil. O scotea din monotonie faptul că putea uneori să meargă la un mic bordel unde se prostitua la amiază. De aici şi numele filmului. E o oră cu mai puţini clienţi, mai liniştită, mai discretă. Mi s-a părut o aventură extraordinară în această lume şi vreme când aventurile sunt din ce în ce mai rare.

O uimise chiar şi pe Ruxandra. Dar o şi întărâtase:

- Iată, câte noi posibilităţi de alungare a cenuşiului existenţei ar oferi această legalizare, exclamă ea.

Intervenţia de mai-nainte aruncă însă telefoanele în aer. Nici nu încheiarăm noi bine comentariile, că în căşti aproape ţipă o voce de mamă indignată:

- Nu vă daţi seama ce faceţi! Cum să meargă o fată să se prostitueze incognito la bordel? Dacă nimereşte la ea chiar fratele său, Doamne fereşte, tatăl ei şi se întâmplă o nenorocire, un păcat! Cum...

- Liniştiţi-vă doamnă, am intervenit eu, pentru că fratele şi-ar recunoaşte sora, iar tatăl fiica, nu s-ar ajunge la ce vă gândiţi dumneavoastră!

- Păi, n-aţi zis că le bagă mascate?

Altă voce nu făcu decât să vorbească încet şi printre dinţi, cu un resentiment greu de stăpânit, declarând că dacă ne-ar prinde, ar fi vai de capul nostru pentru nenorocirea pe care vrem s-o abatem pe capul oropsitei noastre naţiuni! Nici nu ne-am putut da seama dacă era o voce de bărbat sau de femeie. S-a angajat însă să ne-o plătească.

Un tânăr, vorbind pe un ton destul de savant, a făcut o analiză a nivelurilor de trai şi de civilizaţie dintre Rusia sfârşitului de secol XIX şi America începutului de secol XX, pe baza descrierii bordelului mizer al Ecaterinei Maslova în Învierea de Tolstoi şi a bordelului destul de luxos, cu oglindă mare în cameră, la Kansas City, în O tragedie americană de Theodore Dreiser.

Ca să nu mai prelungim bâlciul, am dat drumul unei cortine muzicale, l-am pus pe Bruce Springsteen să le cânte pilduitor ascultătorilor Born in the U.S.A., dar şi pe Vladimir Vîsoţki să povestească gros, răguşit şi demolator, cum în Africa, girafa s-a îndrăgostit de antilopă. Voiam să pregătim finalul şi să nu mai dăm drumul pe unde nici unui telefon. Operatoarea noastră însă ne atrase atenţia că avem un telefon oarecum special. Sunaseră şi alţii, ea îi refuzase, dar în cazul de faţă ţinea să trateze cu noi. Afirma că la microfon se află o prostituată de meserie care se pronunţa pentru bordeluri şi care avea de făcut unele comentarii. Promitea că va fi decentă. Ruxandra a intrat în legătură cu ea, i-a propus chiar să se întâlnească. Fata a refuzat-o, dar a insistat să intre pe post în direct fiindcă are să le adreseze ceva bărbaţilor. Operatoarea l-a filat pe Vîsoţki, dându-i drumul fetei în aer:

- Eu sunt de meserie, adică vând dragoste. Nu chiar oricui, dar de asta mă ocup de... câţi ani să zic? De vreo şapte, opt. Am acum douăzeci şi trei de ani. Nu arăt deloc rău şi sunt pentru înfiinţarea caselor de toleranţă, cum ştiu că se numeau ele altădată, chiar dacă eu nu m-aş interna acolo. Poate că aş merge în continuare pe cont propriu, deşi mă gândesc foarte serios ca în trei ani, cel mult cinci, să mă las de meserie. Acuma, vă daţi seama, că am văzut multe în viaţa asta. Am dat întâmplător de postul vostru, voiam să ascult nişte muzică, să mă relaxez, am venit obosită acasă şi, când colo, vorbă despre ce mă interesează şi pe mine. Am auzit multe tâmpenii, nu vă supăraţi, multe şi e păcat că oamenii nu prea pricep cum e cu viaţa asta. Ce vreau să vă propun? Cât mai sunt eu pe meserie, şi poate şi după aia pentru anumite persoane, eu o fac fără bani. Dar vreau să fie aşa: pentru băieţi de liceu mai înfricoşaţi de viaţă, mai urâţei... Apoi, băieţi din ăştia mai necăjiţi, cu probleme, care nu au un picior, o mână sau sunt răniţi în Revoluţie, handicapaţi, cum li se zice acuma, orbi, mă rog... Sunt dispusă să merg la ei, dar nu pot să-mi dau pe post adresa. Cred că cel mai bine ar fi să ia legătura ei cu radioul vostru şi...

Ruxandra exulta.

- Este extraordinar ce aud draga mea, scumpa mea, eşti o fiinţă rară, cum puţine există pe lumea asta! Tu înţelegi mult mai corect rostul sufletului omenesc! Te îmbrăţişez din toată inima! Eu zic să facem aşa: laşi aici la Radio Lyra, cum ai spus, un număr de telefon, o adresă. Cei interesaţi, dar numai nedreptăţiţii de soartă, să sune aici. Prietenul nostru Filip Criste va pune la punct modul de comunicare şi, nu-i aşa, Filip, după ce se va dovedi că tânărul respectiv e cu adevărat mai năpăstuit, să i se dea telefonul tău. Ce zici?

- E în regulă, gagico. Şi tu ai înţeles cum vine treaba. Eu asta vreau să fac, fiindcă am mai făcut-o gratis pentru oameni necăjiţi şi nu o singură dată. Există un Dumnezeu undeva şi la păcatele noastre, o să mai scadă şi Dânsul din ele. Este în Bucureşti o biserică făcută din banii fetelor de la bordeluri, cum era înainte. Noi ştim, fetele, unde se află. Acum, bani pentru o biserică nu avem atâţia, dar un pic de alinare putem aduce. Eu le invit şi pe altele care mă aud, dacă le îndeamnă sufletul, să facă la fel. Acuma să repet cum e organizarea...

Reproduse înţelegerea noastră pentru luările de contact. Eram şi eu şocat de propunerea fetei, deşi, în sinea mea, mă gândeam că, dacă voi asigura serviciul de legătură, mă voi înfrupta şi eu din farmecele filantroapei noastre.

Era limpede că Ruxandra Moruzi nu se aşteptase nici ea la o asemenea ofertă. Ideea încununa, în final de emisiune, strădania majoră a vieţii ei de persoană publică. Iradia cald şi continuu, parcă şi-ar fi atins ţelul misiunii, la capătul unei lungi şi primejdioase expediţii. Mă strânse de mână. Ieşiserăm din studio şi mă oferisem să o conduc. Operatoarea însă îmi întinse telefonul.

- Pentru tine, e important, te asigur că e foarte important!

Am ezitat. Ruxandra m-a îndemnat să răspund, să nu mă grăbesc. Generozitatea asta a ei m-a făcut să preiau receptorul.

- Sunteţi nebuni şi formidabili, a sunat în cască tocmai vocea care nu trebuia să sune acolo în acea clipă. Nebuni şi sublimi, continuă Eliza. Vin peste tine, crezi că putem sta până dimineaţă la radio? Te ador, zăpăcitule, răspunde-mi şi dă-mi numărul profesionistei care şi-a oferit serviciile pentru amărâţi, nu cumva o cheamă Amalia?

A insistat că vine, iar eu nu am refuzat-o. A încheiat spunându-mi că sare în maşină şi e la Lyra.

Nu ştiu dacă Ruxandra mi-a observat umbra de pe faţă. O ţineam de braţ.

- Apasă, mă îndemnă simţind că-i palpez musculatura prin mânecă. Presează şi vezi dacă rezistă. Ştii, actriţele, mai ales cele de teatru, cu viaţă de scenă serioasă, trebuie să fie persoane foarte sănătoase, rezistente. Fără gimnastică nu faci nimic, te prăbuşeşti. Stai mult în picioare, ai nevoie de sport, de fibră flexibilă, de construcţie solidă, de multă atenţie. Aşa e şi cu fotomodelele, să ştii, ţin un regim strict, nu le e uşor, mai apasă ca să vezi!

Eram înnebunit. O erecţie violentă mă obliga să răresc pasul. Nici ea nu se grăbea. De fapt, acesta era ritmul ei, măsurat, pas de ceasornic, de corp bine legat, cu mecanismul ingenios articulat din interior. În stradă s-a întors spre mine:

- Te invit la mine, cred că ar fi potrivit să discutăm propunerea fetei. Plesneşte de sugestii, pot apărea o mulţime de surprize, de perspective, ce zici?

Stăteam faţă în faţă. Citroënul ei ne ajuta să nu ne răsturnăm în stradă. Se uita la mine liniştită, sigură, de jos în sus, fără efuziune, dar chemând. Şi erecţia mea, tot de jos în sus, se uita la ea înnebunită de indignare. Retezând atunci din verticalitatea propriei virilităţi, am bâiguit:

- Sunt de serviciu până dimineaţă, trebuie să stau, fără mine...

- Ai putea fi înlocuit. E tinerica aceea acolo, operatoarea, ar putea fi recompensată, nu crezi?

Moruzi avea un fel al ei de a defini vârstele, de a separa apele în ale noastre şi ale tinerelei din regie cu doar câţiva ani mai mică decât mine de altfel. Avea această Ruxandra, descendenta Fanarului, un stil propriu de a sta dreaptă ca pe scenă, ca în filmele cu vrăjitoare, ca în luminişurile şi întunecimile trecutului ei greco-semitic, înfiptă în sol ca şi cum de jos ar fi urcat nişte fluxuri magnetice verticalizante până în pupilele sale. Bătu de trei ori din gene. Poate că era un cod. Nu se auzi nici un sunet. Semnalul cădea undeva, în golul neşansei mele.

- Bine, îmi spuse întinzându-mi mâna, noapte bună, succes. Mi-a părut bine, a fost... da, a fost interesant, o experienţă potrivită pentru o persoană publică, o luare de puls.

Ce rost mai aveau formule precum: Ştiţi, poate altă dată... altă emisiune... Vă mai invit...? Poate că le-am şi bălmăjit. Ea înţelesese prea bine însă că sensul cuvintelor, cel neexprimat, se modificase. Acum vorbeam despre despărţire.

Iar Citroënul a ţâşnit, s-a îndepărtat. M-am pocnit cu podul palmei peste frunte. Ce rateu, Criste, ce minge-n bară, ce gol turcesc! Ruxandra Moruzi, patruzeci şi opt de ani, cealaltă generaţie, o generaţie ce nu i se vedea pe faţă. În ultimul schimb de cuvinte cu ea, simţind cum îmi fuge norocul printre degete, îi căutasem pe gât ridurile care să mă consoleze de pierderea inevitabilă. Nu le găsisem. Iar generaţia ei erotică nu mai aveam când s-o întâlnesc. De unde să li se mai ivească celor treizeci de ani ai mei o altă şansă? Timpul trecea pentru toată lumea. Îmi aminteam de precedenta experienţă de acelaşi fel, cea care-l scosese la lumină, vindecându-l definitiv de pubertate pe bărbatul pierdut în mine. Aveam vreo douăzeci şi unu de ani, cunoscusem sporadic femeia, o recrutasem dintre colege, cu puţine prilejuri, neîndemânatic, dar pretenţios, cu aroganţă, cerându-i fetei nonşalanţă, ca să-mi maschez diletantismul. Ajunsesem în vara lui ‘81 la Eforie, pe un litoral plin de polonezi agitaţi, euforici, cu toţii militanţi ai sindicatului Solidaritatea. Yolanda avea treizeci şi nouă şi venea de pe Baltica, de la Sczeczin. Am rămas într-o seară împreună cu ea şi cu soţul ei Marek la o masă de la care, după o discuţie intensă şi îngrijorată între ei - în limba lor atât de şuierată în care vorbeau evident despre altceva decât despre ei doi, arătând tot timpul prin aer într-o direcţie - după o asemenea discuţie, el a fost solicitat de doi compatrioţi. Au dispărut şi mai agitaţi, cu acordul doamnei care urma să-şi termine salata de fructe. M-am simţit dintr-o dată foarte stingherit, neştiind cum să umplu tăcerea ce invadase spaţiul dintre noi după zgomotul preocupant dinainte. Când a revărsat peste mine cei doi ochi albaştri ai ei, cam transparenţi, a fost şi mai greu. M-a întrebat ceva şfichiuitor în poloneză.

Am încercat să-i răspund în engleză, apoi în franceză. Ea a trecut, spre uluirea mea, pe rusă.

- Po ruskii - m-a îndemnat - po ruskii!

Apoi, brusc, şi-a amintit un cuvânt franţuzesc:

- Promenade, promenade! şi mi-a arătat inima, adică cu ea.

A sorbit însă înainte din vinul meu roşu, făcându-mă să înţeleg din exclamaţii că i se părea minunat. Mi-a mers mintea. Invitând-o să golească paharul, am mai comandat o sticlă iar apoi, cerându-i ospătarului să-i scoată dopul pe jumătate şi achitând totul, am vârât Murfatlarul în geanta mea de umăr. Plimbându-ne de-a lungul mării, am înţeles că soţul ei... Solidarnosti.

Cu alte cuvinte, luptam şi eu împotriva comunismului, aşa îmi închipuiam, plimbându-mă cu soţia unui militant al Solidarităţii. Încă din noaptea aceea am priceput că angajamentul lui Marek nu putea decât să ne ajute pe mine şi pe Yolanda. De la ea am învăţat totul: şi cum arătau nişte ochi albaştri străvezii, nordici, şi un păr blond cendré, şi un păr pubian roşcat, şi o partidă de sex savant prelungită, şi care este rolul felaţiei, atât al celei preliminare, cît şi al felaţiei demente, pofticioase, duse până la capăt.

Alergăturile lui Marek dintr-o staţiune într-alta, de la Năvodari până la Vama Veche pentru a-şi organiza compatrioţii rebeli ne-a prins de minune. Era şi ea pentru Solidarnosti, dar nu auzea decât asta în jur, de un an şi mai bine. Iar acum era în vacanţă. Toate astea mi le comunica prin semne şi prin desene, prin priviri, prin fâlfâiri ale genelor. Limbajul semnelor intensifica senzaţia. Era o relaţie pur senzuală. De fapt, nu numai. La despărţire plângeam amândoi cu suspine surde. Ne găsise în fine limbajul unei emisii sonore comune, picurările universului, ale astrelor ce atârnau deasupra Balticii şi deasupra Pontului.

După vara aceea, eram alt om. Trecusem prin braţele şi prin gura lacomă a unei femei autentice, mature, căsătorite, printre toate buzele ei, femeia altui idiom, a unei familii lingvistice şi a unei culturi diferite, o simţeam venind de departe, dar şi din vecinătate, cu semnele atavice ale istoriei comune, implicit, cu sechelele celei recente. Citeam în aureola fiinţei sale pomeranice luminozitatea latinităţii asimilată pe alte căi decât în cazul meu şi trăiam copilăreşte revelaţia că, spre deosebire de mine şi de cei din preajma mea, era dăruită cu harul profesării neechivoce a libertăţii. Comunicasem cu ea prin codurile secrete ale masculinului şi femininului venind peste noi din paleolitic, dinainte de Turnul Babel, de cultură, de inchiziţie, de civilizaţie, de bolşevisme şi de sindicate. Mă atinsesem cu toată suprafaţa epidermei de nervii Poloniei eliberate. Din momentul acela comunismul avea să devină pentru mine cea mai cumplită desfigurare a frumuseţii şi a normalităţii. În vara aceea am învăţat să nu mă mai tem atât de tare şi să înţeleg singur că omul are datoria de a fi anticomunist aşa cum este anticanibal. Culmea este că gândul acesta m-am priceput să i-l transmit Yolandei. Am desenat pe plajă un fel de drapel cu secera şi ciocanul, scriind alături: Comunism. Apoi am trasat o săgeată împotriva lui. După care, conturând doi oameni, am izbutit să-i sugerez că unul îl mănâncă pe celălalt. Îndreptând o săgeată şi spre antropofag şi desenând semnul egalităţii între săgeţi, am rostit solemn: homo anticomunist, homo anticanibal. A înţeles. M-a săltat rapid de pe nisip, ducându-mă la hotel. Am crezut atunci că avea să mă mănânce de-a binelea, că o să dea drumul canibalismului felator din toată specia femeiască a triburilor Europei. Omul trebuie să fie anticomunist aşa cum este anticanibal. E singura frază pe care am reţinut-o până azi din poloneza ei cu şuier de bici de mătase: "Czlowiek musi byc antykomunista tak jak jest antyludozerca".

Yolanda de la Sczeczin. Trebuia să aibă acum aceeaşi vârstă cu Ruxandra Moruzi, adică patruzeci şi opt de ani. Oare ce-o fi făcând? O mai fi în viaţă? S-o fi gândit la mine când cu revolta din decembrie?


14.


Eliza se ivi la radio la scurt timp după ora 000, obiceiul ei de fapt de a apărea pe neaşteptate în preajma miezului nopţii. Era la fel de entuziasmată ca la telefon, sărutându-mă şi cerându-mi să-i dau numărul prostituatei care sunase, ca să verifice ea dacă nu cumva era vorba de prietena ei din detenţia de la mineriadă. Greu îmi venea să invoc motive de refuz. Sincer, nu-mi convenea să-i dezvălui acel număr de telefon, ar fi putut să se amestece şi să compromită întregul plan. I-am mărturisit până la urmă motivul îngrijorării mele, dar poate că n-o făceam, dacă n-aş fi observat cum văpaia fiinţei ei mai întâi scade, apoi pâlpâie dând să se stingă. Dar flama care era ea s-a reînviorat uşor:

- Bine, Filcris, dar vom fi împreună când o vom suna, vom face şi noi un plan al nostru, nu?

Răspunsul meu, din nefericire pentru toţi, era nu. Nici nu aveam inspiraţia de a ieşi din mine printr-un scenariu, nu mi se ştergea din minte Ruxandra Moruzi, faptul că o refuzasem totuşi din fidelitate faţă de Eliza, iar acum, fata asta îşi ofilea luminile sub ochii mei fără ca eu să devin brusc atât de inteligent încât să i le salvez. Apoi, nu înţelegea de ce nu putem rămâne împreună în studio până dimineaţă ca altă dată, ascultând Flor de la luna. Zadarnic îi explicam că alţii erau de serviciu în noaptea aceea, operatoarea şi băiatul de la computere, chiar am tras-o pe Eliza de o parte ca să-i sugerez că ar exista ceva între cei doi şi că şi ei ar vrea să fie lăsaţi singuri. Exprima o mirare, o uluire de călător ajuns în oraşul său natal, cu figuri familiare, dar care vorbeau o limbă necunoscută.

- N-ai să mă convingi, Fil, îmi declară în maşină spre adresa mea, n-ai să mă poţi convinge că nu puteai aranja un schimb ca să rămânem singuri în studio, ce-i cu tine?

Nu era nimic, sosise doar prea devreme. Pentru ea renunţasem la invitaţia Ruxandrei, dar dacă i-aş fi spus-o, ar fi mirosit a fanfaronadă ori, mai ştii, mi-ar fi citit regretul ratării prilejului. Mă luase din nou prin surprindere, în sufletul meu nu eram singur, nu apucasem s-o scot de-acolo pe cealaltă, să mă dezmeticesc. La mine acasă, în apartamentul din canion, nu voia să se aşeze. Nici nu se plimba. Se muta de colo, colo, oprindu-se mai mult timp în câte un loc. Purta şi de această dată una din bluzele sale albe care o preschimbau într-o iluzie eoliană. Medalionul cu turcoaz se odihnea pe albul acela, între sâni. Petala acelei pietricele cu ape verzi-albăstrui mă fixa cu reproş:

- Îmi ascunzi ceva, Filcris. Ce-mi ascunzi? A avut loc un eveniment pe care eu nu-l cunosc şi se pare că nu e bine să-l aflu... Care eveniment?

Mi se golise capul, imaginaţia mi se destrămase de-a binelea, m-am trezit disculpându-mă, negând, cerşind înţelegere, enervându-mă. Când mi-a solicitat din nou numărul de telefon, zicea ea, al Amaliei, am somat-o şi eu să mărturisească în sfârşit cu cine s-a întâlnit atunci, noaptea, pe plaja de la Popasul Mamaia.

S-a aşezat în fotoliu. Cunoşteam argumentaţia ei, o auzisem de mai multe ori, eram conştient că-mi ascunde un lucru de seamă, aşa cum şi eu ştiam că-i ascund atracţia mea faţă de actriţă şi invitaţia acesteia. Eliza avea de camuflat deocamdată doar identitatea făpturii cu care se văzuse sub luna plină. Eu, din nenorocire, nici fidelitatea nu puteam să mi-o declar mai cu seamă deoarece, în fond, ştiam prea bine că, dacă n-aş fi primit telefonul Elizei, puţine şanse ar mai fi rămas de a refuza invitaţia actriţei. Am plusat:

- Prin urmare, cine este femeia sau ce fel de fiinţă este aceea cu care te-ai întâlnit noaptea pe plajă? Nu era mai mult de o jumătate de metru între urmele paşilor voştri, aţi stat faţă în faţă, v-aţi privit în ochi!

De pe la mijlocul întrebării mele, prinse a se uita în altă parte, nicidecum la mine. S-a ridicat, îndreptându-se spre bibliotecă, direct spre un volum de Stendhal.

- E aici - a zis - în Roşu şi negru, e una Élisa, camerista doamnei de Rênal, o servitoare, aşa cum şi Eliza Doolittle, florăreasa, e, în definitiv, tot dintr-o lume a servitorimii. Pornesc de jos nenorocitele astea de Elize. Iar măgarul ăla de Julien Sorel nu numai că a respins mâna Élizei care tocmai moştenise ceva avere, dar o mai şi calomniază în faţa popii pentru, chipurile, purtarea ei. Bine că Stendhal nu spune cum o calomniază îngâmfatul ăla! Iar domnul de Rênal, un prost, se exprimă, uite ce scrie aici: "...păcătoasa de Élisa ar zări tărâţele şi imediat toată casa ar şti că sunt gelos". Superb! Asta după ce dobitocul plănuise să presare tărâţe în faţa uşii lui Julien ca să-l prindă ca-n poveşti dacă-i vizitează... ăăă... sau nu nevasta.

Acel "ăăă" a înlocuit cuvântul "noaptea". L-a ocolit cu bună ştiinţă ca să evite revenirea asupra subiectului cu deplasările nocturne ilicite. L-a şi aruncat pe Stendhal de o parte, punând mâna pe un Diderot: Scrisoare despre orbi în folosinţa celor care văd.

- Ţi-am spus că m-am apucat să citesc pentru orbi. A fost nevoie să mă documentez înainte, am început cu clasicii, cu Scrisoarea asta a lui Diderot. Şi am dat de ceea ce nu trebuia să dau, de camerista, de servanta Lison!... E mai rău ca la Élisa lui Stendhal pentru că iluminista asta, Lison ştie carte şi apare într-o Scrisoare despre orbi. Nu mai are mult şi ajunge, la fel ca mine, cititoare anume pentru ei. La vremea aia, ar fi trebuit să meargă în azilurile lor, să-i adune în jur şi să deschidă Vieţile sfinţilor. Eu însă citesc în gol, în faţa microfonului, a casetei, ascultătorii nicăieri sau undeva foarte departe, în altă lume.

Câte ceva îmi spusese, nu foarte multe, despre voluntariatul ei de lector de romane pe casetă magnetică. Mâinile ei căutau cu febrilitate prin rafturi, poate chiar un volum pe care-şi propusese să-l reproducă vocal pentru cititorii săi cu urechile. Dădu încântată peste povestirile lui Vasile Voiculescu prin care s-a pornit pe răsfoit în căutarea unei iepe cu numele ei. Comenta, cu gândul evident în altă parte, că Elizele, dacă nu sunt servitoare, florărese, cameriste, atunci măcar să fie iepe, căţeluşe, maimuţe...

- Astea nu-s vietăţi nocturne, am observat eu, dar hohotul ei de râs m-a scos din ring.

- Uite-o aici, nu o cheamă Eliza, ci Liza! E tot una. Iapa popii Bolindache, e albă, fii atent cum o alintă sfinţia sa: Lizuşca! Ăsta zic şi eu popă.

A revenit în fotoliu continuând să citească. Râdea din când în când din toată inima. Medalionul sălta uşor la orice chicot, pendula apoi puţin, rar apuca să se odihnească. Mica stea turcoaz mă privea drept în ochi. Când a plecat, mi s-a părut că tot din partea bobului de peruzea, nu din partea Elizei m-am bucurat de ultima privire.


Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare

Editura LiterNet, 2003