Editura LiterNet

Radu Sergiu Ruba - Demonul confesiunii

Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare



ELIZA


I.


Pe la începutul după-amiezii, în joia aceea de mijloc de iunie '90, mă găseam la orfelinatul din strada Floricica numit de aceea, neechivoc şi odihnitor, Casa de copii Floricica. Răzbătusem greu, foarte greu. Minerii invadaseră Bucureştiul. Se năpusteau asupra opozanţilor publici cunoscuţi, a protestatarilor ocazionali, a femeilor frumoase, a comercianţilor stradali, a bărbaţilor bine îmbrăcaţi, a ţiganilor, a intelectualilor, a cerşetorilor, a ochelariştilor, a celor ce săreau în ajutorul tuturor acestor victime. Devastaseră, spărseseră mai ales, institute academice, sedii de ziare şi de partide politice. Aş fi tras în ei ca-n şacali, fără milă, la rădăcina nasului, între sprâncenele lor de brute, la lovitura lui Nevers, dar nu ştiam să mânuiesc o armă, nu mă antrenasem, nu mă aşteptam la aşa ceva. În fine, aveam alte lucruri de făcut, trebuia să-mi văd de misiunea mea, trebuia să am răbdare, mi se confirma de peste tot, inclusiv cu prilejul invaziei, că pentru a edifica o lume teafără, e nevoie să se acţioneze încet şi în timp. Prietenii mă sfătuiau să nu mă deplasez, să amân, să anulez, să suspend, în fine, tot ceea ce se spune în asemenea împrejurări. Mi-au mai dat o povaţă pe care nu puteam s-o accept nici în ruptul capului, de care am făcut mare haz: dacă tot sunt hotărâtă să traversez oraşul asediat, spuneau ei, atunci măcar să mă îmbrac prost, ponosit, modest, poate chiar murdar ca o proletară oarecare, ca o marginală, pentru că tot le pomenisem eu în felurite discuţii de imperativul de interes general al integrării marginalilor. Numai că nu aveau ce să-mi facă. Mă deplasam cu autobuzele transportului în comun, nu cu autoturismele devenite suspecte pentru urangutani, iar în poşetă, purtam o convenţie oficială semnată pentru partea română de Ministerul de Externe şi de Oficiul Guvernamental pentru Protecţia şi Integrarea Marginalilor (OGPIM), iar pentru partea anglo-americană de organizaţia de caritate Mayrose. La nevoie, puteam să recurg la acest document spre a-mi legitima calitatea de persoană oficială. Numai dacă n-aş începe să înjur înainte de a scoate convenţia... Cât despre legitimaţia de bravă cetăţeană rănită în Revoluţie, fiindcă eu nu o solicitasem niciodată, ci îmi fusese vârâtă pe gât de către autorităţi, pe aceasta nu obişnuiam s-o port asupra mea. Sincer vorbind însă, în acea zi, în primul autobuz spre Floricica, contemplând bandele înarmate cu ciomege, parcă regretam că nu o luasem. Nu concepeam totuşi să mă întorc din drum.

Pentru Mayrose începusem să lucrez îndată după Paşti, când organizaţia şi-a selectat colaboratorii, toţi cunoscători de limba engleză, dintre disidenţi ori dintre combatanţii din decembrie. Mă ocupam de traduceri, rezolvam mici proiecte, iar asta nu-mi lua mai mult de două-trei după-amiezi pe săptămână. Mă lipisem de Mayrose fiindcă scopurile sale coincideau cu ideile mele: trebuia să se facă ceva decisiv pentru ca excluderea şi periferizarea socială a anumitor categorii de oameni să dispară şi, încet-încet, cu greutăţi, cu obstacole, târâş-grăpiş, aceşti oameni să ajungă la o inserţie reală în lumea în care trăiau, chiar dacă această lume românească era încă săracă, traumatizată de trecutul ei, ezitantă. Toţi trebuiau să participe într-un fel sau altul la viaţa comunităţii, fie ei şomeri, orfani, ţigani, bolnavi cronici, vagabonzi sau, horribile dictu, handicapaţi, un termen care mă oripila, dar pe care m-am trezit că-l folosesc şi eu în scopuri operaţionale. Ştiu că economia poate fi urnită mai greu, înarmarea şi dezarmarea sunt demersuri anevoioase, dar pentru comunităţile mărunte mai întâi, apoi şi pentru cele mai largi, se pot face multe prin programe serioase şi prin devotament, iar apoi, omenescul are faţete atât de numeroase, încât un asemenea angajament nu poate fi decât fascinant.

Ştiam că la sfârşitul anului şcolar îmi voi părăsi postul de profesoară de engleză şi uneori şi de spaniolă de la Liceul Alexandru Odobescu şi mă voi consacra misiunii de la Mayrose. Venisem acum la orfelinatul Floricica spre a-i prezenta directorului, potrivit unor discuţii anterioare, proiectul final de donaţie şi pentru a redacta acceptul unităţii sale ca să poată fi trimis cât mai repede în Anglia. Mă găseam în faţa unei secretare corpolente căreia directorul îi explicase prin telefon că trebuia să bată la maşină acceptul de donaţie după dictarea mea. Secretara, 50 de ani, bine îmbrăcată, păr vopsit în negru, m-a făcut să aştept până şi-a încheiat discuţia cu două educatoare despre ce li se servise orfanilor la masă în urmă cu o săptămână. Ea susţinea că orez cu chiftele, educatoarele erau pentru fasole cu cârnaţi. De cum au plecat cele două, stăpâna biroului m-a înfruntat:

- De fapt, vreau să ştiu şi eu, ce urmăreşti dumneata?

- Nu pe... dumneavoastră personal vă urmăresc, ci interesul acestei instituţii, după cum aţi putut afla şi de la domnul director.

Trase lung şi meditativ aer în piept, îşi dădu capul cu chica vopsită şi coafată pe spate ca să mă doboare cu o replică, moment în care intră directorul.

- Aţi înţeles, deci, doamnă Iustina ce aveţi de făcut? E ceva foarte important pentru noi.

- Eu nu ştiu, dom' director, dacă noi suntem obligaţi să acceptăm orice de la fitece străin care s-a apucat acuma să tropăie de capul lui prin ţara asta. Eu nu ştiu, treaba dumneavoastră, nu ştiu, nu răspund. Şi apoi, mă rog, cine-i reprezintă pe străinii ăştia?

Directorul o linişti cu o vorbă blândă, râzând împăciuitor ca în faţa unui copil răzgâiat.

- Şi ce vrei, de fapt, dumneata de la noi? reluă ea atacul asupra mea după retragerea directorului.

- Dumneavoastră, nu dumneata - i-am retezat-o - iar de vrut, nu vreau eu, ci guvernul acestei ţări!

Şi i-am plimbat pe sub nas autorizaţia de acreditare a organizaţiei Mayrose eliberată de trei ministere şi purtând cinci ştampile.

Le-a examinat cu mare atenţie şi şi-a găsit un alibi:

- Mă rog, să nu fie falsificate. Dar, ce mă bag eu? avem director. Zi!

M-am apucat să-i dictez acceptul de donaţie pe care-l dactilografia în scârbă, tot ştergând şi reluând. La substantivul "evicţiune", reacţionă:

- Cuvântul ăsta nu există în limba română, de unde dracu' le scoateţi? Tu crezi, dragă, că orice zboară acuma de când au dat năvală străinii ăştia se şi mănâncă? Nu-i aşa, ascultă-mă pe mine!

- Fă bine şi ascultă dumneata! Şi i-am explicat sensul cuvântului.

- Mititico - se înroşi fosta tovarăşă, azi doamna secretară a Casei de copii Floricica - ce pregătire ai, de fapt, mata?

Fără să aştepte răspunsul meu, a ieşit şi l-a chemat pe director. Omul a venit să facă din nou pace, deşi îl avea în birou pe temutul - pe reţeaua orfelinatelor - inspector Toma Mare de la OGPIM, departamentul Minori. Adevărul este că până la finalul textului, nu am mai avut cu ea nici o ciocnire. A consimţit să nu schimbe şi să nu comenteze nici un cuvânt. Îi dictasem şi lista obiectelor ce urmau a fi donate: maşini de mare capacitate pentru spălătorie, maşini de gătit, retroproiectoare, televizoare color, calculatoare, toate menţionate cu marca lor şi cu anul fabricaţiei.

- Dragă, iartă-mă că te întreb, interveni la sfârşit doamna Iustina, sunt mai în vârstă decât dumneata şi poate că n-ar fi rău să asculţi un sfat.

- Vă rog!

- Unde sunt de fapt toate maşinăriile astea, le-a văzut cineva?

- Bineînţeles, în Anglia, cumpărate de organizaţia de caritate Mayrose pentru orfelinatul dumneavoastră şi depozitate până când se primeşte acolo acest accept de donaţie. Iar organizaţia de caritate a fost aleasă la propunerea OGPIM pe baza unui acord al englezilor cu oficiul guvernamental de care aparţineţi, totul e limpede ca lumina zilei.

- Eu, în locul dumitale, n-aş avea atâta încredere. Englezii ăştia, nemţii, americanii, catolicii vin aicea ba cu ajutoare, ba cu donaţii, ba cu grija faţă de orfani şi pe ascuns ne spionează, fură tehnica noastră, corup tineretul...

Credeam că va urma, după tipicul acuzării lui Socrate, introduc zei noi. Dar nu, doamna Iustina a proclamat:

- ...introduc homosexualitatea, numai porcării. Dar treaba voastră! Voi, tinerii de astăzi vă faceţi de cap, ziceţi că numai voi aţi făcut Revoluţia, de parcă noi, ceilalţi, n-am muncit şi n-am luptat. Cu toţii am muncit şi am luptat, să ştii, cu toţii şi nu ne-a fost uşor.

Cu cine dracu' ai luptat tu, nenorocito, şi ce munca naibii te-a muncit într-atâta, voiam s-o întreb, care e opera trudei tale, secătură?!, Râvneam să mai adaug, când de afară, izbucniră nişte ţipete neomeneşti. Nu erau vaiete obişnuite, ci urlete lungi, sfâşietoare ca de fiinţe înjunghiate. Iustina a sărit la fereastră. Presimţind despre ce poate fi vorba, m-am înghesuit şi eu lângă ea cu aparatul de fotografiat.

- Dă-i, urla doamna Iustina care ştia să bată la maşină, dar suspecta de subversiune cuvântul "evicţiune", dă-i la bot, arde-le, mama lor de curve! Nu la cur, la bot! Aşa, dă-i, să-i sară borşul, la bot, la bot!

Patru indivizi plini de funingine de sus până jos loveau cu pumnii, cu palmele şi cu picioarele două femei, o mamă tânără pe care o despărţiseră de băieţelul ei şi o ţigancă de vreo 18 ani, cu o claie de păr creţ, bine strânsă în ginşi şi-ntr-un tricou imprimat cu inimi şi frunze şi pe care unul o lovea cu dosul palmei peste faţă, iar altul o plesnea cu o vargă peste picioare. Fâşii dintr-o hârtie fină de ambalaj zăceau în mijlocul străzii. Unul din funinginoşi ţinea în braţe un pachet mare. Îl etala ca pe un trofeu, ca şi cum a duce acasă un pachet cumpărat din magazin ar fi echivalat cu portul clandestin al unei bombe. Copilul zbiera şi el, aşa că încasă un şut în fund ca să se ducă mai încolo.

- ...nu le lăsa, dă-i, trăiască libertatea!

Glasul secretarei îşi schimbase timbrul, se îngroşase, se întărise. Doi indivizi o târau pe ţigancă spre o camionetă cu prelată. Am fotografiat maşina şi scena busculării fetei, i-am pozat şi pe ceilalţi, inclusiv sângele de pe faţa mamei, apoi pe băieţelul care când dădea să se apropie de ea, când să o ia la fugă.

- Aşa, urlă Iustina pe aceeaşi coardă vocală groasă, umflă-le, să-nveţe minte. Să ştie ce-i disciplina! Aplicaţi-le, băieţi, Constituţia, aşa!

Pe mamă şi pe băiat nu i-au urcat în camion. Au fost împinşi afară din câmpul meu vizual. Din nasul, din gura, din obrazul sau din ochii femeii, continua să curgă sânge. În stânga mea, fără să mă observe, funcţionara orfelinatului tremura de emoţie, de fascinaţie, de excitaţia răcoritoare a vendetei îndelung visate. Vendetă împotriva cui? A nimănui, a lumii pe motiv că există şi că nu o mai bagă în seamă la fel de măgulitor ca înainte, a Universului pe motiv că, de la o vreme, prea e variată înfăţişarea lui, iar mintea ei de funcţionară odihnită în comunism, nesolicitată nu mai face faţă. Am luat o imagine şi cu vreo zece-doisprezece gură-cască de toate vârstele înşiraţi pe trotuarul opus. Un bărbat îmbrăcat ca un salahor, aflat la vreo trei, patru metri de grup, bine înfipt pe picioarele sale depărtate ca şi cum s-ar fi pregătit să reziste unui asalt nevăzut, făcea semne insistente cu un ziar către fereastra noastră.

- ...aşa, tot aşa, părea să-l încurajeze secretara, stârpiţi-le, să muncească, să aibă loc de muncă, să fie linişte-n ţară!

- Cine v-a dat voie să faceţi poze? se auzi o întrebare ameninţătoare prin portavoce, în clipa în care tocmai luam o imagine cu un miner mânuind mîndru un ciomag de toată frumuseţea în vârf cu panglicuţe albe. Mâna acuzatoare a individului cu portavoce, a salahorului adică, se întindea spre fereastra noastră.

Secretara suferi un cutremur corporal la propriu. Cred că în primul moment a şocat-o acuzaţia. A sărit în lături de parcă ar fi întrebat indignată din toate cele vreo 80 de kilograme ale ei: "Cum, eu care ader trup şi suflet?".

Făcând saltul şi întorcându-se, îmi zări aparatul. Scoase un urlet de teroare ca la vederea unui crocodil. Urletul mai mult i l-am dedus decât i l-am auzit. Dar a fost limpede că a zbierat, fiindcă gura aceea căscată i-a eclipsat întreaga figură.

M-am aruncat val-vârtej în jos pe scară, fără să sesizez în primul moment că drumul ducea direct în stradă. La parter, cu ultima mişcare, am virat spre curte.

- Pe unde se iese? am întrebat-o pe prima îngrijitoare întâlnită în cale.

- Pe aici, îmi indică ea ieşirea tot spre stradă, dar pe cine aţi căutat la noi?

Am înţeles că altă ieşire spre stradă nu exista, curtea orfelinatului era înconjurată de ziduri după modelul puşcăriilor şi al şcolilor de corecţie. Pe partea opusă a curţii, am pătruns într-un corp de clădire plin de aburi unde era nevoie să clipesc des ca să-mi găsesc drumul. Era spălătoria casei de copii. Speram să mă pot refugia aici câteva minute până mi se pierde urma, până se limpezesc lucrurile. Se lăsase în toată curtea, destul de animată până atunci, o linişte cît un munte. În sala unor cazane şi maşini de spălat uriaşe, trei femei se uitau fix şi veşted la mine. Stăteau toate, ca la un ordin, cu mâinile în şolduri. Aveau busturile goale pe sub halate. Două erau mai tinere, iar dintre ele una avea sâni frumoşi. Mi-au fost de ajuns câteva secunde ca să observ toate astea. Le-am salutat. Nici un răspuns. Mă scrutau în continuare prin aburul ceva mai rar. Opriseră calandrele. Le-am explicat că tocmai de aceea mă aflu în această casă de copii fiindcă urmează să aduc din Anglia, gratis (am apăsat cît am putut mai bine pe cuvântul gratis), maşini mari şi moderne de spălat care le vor uşura mult munca. Am adăugat, din fişa tehnică a maşinilor, un element ce mi se părea important: cu sistem de absorbţie a aburilor. Vor curăţa tot aerul ăsta de aburi şi de căldură, va fi mult mai bine.

N-au catadicsit să scoată o vorbă. Le-am rugat să-mi spună cum se numesc ca să pot lua legătura mai târziu cu ele şi să le consult ce fel de maşini sunt mai bune, ce ar trebui să facă fiecare maşină, de ce este realmente nevoie, "...fiindcă vedeţi, sunt lucruri la care dumneavoastră vă pricepeţi mult mai bine decât mine".

- De ce n-ai venit cu tovarăşul director? mă interpelă cea mai tânără.

- Auzi, se băgă şi a doua, mata să nu crezi că noi n-avem copii şi suntem ale nimănui! Noi ne creştem copiii, să ştii, nu-i dăm aicea la Casă şi nu de-aia lucrăm noi aicea.

A treia muiere, cea mai în vârstă, doar ţâţâi din buze.

- Aicea e, la tanti Şica, vesti spre curte un copil care-şi vârâse capul înăuntru.

Şica, auzindu-şi numele, ţâţâi mai departe.

Am ieşit în curte. La o fereastră de la primul etaj, aceeaşi mutră contorsionată a secretarei jubila arătându-mă cu degetul unor feţe bărbăteşti rânjitoare de lângă ea. M-am repezit spre uşa pe care ajunsesem în curte, sperând că voi găsi liber drumul spre stradă. Calea era barată de un cârd de îngrijitoare cărora, totuşi, prin orfelinate, li se spune educatoare. Tocmai le instruia un tip, zdravăn cît un stâlp de înaltă tensiune, în mână cu o bâtă împodobită cu fundiţă albă, duioasă, cu petalele desfăcute, gata să-şi ia zborul precum porumbelul păcii din mâna lungă a Revoluţiei. Podoaba fâlfâia într-adevăr frumos când zdrahonul îşi sublinia dispoziţiile cu parul prin aer. Din exclamaţia de speriată uşurare a educatoarelor, un fel de hi amestecat cu oo, am priceput că nimerisem taman în gura lupului. Am făcut cale întoarsă cu un singur gând: să amân cît mai mult capturarea, în nădejdea unei minuni.

Curtea, dominator încadrată de un patrulater de ziduri, era energic betonată, nu avea nici un pom, doar câteva tufe pe sub zidurile mai îngăduitoare, iar într-un colţ, ca o promisiune de arbore, o fântână arteziană. Nu ştiu de ce m-am îndreptat glonţ către acea fântână. Pesemne că tocmai din pricina făgăduinţei ei de verticalitate, mă împingea într-acolo visul că ea va creşte, se va preschimba într-un copac înalt în care eu mă voi căţăra, privind de sus cum urlă neputincioase fiarele la rădăcina lui. Tot orfelinatul mă urmărea din pragul uşilor, de la ferestre. Copiii se strânseseră în curte. De la primul etaj, secretara dirija ţipând urmărirea mea, le cerea copiilor să-mi pună piedică, să-mi smulgă geanta de pe umăr, să caute în ea după un aparat de fotografiat şi după "utilaje de spionaj", urla că venisem să le fur mingile cu Mickey Mouse donate de olandezi, că voiam să interzic fotbalul. Eram o vietate hăituită. Mă apropiam de fântâna arteziană, orfanii se dădeau la o parte, nimeni nu-mi punea piedică. De jos, de lângă zid, am auzit un psst!. Un băieţel, lăsat pe vine, nu mai mare de şapte ani, îmi indica un punct de cealaltă parte a curţii. M-am repezit într-acolo fără să mai judec că era vorba de corpul de clădire în care se găseau urmăritorii mei. Dând de o uşă, am zgâlţâit-o cu o forţă pe care nu mi-o bănuiam. S-a deschis în cele din urmă. Scara îngustă dinaintea mea nu mai cobora, drept care am pornit ca din puşcă în susul ei. Nu m-am oprit la etajul întâi unde la o fereastră o zărisem pe doamna secretară cu experienţă în educaţia şi protecţia specială a copilului defavorizat, ci am împins uşa la al doilea etaj. Mă găseam pe coridorul ce ducea la biroul directorului unde am intrat ca o furtună. Acolo nici urmă de director. Omul era pesemne pe teren, atras de agitaţie şi de pătrunderea minerilor în instituţia lui. N-aş fi vrut să-i creez nici un fel de complicaţii, îmi părea sincer rău pentru el.

Dar eram salvată, mi-am zis. La biroul directorului, cercetând tacticos nişte hârtii, de parcă nici o vijelie nu s-ar fi stârnit în jurul său, stătea inspectorul Toma Mare de la Oficiul Guvernamental pentru Protecţia şi Integrarea Marginalilor, departamentul Copii. I-am expus în câteva cuvinte situaţia în care mă găseam, grava confuzie ce fusese pe cale să se producă dacă nu l-aş fi întâlnit pe dumnealui, consecinţele, nu-i aşa, din pricina unei nenorocite de confuzii, consecinţele pentru ţara noastră ca imagine în lume:

- Dumneavoastră, cu experienţa pe care o aveţi într-un for guvernamental, obişnuit cu relaţiile internaţionale, dumneavoastră, domnule inspector, înţelegeţi cel mai bine.

M-a ascultat cu luare-aminte. Avea o privire albastră, glacială pe care am pus-o pe seama atenţiei sale încordate. Îl mai întâlnisem în câteva rânduri şi observasem la el aceeaşi atenţie uşor crispată când i se vorbea.

- Situaţia dumneavoastră e cît se poate de clară, mi-a spus şi m-a rugat să aştept un minut. După ieşirea lui Mare, nu mi-am putut stăpâni un zâmbet la gândul că îi vorbisem cu aceleaşi argumente ca spălătoreselor. Începeam să mă relaxez. Am sunat repede la Mayrose ca să descriu pe scurt complicaţia în care nimerisem, dar nu auzeam decât piuitul prelung al faxului, conectat în locul telefonului, semn că englezoaicele mele se puseseră şi ele la adăpost din calea ciclonului. Toma Mare s-a întors cu directorul care nu mai arăta aceeaşi faţă amabilă ca în urmă cu o oră.

- Vă rog să-mi predaţi aparatul de fotografiat, îmi ceru el.

L-am scos din geantă fără nici un comentariu, doar cu senzaţia unui curent electric străbătându-mă de sus până jos şi i l-am predat. Au pătruns în aceeaşi clipă în birou trei indivizi, aşa-zişii mineri, groşi, murdari, fălcoşi, nişte mutre patibulare care oricărui om normal i-ar fi tăiat respiraţia numai prin felul cum îşi bolovăneau ochii în cap. Simţeam că în continuare sângele din mine se scurge în podea.

- Dânsa este, a rostit inspectorul guvernamental de la Protecţia Copilului şi Integrarea Marginalului, luaţi-o!

În închipuirea mea, m-am ridicat atunci de pe scaun şi am împins braţele în sus ca un prizonier ce se predă într-un război în care gesturile mai au încă un înţeles şi în care se mai iau prizonieri. În realitate însă, cred că am leşinat şi am lunecat de pe scaun, fiindcă ţin minte mâna directorului recuperându-mă de undeva, de aproape de duşumea.

- Vedeţi, doamnă, îl auzeam ca prin apa ce mă înghiţea, pe inspectorul de la ocrotirea orfanilor, vedeţi dacă nu aveţi un comportament civic normal! De ce aţi strigat împotriva adevărului, de ce aţi subminat justiţia, de ce introduceţi valori false, de ce? Vedeţi?

Tot în imaginaţie, i-o retezam că n-am strigat, că minte, că nu e plătit ca să înşele, ci ca să ajute oamenii nevoiaşi aşa cum fac de fapt şi eu. În fapt însă, recepţionam în toţi nervii mei vocea lui virilă pomenind de discriminare socială, de pedepse care trebuie executate, de nevoia de ordine, de intrarea în legalitate, de duşmanii dreptului la vot, de propagandă ostilă, de vigilenţă ca să fim lăsaţi în pace, să construim, să trăim liberi.

În vis, vocea mea îi răspundea în faţa unui complet de judecată, umplea sala cu tonalitatea ei înaltă, aula cutiei mele craniene, cu argumentul dreptului la opinie, şi al datoriei de a refuza barbaria.

Concret însă, gura mea, după acel "dânsa este", era astupată cu un burete mare şi rotund pe care se aşezaseră până atunci cu fundul directorul, secretara, sectoristul, securistul orfelinatului, amantele directorului, oaspeţii pedanţi din străinătate, donatori de calandre internaţionale şi de pompe de supt rahatul şi, orfan şi el, se pusese cu al său cur mai ales inspectorul integrator de marginali, adică nebuni, orbi, ţigani, vagabonzi, curve, surzi şi săraci cu duhul, penetrantul în glas şi albastrul în priviri ca tinicheaua, vigilentul Toma Mare.

În avântul lor, din buretele acela mare şi rotund ca o plăcintă îmi îndesaseră o bucată între dinţi, ca apoi să încerce să mi-l stabilizeze legându-mă cu faţa de masă verde de jur împrejurul capului. M-a salvat tot directorul. Le-a spus ceva în legătură cu sufocarea şi cu nevoia lui de faţă de masă şi, fiindcă tocmai îmi cotrobăiau prin poşetă de unde scoseseră şi zdrobeau de muchia biroului aparatul de fotografiat, omul zări o batistă şi le-o propuse drept căluş. De o fâşie din faţa de masă verde tot n-am scăpat. Mi-au vârât în gură propria-mi batistă, noroc că era parfumată şi curată, iar pe deasupra, au legat-o cu o bandă sfâşiată din stofa cea verde, dureros înnodată la ceafă. Curios: anumite gesturi, mişcări, cuvinte mi s-au întipărit în memorie foarte exact. Mai întâi, nu pot uita revirimentul unei dureri surde, insistente: rănile mele din decembrie se trezeau la viaţă. Pe fundalul rebeliunii lor, am auzit îndemnul:

- Ia-i actele, lasă-i restul.

- A dracului, a închis ochii, răspunse altul. I le-am luat, uite şi o legitimaţie!

Reţin mutra pietroasă a unuia cu un semicerc tăiat pe obrazul stâng, nările roşii în partea de jos ale celuilalt. Mă târau cei doi, al treilea gâfâia nu obosit, ci excitat.

Prin căluş respiram greu, noroc că aveam nările aproape libere. Secretara ne întâmpină pe coridor schelălăind de plăcere, declarându-mă spioană în solda lui Associated Press (fireşte că a pronunţat altfel) şi France Presse, umplându-i totodată pe escortatorii mei de sfaturi. Se întinse apoi să-mi ardă o palmă peste obraz. Unul din mineri o plesni însă scurt cu dosul lăboiului său peste gură, somând-o să tacă o dată. A luat acolo, lângă perete, un aer de martiră care înţelege totuşi mersul corect al istoriei. Am auzit-o bălmăjind când mă găseam pe la mijlocul scării, spunea ceva despre răsplată, infractoare, mulţumire.

- Pesemne, asta-i mulţumirea pentru că le-am predat-o pe infractoare, asta-i răsplata, nu-i nimic, se va vedea cine a avut dreptate.

Mâinile groase ale avangardei clasei muncitoare mă strângeau crunt de braţe, poate fără să vrea, ci doar prin simpla lor forţă de cioplitori ai măruntaielor pământului. Salahorul cu portavoce, cel care mă dăduse de gol, nu era printre ei. Păreau într-adevăr mineri, muncitori, oameni cu convingeri simple, puţine, puternice, gata să piară pentru ele, furioşi că ideile altora le complică existenţa. Mă urâseră cumplit la început, acum însă, în timp ce mă târau în jos pe scări, am simţit de la un moment dat, că îşi întârziau coborârea ca să mă poată privi, să-mi poată strivi sânii sub lopeţile lor, să se poată preface că mă saltă prinzându-mă pofticios de fese. Zăbava asta a lor mi-a dat răgazul să gândesc strategii mărunte de viclenie muierească, mi-a lăsat timp ca să întrezăresc coşmarul violului. Trecusem însă un important prag al ororii, mă integram în infern: nu la un viol obişnuit mă gândeam. Închipuirea mea se apăra de teroarea siluirii bucale şi a atrocităţilor anale. Poate că batista care-mi înfunda gura şi un deget care prin ginşi îmi găsise sfincterul din dos şi se înţepenise acolo, îmi târau groaza în aceste direcţii.


II.


Uşa de la intrarea orfelinatului era îngropată în zidul clădirii. M-au scos pe acolo, iar la reflexul meu de a mă înfige locului, de a nu trece pragul unei incinte totuşi cunoscute, m-au smucit spre dreapta. Ţin minte prea bine că spre dreapta, căci m-am simţit privită arzător din direcţia aceea. Am întors capul. Era băieţelul slab, acum îi remarcam şi paloarea şi capul disproporţionat de mare faţă de corp, cel care, în curtea interioară, îmi indicase uşa secundară, mai puţin vizibilă. Voise să mă ajute să evadez şi iată, se strecurase în stradă ca să vadă ce mi se întâmpla. Stătea lipit de zid. Avea o privire de condamnat care soarbe din răsputeri ultimele raze ale acestei lumi. Pleoapele i se deschiseseră într-atât de parcă nişte clame i le trăgeau şi în sus şi în jos. Nu scotea un sunet. Privea, se mira, se minuna o dată cu mine. Era singura fiinţă umană care încercase să mă ajute, care simţise ceva pentru mine, poate doar milă. Ochii copilului, ca şi ai mei, ca şi ai inspectorului Toma Mare, erau albaştri.

M-au aruncat într-o camionetă cu prelată, ce mai, o dubă! Ca să mă ridice, cele două gorile nu şi-au ratat şansa: m-au săltat proptindu-mi mâna între picioare, strângându-mă pofticios de pubis. Ginşii mei rezistau. Un individ negricios, care m-a tras înăuntru, şi-a înfipt colţii în urechea mea stângă. Nici n-am suspinat. L-am auzit mormăind ceva în legătură cu "...parfumurile astea nenorocite care te sufocă, pfuu, dar te obligă să le tragi pe nas, pfuu, parfum de curve!". Dăduse cu nările de Lancôme-ul meu. Curios: în toată busculada aia, în trecerea de la lumina puternică de afară la penumbra dubei, mi-am amintit, auzind bombănelile maimuţoiului şocat de Casa Lancôme, de teoria cu omul de Cro Magnon care ar cădea fulgerat la impactul cu o mireasmă de frezie. În studenţie, nu crezusem în această ipoteză a unui profesor nonconformist de literatură comparată, dar iată că acum pitecantropul meu cu dinţi ascuţiţi, aborigenul unei dube, floarea de mină, steaua clasei muncitoare, îl confirma.

- Acolo, îmi indică el scurt o grămadă de saci în colţul dinspre cabina şoferului.

De cum m-am mişcat în acea direcţie, un proiectil trecu pe lângă tâmpla mea dreaptă. Ţâşnise dinăuntru. Cu o înjurătură de sfârşit de lume, unul din escortatorii mei se săltă în cutia camionului. A doua flegmă îl nimeri drept în frunte. Scuipa tânăra ţigancă pe care o fotografiasem de la fereastră, acum ghemuită lângă peretele din dreapta şi blestemând printre dinţi. Nu auzeam ce spune, dar pricepeam că era vorba despre mine, adică, oarecum: "...nemernicilor, şi pe domnişoara aţi luat-o?". Era cel de al doilea suflet care-mi lua apărarea de o oră încoace. O oră sau zece ani? De ajutat, mă ajutase cum putuse şi copilul abandonat de părinţi şi cu privire albastră. Oare ce ochi să fi avut faţa asta? Nu puteau fi decât negri strălucind de dispreţ. Cu o bufnitură lăbărţată, un obiect ciudat căzu, aruncat de afară, în mijlocul nostru. Abia când am identificat câteva lucruşoare revărsate pe podea, mi-am dat seama că era poşeta mea.

Se trăsese prelata, iar gorila scuipată în faţă de camarada mea de prizonierat, trăgea de ea ca de o rufă bună de sfâşiat. Camionul pornise la semnalul trântit de careva cu palma în cabina şoferului. Stăteam pe un sac umflat în colţul meu şi căutam să mă limpezesc ca să pot înţelege în sfârşit ce se întâmplă. Duba alerga. De afară se auzeau fluierături ascuţite. Eram lăsată totuşi, în fine, în pace după atâta hăituială şi atâta escortă. Mi-am desfăcut cu greu cârpa verde înnodată la ceafă şi mi-am scos batista din gură. Respiram în voie, cu poftă, văzduhul încins de sub prelata acelei deportări. Şedeam pe un sac bine burduşit, cu ceva foşnitor înăuntru, în colţul din faţă, în stânga. Drept înaintea mea, bruta, cea care mă escortase, zdrobindu-mi sânii în palme la fiecare pas, smucea acum de fata cea oacheşă. Se chinuia să-i facă ceva, s-o dezbrace pesemne, dar nu-i venea deloc uşor. Gâfâia şi înjura printre dinţi bălăbănelile camionetei şi tramvaiele cu şinele lor cu tot. Pe fată abia o zăream de lângă el. Respira cu regularitate, se bătea cu metodă, avea o ştiinţă a ei, căuta să nu greşească, să reziste cu forţele sale slabe. S-ar fi cuvenit să intervin în apărarea ei, ea sărise pentru mine, riscase, întărâtase cobra. Da, ar fi trebuit să fac ceva... Gorila mârâia ameninţător, fata era tot alături de el, frântă de mijloc, dar nu reuşise s-o întoarcă dedesubt. O lovea, ea nu scotea decât nişte icnete scurte. Nu izbutise să smulgă nimic de pe ea. Ceru ajutorul celuilalt individ, dar în aceeaşi clipă, camionul frână brusc, iar gardianul se răsturnă într-o parte. Fata ţâşni de lângă el. Realizam abia acum că nu eram decât patru persoane în cutia camionului. Ar fi fost momentul să intervin, chiar m-am mişcat, dar sacul de sub mine a foşnit atât de ciudat, că m-a acaparat îndată nevoia de a cerceta ce se afla înăuntru. Strecurând cumva mâna în sac, am scos de acolo... nişte ziare. Într-adevăr, era plin de ziare, ziarele opoziţiei, cele în care scriam şi eu din când în când. Formidabil! Le adunau ca să le arunce, să le ardă! Ce nenorociţi! Mă gândeam la cei ce căutau să distrugă presa liberă, nu la cei doi maimuţoi care o înşfăcaseră din nou pe tânăra gitană.

Şi totuşi, trebuia să fac ceva pentru fata asta! Dar ce? Să ţip? Hardughia mergea înainte, nimeni nu ştia pe unde fiindcă nu se vedea nimic în exterior, iar la cea mai mică intervenţie, ar fi putut să tabere amândoi pe mine. Oare atunci ţiganca m-ar fi apărat? Poate da, însă ea oricum nu avea altă treabă de făcut. Eu, în schimb, acum, după descoperirea ziarelor, trebuia să mă chinui în întunericul de sub prelată să identific gazetele, numerele, autorii vizaţi de această cenzură turbată, iar după ce voi scăpa de aici, să scriu despre toate acestea. Cine s-o facă? Ţiganca în nici un caz. În lumea lor, a ţiganilor, mă rog, se produc violuri în mod curent, moravurile sunt mai sălbatice, pentru ea violul ăsta nu va fi o nenorocire. Numai să n-o mutileze fiarele! Mi-ar părea rău. Uite, văd în ziarul ăsta numele lui... Extraordinar!... Şi al lui... Incredibil! Înspăimântător! Înseamnă că-i vizează în primul rând pe filosofi cu cenzura asta, şi pe teologi, şi pe intelectualii români din străinătate!

- Ajută-mă, fă! Ajută-mă, săriţi-ar...

Ţiganca urlase ca o lamă de cuţit, apoi, lovită peste maxilar, gemuse lung din toată făptura ei. O răzbeau nemernicii. M-am ridicat de pe sacul meu, ca în clipa următoare să cad la loc, secerată de frâna neaşteptată a maşinii. Peste puţin timp se opri şi motorul şi se auzi portiera trântindu-se la cabină. Ajunseserăm la o destinaţie. Fata se ghemuise în colţul din faţa mea căutând să-şi acopere faţa cu claia de păr negru. Le scăpase.

- Na, mănâncă-le! Şi omul de Cro Magnon îi aruncă fetei nişte zdrenţe.

Dar ajunseserăm, ne găseam la o destinaţie, la un punct terminus, la capăt, poate la capătul lumii, ceva urma oricum să se întâmple. Să se întâmple mai bine zis altceva, fiindcă în dubă, cu prelata trasă peste cap, absorbită de scena grotească din faţa mea, de ziarele de sub mine încetasem de a mai gândi prospectiv. Dar viitorul neglijat îşi făcea simţită din nou prezenţa şi mă plesnea luminos peste faţă.


III.


Ne-au dat jos. Puteam s-o examinez acum mai îndeaproape pe camarada mea de detenţie în cuşca pe roţi. Într-adevăr, la ea m-am uitat mai întâi. Nu părea să aibă mai mult de 17-18 ani. Avea graţie, măsura cam 1,60-1,62. Îşi bătea mereu ginşii cu palma ca să-i scuture de praf. Tricoul, sfâşiat în vreo două locuri, îl lăsă să atârne pe deasupra. Un nor de păr creţ îi acoperea faţa, dar i-am putut remarca încordarea, înverşunarea. Abia apoi am privit în jur. Ne vărsaseră între nişte ziduri, într-un fel de curte, poate o cazarmă. Impresia asta o sporea mulţimea soldaţilor. Femei puţine, însă. Mulţi bărbaţi şi o droaie de mineri, spun mineri fiindcă aveau feţele mânjite de un fel de fum, de un praf de cărbune cu care se părea că veniseră de la ei, din adâncul munţilor.

- Astea două! am auzit la un moment dat şi, un bărbat de vreo 40 de ani, bine îmbrăcat, ne făcu semn să trecem înaintea lui. Indica un culoar printre soldaţii postaţi pe două rânduri pe unde noi ar fi urmat să înaintăm. Ţiganca, de fapt, camarada, prietena, sora mea o luase cu curaj înainte. Îmi tremurau genunchii, nu puteam să fac un pas. Cel ce avea comanda mă prinse de cot, voia să mă ajute. Nu eram în stare să pornesc de pe loc. Mi-am adunat atunci toate resursele de speranţă şi de umilinţă, întreaga mea capacitate de compromis şi l-am privit în ochi:

- Scapă-mă!

Abia şoptisem, dar, cum mi se mai spusese şi altădată, pare-se că-l înecasem într-o privire albastră, rugătoare, infinită, irezistibilă. Mi s-a părut că tresare şi că mă strânge mai tare de cot. Mi-a spus ceva cum că să merg înainte cu toată încrederea, deplasarea asta e obligatorie, dar că el mă va recupera.

De aici încolo, parcă am lunecat într-un vis greu de suportat, însă obligatoriu pentru mântuire. M-a tras deoparte, m-a strâns de braţ în semn că "ştim noi ce ştim...", şi a început să urle la mine. Pare-se că am şi înţeles, dar m-am speriat, fiindcă am început să plâng. M-a tot plimbat prin acea curte, punându-mă să dau tot felul de răspunsuri în faţa unor indivizi solizi, să semnez nişte hârtii. Parcă mă învârtisem de mai multe ori prin curtea aceea. Eram considerată un fel de prizonieră personală a lui, o captură de preţ cu care defilezi pe dinaintea a tot soiul de gură-cască. S-a mai oprit o dată ca să schimbe două explicaţii cu un şef, a semnat o hârtie. Mă oprisem şi eu. Pe o bordură de ciment mai înaltă, aşteptându-şi parcă rândul la execuţie, se înşirau mai multe femei. Toate dădeau să explice ceva, să suspine, să se justifice. Una singură tăcea şi, într-un târziu, am recunoscut-o: era ea, partenera mea de dubă. Tăcea, cu buzele strânse, cu fălcile încleştate, cu toată fiinţa ei condensată în indignare. Nu ştiam ce să-i spun. Tocmai mă trezeam din visarea aceea, înţelegând că, faţă de ea, eu care stăteam în picioare şi eram însoţită, mă găseam în altă lume. Toată vânzoleala asta mă prinsese în mână cu un ziar scos din sacul din maşină. I l-am întins:

- Să citeşti, sunt lucruri importante acolo, au să te ajute ideile noi!

- Dă-mi, proasto, o alifie, o cremă, un săpun cu care să mă spăl că eu rămân aici, dar tu scapi ca o curvă ce eşti! Dă-mi o vată, un tampon! Dă-mi-o pe mă-ta să-i trag două palme că a adus pe lume o tâmpită cu ziare la cap! Deşartă dracului o dată geanta aia!

Am scos atunci din poşetă ce s-a nimerit: două pixuri, o pudrieră cu oglindă, un plic de şerveţele parfumate şi i le-am dat. O iubeam, dar nu voiam s-o mai văd... De fapt, nu voiam s-o mai aud, fiindcă nu-i tăcea gura. Blestema ca la sfârşitul lumii, pe toţi, fără cruţare, nu o auzeam ce spune, dar încăpea întreaga omenire în mânia ei. Un murmur umplea curtea, nu era un zgomot puternic, avea însă virtuţi absorbante, nimic nu se distingea limpede de la distanţă. Când a ieşit pe neaşteptate soarele, murmurul a mai scăzut. Am auzit atunci din nou glasul vânăt al fetei: "Lua-te-ar dracu de soare, ce mai cauţi?".

După care am intrat sub bolta unui coridor. Însoţitorul meu mă examinase până atunci de sus până jos. Tocmai asta mă făcuse să întorc capul şi să fiu mai atentă la zgomote decât la culori. Bolta întunecată a coridorului aceluia peste noi, nu prea lungă însă, sfârşind într-o scară. Mă dezmeticesc şi observ în sfârşit că scara duce în jos. Bărbatul mă îndeamnă de braţ. Mă uit la el.

- E-n regulă, zice, pe aici e drumul.

Cobor scara, apoi înaintez pe un coridor de altă nuanţă. Nu mai este întunecat, ci scăldat într-o lumină cadaverică de la nişte becuri leşinate, atârnate de tavan. Ne scurgem înainte. Ecoul ne multiplică paşii. Înţeleg. Suntem sub pământ. Mă opresc.

- Bine, dar e o subterană!

Vocea mea sună cumplit de tare. El abia şopteşte:

- Vrei să scapi? Numai aici pot să te ascund. Nu vrei să scapi, ne întoarcem în curte şi te las în grămadă!

- Dar... dar, îngăim eu, am bacalaureat cu elevii mei, am... Nu mă poţi... adică, nu mă puteţi lăsa aici!

- Să mergem! Şi mă împinge încet de cot înainte. Încet, şi eu mă pun în mişcare ca o maşină ameţită. Sunt o lunatecă proaspăt recuperată de pe acoperiş, o beţivă trezită înainte de capătul somnului, o drogată, o pacientă smulsă din anestezie. Simt din nou în abdomen, când mai slabă, când mai arzătoare, urzicarea cicatricelor de la rănile din decembrie. Îmi pare cu adevărat rău acum pentru lipsa de inspiraţie din acea zi: ar fi trebuit să-mi iau legitimaţia de rănit în Revoluţie, poate ar fi avut importanţă. Refuzasem să plec pe cheltuiala guvernului în Italia, la Campionatul Mondial de Fotbal, împreună cu ceilalţi răniţi din decembrie. Ce să fac eu pe stadioane? Aveam multe de rânduit aici, în ţara minerilor, a subteranelor cărbunelui de proastă calitate şi a subteranelor ciudate ale Bucureştilor.

Însoţitorul meu mă prinde din nou de cot oprindu-mi cadenţa. Înţepenesc locului şi-l văd cum se apleacă să-mi ridice piciorul pe o treaptă. Mai sunt încă două. Înaintăm, mă ţine strâns de braţ ca să nu cad şi înaintăm. Pe la jumătatea distanţei dintre două becuri palide, umbra se îngroaşă, iar pereţii îmi par, nu ştiu de ce, verzi. O asemenea plăcintă laterală verde e zebrată de nişte dungi albe. Mai mult îl aud, decât îl văd cum se deschide grilajul descoperind o uşă. Însoţitorul meu o deschide, mă mângâie pe obraz, mă studiază cu un ochi intens sub scurgerea aceea lăcrămoasă a unui bec chior, mi se pare că oftează, după care mă împinge uşor înăuntru:

- Ai o tovarăşă de viaţă, strigă el vârând capul prin uşa întredeschisă, să vă înţelegeţi bine, fiţi cuminţi!

Mă împinse de umeri trase uşa şi o încuie pe dinafară. Am auzit şi grilajul clămpănind pe deasupra. Ciudat: primul lucru pe care l-am făcut, cu toată ameţeala mea, a fost să ciocănesc cu degetul în uşă.

- E de fier, rosti o mutră de puştoaică ridicându-se de pe un fel de canapea. Când te-au umflat şi de unde?

Intrarea în acea încăpere şi, mai cu seamă, zăngănitul grilajului mă luminaseră brusc: patru pereţi de culoare crem, nici o fereastră, o masă cu două taburete în mijloc, un pat, şi vreo câteva boarfe ici-colo. Dar nici o fereastră, nici una! Dumnezeule, să deschid gura, să mă revolt că mă găsesc sub pământ! O deschise însă cealaltă făptură omenească de aici:

- E bine că ai blugi. Pe mine m-au luat în fustă. Ţi se face un frig...! O să mi-i mai împrumuţi şi mie, iar tu o să te bagi acolo, în pat. Nu e prea groasă cuvertura. Avem şi o chiuvetă, un duş, uite acolo, după placajul ăla din perete. Îl dai la o parte şi cobori, ai grijă, treapta e înaltă, cobori într-o cabină de baie.

- Dar suntem sub pământ! am strigat, speriindu-mă de propria-mi voce.

- Şi unde-ai vrea să fii, îmi aud colega de cameră, în podu' şurii, în sula lui Gyuri? Păi, aici e pârnaie, fato! De unde te-au umflat?

Îmi examinam partenera care-mi provocase un tremur brusc cu rima ei populară: mărunţică, brună şi cu o figură iscoditoare, şireată şi sprinţară, ceva între vulpe şi veveriţă.

- Ce-i cu moaca aia de veveriţă pe tine? mă întrebă însă ea mai întâi.

Am tresărit. Să-mi ghicească oare gândurile puştoaica asta cu giumbuşlucul ei de mutră cu nasul în vânt? Se părea că nu avea să fie ultima sperietură pe ziua aceea.

- ...adică, reveni ea, de unde te-au umflat?

- Din strada Floricica.

- Păi, cam pe unde lucrezi?

- La o şcoală.

- Cuum?!

Răspunsul meu o dăduse la propriu peste cap. Îşi trase un taburet şi se aşeză. Deschidea larg pleoapele şi le strângea, iar le deschidea. Toată fiinţa ei arboricolă, nu greşisem când întrezărisem în ea o veveriţă, se vădea uimită, uluită, derutată, ţinută cu capu-n jos, perplexată. Clipea, se holba, se minuna îşi interoga reperele cunoscute, nu-i venea să-şi creadă urechilor, nu putea să-şi închipuie.

- O şcoală, zici... da, da, nu se vede.

Se ridicase şi se învârtea acum în jurul meu. Încă nu mă aşezasem, iar ea mă sucea şi mă răsucea, mă apăsa pe umeri, pe clavicule, îmi trecu energic degetul peste obraz, ca apoi să-mi examineze buricul ca şi cum s-ar fi aşteptat să desprindă de acolo vreo depunere, vreo crustă falsă. După care mă trăsni cu următoarea propunere:

- Vrei să-ţi scoţi blugii? Oricum o să dormim împreună şi am să văd despre ce e vorba. Sunt tare curioasă din fire, nu pot să mă abţin, aşa-i că nu te superi?

M-am îndepărtat de ea ca să mă aşez pe unul din taburete.

- Ascultă, i-am zis, aici e puşcărie sau casă de nebuni? Ce e de fapt aici?

- Pisici! E bordel! Cuplerai! Tractir! Hotel California, raiu' pe pământ, tanti! Nu te fă că nu ştii! Da' mă uitam şi eu la tine, că am nas bun şi mi-ai plăcut din prima. Mă-ntrebam: de ce o fi în blugi? Taci, că-i bine, zic. Cum ţi-am spus, mi-i mai împrumuţi şi mie de frig că sus e vară, iar sub pământ îngheţi, numai vinului îi place vara-n beci. Pe urmă te aud cu şcoala. Îmi zic: doamne, gagica, de mişto, e mişto, are şi ochii ăia ai dracului, albaştri aşa, are şi muian, şi hoit, de toate. Ce-i lipseşte? O fi având vreo arsură pe picioare, te-o fi opărit vreun nenorocit de te-au pensionat înainte de vreme şi te-au trimis în învăţământ. La asta mă gândeam, nu la altceva, află!

Mă luminez şi eu într-un târziu. Îmi scot blugii.

- Uite, vezi? Picioarele mele! N-au nici o opăritură, nici o pată, nici un fir de păr! E clar că lucrez în învăţământ?

Se aplecase asupra picioarelor mele cu un aer de expert. Palpa musculatura cu vârful degetelor, mângâia pielea cu toată palma, o dezmierda parcă, lovea cu arătătorul în rotule, ba mai dădu să-mi facă şi testul nebunului, trăgându-mi vreo două karate mai tandre sub genunchi.

- Da, ăştia zic şi eu craci! Se fac bani buni cu aşa ceva! Dar atunci, la şcoală ce cauţi?

Înţelesesem cu cine aveam de a face. Nu avea nici un rost să-i spun că sunt profesoară. N-ar fi înţeles, ori m-ar fi suspectat de cine ştie ce viziune stranie de prin capul ei, de elitism, de...

- Sunt secretară, zic, nu tocmai la o şcoală, la un orfelinat unde copiii fac şi ceva carte.

- La o casă de copii, vrei să zici. Care, aia din Floricica?

- Da, aia, aprob eu fixându-mă asupra casei de orfani de unde mă umflaseră.

- Păi, nu mai e doamna Iustina secretară acolo?

- Când ai văzut-o ultima oară?

Am aflat că nu o mai văzuse din toamna lui '89 şi că, într-adevăr, era o muiere la vreo cincizeci de ani cu aer de uşă de biserică, sluga şefilor, intrigantă şi arogantă cu restul lumii. Ea trebuie să fi fost, Iustina mea cu lanţul ei gros de aur, ţâfnoasă, iute şi feroce ca un şobolan ofensat. I-am spus colegei, partenerei, surorii mele de detenţie că lucram doar de câteva luni la acea casă de copii ca secretară, că salariul nu era cine ştie ce, că doamna Iustina fusese avansată, da, desigur la Oficiul pentru Protecţia (am evitat sintagma Integrarea Marginalilor) pentru Protecţia Copilului, sigur că da, un fel de minister şi că...

- Curva aia nesătulă lângă un ministru? sări veveriţa din faţa mea şi-mi povesti că ea, care era curvă de meserie, deci, care făcea trotuarul în mod cinstit, fusese supusă, ca şi alte fete asemenea ei, unui şantaj foarte bizar al Miliţiei: din bunurile primite de pe la clienţi, avea obligaţia de a ceda o parte acestei Iustina, sora mai mare a unui sectorist de cartier. O dată pe lună trebuia să se prezinte la domiciliul Iustinei şi să-i dea spray-uri, parfumuri, creme, ciorapi, uneori chiar şi bluze.

- Auzi, nenorocita, mi-a pretins o dată nişte chiloţi! Hai, scoate-i, zicea, ştiu că-i ai! I-am răspuns că, chiloţii, ca şi mine, sunt plini de sifilis şi că n-are decât să-şi procure distracţia asta din altă parte, ca de exemplu, de la dom' căpitan de Miliţie care zicea că-i e frate. Dar că sifilisul meu e al meu şi din ăla nu-i dau şi gata! S-a înroşit ca semaforu' şi mi-a tras o palmă, adică m-a atins din vârful degetelor că m-am ferit la timp. M-am tras înapoi şi am scuipat-o, na! Uite aici!

Şi arătă spre bărbia mea, sub buza de jos.

- Cum te cheamă?

- Ăă... adică, Amalia, aşa mi se zice, da, Amalia, e bine.

- Vino să te sărut!

Am făcut doi paşi avântaţi către Amalia, cu braţele desfăcute, gata s-o strâng la piept, dar ea s-a crispat pe neaşteptate. Nu s-a dat înapoi, în schimb, s-a încruntat de parcă ar fi căzut pe gânduri să hotărască dacă e bine sau nu să se sărute cu mine. Când după câteva secunde, am văzut că-i dispar cutele de pe frunte, m-am apropiat şi i-am aşezat tâmpla pe pieptul meu, pe inimă. Eram mai înaltă decât ea şi am ţinut-o o clipă aşa ca pe un copil. S-a desprins uşor, mi-a înlănţuit gâtul cu braţele, şi-a plimbat vag obrazul peste al meu, en l'effleurant, ar spune francezii, apoi m-a sărutat pe gură cu buzele larg deschise, experte ca o floare carnivoră. Şi-a mai lipit o dată faţa de a mea, de cealaltă jumătate. Nu înceta să-mi laude pielea, dar ce spun eu? O elogia, o omagia:

- Cum de te-a lăsat Dumnezeu liberă prin lume cu o piele ca asta? Cum dracu'? E ca o lamă, ascultă-mă pe mine, retezi cu ea capetele a zece bărbaţi deodată, lua-i-ar dracu să-i ia, la zece porci! De ce n-o faci?

De ce să mint? Îmi făceau plăcere spusele ei, mă măguleau. Erau de fapt primele cuvinte frumoase la adresa mea pe care le auzeam de multă vreme. Mi-am dezgolit şi abdomenul ca să-mi examinez cicatricele, iscăliturile istoriei pe suportul carnal al fiinţei mele. Nu mă mai jenau, nu simţeam nici o împunsătură, corpul, bietul de el, se relaxa în sfârşit.

- Vezi ceva? am întrebat-o pe Amalia.

S-a aplecat cu atenţie asupra acelei hărţi de semne mărunte, liniuţe de câţiva milimetri, unele înclinate spre dreapta, altele spre stânga, semicercuri, steluţe, coroane dentare aproape invizibile, arcuri circumflexe, urmele pătrunderii schijelor şi ale ieşirii celor mai mărunte dintre ele, amprentele operaţiilor cu laser la spitalul Tenon din Paris. N-am lăsat-o pe camarada mea să se întrebe prea mult despre ce era vorba şi i-am povestit totul. Mă asculta înmărmurită, iar lacrimile îi curgeau fără un suspin.

- Spui că mai ies din tine şi acum vârfuri de ac?

- Lunecă pe sub piele, migrează. Ies prin piele mai ales noaptea, ustură destul de tare, dar e bine că nu rămân acolo.


IV.


Mă flata Amalia, dar mă şi nedumerea. Mi-am amintit că ar fi cazul s-o întreb:

- De fapt, pe tine de ce te-au luat?

Îmi povesti că fusese angajată pentru trei zile de un arab, un egiptean parcă, şi că ieşise cu el în faţa hotelului ca să contemple mai de aproape mineriada. Faruk sau Djamal ăsta, ea nu-i ştia prea bine numele, se apucase să râdă, văzând mutrele alea de urangutani funinginoşi cu lămpaşul la cască, băţos, dar stins ca o... Şi aici, supusul lui Mahomed făcuse o remarcă obscenă. Amalia nu se putuse stăpâni nici ea şi izbucnise în hohote. Maimuţele nu aveau nevoie de mai mult. Se porniră să-i alerge prin hotel, dar pe primele trepte spre etajul întâi, arabul se răzgândi, îşi expedie partenera în sus pe scară, iar el se întoarse cu un revolver scos din buzunarul hainei. O voce le ordonase minerilor din spate să se oprească. Balamucul a fost mare. Au intervenit gărzile hotelului, a apărut poliţia, s-au înghesuit portari, ospătari, recepţionerii, directorii, administraţia. Într-un târziu, i-au convins pe mineri să plece, nu ei ci nişte civili cu legitimaţii grele. Pe Amalia au trimis-o în cameră, în timp ce ei negociau cu Faruk într-o încăpere din spatele barului. La cinci minute de la instalarea ei în odaie, uşa a fost deschisă cu cheia din exterior şi doi bărbaţi au ridicat-o. Pe unul îl cunoştea, un securist antedecembrist învârtindu-se pe lângă curve şi punându-le să-i raporteze ce spun şi ce fac clienţii lor străini. Au luat-o într-o maşină şi au vărsat-o aici. Stătea înăuntru de la unsprezece şi fusese luată la... zicea ea, violată, zic eu, de două ori. Acum era cam trei şi jumătate.

- O să-ţi facă şi ţie, ai să vezi!

Deşi îmi trecuse prin cap aşa ceva când mă înşfăcaseră, ba îmi reprezentasem perspective şi mai scârboase, iminenţa realităţii, a adevărului fără izmene cum obişnuia să spună un amic cinic şi hâtru, perspectiva mizeriei, a înjosirii trăite şi de femeia concretă de lângă mine, mă sperie cumplit:

- Cum?

Pare-se că-mi curgeau lacrimile.

- Eşti femeie, nu te necăji, nu se moare din asta, dar fii şi tu a dracului, fă ce-am făcut eu!

N-am avut putere să scot un sunet. A continuat:

- Să nu-i laşi pe porci fără prezervativ, uite unul, ia încă unul! Mai mult de două nu pot să-ţi dau, voi avea şi eu nevoie, cu siguranţă. Nu-l laşi pe animal să ia iniţiativa, îl strângi! Te pricepi?

Nu are rost să-mi descriu aici toate simţămintele, să număr toate apele care curgeau pe mine, să-mi cântăresc bob cu bob toate lacrimile. Am plâns, am dat să-mi sfâşii, nu ştiu ce, hainele, părul, dar Amalia m-a readus la lumină. A umezit un prosop mic şi aspru la robinet şi mi l-a trecut peste faţă. M-a bătut apoi cu palma pe obraz neritmic şi cu forţă inegală. După care s-a apucat să-mi ţopăie pe dinainte şi să facă strâmbături ca în faţa unui copil pe care vrei să-l faci să-şi uite supărarea. Culmea e că a reuşit. Se schimonosea atât de caraghios că mi-a întins două zâmbete pe buze. S-a repezit apoi să mă sărute pe aceleaşi buze, ceea ce m-a dezmeticit de-a binelea. I-am cerut iertare, rugând-o să continue:

- Te pricepi să strângi? Trebuie să te pricepi, cred că eşti tare de tot!

Până la urmă, m-a făcut să înţeleg că trebuia să ştiu să strâng din vagin, să execut mişcări de încleştare şi relaxare într-un ritm pe care ea mi-l desena cu degetele prin aer:

- Să i-o retezi scurt la dobitoc, uite-aşa! Şi gata cu el! Să nu-ţi fie frică de ei, sunt căzuţi în limbă după asta a noastră, mai bine ar pupa-o de la bun început şi şi-ar ţine sloboazele pentru mămicile lor care i-au făcut securişti!

Curios, de unde cu câteva minute înainte, cu excepţia fugitivelor viziuni de coşmar, nici nu concepeam că aş putea fi silită să întreţin relaţii sexuale cu un bărbat, acum urmăream cu sufletul la gură relatarea Amaliei, fixată asupra detaliilor tehnice de hărţuire a adversarului. Chiar m-am trezit întrebând:

- Şi dacă nu acceptă protexul?

De cum mi-am auzit vocea, am tresărit. Dar era limpede: intrasem în atmosfera de puşcărie şi încercam să rezist, poate să supravieţuiesc.

- Faci ca mine, răspunse prietena mea, îi minţi că eşti bolnavă, dar nu te laşi, îi sperii chiar şi cu SIDA. Poate că ai să încasezi una-n falcă, însă măcar scapi. Nu-i greu să-i bagi în sperieţi, totul e să te ţii tare. Au şi ei neveste, au copii, amante, şefi.

- De ce şefi?

- Uite aşa, au şefi, care mai buni, care mai proşti, mă rog, dar îi au.

M-am mai liniştit, deşi un tremur ciudat din tot corpul îmi revenea la anumite intervale.

De violat, nu m-au violat, de luat la... nu m-au luat, dar nici de mâncare nu mi-au dat. Nu ştiu dacă exista vreo legătură între cele două feluri de atenţie, dar pe Amalia, după ce o călăriseră de două ori, o şi hrăniseră cu macaroane cu sos.

- Un sos roşu şi scârbos, sângele lu' Maria-Tereza. O să-ţi dea şi ţie.

Timpul a trecut cu spaime domolite de poveştile camaradei mele. Nu o chema Amalia - "ăsta-i numele meu de artistă" - pe cel adevărat refuza să-l dezvăluie.

- Ce, nu-ţi place?

- Ba da.

- Sunt ca sora ta acum, poţi să-mi dai orice nume afară de al tău!

Nici începuturile destinului ei nu erau deloc limpezi. Nu voia să se întoarcă la acele izvoare, adică la evenimentul care-i hotărâse meseria. Mai mult ciupită de mine decât presată, aducea mereu vorba de o doamnă mai în vârstă care o invitase la ea la Bucureşti (a se citi o codoaşă), despre un polonez înalt şi avionul care urma să-l ducă la Praga, "ba nu Praga zise, după observaţiile mele, un cehoslovac care zbura la Berlin..." GREAT! Dacă tot se întâmplase să fie străin, iniţiatorul Amaliei fusese un băiat din lagărul nostru, socialist!

Dar cu puşcăria nu o mai lungea. Recunoştea că trecuse pe acolo în două rânduri. Mai întâi în arestul Miliţiei din Bucureşti. Se efectuau razii prin restaurantele hotelurilor, mai ales sâmbăta şi duminica, veneau nemernicii de gabori şi le săltau pe fete de la mesele arabilor, grecilor, italienilor. Le scuturau de valută şi le dădeau drumul.

- Aşa au picat într-o seară, eu eram la masă parcă cu... parcă cu, mă rog, cu Mario, ţi-l descriu eu mai încolo, multe pot să-ţi spun despre el, bea Martini. Află că eu n-am băut la viaţa mea decât bere sau maximum un deget de vin pe fundul paharului... Un deget culcat, nu unul sculat, că te întreabă unii: un deget de vin? Tu zici da, iar ei îţi umplu paharul şi te forţează să-l bei, că aşa ai cerut. Nu, domne: bere şi gata. Nici n-am fumat. Am avut un principiu: trebuie să fiu rezistentă, sănătoasă - fără alcool, fără tutun şi fără alte chestii. Şi-ţi zic: dă potera iama-n fete că eram multe, pe la toate mesele. Sar şi strecor o hârtie de 50 de dolari sub un ghiveci de lângă masă, câţi bani, câtă valută am pierdut eu în felul ăsta... Strecor hârtia şi iau poziţia de drepţi: căutaţi-mă!

Şi n-au crezut-o pe Amalia. Văzuse careva gestul scurt, expert cu care vârâse bancnota sub ghiveci, îl săltase şi o scosese triumfător de acolo. Pe deasupra, italianul ei, Mario sau Fabio, numele se schimbau des pentru acelaşi personaj într-o asemenea relatare, se luase în gură cu miliţienii. Au umflat-o pe tânăra floare, aruncând-o în arestul unei secţii din zonă. Urma percheziţia. Amalia ştia prea bine ce putea să rezulte dintr-o surprindere a ei în flagrant delict. Aşa că îşi deşurubă tocul pantofului stâng, confecţionat după comanda ei specială şi destinat exact cuibăririi în toc a valutei, scoase de acolo a doua bancnotă, de data asta una de 100 de dolari, o răsuci ca pe o ţigară şi se strădui s-o înghită.

- Dar au ai dracului dolari o hârtie tare! Nu ştiu cum îi fac aşa de aspri la mestecat, e greu de tot! Pînă am înghiţit hârtia, mi s-a făcut o sete... Am bătut în uşă, eram deocamdată singură: vreau apă! "Ai înghiţit dolarii, curva dracului, nu primeşti apă până nu-i caci! Ţine!" şi mi-au întins un ziar. Îl iau, îl desfac şi mă apuc să bat din nou în uşă, ţipând ca nebuna: poza Tovarăşului nu pot să fac peste ea, nu pot să fac una ca asta, ajutor!

Mi-au tras vreo două ca să tac naibii din gură, dar m-au scos de acolo. M-au dus în schimb în altă sală unde erau vreo trei miliţieni de serviciu în noaptea aia şi care şi-au dat seama şi ei că am înghiţit bancnota. Ca să-mi sporească setea, m-au pus să recit poezii, dar încontinuu. Le-am spus că nu ştiu decât Căţeluş cu părul creţ, mi-au zis însă că n-are a face, am s-o recit de o sută de ori. Am ajuns să recit şi din Iarna pe uliţă, şi din Scrisoarea III, şi din Republică, măreaţă vatră!. Credeam că, dacă le spun câte o strofă de care-mi mai aminteam din altă poezie, o să-mi dea apă. Dar ţi-ai găsit, fiare! Nici cu bancnota aia nu era în regulă: îşi făcea cu greu loc în stomac, se blocase undeva acolo, că mă apucase sughiţul. Apă, am strigat, apă că zbier cît pot! Vine atunci unul, îmi toarnă un pahar de vin şi zice să-l dau peste cap. I-am spus că nu beau de obicei, dar atunci l-am uscat dintr-o sorbitură. Am pornit să tuşesc. "Nu aşa proasto - se zborşeşte la mine careva - dacă sughiţi, trebuie s-o iei binişor, înghiţitură cu înghiţitură, lasă că te pricepi tu." Râdeau ca nişte porci. Le-am mai cerut apă că sughiţul nu mă lăsa, dar ameţeala mă apuca. Se zgâiau la mine, flecăreau, rânjeau, dar apă nici pomeneală. Un pahar nu ţi-ar da ăştia, ascultă-mă! Mi-am adus aminte că, dacă n-ai apă, poţi să-ţi potoleşti sughiţul vorbind întruna sau respirând pe gură. Mi-am zis: ce să casc aici ca o înecată gura la ei, că cine ştie ce-i trece vreunuia prin cap. Aşa că am deschis ziarul, îl luasem cu mine şi dădusem peste o poezie tot cu Dânsul şi cu Dânsa. Mă-nfig, măruntă şi a dracului, bine mă-nfig pe picioare şi-i dau drumul: "Peste câmpuri şi pe dealuri, ţara mândră se întinde,/ ea-i frumoasă şi mănoasă/ că pe toţi ea ne surprinde!". Şi-o ţin tot aşa că venea vorba şi de Tovarăşu' p-acolo şi de Tovarăşa: "Avem doi conducători,/ frumoşi ca o stea şi-o lună,/ şi noi de jos, din popor/ o vedem că-i mamă bună!". Că ştii, venea mai mult despre ea vorba, pe ea trăgea poezia mai tare. Se benoclau ăia trei la mine, nici că mai râdeau, nici că se strâmbau. Lăsaseră şi paharele pe masă aşa, le lăsaseră şi se holbau.

- Ai scris tu, fă, asta? se înfoaie unul. Nu eu, zic, scrie aici numele poetului. Nu-l mai ţin minte bine, era unul cu nume de popă, Vlădica Toader sau cam aşa ceva pe care atunci l-am citit cu voce tare. Să vezi cum au luat spinările lor şi gâturile poziţie de drepţi în faţa ăstuia! O fi fost vreun şef de al lor, conducătorul de fanfară, ăsta, cred, le făcea cântece şi rime. Păcat că nu-l mai ţin minte exact, dar cam aşa îl chema cum am spus. Dar, vezi cum e omul? De cum m-au întrebat dacă am făcut eu poezia aia frumoasă pentru Tovarăşa - că, ţi-o spun ca la sora mea, şi azi îmi pare rău că n-o făcusem eu - îmi vine în minte că: de ce să nu inventez şi eu? Şi cum stăteau ei prostiţi aşa de versurile Vlădichii Tudorică, întorc foaia şi mă pun iar pe citit: "Decret: nu se acceptă să se folosească de nimeni ziarele de Partid şi de Stat, aşa, pentru.... - cum am zis eu atunci acolo, la fix, nu mai ştiu - ...chestii necuviincioase. Se pedepseşte treaba asta cu darea afară din servici!" Chiar aşa le-am zis!

- Pe bune, stătea scrisă una ca asta acolo?

- Ei draci! Am inventat eu, nu-ţi spun că mi-a dat bou' ăla ideea când m-a întrebat dacă am făcut poezia? Mi-am zis: lasă că-ţi fac eu poezie! Şi cum vezi, i-am făcut!

- Şi nu ţi-au cerut ziarul să verifice?

- Mai întâi, ziceai că i-am pălit cu o bară de fier în cap! Stăteau, învârteau ochii ca peştii pe mal... Când mi-a cerut unul ziarul până la urmă să vadă, mi-a mai venit o idee - că vinul ăla mă făcuse deşteaptă foc, ba poezia îmi mai luase şi sughiţul... Ştii ce-am făcut? Am rupt o bucată de ziar şi m-am pornit s-o pasc, s-o mănânc, cum ar veni, de-adevăratelea în faţa lor. Le-am zis că un Decret ca ăla nu se dă pe mâna oricui. Am luat un pahar cu vin de pe masă şi i-am făcut vânt hârtiei la vale. Am mai apucat să mă gândesc la un singur lucru: valuta americană provoacă sughiţuri, în schimb, poeziile pentru Tovarăşa îl vindecă. Amândouă te bagă-n spital, că dup-aia s-a rupt filmul şi n-am mai ştiut nimic. Cred că m-am îmbătat, dar mi-a fost şi rău de tot!


V.


Celula noastră nu părea cel mai prielnic loc pentru a face o baie. În nişa lipită de odaia principală şi despărţită de ea printr-un placaj, coborai o treaptă înaltă. Amalia a arătat spre tavan, la unul din păianjeni, apoi jos, în punctul corespunzător pe verticală. Abia am distins robinetul instalat la vreo cincisprezece centimetri de pardoseală. Imediat ce i-am dat drumul, apa a pornit să se prăvale în stropi mari de undeva din plafon.

- E un duş. Ăsta-i stilul la puşcăriile mai noi. L-am mai folosit şi-n altă parte.

- Unde?

- Spală-te şi vino să-ţi povestesc.

Am lăsat stropii grei să mă bombardeze în voie, căci duşul nu avea sită şi consta practic într-o gaură în tavan. Apa era caldă şi singura dificultate era s-o reglezi, fiindcă trecea uşor când pe rece, când pe fierbinte. Trebuia să mă aplec mereu şi să potrivesc într-un fel unicul robinet, trăgându-l mai în afară pentru caldă, împingându-l în poziţia obişnuită pentru rece. N-am zăbovit prea mult. Mă ardea curiozitatea să aflu aventurile de mai veche puşcăriaşă ale fetei ăsteia frumoase, brunetă şi... care e cuvântul?... rătăcită. I-am cerut un prosop.

- Din pisici, de unde? Te plimbi în jurul camerei să te vadă fata cît eşti de valabilă! Apoi, săritura ca mingea cu bătaia palmelor deasupra capului ca să scapi de stropii de pe piele. Hai, dă-i drumul! Aşa, făcea ea văzându-mă că mă pun în mişcare, mamă, ce piele! Ce bani ai scoate tu, Lizi, dacă nu te-ai ţine de prostii, ce de bani! Mai ales că ştii şi limbi străine! Ai avea naibii grijă şi de mine, că mi-am prăpădit toată agoniseala.

Mă sorbi din ochi preţ de o tură, apoi se apropie lăudându-mi mereu pielea, dar nu o lăuda ci o mânca de-a binelea din priviri şi, mângâindu-mă pe antebraţe, se aplecă şi începu să sufle aer cald peste părul meu pubian. Ca să mi-l usuce, zicea ea.

- Dacă vreau, culeg cu guriţa toţi picurii de pe tine...

Până să apuc să reacţionez, îmi prinsese deja uşor între buze sânul stâng, iar cu vârful limbii, mic şi iute ca bătaia din aripi a unei insecte, îmi înviora sfârcul. I-am prins energic capul între palme, i l-am ridicat spre mine şi am privit-o drept în ochi:

- Lasă bobocelul! Dar tu, de fapt, de care eşti?

- Păi, bine zis bobocelul... Sunt normală, normal, dar ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place!

Nu ştiam ce atitudine să iau. A scos la repezeală o oglinjoară fină din poşetă ca să-mi arate cît de roşii suntem la faţă amândouă. Într-adevăr, eu frumoasă ca un trandafir, ea începând să redevină palidă.

Belea mare cu Amalia mea! Mă aşteptasem să fiu violată de un escadron de bestii prin aresturile subterane ale mineriadei, dar nu să provoc, sub acelaşi pământ, asemenea drame. Îi stârnisem pesemne doar pofta, una bizară rău, Dumnezeule! Deşi aveam să aflu cît de curând că uneori se inflama repede pentru bărbaţi. O făcuse bunăoară pentru Renato pe care îl asemăna conform clişeului, cu un actor de film, dar mai ales cu un zeu şi cu un cal! Dacă stau să mă gândesc bine, există într-adevăr asemănări fizice ori mai degrabă estetice şi teologice între cele două făpturi: şi zeul şi calul au aluri armonioase, aducând a perfecţiune, sunt, şi unul şi altul, de o frumuseţe clasică. Renato în schimb era şofer de Tir, dar fiind italian, o fi corespuns şi el esteticii elino-latină. Amalia se specializase în acest tip de clientelă, turişti veniţi din întreaga Europă în drum spre Orient şi invers. Îi vâna pe la hotelurile la care trăgeau, îi prelua uneori chiar din vama Giurgiu. Avea o teorie bine articulată privind avantajul de a pescui la Giurgiu: Miliţia bulgară ar fi fost mai severă cu curvele stradale decât a noastră şi băieţii veneau dinspre Orient cam însetaţi de frumos. Şi cum treceau Dunărea, ţara noastră îi întâmpină cu frumuseţile ei nenumărate, între care, foarte precis, vampele de pe marginea şoselei care, cît ai zice... stai, că trag!, se şi săltau în cabinele transportatorilor.

Renato se îndrăgostise de Amalia, dar şi ea de dânsul. Omul îşi aranja cît mai multe curse prin România, ştia prea bine de ce se ocupă iubita lui, dar, cu acordul ei, a stabilit să o scoată clandestin din ţară şi să o ia de soţie în Italia. Zis şi făcut! Cavalerul napolitan a construit o colivie sub bordul maşinii, adică a ataşat cu ajutorul unor prieteni, buni meşteri, un perete dublu care forma un spaţiu unde să o poată strecura pe mărunţica Amalia. A încărcat-o alături de el în cabină, iar dincolo de Timişoara, a ascuns-o în cuibul de sub bord. Culmea! A izbutit să o treacă astfel în Iugoslavia şi acolo a scos-o iar la lumină. Urma să o vâre la loc la trecerea frontierei spre Italia. Într-un oraş cu o mare parcare pentru iruri şi pe care Amalia nu-l ştia după nume, dar vorbea despre el ca fiind foarte frumos, cu apa curgând în pârâiaşe curate pe lângă trotuare, ea s-a plictisit brusc. Renato o ţinea numai în maşină, era gelos foc pe ceilalţi şoferi pe care ea nu putea să-i urmărească decât prin geam, până când, la lacrimile ei, a acceptat să deschidă portiera şi s-o coboare. S-a învârtit Amalia prin parcare ce s-a sucit şi a dat de un fost iubit de al ei.

- Un client de-mi plăcuse mie, un grec.

- Cum îl chema?

- Parcă, Marius.

- Nu se poate, nu au grecii numele ăsta.

- Atunci, să-i fie de bine cum i-o fi zicând, dar tot cam aşa era, cu M şi cu S.

- Mavros!

- Nu că ăsta era un câine, unul foarte frumos, negru, m-am bucurat să-l cunosc, era al unei doctoriţe... Da, Mavros îl chema şi i-am zis să mă ia şi pe mine cu camionul lui să mă aducă înapoi în ţară. Mi se făcuse dor de-ai noştri. Renato al meu numai de mine nu se ocupa. Vorbea cu toţi şoferii, mă neglija, spunea la toată lumea ce ispravă a făcut cu cuşca aia de sub bord, să fie sănătos! M-am luat cu ăsta..., cum ziceai că-l chema?

- Mavros.

- ...Mavros, aşa, şi taie-o fato spre casă cu viteza a cincea!

La Stamora Moraviţa s-a înfăţişat fericită la grănicerii români cum că ea a fost răpită, a evadat de la răpitor şi s-a întors în patrie pentru că o iubeşte.

- Ce zici că le-ai declarat?

- Da, că-mi iubesc ţara, pe onoare! Da' ei de colo: "atunci de ce nu lucrezi?" Care va să zică: la stat de ce nu lucrezi? - ca şi cum ar fi normal să bagi o femeie tânără şi drăguţă să lucreze la stat, adică să intre pe mâna statului! Păi, e normal? Nu e. Ei nu şi nu, că mă cred că-mi iubesc ţara, dar cum de m-a răpit Renato şi m-a băgat în cuşculie împotriva voinţei mele, aşa-i că eram înţeleşi să fugim? N-am avut încotro şi am recunoscut, că mă omorau mai mulţi cu întrebările. Ei, dup-aia, că pe unde-mi fac veacu-n Bucureşti, că de ce... Mă rog, îi tot dădeau cu tâmpenia asta, cu munca la stat şi aici cred că am făcut o greşeală politică: am criticat munca asta a lor. În fine, m-au tras în tribunal, m-au judecat, m-au sfătuit să recunosc, că scap mai uşor.

Au condamnat-o până la urmă la şase luni pentru...

- Pentru ce zici că ţi-au dat şase luni?

- Pentru trecere fri... nu fricoasă, frivolă? nu....

- Frauduloasă.

- Friguroasă, dracu' s-o ia!

- Fra-u-du-loa-să!

- Să le stea-n gât! M-au băgat în puşcărie la Timişoara, una destul de nouă, aveam uşă de metal la celulă cu vizeta aia prin care se uitau de afară la noi şi cu o gaură mică, rotundă pentru ţigară. Aveam voie să fumăm, dar nici măcar atunci nu m-am atins de tutun decât de vreo trei ori, de probă. Nu mi-a plăcut. Venea gardiana şi, cu o lumânare, aprindea ţigara şefei de celulă scoasă prin găurica aia. Apoi, şefa le dădea foc şi celorlalte fete. Erau ore stabilite pentru asta, fixe, nu puteai fuma oricând, oricum. Acolo am văzut prima oară duş ca aici, la noi. Era o cabină în perete, se făcea direct din celulă, fără placajul ăsta de protecţie. Apa, tot aşa, îţi cădea în cap din plafon, nu din sită că, cică, să nu ne spânzurăm de ea, de supărare. Robinetul tot la fel, pus jos, la o palmă sculată de la podea, tot împotriva spânzuratului. Veceul era turcesc, nu ca aici. În gaura aia curgea şi apa duşului. La pârnaie, nu mai eram curvă, eram frontieristă. Altă viaţă! Mă respectau, de, fata din cutia italianului! Aveam şi un nume: Maşinuţa sau Italianca. Am şi un pic de mutră, nu? Mai erau vreo două frontieriste, între ele o studentă. Încolo, hoaţe: de buzunar, de magazin, o asistentă medicală prinsă cu chiuretajul, de toate.

Se şi plictiseau în celula aceea. Din plictiseală au început Amalia şi studenta, Olivia, să se mângâie, să se sărute, să se iubească fizic în toată regula. Nici în ruptul capului, nici după cele mai obsedate pagini lesbiene, nu mi-aş fi putut închipui că între două corpuri feminine se pot produce atâtea atingeri. Mi-a povestit totul cu de-amănuntul. Adică, mărturisea ea cu ochii în tavan, nu chiar totul. Se formaseră cupluri şi între celelalte deţinute, nu între toate însă. Vreo două mai puţin senzuale, Amalia le califica drept bolnave, se ţineau deoparte. Nu fidelitatea era regula, dar deşi încercase şi alte combinaţii, Amalia rămăsese în principal cu Olivia. Când studenta a fost eliberată cu vreo lună înaintea ei, a suferit.

- Nu eram obişnuită cu aşa ceva. Îţi spun, mă durea inima, sufletul, aicea, uite, în piept, în stomac... Groaznic! Mi-au dat drumul până la urmă şi mie şi păpuşa asta m-a căutat la Bucureşti. Nici nu ştiu cum m-a găsit. Locuiam pe unde apucam, mai mult pe la tipi în vârstă. A venit la mine de la Timişoara, a fost nemaipomenit! Ne-am parfumat, ne-am... Ce mai, viaţă! M-a mai căutat o dată, zicea că urma să se mărite. Şi atunci a fost super. Anul ăsta am primit de la ea o scrisoare. Nu se mărita atunci, avusese un aranjament de trecere... zi, să-i zic...

- Frauduloasă.

- ...a frontierei şi-i reuşise. Îmi scria din Italia unde ar fi trebuit să ajung şi eu, dacă nu eram proastă. Acuma eram o doamnă, nu zăceam aici, la altă pârnaie, târâtă de nişte maimuţe.

- Bine, am întrebat-o, dar tu poţi şi cu bărbaţii şi cu femeile?

- Cum să nu? Păi, n-are nici o legătură una cu alta. Bărbaţii vin cu aia scârboasă a lor, cu ei o fac pe bani, nu? Dar cu o femeie care mi-e drag de ea, nu o fac decât de bucurie. Principalul e pielea, să ştii, s-o aibă gagica aşa, fină de tot, mătase, porţelan... Ca la tine, uite!

Îmi zâmbea într-adevăr din toată inima şi întinsese mâna să mă mângâie. I-am prins-o şi i-am scuturat-o milităreşte:

- Lasă!

Era deja seară. Mă încerca serios foamea căci nu mă atinsesem de nimic de la micul dejun. Nimeni să ne aducă o bucată de pâine, dar totodată nimeni care să ne deranjeze. Când pe la şapte şi jumătate, am auzit zăngănit de chei, de metale, am îngheţat. Un soldat, cu mutră mai degrabă timidă, a invitat-o pe Amalia să-l urmeze. După ce uşa s-a închis din nou în urma lor, m-a cuprins o spaimă cumplită. M-a pătruns şi mă scutura continuu. Tremuram la propriu, mă plimbam de colo-colo, aşteptam dintr-o clipă într-alta să vină o namilă să mă târască în întuneric. Nebunie curată. M-am strecurat în dosul placajului glisant, în baie, stând în picioare ca o jivină speriată, în speranţa că acolo m-aş putea face pierdută pentru oricine ar da să mă ridice. Când am auzit zgomot de chei grele în uşă, m-am sprijinit de perete. Genunchii mi se muiaseră de tot, iar capul mi se golise. La uuit-ul Amaliei: u-uu! - sângele a pornit din nou la drum prin venele mele. M-a scos din ascunzătoare. Am luat-o în braţe şi cred că aş fi lăsat-o să mă sărute pe gură, dar în ultima clipă, am simţit că mirosea a tutun.

- Au zis că ne lasă în pace până mâine dimineaţă. Ia o banană!

Fusese chemată pentru ca unul din ştabi să-şi descarce testiculele. Savuram banana şi o ascultam sporovăind despre ce i se întâmplase ca despre un lucru derizoriu, ceva de doi bani jumate. Cel mai tare o impresionase o pată sub formă de peşte, surprinzător de bine conturată pe abdomenul individului. Descrise apoi biroul tipului şi, făcând o paranteză în istoria asta, mă opri să arunc cojile de banană fiindcă nu se ştie dacă se vor ţine de cuvânt şi ne vor aduce a doua zi de mâncare, după cum îi promisese... nici nu ştiu cum să-l calific pe individ. Client, oricum, nu e. Să vină oare rândul meu? Parcă zicea că vom fi lăsate în pace până mâine.

- Aşa e, confirmă Amalia, dar de dat drumul nu vor să vorbească. Cică, au de gând să ne judece.

La asta mă gândisem şi eu că, afară, comunismul îşi recucerise în forţă poziţiile.

Am ţipat în acelaşi timp amândouă. Amalia era sub duş, iar eu în livingul nostru subteran când s-a stins lumina. Tot în aceleaşi secunde, ne-am strigat una pe alta pe nume. Cred că era pentru prima oară că-mi spunea Eliza. Mă scosese din: fato, gagico, miştoaco, dulceaţo, vocative admirative de altfel. Ne chemam una pe alta.

- Scoate-mă de-aici! mă ruga ea.

Mă bucuram într-un fel că părea mai speriată, mai neajutorată ca mine, că-mi cerea sprijinul. Eram pe aceeaşi corabie, nu se ştie în ce fel de furtună şi cît de oarbă, mă recunoscuse spontan de căpitan, trebuia să-mi menţin titlul, s-o salvez. Până atunci, cu nonşalanţa ei, cu ştiinţa vieţii, a unui anumit mod de viaţă, ce-i drept, mă intimidase. Dar ce era de făcut acum? Un întuneric că ăsta nu mă lovise în faţă niciodată. Nu se zărea absolut nimic, dar nimic. Era limpede: ne găseam sub pământ. Oricât de neagră ar fi noaptea pe care o vezi prin fereastră, poţi să speri că va ajunge cumva până la tine o geană de cer. Stăteam pe marginea patului. Chemarea ei îmi mai spulberase din spaima iniţială. M-a mai strigat o dată, a doua oară când îmi spunea pe nume. Redesenându-mi în minte harta încăperii, am luat-o, cu mâinile întinse înainte, spre dreapta. Dând de perete, am strigat-o şi eu. Răspunsul, un daaa, cu un a lung, ca din partea unui copil ieşind din plâns şi strângând în braţe raza speranţei, m-a ajutat s-o localizez. Întâlnind peretele, am luat-o de-a lungul lui la stânga. Era groaznic: simţeam peretele în faţa mea, dar nu credeam în netezimea şi stabilitatea podelei, căci nu-mi vedeam picioarele. Călcam ca în imponderabilitate, mă aşteptam ca în orice moment planşeul să facă valuri sub mine. Înaintam spre stânga, cu faţa la perete şi cu palmele lipite de el. Mâna stângă a dat de un gol, cadrul uşii de la baie, fiindcă Amalia nu se închisese cu placajul glisant. Apoi am dat de ea. Ea foarte mică, ajungându-mi cu capul la abdomen. Am înţeles că ne despărţea treapta aceea înaltă, aşa că am tras-o în sus. S-a agăţat de mine cu toată patima. Era umedă, fierbinte, tremura. Ne-am târât aşa, nici nu ştiu cum, probabil spre mijlocul camerei. Eu eram îmbrăcată, ea cu apa scurgându-i-se de pe piele, dar lipită mai departe de mine. Mi se atârnase de gât. Căutam s-o şterg cum se putea cu o batistă, ea îmi căuta cu frenezie buzele.

Ne-am sărutat, ne-am sărutat. Ea cu poftă, eu mai mult din disperare, de frică, dar nu fără plăcere, trebuie s-o recunosc. Ea cu o anume tehnică, plimbându-şi buzele peste ale mele şi strecurându-mi limba între dinţi, căutând-o pe a mea. Eu cooperantă, temporizând, dar acceptând explorarea. Adevărul este că în întunericul acela, în smoala de atunci, atât de vâscoasă că până şi pământul de sub picioare mi se părea mişcător, singure gurile noastre ajunseseră să se cunoască, să-şi formeze cît de cît nişte repere. Prin Dumnezeu ştie ce minune, am ajuns la pat. Împiedicându-ne, ne-am prăvălit peste el. Când gura ei s-a făcut din nou ventuză peste a mea, iar mâna a început să-mi caute pubisul, deşi prin ginşi mare lucru nu ar fi isprăvit, am îndepărtat-o cu blândeţe, atrăgându-i atenţia asupra duşului care continua să plesnească pardoseala. Ciudat e, că de data asta am găsit mai uşor drumul. Amintindu-mi la timp de treaptă, m-am sprijinit cum trebuie de rama uşii, iar Amalia, dezmeticindu-se parcă, m-a sfătuit corect ca, pentru a găsi robinetul, să merg în patru labe şi să-l caut pipăind la nivelul solului. Altfel, aplecându-mă brusc, aş fi putut să-mi pocnesc fruntea de ceva. Am oprit până la urmă plesnetul acela sec de stropi mari, căzuţi de sus pe ciment. Deîndată ne-a izbit liniştea şi am simţit nevoia să vorbim, să ne auzim.

De cine să-mi fie frică? De Amalia? M-am dezbrăcat aruncându-mi hainele pe unde s-a nimerit şi am hotărât să ne strecurăm sub cuvertură. Ea era înăuntru complet goală, cum o prinsese stingerea.

- Asta-i o pârnaie specială, mi-a spus, la cele de toată mâna pe unde am fost eu, nu se stinge lumina niciodată. Te chinuie cumplit cu becul din tavan. Asta o deranja tare de tot pe...

Îşi amintise de Olivia. S-a oprit la timp ca să nu mă supere că-mi vorbeşte despre altă iubită în timp ce continuă să mă mângâie. Am refuzat-o neacceptînd să-mi scot chiloţii. I-am ţinut atât de multe teorii că i s-a făcut somn. Nu simţisem nevoia să merg mai departe. Intuiam că drumul până la o desfăşurare plenară presupunea un întreg ritual, o predispoziţie, o pierdere de sine, o stare ce fusese cît pe ce să mă doboare, dar nu ştiu cum şi de ce îmi trecuse, nu mergea. Simţurile mele stârnite se deschideau spre amintirea falusului, se blocau la această imagine. Nu am mai lăsat-o să mă sărute cu atâta ardoare, dar i-am permis să mă mângâie. Îmi mângâia mai ales pubisul şi clitorisul prin lenjul fin al chiloţilor şi n-aş îndrăzni să afirm că mi-a displăcut. La sfârşitul unei zile extenuante, degetele ei dezmierdându-mi clitorisul, simţindu-l umflat la presiunea lor şi masându-l înainte cu măiestrie, îi insuflau consternatului meu corp mici valuri de căldură, de reconfort, de lumină. Nu aveam puterea să reacţionez decât prin viziunea unor buze cărnoase pe care pofteam să le sărut. Rezistam ispitei de a mă întoarce, mă ajuta şi lenea, şi de a le savura pe ale Amaliei. Mă temeam că s-ar putea produce ceva devastator, ireversibil, un sacrilegiu. Categoric, nu aveam psihologia condamnatului la moarte. Nu ştiam ce avea să mi se întâmple, dar simţeam că nu putea fi un rău definitiv, ceva fatal, o execuţie, o mutilare, o molestare traumatizantă. Poate nici măcar pierderea libertăţii.

Când m-am trezit, Amalia dormea încă, respira ritmic şi liniştit pe la mijlocul spinării mele, mă ţinea în braţe, iar picioarele ei încolăciseră, îmbrăţişaseră piciorul meu drept.

Trei nopţi am petrecut acolo, în subterană, cu aceleaşi jocuri, aceleaşi spaime, aceeaşi cufundare, până la urmă, a creierului meu în sine, ca să nu facă nimic din ceea ce nu ştia şi ca să uite.


VI.


În ziua a doua, pe la amiază, a venit o femeie corpolentă cu un sufertaş şi două farfurii. Ne aducea nişte macaroane cu sos, deloc rele. Ne-a lăsat şi două pahare de carton care "să înlocuiască, zicea ea zâmbind, căuşul palmelor noastre". A refuzat să răspundă la întrebările despre locul unde ne aflam şi a schimbat vorba cerându-ne să-i trecem pe o listă, cu creionul adus de ea, lucrurile necesare pentru igiena intimă. Nu aveam nevoie atunci de ele, dar am cerut tampax-uri pe care, culmea, peste o oră le-am şi căpătat. Dovada asta că sistemul funcţionează şi în privinţa celor omeneşti, ne-a mai dat curaj la amândouă, însă mai cu seamă mie, întrucât Amalia părea să-l aibă de la mama ei. Trata viaţa cu nonşalanţă şi nepăsare, nu se temea pare-se decât de întuneric. Cum plafoniera se aprinsese dimineaţă la cinci, nu o mai străbătea nici un fior. În cea de a patra zi petrecută sub pământ şi sub becul care la cinci dimineaţa şi la nouă seara se aprindea şi se stingea automat la o comandă, dată dracu' ştie de unde, am fost, aşa mi s-a spus mai târziu, graţiată. Graţiată? Auzisem bine. Dar ce făcusem? Lectura lui Kafka mă învăţase că, în acest secol, poţi fi vinovat pur şi simplu pentru că exişti, pentru că te afli într-o zi întâmplător în calea sistemului, pe acolo pe unde are el chef să-şi facă de cap. Graţiată! Dar de cine? De însuşi împăratul, asemenea lui Dostoievski, cel ridicat din faţa plutonului de execuţie şi expediat pentru nouă ani în Siberia. Oare care urma să fie Siberia mea?

Femeia, care venise şi în această a patra zi cu mâncarea pe două farfurii de plastic, nu ştia mai mult. Mă chemase pe coridor ca, despre graţiere, să-mi poată şuşoti la urechea dreaptă. Din cap, îmi arătă un soldat care aştepta cuminte mai încolo. Trebuia să fiu gata în cinci minute...

- Ei, în zece, mai şopti ea, doar o să vă vadă colonelul!

Amalia mi-a sărit de gât când a înţeles că s-ar putea să-mi dea drumul.

- Să nu mă laşi, să faci ceva ca să-mi dea drumul şi mie! Fă scandal prin ziare, pe la Vocea Americii, minte că am fost violată de zeci de ori, nu-i lăsa nici pe nenorociţii ăştia de ziarişti să zică: "ei, o prostituată acolo!". Dă-i cu femeia, cu drepturile ei, cu egalitatea, cu demnitatea. Năuceşte-i aşa, savant, că şi curva e om, nu? Spune-le şi despre mine chestia asta cu omul!

Îi curgeau lacrimile, dar nu suspina. Ţopăia în jurul meu ca să-mi vâre în geantă toate lucruşoarele, să-mi scuture scamele de pe bluză şi de pe ginşi. Îmi dărui o oglinjoară cochet disimulată într-un bloc-notes.

- Ia-o, mă îndemnă, văzând că dau să refuz, eu procur zece din astea printr-o singură... şi strânse din buze ca şi cum ar fi încleştat alte labii.

Soldatul cel blînd fusese instruit să mă avertizeze că nu mi se va întâmpla nimic şi că voi fi condusă la domnul colonel. A repetat de vreo trei ori fraza asta de-a lungul celor trei etaje urcate.

Colonelul nu era altul decât tipul care mă smulsese din ghearele minerilor la deversarea mea în uriaşa curte pe care mi-o aminteam mult prea vag ca să pot face şi alte precizări în privinţa ei.

- Sunteţi graţiată, domnişoară profesoară Eliza Mura. Ce nume frumos! Şi, din fericire, nu numai numele!

Zâmbetul curtenitor al colonelului venea din spatele unui birou masiv, de lemn negru. Cavalerismul lui continuă cu o înclinare când îmi întinse o hârtie.

- ... sunteţi graţiată, aş putea să spun. Iar graţiatorul dumneavoastră sunt eu, dacă-mi permiteţi.

Mi s-a urcat sângele la cap. I-am explicat pe un ton agresiv şi cît am putut de repede că graţierea nu se acordă decât condamnaţilor, ori eu, până una alta, nu fusesem nici judecată, nici condamnată şi nici nu mă ştiam vinovată cu ceva.

- Glumim şi noi în simboluri, Eliza, mi-a răspuns tot zâmbind şi trecând la persoana a doua singular. Semnează te rog declaraţia aceea. E spre binele tău, fii bună şi citeşte-o înainte.

În esenţă, formularul declaraţiei, după ce solicita datele personale ale semnatarului, îl punea pe acesta să afirme ceva oarecum straniu şi favorabil lui: că el consideră că nu a încălcat cu nimic legile statului, că probabil a fost victima unei confuzii şi că, în calitate de cetăţean, se angajează să respecte democraţia şi statul de drept precum şi ordinea instituţională rezultată din alegerile din 20 mai 1990. Am citit formularul de mai multe ori. Colonelul îmbrăcat civil nu scotea o vorbă. Admit că declaraţia privilegia situaţia celor săltaţi de mineri fără nici o vină. Se întâmplase probabil ceva straşnic în politica mondială şi autorităţile române or fi trebuit să-şi ceară scuze. Am prins curaj:

- Ce capcană mai e şi asta? A încasat-o alesul vostru prezidenţial peste bot de la americani?

- Nu te îmbăţoşa, domnişoară, şi nici nu fii naivă! Noul regim a fost votat democratic de 66 la sută din populaţie sub ochii observatorilor din întreaga lume, totul e în ordine, dar se pot petrece uneori, ce-i drept, unele accidente. Vor fi uitate curând. Vreau să te convingi singură.

Trecuse, iată, de la "dumneavoastră, domnişoară profesoară", la "tu, Eliza" şi revenise, fără să traverseze spre pluralul adresării, la "domnişoară". Îmi întinsese alte coli cu alte formulare şi mă îndemna să le citesc cu atenţie. Într-adevăr, nici unul nu cuprindea precizarea din partea declaratorului că se consideră nevinovat şi victimă a unei confuzii regretabile. Toate includeau prezumţia de vinovăţie, încheindu-se cu angajamentul că semnatarul nu va mai face ceea ce a făcut. Unele formulare cuprindeau un apel la clemenţă. Înţelegeam din toate acestea că regimul era interesat să-i elibereze pe cei arestaţi, aşa că am hotărât să rezist:

- Reiese de aici că regimul, de fapt, are interesul să le dea drumul oamenilor, nu să-i ţină după gratii sau sub pământ ca pe mine. Nu semnez nimic!

- Da, are interesul să le dea drumul, dar după câteva săptămâni sau câteva luni, după proces şi după condamnarea lor cu suspendarea executării pedepsei. Suntem pentru reconciliere, dar cazierul de pe urma condamnării rămâne. Iar aici - şi-mi întinse o altă foaie - scrie că până la proces detenţia va fi efectuată în unităţile de detenţie preventivă ale poliţiei, deci, nu într-un birou de lucru, eliberat şi transformat în cameră de reţinere de lux pentru...

- Nu de lux, am sărit imediat, cameră de lucru pentru birocraţii voştri, cu duşul la o palmă de podea ca nu cumva să se spânzure secretarele de robinet...

- ...reţinere de lux, şi apăsă ameninţător pe aceste cuvinte, pentru domnişoara profesoară de engleză de la Liceul Alexandru Odobescu. De la Pseudokinegetikos - completă apoi, îmblânzit şi răzgâiat de propria-i bonomie culturalistă şi mai strecură o precizare: formulare cum este cel pe care ţi l-am propus au fost aprobate numai câteva, pentru cazuri cu totul speciale, la intervenţia unora dintre noi.

Eram hotărâtă să semnez, dar nu am putut să nu-l sâcâi:

- Dar cine sunteţi... voi?

- Ai să înţelegi mai curând decât ai fi crezut. Te rog semnează ca să te pot scoate de aici!

- Dar Amalia? am întrebat iscălind.

- Aaa, fata cu care ai împărţit patul? Nu va păţi mai nimic. Îţi dai seama că nu poate avea acelaşi statut ca tine. I se va da drumul într-o săptămână, două.

Fata cu care ai împărţit patul! Dumnezeule! Cum de nu mi-am dat seama că puteau avea microfoane plantate pretutindeni în locurile de detenţie. Cred că mă îmbujorasem tare de tot. Îmi era jenă că nişte bărbaţi, nişte poliţai, au tras cu urechea şi au râs la dezmierdările disperării noastre.

- Să nu-ţi faci griji, mă îndemnă colonelul, vei fi pusă la adăpost câteva zile.

M-am crispat din nou.

- Te urmez, a spus şi mi-a indicat drumul.


VII.


Oraş mai frumos ca Bucureştiul acelei după-amiezi de iunie nu cred să existe: mutre ponosite, tramvaie vechi, biciclete ruginite; copii sărind într-un picior; ceapă şi ridichi revărsate pe trotuare, babe vânzând ceapă, ridichile rostogolindu-se; semafoare bâlbâite, cofetării căscate la trecători, cizmării ştirbe, blocuri murdare, şine de tramvai strălucitoare, landouri lente, poliţişti sclipind din nasturii de la uniformă; femei, tot mai multe femei, unele strâmbe, altele cu sacoşe, câteva plutind în mers; maşini prăfuite, coafuri vopsite, figuri de bărbaţi sumbre, incapabile să zâmbească asemenea handicapaţilor cu mintea; haite de câini, staţii de autobuz pline de bătrâni; cârciumi, terase de cârciumi pline de spumă, un scăunel în faţa frizeriei, un cal, un ţigan înfulecând o gogoaşă, trei tei înfloriţi, un havuz mort ca o ameninţare de lac secat; taxiuri, argintiul literelor unei reclame, auriul unei cingători de adolescentă, roşul proaspăt al Mercedes-ului ce mă purta scăpărând într-o vitrină, verdele arborilor de pe Kisseleff, cenuşiul asfaltului, negrul aceluiaşi asfalt; cerul de o înălţime insuportabilă, lumina de sub cerul acesta curgând din toate direcţiile, soarele pe faţa unui oraş esenţialmente trist şi încruntat. Faţa aceasta a Bucureştiului însă mă fură, iar când mă dezmeticesc, înţeleg că ieşim din Bucureşti.

Gardianul meu, bodyguard-ul, gorila, colonelul, mon colonel, mi coronel, eliberatorul, el libertador, îmi spusese că mă va conduce într-un loc plăcut. Observ că trecem de Casa Presei şi gândul îmi lunecă plin de speranţă spre aeroportul Otopeni şi o expulzare din ţară. Când lăsăm în urmă şi aeroportul internaţional, îmi dau seama că locul plăcut, dacă el există în mod real şi-mi este hărăzit, nu poate fi decât undeva la munte. Înghit în sec de mai multe ori, îmi amintesc că până şi pentru o expulzare ar fi trebuit să am paşaport asupra mea, bănuiesc ce fel de liberă şi ce fel de prizonieră sunt, îmi iau inima în dinţi şi încerc să fiu ironică:

- Voi fi ţinută sub arest la Sinaia? Sunt o prizonieră de lux?

- Aproximativ, răspunde colonelul - iar eu nu am cum să-mi dau seama dacă aproximaţia lui se referă la localitate sau la caracterul luxos fie al prizonieratului, fie al persoanei mele.

- Bine, dar vreau să ştiu clar: sunt sau nu liberă?

- Nu aş putea să spun că nu eşti liberă, dar câteva zile e bine să nu te afişezi.

- Ce înţelegeţi prin asta?

Nu-mi răspunde. Viteza Mercedes-ului creşte considerabil pe şoseaua pe patru benzi spre Ploieşti.

- Am în aceste zile bacalaureatul, putea să mi se dea o copie a declaraţiei, o arătam direcţiei şcolii, nu ar fi fost nici o problemă. Ce vor face fără mine la bac? Trebuia să conduc comisia de engleză!

Maşina depăşeşte scurt două Dacii şi un Citroën, se încadrează în spatele unui microbuz, iar prin următoarea manevră, trece şi de acesta şi de un Fiat ce rula în faţa lui. Privirii mele uluite, şoferul meu de ocazie îi răspunde accelerând şi depăşind alte două turisme. Omul era pus pe demonstraţii grandioase. Mai făcu vreo câteva slalomuri încât, de la gândul expulzării din ţară pe meleaguri franceze sau americane, trecusem la teama expedierii mele direct în cer. Dădu să-mi alunge îngrijorarea:

- Cu bacalaureatul să nu-ţi baţi capul pentru că oricum n-ai să mai lucrezi în învăţământ. Te va angaja Mayrose.

- De unde ştiţi? am tresărit eu, cu mare încântare, trebuie s-o recunosc.

- Au lăsat să se înţeleagă că ar fi dispuşi s-o facă, consideră că te-ai sacrificat pentru ei, pentru programul lor umanitar în România, vreau să spun. Cazul tău a răzbătut în ziare. Mayrose a organizat o conferinţa de presă pornind tocmai de la întâmplarea cu tine. Să nu crezi că de dragul tău. Voiau să lămurească opinia publică, ziceau, cu privire la intenţiile lor oneste.

- Şi ce scriu ziarele? Cum...?

Spre liniştea mea, omul mai slăbise viteza tocmai fiindcă părea preocupat de subiectul discuţiei.

- Ce ar putea să scrie? Au primit o informaţie aproximativ corectă, dar s-au pornit să mintă pe marginea ei, să se defuleze ei ca nişte complexaţi şi nesimţiţi ce sunt: că ai fost bătută, violată de patru mineri, că eşti rănită, internată în spital şi alte ţigănii de acelaşi fel.

- Doamne! am ţipat. Maică-mea! O s-o omorâţi!

- Nici o teamă. Am avut eu grijă să o sun şi să-i spun că eşti la adăpost. Era indignată că: ce căutai tu în calea minerilor?, de ce n-ai stat în casă?, că vine ea să-ţi bage minţile-n cap, să te-nveţe minte să mai faci politică şi, mă rog, tot ce mai spune un părinte în astfel de împrejurări: că a cheltuit atâţia bani cu tine ca să te ţină la şcoli, ea, femeie singură, iar acum...

- Lasă asta, ce...

Era prima oară că mă adresam la singular: "lasă asta" şi, surprinsă, m-am oprit de fapt singură, cu întrebarea frântă în aer, cu gura deschisă.

- Am potolit-o pe maică-ta, până la urmă. I-am spus că sunt colonel, asta a liniştit-o foarte mult, că eşti în grija armatei, că ai fost victima unei confuzii şi că e bine să te ţinem o vreme la adăpost. Am informat şi şcoala, te-au înlocuit în comisia de bacalaureat, au înţeles totul, e în regulă.

Mi se învârteau prin cap, îmi vâjâiau şapte gânduri deodată: cum se vor bucura nasoalele de la liceu că am fost violată, cum să le explic că nu a fost aşa... Parcă le văd jubilând: "Scrie şi la ziar, negru pe alb! Dacă scrie, scrie. Ce scrie, aia e, nu, doamna contabilă?". Mă gândeam apoi la maică-mea, că nu poate fi liniştită de tot, cum să iau legătura cu ea cît mai repede, mă gândeam la cei de la Mayrose.

- Se pare că s-au potolit şi la liceu, îmi prinse colonelul gândul, să nu-ţi fie jenă să te înfăţişezi înaintea lor. Au fost informaţi cu privire la apelurile mele telefonice şi la adresa oficială înaintată şcolii.

Îmi dădură lacrimile. Am simţit o mână pe genunchi. Am luat-o între palme şi, neştiind prea bine ce să fac cu ea, neputând s-o îndepărtez pur şi simplu pentru că pare-se, fusese cea care mă ajutase efectiv, am strâns-o.

Tocmai o luasem pe şoseaua ce lăsa Ploieştiul în dreapta. Mi-ar fi plăcut să ştiu cine transmisese la ziare ştirea ridicării mele de la orfelinat.

- Chiar secretara Casei de copii, răspunse el, una Iustina, gură-spartă, menopauză, refulări, bufeuri, o apucată. A dat pe tema asta tot felul de interviuri, despre cum a încercat ea să te salveze, dar degeaba, era s-o păţească chiar şi dânsa. Se lăuda cu un şut în cur de la un miner beat.

- Să dea Dumnezeu să fi încasat într-adevăr şi mai multe, nemernica! Dar cum au ajuns ziariştii tocmai la ea?

- Foarte simplu: au venit nişte puşti la orfelinat, după conferinţa de presă de la Mayrose, şi s-au interesat la director. Iustina asta s-a băgat şi a dat mai multe amănunte. Ăia, în prostia lor, au transcris ad litteram tot ce le-a debitat ea.

- Dar tu, tu ce crezi despre invazia asta minerească?

Se angajă în depăşirea unui Tir, apoi a altuia. Mă rugase să aştept puţin, va să zică până se concentrează asupra operaţiunii. Apoi mi-a arătat nişte sere foarte aspectuoase. Putea să parieze că se va alege praful de ele într-un an.

- Ţi-am cerut părerea despre isprava cu minerii, am revenit eu.

S-a mai lansat în vreo două depăşiri, înainte de a deschide din nou gura:

- Şi să-ţi spun ce au făcut cei de la Mayrose în conferinţa aia de presă: au povestit de cinci ori cine sunt ei şi ce vor, au asigurat că nu fac nici un rău, că nu spionează, că nu vin să dea lecţii, ci apreciază foarte mult experienţa indigenilor. Pe reporterii ăia - mă rog, nu poţi să-i numeşti ziarişti, sunt nişte copii, unii n-au văzut universitatea decât pe dinafară, alţii şi-au luat cu greu chiar şi bacalaureatul, erau câţiva la conferinţă -, îi interesa un singur lucru: unde, când, cum şi de către câţi mineri a fost violată colaboratoarea Mayrose Eliza Mura? Nici măcar nu întrebau unde te afli. Era mai ales una mică şi urâtă care, numai pe tonuri ridicate, tot scanda principiul dreptului la informaţie. "De ce refuzaţi să spuneţi când, unde s-a întâmplat şi cine sunt autorii? Traduceţi, traduceţi!" - ţipa ea către unii care ştiau engleză.

- Bine, dar de unde ai toate amănuntele astea?

- Am trimis şi eu o purtătoare de cuvânt a armatei, o locotenentă, înaltă şi arătoasă, una cu aer de săritoare cu prăjina. I-a dovedit pe toţi. A dezminţit totul, adică violul, violenţele râvnite de imaginaţia a tot soiul de bolnavi, a nuanţat puţin aici, nu a negat de tot brutalitatea mârlanilor. A declarat apoi că te afli sub protecţia armatei care şi-a dat seama că este vorba de o confuzie, a lăudat misiunea Mayrose în România, dând-o pe englezeşte când a fost cazul şi mai adăugând că tot ce poate să spună despre tine este că ai suferit, cum era şi normal, un şoc emoţional, iar acum te afli, pentru câteva zile, într-un loc de odihnă care, la cererea ta, nu poate fi dezvăluit. Reportera aia mică şi urâtă se agita teribil, dar fata asta a mea, locotenenta, i-a dat câteva citate în engleză - i le-a şi tradus - de prin reglementările Comunităţii Europene cu privire la inviolabilitatea dreptului la viaţa personală, chiar şi în faţa curiozităţii gazetăreselor ălora. Au mai vorbit şi cei de la Mayrose, încercând încă o dată să flateze fumurile locale: ba despre înaltul profesionalism al partenerilor, ba despre dăruirea lor, ba că ei nu vor să-i înveţe pe români, ci dimpotrivă, să înveţe de la ei, că experienţa de aici îi luminează, în fine... Au dat să citeze şi din cultura română, dar au frânat la timp pentru că nu memoraseră până atunci nici un clişeu în materie. La urmă, au adăugat că dintre colaboratorii voluntari, tu eşti cea mai valoroasă şi că au de gând să te angajeze. "Cu ce salariu?" - s-a burzuluit agitata de la ziar.

Lăsaserăm în urmă Ploieştii. Mercedesul alerga din nou cu mare viteză. În depărtare, se profilau munţii mai întâi vineţi, apoi albaştri, într-un târziu poate doar ceţoşi. Am aţipit. Am visat pesemne exact ceea ce făceam, şi anume că sunt dusă cu mare iuţeală spre o ţintă fără nume de către un necunoscut. Conştiinţa acestui fapt m-a dezmeticit puţin.

- Cum te cheamă?

- Mi se spune Stello de la Stelian Steriade. Unii prieteni îmi zic şi Star. Poţi să alegi oricare din aceste nume, care-ţi place.

Prea suna hollywoodian ca să nu fie un pseudonim, prea lipseau dungile ca să rămână numai stelele, mai straşnic ca pe drapelul Americii, prea era un nume compus numai din epoleţi. Creierul meu nu a făcut tocmai această analiză atunci, a intuit-o doar, şi-a confirmat nişte bănuieli de care nu avusese încă vreme să se ocupe din pricina şocurilor zilei. Reconfortat de confirmare, creierul ăsta tracasat a reintrat în inhibiţie. Cum cădea şi seara, am adormit de-a binelea.

M-a trezit mai întâi zguduitura traversării căii ferate dinainte de fabrica de bere din Azuga. Pricepeam de ce am fost ţinută în rezerva specială de la subsolul acelei unităţi militare, unde sunt dusă acum, cu ce scop. Oboseala sau nepăsarea i-a pus capac şi acestui gând, aşa că Steriade a apucat să mă trezească de tot, noaptea, în creierul munţilor, în dreptul unei construcţii cu a cărei vagă iluminare mi-am clătit privirile, o cabană.

Am făcut în noaptea aceea amor cu Steriade. Nici nu a fost prea rău. Au ajutat la asta ospitalitatea şi confortul odăii, masele de întuneric ale munţilor, misterul locului, odihna din maşină, emoţiile acelor zile, sentimentul începutului de libertate pe cauţiune, o sticlă de Jack Daniel's şi criza mea de fatalism, de nepăsare. Steriade, zis Stello, zis Star, zis şi mult mai altfel decât consimţea el să-mi dezvăluie că i se zice, să tot fi avut vreo patruzeci de ani, lung de 1,80 m, poate chiar ceva mai mult, tuns scurt, cu puţine fire albe, dar acelea destul de evidente. Era un penetrator cu stil. Uza pe parcurs de o tehnică sofisticată, între sport şi balet. M-a sărutat de jos până sus, ocolind cu grijă vegetaţia pubiană, deşi l-am invitat să o cerceteze deschizând cu generozitate V-ul picioarelor. Picioarele mele lungi, infinite, după cum mi se spusese altădată. A fost de fapt singura mea iniţiativă. În rest, m-am lăsat frământată şi explorată, reacţionând leneş şi căutând să nu ofer decât colţurile buzelor, nu întotdeauna cu succes însă. Tehnic, totuşi, a fost în regulă, cu orgasme de-ale mele nu torenţiale, dar suficient de reconfortante. Iar Stellostarul s-a dovedit eroul unei singure călătorii de lung parcurs, completând restul cu conversaţie în jurul paharului de whisky. Greu m-am abţinut totuşi de a nu-i cerceta mai îndeaproape pielea abdomenului, în căutarea unui semn sub formă de peşte. Gelozia, va să zică, una surdă şi absurdă, nu ascuţită, dar sâcâitoare. Aş fi preferat ca nu el să fi fost cel ce o posedase pe Amalia în timpul detenţiei noastre, ci un altul. Curând însă, descoperind pasiunea lui Steriade de a pescui şi a mânca păstrăvi, m-am gândit că tot el trebuie să se fi strecurat la mijloc. O fi avut semnul acela din burta maică-sii când ea o fi poftit peşte atât de tare, că în pielea fătului ajunsese să se sape conturul obiectului dorinţei.


VIII.


Cabana, am văzut asta a doua zi pe lumină, se chema Rariţa. Era răznită bine de la drumul principal, o flancau cerdacuri de lemn cu stâlpi sculptaţi şi se adăpostea sub un acoperiş de şindrilă. Înăuntru, eleganţă, curăţenie, linişte, doar câţiva clienţi, doi, trei bărbaţi afară de noi. Aspectul ei rustic se potrivea cu numele acela, Rariţa, desemnându-l în geografia populară a cerului pe Orion, constelaţia a cărei strălucire umple bolta în fiecare octombrie, sub semnul Balanţei.

Iar eu eram o curvă. Nici măcar o curtezană. O hetairă, o muiere pretinsă liberă, preschimbată brusc în odaliscă, înşfăcată cu arcanul de pe stradă şi azvârlită în haremul istoriei la îndemâna paşalelor vremii, o nenorocită dusă cu zăhărelul libertăţii de neocomunism, de criptocomunism, de comunismul împotriva căruia se bătuse ca proasta, neavînd inspiraţia să şi moară pentru asta. Acum au să te mortifice ei, toanto, regulându-te prin hotelurile lor cu circuit închis, făcându-ţi un favor ca unei prizoniere pe care tu, general, jandarm, colonel, ienicer, başbuzuc, nu o împuşti din raţiuni libidinale (că or fi şi acolo multe raţiuni) o salţi din mijlocul turmei de deportate pentru patul tău şi-i mai acorzi un privilegiu: nu o arunci la trupă ca s-o treacă prin prohaburi de la A la Z, în caz că trupa ştie să citească măcar alfabetul, ci o iei tu, şeful, drept cadână de lux, dar şi ca gheişă, deoarece, nu numai că arăt bine, dar sunt o intelectuală, taman bună de scos la recepţii, conversaţie, diplomaţie. Chiar aşa: încă nu am aflat dacă, după sejurul meu de damă de consumaţie turistică, mi se va da sau nu drumul. Bănuiesc că da, după vorbele Steriadelui stelar care mă îndemna să mă angajez la Mayrose, ba dădea ca sigură tranzacţia. Dar acolo? Ce obligaţii voi avea eu ca angajată a unei organizaţii străine, faţă de noile noastre servicii secrete? Sau în ce măsură voi fi eliberată dacă nu voi semna dracu' mai ştie ce angajamente?

Nu e corectă referirea la eliberare. Trebuie să gândesc ca Amalia: mi se va da sau nu drumul. Tocmai, pentru că lipsa asta de libertate nu e rezultatul unei bătălii fără noroc, nu am pierdut nici un război ca să ajung prizonieră, iar la un moment dat, să fiu amnistiată, graţiată, miluită. Am căzut într-o capcană aşa cum cad sărmanele sălbăticiuni. Trebuia, nu să fiu eliberată, ci să mi se dea drumul, ca unei păsări din colivie, ca unei vulpi din cuşcă. Să-mi pot vedea de calea mea, de văzduhul ori de desişul meu, să mă aştern drumului precum iarba câmpului în bătaia vântului. Plângeam.

Singură figura Amaliei îmi umbla prin cap, ochii ei negri, iscoditori, luminiţele lor jucăuşe tot timpul la pândă, mutriţa ei de copil pervers, de inocentă în stare a camufla dinamită. Gura şi privirea cu care, la despărţire, nu un compliment, nu o declaraţie de dragoste mi-a făcut, ci mi-a spus un lucru care de obicei nu se spune: "Lizi, mie, care am văzut multe şi aproape că nu mă tem de nimic, dă-mi voie să-ţi spun că eşti aşa de frumoasă că dacă atunci când o să mor, o să am înaintea ochilor, chiar dacă nu aievea, chipul ăsta al tău, o să mă doară mai puţin."

Mă mângâiam cu amintirea feţişoarei ei, oricând şi oriunde, isteaţă, înţelegătoare. Cum spunea?: "Cu bărbaţii o fac pentru bani, dar pe Olivia am iubit-o."

Mai bine cedam şi eu sugestiilor Amaliei. Subterana, disperarea, întunericul, frica, nesiguranţa, ispita abandonului, solidaritatea, tensiunea mă împingeau la aşa ceva. Ea mă îndemna: "O oră aş putea să stau cu guriţa între picioarele tale, zău aşa, lasă-mă."

Nu m-am lăsat în voia chemării pentru că aici, unde acum când scriu, bat darabana cu degetul arătător, aici, sub fruntea mea sunând ciolănos, mi se pusese un zăvor. Dăduse el înapoi un pas, doi, trei, dar se blocase la ultimul, se înţepenise. Nu mai voia. Îmi răsărise aşa o lumină care dicta de sus: nu. Ne-am cuibărit în acelaşi pat, sub cuvertura ce se mototolea peste noi, ea goală, eu numai în chiloţi şi n-am lăsat-o decât să doarmă cu mine în braţe, să mă sărute pe spinare stârnindu-mi tot felul de fiori, ce-i drept, şi să-mi cuprindă sânii în cupa palmei. Dar epidermă pe epidermă, nerv pe nerv cum şi-ar fi dorit ea, sexul n-o lăsasem să mi-l atingă. Dacă m-aş fi iubit cu Amalia, dacă m-aş fi decrispat, detensionat în braţele ei, poate că m-aş fi imunizat pentru o vreme la ispita bărbatului. Poate că, vaccinată, aş fi avut puterea, eu care conduc maşina de câţiva ani, să smucesc de o manetă, să blochez o frână şi să-l determin pe Steriade să oprească pe Valea Prahovei ca să cobor sau să mă omoare.

Eram o târfă. Târfă? Suna spectaculos, dur, definitiv, minereşte. "Târfa dracului!", îmi urlase secretara Iustina, văzându-mă în labele poporului suveran. Şi totuşi, nici chiar aşa, cel puţin deocamdată. Mai aproape de realitate, eram o damă de consumaţie, iar consumatorul era chiar dumnealui, poporul! Poporul suveran, atât de suveran că mă consuma prin reprezentantul său înstelat ca un hotel, ca o sticlă de cognac, ca o moarte de om.

Din spatele Rariţei urca până la cer o pădure de brazi. În faţă, se oprea un drum forestier, o fâşie şerpuitoare chinuindu-se printre pietre şi însoţită spre vale de un pârâu. Vântul se afunda în ramurile brazilor şi vuia ca marea. Dincolo de drumeag, o arhitectură de stânci îşi făcea de cap într-un relief neregulat, pistruiat de tufe tenace, ca mai sus, să pornească spre culme altă pădure. Dincolo de creasta din spate se găsea o mănăstire. Dincolo de culmea din faţă un iezer. Dincolo de ţarcurile din dreapta spumega o cascadă. Dincoace de toate aceste privelişti mă găseam eu, o femeie oarecare, târâtă şi tăvălită de noul sens al istoriei. Ba, mai mult, fraierită de clipirile libertăţii, terorizată de dispariţia ei, excitată de puseurile depresurizării, ademenită cu zăhărelul restaurării libertăţii personale, cumpărată cu bomboanele cauţiunii, dusă cu vorba, trasă pe sfoară, dusă cu preşul, rămasă de fazan, dusă de nas, lăsată de izbelişte, căzută din lac în puţ, o intelectuală. Eu, domnişoara profesoară Eliza Mura în jurul căreia toţi inspectorii şcolari se învârteau să-i sărute mâna şi care îi preda pe Shakespeare, pe Swift, pe Coleridge şi Shelley. Pe Edgar Allan Poe, pe boul de Hemingway, pe Faulkner, Dos Passos, Salinger şi T. S. Eliot. Pe Bernard Shaw, E. Cummings şi Emily Dickinson. Domnişoara profesoară care încerca să le bage elevilor în cap, izbutind uneori să facă să se audă musca în clasă, că din poveştile cu Regele Arthur, cu cavalerii săi şi cu Graalul, rezultă o morală, morala cavalerească, singura creată de europeni şi adăuga: "...singura creată de spiritul european până la Kant cu a sa Critică a Raţiunii Practice. Etica lui Spinoza nu intră în discuţie din motive de panteism." După care scria pe tablă: Se înţelege prin panteism...

Eu, domnişoara profesoară explicând diferenţa dintre contemplare şi acţiune la Hamlet, cum că prinţul Danemarcei e blocat în contemplare, în savurarea amară a cunoaşterii adevărului şi că forma sa de acţiune se exprimă numai în tăişul spadei, atunci când îl ucide pe Polonius şi când se angajează în duel cu Laertes. Eu, uimindu-mi adolescenţii cu ideea că deţinerea adevărului, ca în cazul lui Hamlet, poate fi inhibantă, limitativă, pustiită de fascinaţiile speculaţiei teoretice. Vorbindu-le apoi despre filosofia călătoriei la Swift şi despre alt irlandez, Shelley trimiţându-le compatrioţilor săi răsculaţi mesaje prin corăbioare de hârtie, lansate naiv din Britania pe canalul St. George, în speranţa că vor atinge odată ţărmul ţării sale. Eu, dând frâu liber idiosincrasiei la adresa lui Hemingway, recomandându-le să nu citească nimic din el afară de Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber şi de Bătrânul şi marea şi iarăşi eu disertând despre En attendant Godot a lui Beckett şi despre rolul irlandezilor nu numai în literatura de limbă engleză, ci şi în cea franceză. Şi tot eu explicând simbolul care apare la Beckett, al plugului şi al stelelor, dar apropiindu-l pe autorul de teatru al absurdului mai degrabă de Cioran decât de celţii lui. Eu, părăsind zona literaturii engleze pentru a trece la cea franceză şi a vorbi despre expresia scriitorului într-o limbă străină, rigorile la care s-a supus Beckett şi declaraţia lui Cioran că a scrie literatură într-o altă limbă decât cea maternă e ca şi cum ai compune o scrisoare de dragoste cu dicţionarul. Şi din nou profesoara Eliza Mura încălcând programa şcolară şi citindu-le liceenilor ei, în original, din poemele cu animale ale lui Ted Hughes şi din baladele lui Allen Ginsberg. Traducând şi revenind din nou la căutarea Graalului, bătând cu creta în tablă şi reamintind că toate sistemele etice au apărut în sânul unor mari religii şi că toate vin din Orient. Singură morala cavalerească s-a ivit în afară religiei, deşi în conexiune cu spiritul creştin, dar şi cu cel politeist al celţilor. Pe această morală cavalerească se întemeiază şi se înalţă atât de solid şi de coerent Occidentul. Ea îi dă coeziune şi face din statele occidentale un fel de club privilegiat în ziua de azi, club pe care l-am putea numi al Mesei Rotunde.

I-am telefonat mamei de acolo, de la Rariţa. S-a pornit a-mi explica, de departe, din orăşelul nostru din sud-vest, de pe Dunăre, că citise tot ce apăruse despre mine în ziare, că ar putea să-mi fie ruşine, fiindcă, dacă într-adevăr i-am înjurat pe mineri, bine au făcut că m-au arestat. Ea nu credea baliverne precum că m-ar fi violat, a avut grijă s-o informeze de fapt de la Bucureşti o persoană de mare încredere, ea are relaţiile ei care nu sunt treaba mea, dar nu credea mai ales pentru că a cunoscut şi ea mineri la viaţa ei şi i s-au părut oameni cinstiţi, harnici, cu preocupări serioase, nu nişte fustangii îndopaţi cu cafele şi cognacuri ca tinerii din ziua de azi.

- Ăia violatori, Lizi dragă, nu minerii! Ăia te-au violat dacă te-a violat într-adevăr cineva, aşa să ştii! Nici un miner nu a putut să-ţi facă una ca asta, să-ţi fie clar!

- Păi, asta spuneam şi eu, mamă!

- Nu mă interesează ce spui tu, acuma vorbesc eu: nu te-a violat nici un miner, să nu pretinzi una ca asta, că mă bagi în groapă!

Cum nu puteam să pun stavilă şuvoiului ei verbal, am ascultat-o în continuare: că ea a recunoscut în oraşul nostru că despre fiică-sa e vorba, când a fost întrebată de toată lumea, nu putea să nu recunoască...

- Pentru că, din poza aia obraznică din ziar, nu ştiu ce poză le-ai dat, nu se vedeau decât ochii ăia ascuţiţi şi afurisiţi ai lui taică-tău.

- Mamă, nu-ţi dai seama că te înşeli? Că lucrurile n-au stat aşa?

- Ce dragă, eu mint? Nu am văzut la televizor? A văzut o ţară întreagă, o lume întreagă ce făceaţi voi cu drogurile şi cu băutura în piaţă la Universitate?! M-am uitat şi la sârbi, şi pe Belgrad şi pe Novisad, şi tot aia arătau!

- Mamă, dar tu nu-ţi dai seama că imaginile de televiziune pot fi montate cum vrea operatorul?

- Liza, eu nu-s proasta ta ca să mă duci de nas. Am văzut cu ochii mei şi de-aia am ajuns la vârsta asta, ca să pricep şi singură ce-i pe lume, ai înţeles? Şi unde, mă rog, te afli tu acuma? Pentru că acasă nu eşti, te-am sunat acum cinci minute, te sun de zile întregi!

I-am tot explicat că se făcuse o greşeală, că autorităţile recunoşteau acest lucru, iar acum, ca să-şi ceară scuze, pe mine şi pe o prietenă, ne dăruiseră cu nişte bilete la munte, la o cabană.

- Unde, reveni ea apăsat, unde?

- E o cabană aici, cum să-ţi spun eu, pe lângă Predeal, se cheamă...

Moment în care convorbirea se întrerupse. Fusese tăiată, fără îndoială, ascultată din centrală, înregistrată.

Vorbisem din camera pe care o ocupam cu Steriade. Apăru şi el după vreo zece minute, timp în care toate tentativele mele de a relua legătura cu centrala cabanei şi apoi cu mama eşuaseră. Colonelul meu mă sfătui să nu mai rostesc numele cabanei, era un consemn acesta, nici să nu dau repere geografice, iar dacă am spus deja că se află pe lângă Predeal, să o ţin aşa şi să declar că e o cabană de la Pârâul Rece. Voiam să mă revolt cum că am fost ascultată, înregistrată. Mi-a luat-o şi de astă dată înainte, spunându-mi că centrala dispune de un set preînregistrat de cuvinte care sunt alarmate de substantivul cabană şi că, la anumite semnale, convorbirea se întrerupe automat. Am preferat să-l cred şi s-o recontactez pe maică-mea ca să nu dau naştere la explicaţii suplimentare.

- De ce ai întrerupt telefonul? a fost prima ei întrebare.

- Nu l-am întrerupt, e legătura proastă.

- Deci, unde te afli?

- La Pârâul Rece, la cabana... (am auzit un declic pe fir) la Fluturele.

- Aşa-i zice la cabană?

- Da.

- Cu cine?

- Cum, cu cine?

- Da, cu cine eşti acolo şi de unde ai tu bani de cabană?

- Mamă, dar ţi-am spus că sunt cu o prietenă şi că ni s-au dat nişte bilete gratuite, recunoscându-se că s-a greşit cu ridicarea noastră, s-a făcut o confuzie!

- Cum o cheamă pe prietena ta?

- Amalia, am minţit eu declanşând zâmbetul lui Steriade care după asta a şi ieşit. Mă enervasem:

- Dar ce te interesează pe tine toate astea?

- Să mi-o arăţi şi mie pe Amalia asta când o să vin la Bucureşti. Cu ce se ocupă?

- E... cum îi zice... interpretă de limbi străine, traducătoare. Lucrează în turism.

- Şi părinţii ei ce sunt?

- Habar nu am, am s-o întreb. Nu e nici ea din Bucureşti, părinţii ei locuiesc în altă parte.

- Vezi, şi asta ca şi tine a fost dată de părinţi la şcoală. Dacă nu erau comuniştii, vedeaţi voi şcoală când mi-oi vedea eu ceafa.

Se lansase iar în subiectul ei preferat şi nu puteam s-o opresc: despre cum fusese ea trimisă de UTM la şcoala profesională că altfel ar fi rămas să mulgă vacile lui taică-său, despre cum o înscriseseră mai târziu în Partid şi a câştigat şi ea un salariu la oraş cu care ne ţinuse, pe mine şi pe fratele Matei, în absenţa nebunului de taică-meu, pe la alte şcoli.

- Ai înţeles, Lizuca? Aşa a fost.

- Lasă, mamă, că şcoală făceam eu şi fără comunişti, discutăm noi lucrurile astea când vin pe-acasă.

- În primul rând că comuniştii m-au ţinut nu numai pe mine, ci şi pe tine la şcoală, aşa să ştii! Altfel, ai fi fost şi tu vreo vânzătoare pe la crâşma din sat, nimic mai mult. Ăştia au clădit şi şcoala, ăştia, comuniştii prin muncă patriotică, a pus şi taică-tău mâna cît de smintit era el, şi i-a plăcut că avea viaţa un rost, te-au ţinut tot comuniştii la carte că nu m-au pus să plătesc taxe ca înainte de război şi am putut să vă ţin pe amândoi, eu, femeie divorţată de un nebun! Bagă-ţi minţile-n cap, vezi-ţi de meseria ta şi bucură-te că am scăpat de Ceauşescu că dacă mai trăia cinci ani, ne îngropa pe toţi. Nu mă supăra, Lizuca mamii, nu fii ca frate-tău care m-a ameninţat că pleacă în Germania, că aici nu ştiu ce nu-i ajunge.

Voiam s-o opresc. Vorbea despre fratele meu lucruri care, înregistrate de serviciile secrete, îi puneau poate chiar şi viaţa în primejdie. Am dat să întrerup convorbirea, dar nu se putea. Apăsam furca telefonului, însă vocea maică-mii se auzea înainte, îndată ce slăbeam presiunea. Vorbea despre Matei, despre ce-i mărturisise el nu demult cum că omorâse doi comunişti în Revoluţia de la Timişoara şi că acum era hotărât să meargă în Valea Jiului sau să vină la Bucureşti, să-i caute pe ăia de-şi bătuseră joc de mine şi să-i belească. Abia când m-a auzit plângând sonor în microfon, s-a oprit din turuit.

- Nu plânge, Lizuca mamii, nu plânge! O fi el mai mare decât tine, dar minte tot nu are. Nu se potoleşte. Zice că...

- Mamă, am urlat cît am putut, taci din gură! Tacă-ţi gura odată, nu pricepi?!

S-a lăsat pe fir o linişte întretăiată doar de suspinele mele. Tot ea a spart-o, uluită:

- De ce-mi vorbeşti aşa, Lizi? Sunt doar mama ta, sunt îngrijorată pentru voi amândoi. Ce rău ţi-am făcut? Şi de fapt, de unde-mi vorbeşti tu? Fii sinceră, eşti fugită peste graniţă?

- Nu, de la cabana...

Legătura s-a tăiat din nou.

Eram îngrozită. Nici nu mai ştiu ce făceam. Înjuram? Plângeam? Lacrimile îmi curgeau, ce-i drept, iar şi iar din acelaşi motiv: indignarea, neputinţa de a controla hazardul de zi cu zi. Maică-mea, deşteapta de maică-mea - dar nu! - viteaza de maică-mea, care ne crescuse, care făcuse profesionala la zi şi liceul la fără frecvenţă (într-o vreme, toată lumea era obligată să-l facă) şi lucrase ca funcţionară pe la Judeţeana de învăţământ, ea care fusese părăsită de Mura, lăsată cu doi copii în braţe, dar o apreciau toţi tovarăşii de la judeţ: "La mine, dragă, la mine apelau dacă era nevoie să le bată cineva ceva corect la maşină, înţelegi, gramatical. Eu am fost tare la gramatică. Ia să vedem, unde-i subiectul din propoziţia: Ceea ce nu se ştie, este că noi ştim totul? Ei, cine răspunde primul?"

Mi se adresa mie şi lui Matei, fratele meu cu doi ani mai mare. Eram, cică, liceeni pretenţioşi, plini de fumuri şi muzică rock în cap, dar gramatică ioc. Povestea asta tuturor vecinelor: "Dragă, or fi învăţând ei şi altceva la şcoală, eu îmi dau seama ce, pentru că şi eu, cum ştiţi, lucrez în învăţământ, dar închipuiţi-vă, nu-i mai învaţă gramatică română în liceu! Adică numai engleză, franceză, cum vine asta? Trebuie să vorbesc cu prim-secretarul de partid de la Judeţeană când mai trece pe la noi, pe la învăţământ, dragă. Trebuie să-i explic să ia măsuri şi să schimbe programa analitică, asta e de vină, programa analitică, aţi auzit de programă analitică, nu-i aşa? Dacă nu, fetelor, vă explic eu. Uitaţi cum e..."

Mă revoltau cumplit ifosele ei de intelectuală înaintea unor gospodine, cu toată terminologia aia tehnică pretenţioasă, dar pe care, trebuie să admit, o stăpânea fără cusur, destul ca s-o poată răsturna în capul partenerelor de cafea. Prin studenţie, mi se făcuse milă de aceste fumuri ale ei, căci rămăseseră aceleaşi cu exemple cu tot. Matei se amuzase de la bun început. O şi admiram. Ştiuse ca nimeni alta să strângă ban lângă ban şi să-i cheltuiască chibzuit numai ca noi să putem urma studii superioare. Nu ne bătuse la cap cu orientarea profesională ca majoritatea părinţilor mult mai neşcoliţi ca ea care-şi forţau în acea vreme copiii să iasă musai medici sau avocaţi. Nici acum nu cred că e altfel. Ea ne lăsase pe fiecare pe traseul preferat. A rezistat asalturilor cumetrelor pricepute la toate care, auzind că vreau să merg la litere, o interpelaseră: "Luci, dragă, dar scoate-i una ca asta din cap, dă-o la ingineri! Dacă nu poţi s-o lămureşti - că ştii cum e, când zice părintele una, copilul din ziua de azi trebuie să facă pe dos! - dacă nu poţi tu, lasă că vorbesc eu cu ea, am mai convins tot aşa pe o nepoată mai rea ca fiică-ta!"

Nu suna deloc rău: dă-o la ingineri pe neîmblânzita asta şi se va da ea pe brazdă, să n-ai nici o grijă! Era ca şi cum ar fi vorbit despre o căţea: dă-o la dulăi! Trebuiau să-şi umple şi ele timpul cu ceva. Matei scăpase, intrase la Timişoara la Politehnică, o şcoală pe înţelesul poporului, se dăduse singur pe sine la ingineri.

Acum însă, după discuţia telefonică, mă temeam că avea să fie vai de capul lui! Fără să-şi dea seama, maică-mea îl turnase. Matei mă căutase la Bucureşti în aprilie, curând după întoarcerea mea din convalescenţa pariziană şi-mi relatase şi mie ce făcuse. Ştia încă de pe atunci că e urmărit, dar, împreună cu mai mulţi prieteni, nu puţini, era hotărât să dea la lumină adevărul despre cele petrecute la Timişoara în decembrie. În afară de mine, susţinea el, nu ştia nimeni de isprava lui. Venise de fapt să mă prevină, să mă feresc, în caz că sunt urmărită, să nu-mi fie teamă, e probabil din cauza lui. Nici prietenii lui cei mai apropiaţi nu ştiau nimic. Iar acum... Oare de ce-i mărturisise mamei? Conveniserăm să nu-i sufle o vorbă. Da, conveniserăm, însă pesemne că avusese şi el vreo ceartă cu ea pricinuită de teoriile ei şi pare-se că din cauza mea se certaseră. În urma celor scrise prin ziare, a moralei pe care i-o fi făcut-o mama, a îndemnurilor ei de a respecta comunismul care ne crescuse mari şi bine şcoliţi. O fi făcut explozie Matei, el care era atât de stăpân pe sine, l-o fi apucat disperarea înţelegând de la primele imagini televizate ce se întâmplă cu adevărat la Bucureşti. Prinsese întreg sensul Pieţii Universităţii, cu făgăduinţele şi cu bovarismele ei. Cearta lui cu mama din pricina mea şi convorbirea asta nenorocită tot din pricina mea, aflată ca damă de consumaţie, ca sclavă a istoriei într-un cuib de lux şi luxură al Securităţii, foste şi actuale, eterne. Lacrimi de neputinţă, de indignare, de revoltă. Cine dracu' mă pusese să telefonez? Puteam să aştept până când aveam să scap din văgăuna aia. Dracu' mă îndemnase să refuz biletele gratuite la Cupa Mondială de Fotbal din Italia, mama dracului mă prostise să mă zbat pentru himere umanitare în Bucureşti în loc să văd Roma şi Marea Tireniană, dracul gol şi în persoană.

Steriade m-a găsit stând pe marginea patului, cu capul în mâini şi cu şiroaiele pe faţă.

- Ce rezultate mai sunt pe la meciurile din Italia? m-am trezit întrebându-l.

Mi-a spus ceva de România şi Argentina, trecând apoi cu tact la ceea ce înţelesese că mă interesa cu adevărat, explicându-mi încă o dată că înregistrarea se produce automat şi se taie la anumite cuvinte, că el e cel mai înalt grad în această perioadă la faţa locului putând să dispună de înregistrare, aşa că o va recopia după cum îmi convine mie.

Caseta cu înregistrarea nu am văzut-o. Am văzut în schimb altceva. M-am văzut pe mine, da, eu într-o scurtă de culoare nedefinită pe fundalul unei nopţi, o noapte ciudată, foarte neagră, şi totuşi, brăzdată de undeva, de departe de dâre tăioase de lumină. Razele răzbăteau în fotografie de sus. Imaginea mea se întuneca dinspre cap spre picioare. Se distingeau contururile cizmelor, însă doar ca nişte decupaje vagi pe fundalul de beznă. După îmbrăcămintea pe care o purtam, era o noapte de iarnă. Fotografia fusese luată de sus, cu o anume înclinaţie, căci cel mai bine mi se distingea părul de la frunte până pe creştetul capului. Aveam o figură încruntată, mâinile în buzunarele hainei, haina descheiată. Priveam spre cer, pesemne spre scânteierile de la care se trăgea luminozitatea din partea superioară a pozei. Mi-a arătat-o Steriade când s-a întors seara de la pescuit păstrăvi. Rămăsesem singură toată după-amiaza. I-am fost recunoscătoare pentru asta, fiindcă am putut să-mi plâng de milă, de umilinţă, de neputinţă. Mă avertizase să nu încerc să evadez în josul drumului forestier pentru că, necunoscând parola, nu voi putea trece de gărzi.

- Şi care e această parolă? am dat eu să-l pun la încercare pe Steriade.

- Vietnam, mi-a răspuns el imperturbabil.

Când s-a întors cu păstrăvii, mi-a mai făcut un bine, anunţându-mă că a doua zi, dis-de-dimineaţă, aveam să ne întoarcem la Bucureşti. La grimasa mea de nedumerire, a adăugat degrabă că urma să mă lase acasă pe deplin liberă, cu singura pretenţie din partea lui de a i se permite să mai ţină legătura cu mine. Fără să mai aştepte răspunsul, a mai scos o sticlă de Jack Daniel's şi mi-a întins fotografia.

Examinam poza de minute întregi şi nici în ruptul capului nu-mi dădeam seama unde mă aflam când fusesem fotografiată. Nici înghiţiturile de whisky nu m-au ajutat să avansez cu cercetarea. Steriade stătea de cealaltă parte a măsuţei, cu figura lui sculpturală, calm şi clipea rar. Sorbea din pahar şi pufăia dintr-un trabuc. A înţeles privirea mea rugătoare:

- La baricadă, a spus, în seara de 21 decembrie. După ce ai aruncat cu o precizie de speriat primul cocktail Molotov. Dacă eşti atentă, în spatele tău, puţin spre dreapta, jos, în partea întunecată a pozei, se vede ca o dungă, o bordură înaltă. Acolo te-ai trântit când au început rafalele.

Am mai sorbit din whisky şi m-am uitat la el şi mai mirată.

- Da, confirmă el, fotografia eu am făcut-o, de la distanţă mare, cu un aparat extrem de puternic, ceva special. Nu vii la un păstrăv? Am comandat să-i prepare, am prins mai mulţi.

- Dar lumina asta, l-am întrerupt eu, lumina din partea de sus a pozei, de unde e?

- De la trasoarele noastre. Îţi place păstrăvul?

M-a lăsat în pace în seara aceea. Nu se putea spune despre Steriade că nu era un bărbat cu ştiinţa vieţii. Şi-a luat poza, mi-a lăsat whisky-ul, şi-a mâncat păstrăvii la restaurant, eu am mai golit un pahar de Jack Daniel's, iar dimineaţa, el m-a smuls dintr-un somn greu. Încă nu se luminase de ziuă. Am adormit la loc în Mercedes, trezindu-mă pe lumină, după Sinaia. M-am frecat la ochi, mi i-am clătit o clipă cu priveliştile, am spus în gând o scurtă rugăciune şi m-am uitat la Steriade:

- Dacă ai avut ordin să mă omori, de ce n-ai făcut-o?

N-am surprins nici o reacţie pe faţa lui, dar i-am simţit tresărirea dintr-un tremur al piciorului pe accelerator.

- Nu poţi să tragi în oricine, în orice.

- Deci, în alţii, în altele ai tras, am raţionat eu repede, încântată de iuţeala concluziei.

- Eliza, vezi tu, între noi...

- Dă-mi poza! Nu ca amintire, pentru acest "între noi". Tocmai pentru că între noi a mai fost ceva, un lucru de care eu nu ştiam, dar tu ştiai.

M-a bătut atunci Dumnezeu cu un discurs de al lui Stelică despre misiune, responsabilităţi speciale, raţiunea de stat şi raţiunea civilă, ierarhia serviciilor secrete, psihologia aceloraşi servicii, mentalitatea, morala, moralitatea, poziţia socială, condiţia socială, secretul de serviciu coincizând cu secretul de stat din care el mi-ar fi dezvăluit o parte arătându-mi acea poză, eu ca procent, vreo nu ştiu cît la sută, zero şi ceva, din acel secret de stat, imperativul nu al democratizării, asta ar fi o prostie, dar al oxigenării serviciilor speciale, el sacrificându-se pentru asta, el adorându-mă, eu care trebuie să-l înţeleg, el care a încălcat un consemn mărturisindu-mi anumite lucruri, eu care voi fi discretă, el care nu poate să-mi dea fotografia...

- Îmi vorbeşti ca un colonel, i-am spus, iar eu care credeam că după câteva zile petrecute împreună în ambuscada asta a ta, eşti în stare să te comporţi ca un bărbat!

Şarjasem cu bună ştiinţă. Lovisem cu siguranţă undeva, dar tipul avea o cherestea solidă. Mi-a întors-o, că tocmai bărbatul din el precumpănise asupra colonelului, că bărbatul, nu colonelul îmi salvase viaţa pe 21 decembrie, mă salvase din labele minerilor pe 14 iunie, mă salvase de proces pe 18 iunie. Că el nu a tras, ci m-a fotografiat, că nu mă va trăda, ci mă va ocroti, că nu mă va uita.

- Cu uitarea, i-am replicat, e bărbatul, dar cu trădarea, colonelul, nu-i aşa?

- Şi unul, şi altul, dar nu se va întâmpla nici una, nici alta. A tăcut un timp, apoi a reluat nu fără efort: am dovedit, Eliza dragă, că mi-ai rămas serios adâncită în memorie, ţi-am dovedit-o în curtea cazărmii, pe 14 iunie, când te-am recunoscut imediat, după ce te remarcasem o singură dată, dintre mulţi alţii, cu o jumătate de an înainte, noaptea, prin fumul unui război civil.

Multe vorbe nu am mai schimbat până la Bucureşti. Mă neliniştea senzaţia că nu puteam să-l cred în totalitate, dar că ceva tot trebuia să fie adevărat cu fotografia din 21 decembrie. Cunoştea unele amănunte despre ceea ce făcusem eu atunci în preajma baricadei, dar altele îi scăpau. Cu funcţia lui în serviciile secrete, ar fi putut să le afle din tot felul de declaraţii ale unor participanţi, ale unor prieteni, chiar din ceea ce scrisesem eu în presă, din interviurile acordate. Iar omul ăsta de lângă mine, posesorul şi cavalerul meu, mascat sub un nume conspirativ astrobovaric, Stellostarul, Starosteluţa, Stellosteriadele, era prezent, sub toate regimurile, taman acolo unde armele raţiunii de stat se încleştau cu mâinile goale ale răzvrătiţilor.

La oprirea în faţa imobilului meu, reglându-mi bine tirul gândurilor frământate pe drum, i-am spus:

- Ce a fost, a fost. Aş vrea să nu ne mai vedem. Poate mi-ai făcut un bine, poate mi-ai distrus viaţa, nu ştiu. Nu argumenta, nu riposta, te rog. Să ne despărţim ca nişte oameni civilizaţi.

- Şi tot ca un om civilizat, îţi spun că s-ar putea să mai ai nevoie de mine. Mă găseşti la telefonul de pe cartea asta de vizită. Am să încerc să te ajut, numai să nu faci prostii.

- Las-o moartă, Stelică, o să scăpăm într-o zi şi de voi. Pa!

Apelativul Stelică îmi ieşise bine. I-am întors spatele şi am intrat în scara blocului. Speram în apariţia evidentă a senzaţiei că am rupt-o definitiv cu trecutul şi că încep o altă viaţă.

De cum mi-am revăzut apartamentul, după şapte zile de absenţă, am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Matei. La Timişoara nu răspundea nimeni. Nici mama nu ştia nimic de el şi dădea să se lanseze din nou în teorii. Am ţipat la ea şi i-am trântit receptorul. Au urmat apoi telefoanele şi lamentaţiile ei pe care de asemenea le-am retezat şi am scos aparatul din priză. M-a toropit sfârşeala care mă atinsese şi în Mercedes, în urmă cu câteva zile, în timpul drumului spre munte, aşa că am dormit toată după-amiaza. Pe la zece seara, pe când cotrobăiam prin frigider şi prin cămară după câte ceva de-ale gurii, a zbârnâit din nou telefonul pe care doar de trei minute îl reconectasem. Era Steriade, adică... Stelică. I-am răspuns cu gura plină, mâncam piersicile dintr-un compot.

- Ascultă, zice, nu vreau să te reţin, te simţi bine?

- Îhî...

- Atenţie, Matei, fratele tău...

- Ce-i cu el?

- E în Germania, a ajuns cu bine la München.

- Cum, de unde ştii?

- Mă ştii de om serios, nu insista, e la München. Ascultă Europa Liberă în zilele următoare, m-aş mira să nu vorbească. Noapte bună şi, alo, sper că n-ai aruncat cartea mea de vizită!

- Nu, de ce?

- Noapte bună.


Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare

Editura LiterNet, 2003