Editura LiterNet

Radu Sergiu Ruba - Demonul confesiunii

Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare



FILIP


1.


Telefonul nu contenea să zbârnâie de mai bine de un minut. Îi redusesem soneria la minimum, dar chiar şi aşa, tot mă exaspera. Hotărâsem să nu răspund. Trebuia să fie tot directorul, mai sunase în trei rânduri de când sosisem acasă. Întâi, ca să-i confirm şi verbal dacă demisia mea era într-adevăr definitivă. Omul nu izbutea să priceapă că istoria se dăduse peste cap, că acum, la sfârşitul lui iunie '90, demisia depusă de mine nu mai depindea de bunul plac al aprobării lui. Apoi, mă căută ca să răspundă unui argument al meu din expunerea de motive, iar ultima oară ca să obiecteze la o maliţie pe care i-o strecurasem în convorbirea anterioară:

- Eu nu fac nici un fel de negustorie cu...

- Ştiu, i-am răspuns fără nici o intenţie ironică şi i-am trântit receptorul.

Îl cunoşteam destul de bine: se frământa, gâfâia, se enerva. Nu voia să lase nici o insinuare fără replică. Drept care, mă aşteptam şi acum, la patru după-amiază, să aud vocea secretarei: "9 Thermidor vă caută. Un moment, vă rog!".

Firma 9 Thermidor pe frontispiciul unui liceu din anii '80 avusese darul de a întreţine, oricât de măruntă, o scânteie a subversiunii. În timp ce alte şcoli purtau nume bolovănos de imperative precum: Vagonul, Belşugul, Laminorul, Făurirea, Progresul, Virtutea, Avântul, Sporul, Ascensorul şi Excavatorul, insolitul 9 Thermidor nu părea atât o identitate cît o aluzie la Mediterana, la o vară perpetuă, la orizonturi generoase, tocmai în vremurile în care politica Bucureştiului îşi tăia, rând pe rând, punţile spre lume. Treceau oamenii prin dreptul firmei liceului şi resimţeau mai întâi o adiere de căldură, ca abia apoi să-şi reprezinte nebuniile revoluţionare ale Parisului.

Numele şi-l căpătase şcoala în toamna lui 1964, la scurt timp după deschiderea porţilor închisorilor comuniste şi după ce regimul prinsese a se distanţa de tutela sovietică şi de toate simbolurile sale. Prin schimbarea unei date calendaristice, dar prin menţinerea sa în orbita aceluiaşi tip de eveniment istoric: revoluţia - oricare, numai rusească să nu fi fost -, Liceul 7 noiembrie fu transformat în Liceul 9 Thermidor. Evocarea unei lovituri de stat dintr-un octombrie, la Petrograd, sărbătorită însă în noiembrie, era înlocuită cu cea a unei alte lovituri de stat dintr-un thermidor parizian, comemorată în iulie. Se părea că revoluţiile astea provocau tulburări atât de serioase în curgerea timpului, încât lunile în care se produseseră, fie treceau în plan secund, fie dispăreau din calendar.

Firma exotică şi oarecum cosmopolită amorsase mitul calităţii de excepţie a liceului. Elevii începură să se înghesuie, apoi şi profesorii tineri, dornici să facă treabă, ca, în cele din urmă, calitatea instruirii să crească într-adevăr. Şi şcolarilor, şi dascălilor le făcea plăcere să-şi spună sonor... thermidorieni.

Dar nu numai atât: cu Thermidorul nostru, singular de-a binelea în priveliştea instituţiilor de învăţământ, de la o vreme a început balamucul. Mai întâi, directorul, inginer de meserie, înalt, gras, volubil, chiar torenţial în predici cu prea puţine predicate, s-a arătat nespus de iritat de rectificările noastre insistente. Obişnuit cu lumea lui de unelte şi maşini, omul pronunţa termodor, ca şi cum ar fi rostit termoplonjor sau termoizolator. S-a simţit deranjat apoi, dar se pare că numai spre a se răzbuna pe criticii lui, de litera h:

- De ce să nu scoatem noi h-ul ăsta din numele liceului nostru, dacă tot nu-l pronunţăm?

- Păi, nu, să vedeţi... - începeau să-i toarne la explicaţii filologii.

- Aha, făcea dânsul.

- Iar pe de altă parte.... - continuau istoricii.

- Deci, de-aia... - se prefăcea convins dumnealui.

- De-aia, confirmam şi eu în trecere pe acolo.

- Bine, dar de ce să folosim noi un nume străin, relua grăsanul, când avem atâtea exemple ilustre în istoria noastră?

Aici, thermidorienii se cam bâlbâiau. Ţineau mult la firma şi la cognomenul lor. Salvarea nu putea să vină decât de la şeful cu propaganda şi agitaţia, a cărui specialitate nu o cunoştea nimeni, ins ocult şi ubicuu, mare admirator al Revoluţiei franceze, zicea el, al ghilotinei, după cum am înţeles până la urmă cu toţii.

- Au făcut ordine, dom'le! - ridica dânsul tonul la universul care, în cazul de faţă, începea cu noi - ordine au făcut, aşa să ştie toată lumea! Capul pe eşafod şi, hârşti! ghilotina, hârşti!, buf!, hârşti! şi gata! Capu-n coş! Cap după cap! Credeţi că mai chiulea cineva? Munceau cu toţii de le mergeau fulgii. Francezii se pricep să rezolve chestia asta când e cazul. Noi suntem prea îngăduitori, vă spun eu, ne gândim la om, păi, omul dacă-l laşi de capul lui, ştiţi ce face?

Rezulta că omul scăpat din mână - nu se ştia prea bine a cui mână - trage la somn, la lene, la visare. E nevoie să pocneşti din când în când din bici pe lângă el ca să-l mai pui în mişcare. Propagandistul, în schimb, sub adevărata lui identitate misionară, responsabil cu munca de propagandă şi agitaţie, manifesta numai hărnicie, abnegaţie, dăruire. Răspundea de mai multe şcoli, îşi făcea de lucru ba la una, ba la alta, teoretiza tot felul de proiecte de disciplinare a omului şi trecea drept un personaj cu vederi largi. Asta deoarece, în cele mai stupide şi mai plicticoase şedinţe obligatorii de propagandă, cita câte un autor renumit sau câte o zicătoare pe cît de anonimă, pe atât de eternă, în timp ce toţi ceilalţi cuvântători înfierau lozincile porcoase ori anticomuniste de prin closete, cerându-le profesorilor să facă de gardă la budă, ca nu cumva liceenii să critice, cu rahat pe pereţi sau să înjure, chiar şi fără rahat, politica regimului. Se înălţau atunci asupra asistenţei vederile largi ale propagandistului, arătând că există mereu astfel de tendinţe de lunecare în barbarie, că, de exemplu, în timpul Revoluţiei franceze, când, dacă nu s-ar fi inventat ghilotina ori dacă ea ar fi funcţionat prost, omenirea s-ar fi prăvălit în starea de bunătate sălbatică pe care tocmai o descrisese în acel secol, nu întâmplător, marele Jean-Jacques Rousseau. Faptul că pronunţa impecabil numele străine îi condusese pe mulţi la concluzia că agitatorul era un spirit destul de liberal, nu-şi bătea nimeni capul să verifice dacă cita sau nu cu exactitate ori dacă era cu adevărat vorba de citate, şi nu de născociri de-ale lui.

Cu apelul ăsta insistent la pilda ghilotinei izbuti să mai domolească elanul autohtonist al directorului până prin februarie 1989 când am fost anunţaţi pe neaşteptate că, începând de a doua zi, nu ne vom mai numi 9 Thermidor, ci Burebista. Agitatorul ne adună într-o sală şi ne comunică voios că, în negocierile cu organele superioare, chiar supreme, obţinuse cea mai bună formulă pentru noi. Aceasta păstră într-un fel spiritul energic al ghilotinei "...din fosta dumneavoastră identitate, stimaţi colegi". Reieşea din propriile sale spuse că el fusese acela care propusese mai întâi înlocuirea lui 9 Thermidor cu Vlad Ţepeş, ceea ce ar fi substituit simbolul ghilotinei cu cel al ţepei, perpetuând semnificaţia atitudinii noastre faţă de disciplină, de muncă şi de pedeapsă. Dar sugestia căzuse fiindcă mai vieţuia pe la o margine de Bucureşti o cârciumă cu acelaşi nume. Nici Dracula nu convenise, întrucât prea împingea imaginaţia omului spre visare mitologică şi misticism, chiar dacă: "Dracul, dragi colegi, e mult mai popular, nu-i aşa - o spune şi Mircea Eliade în scrierile sale despre bogomilism - decât alte personaje ale religiilor ce se pretind monoteiste".

Tocmai citisem volumul De la Zamolxis la Genghis-Han unde Eliade atinge şi tema bogomilismului, fără ca pe undeva să figureze vreo aluzie la o mai mare preţuire de către vulg a diavolului decât a bunului Dumnezeu. Agitatorul însă continuă cu pasul următor, unul de succes, de la Dracula la Burebista, făcut de el în faţa supremelor organe:

- Pentru ca semnificaţia atitudinii personalului acestei unităţi de învăţământ faţă de disciplină şi sancţiune să se păstreze şi să se transmită generaţiilor care vin, am propus prestigiosul nume de Burebista, cel dintâi rege al dacilor care, nu numai că a fost contemporan cu Cezar şi cu Vercingetorix - la auzul acestor nume capetele se aplecau unele spre altele şuşotindu-şi ceva, pesemne, ce vederi largi poate să aibă acest om -, ci şi autorul unui act de disciplinare a populaţiei din acele vremuri, strămoşii noştri. După cum prea bine se ştie - şi vorbitorul apăsă energic pe următoarele sale cuvinte - Burebista a raţionalizat cultura viţei de vie.

- Hi! - făcură admirativ vreo două guri deschise de profesoare emerite.

Care va să zică, asta era: disciplina păstrată cu ghilotina, cu ţeapa şi cu dezrădăcinarea butucilor de vie. Ultima formulă era de departe preferabilă: îi tăia omului raţia de vin, nu şi capul.

- Păi, interveni directorul, dacă începeam noi să scoatem mai la timp h-ul ăla din fostul nume, că tot nu-l pronunţa nimenea, astăzi am fi fost demult... Burebista!

La o zi după înălţarea noii firme deasupra porţii - BUREBISTA -, litere albe pe fond roşu, elevii l-au schimbat pe b în p, r în l, s în z şi t în d. S-a făcut apel la Miliţie care şi-a plantat un om sub inscripţie. Timp de trei zile, pretextând că e în căutare de vopsele suspecte şi de litere decupate, tipul încercă să percheziţioneze amănunţit liceenele pe sub uniforme.

Am aflat destul de curând care fusese cauza reală a abruptei schimbări de nume. În anul bicentenarului Revoluţiei de la 1789, presa franceză întorcea evenimentul pe toate feţele. Apăreau cărţi, se încingeau dezbateri. Vreo ureche ideologică de la Bucureşti tresărise la vestea că data aceea de 9 Thermidor - care figura şi undeva, pe o firmă, în oraş - nu fusese de fapt prea dusă la biserică, ci dimpotrivă, înşfăcase de chică poporul suit în capul trebii şi-l târâse pe eşafod. Da, chiar sub ghilotina cu care ele, masele iacobine, împărţiseră timp de doi ani şi ceva dreptatea şi disciplina, adevărul şi ordinea. Aşa că până la urmă Burebista, contemporan şi duşman al lui Iuliu Cezar - pe cale de consecinţă, aliat, chiar dacă nedeclarat, al galului Vercingetorix - ajunse să elimine din Bucureşti umbra contrarevoluţiei girondine, după cum alungase şi din viaţa supuşilor săi jumătatea plină a ulciorului.


2.


Propagandistul mărunt, slab, îmbrăcat tot timpul în gri, locvace şi piţigăiat în glas numai prin şedinţe şi adunări când cita, în acelaşi discurs, şi din Camus, şi din Gorki, şi din Eisenhower, uneori şi din mitologie spre a privilegia caracterul popular al demonilor în detrimentul celui elitist al zeilor, agitatorul cu vederi largi al mai multor şcoli şi cu privirea lui şorecoasă, a dispărut din peisaj îndată după decembrie '89. Revoluţia a restaurat firma cu 9 Thermidor, litere albastre pe fond alb, dintre care, dacă vreo doi profesori nu s-ar fi arătat mai vigilenţi, directorul ar fi reuşit să elimine ÎN FINE h-ul.

- Cum, dom'le? Au murit oameni ca noi să rămânem tot cu h-ul ăsta pe cap? - bocănea el indignat cu vârful unei cozi de lopată în litera buclucaşă cocoţată din nou la locul ei.

Asta-i era soarta. Studiase ingineria, regimul îl pusese director peste un liceu teoretic, iar el pare-se că toată viaţa avusese de luptat cu literele.

- Să nu-mi mai spuneţi M.M. sau Dublu M. sau mai ştiu eu cum! Mie să-mi spuneţi pe numele de familie, fără nici o fandoseală! Şi adăuga: ca între oameni normali.

Purta un nume de-a dreptul priapic: îl chema Mitu Mădulare. Mă despărţeam acum de el, dar în jumătatea de an care trecuse din decembrie încoace, o mărturisisem şi prietenilor, singurul motiv pentru care regretam comunismul era acela că nu mă mai puteam adresa directorului meu cu Tovarăşe Mădulare sau, pe scurt, cu Tov. Mădulare. Făcea explozie când i se spunea altfel, oricât de măruntă ar fi fost greşeala. Bunăoară, când derapa câte unul în singular în loc de pluralul oficial şi-l făcea Domn' Mădularu, se înroşea, se învineţea, ca-n ghearele apoplexiei, pornea să urle, să vadă numai cusururi în preajmă, să împartă la întâmplare sancţiuni, să instituie interdicţii. Elevilor le mai trecea cu vederea câte o scăpare, chiar dacă nu era vorba întotdeauna de ignoranţă, cu atât mai puţin de inocenţă, ci de scenarii de ale lor, de pariuri cu miză mare: Cine îndrăzneşte să-l facă Mădular pe Mădulare?

Trăgând acum linia, îmi dădeam seama că mă înţelesesem bine cu el. Producea în public tot felul de stridenţe, dar în relaţiile de serviciu juca în genere corect. Cu excepţia acelui h ce nu-l lăsa să doarmă, nu se amesteca prea adânc acolo unde nu se pricepea, îi proteja pe dascăli şi pe elevi de corvezile extraşcolare şi avea o mare înţelegere pentru tot felul de complicaţii personale de care se întâmplă să se lovească fiecare şi pe care unii, dând de generozitatea lui, începuseră de la o vreme să le şi inventeze. Totul a mers aşadar rezonabil între noi până prin octombrie '89. Tocmai mă desfăşuram înaintea clasei mele preferate, una de a XII-a, îmi urmăream efectele şi ochii elevelor. Ieşisem şi cu subiectul, şi cu una dintre ele, mult din programa analitică, pe ea chiar o iritasem la telefon în urmă cu două seri şi, fiindcă nu apucasem să-i vorbesc de atunci, căutam s-o epatez prin extravaganţa discursului şi a temei. Le vorbeam despre Onze mille verges (Unsprezece mii de mădulare?), romanul lui Apollinaire care începe cu fraza: "Bucarest est une belle ville où il semble que viennent se mêler l'Orient et l'Occident". Pleoapele din faţa mea se desfăceau a mirare, genele se alungeau de la sine, fruntea celei căreia îi vorbeam de fapt se destinse, iar vârful nasului ei fin prinse a despica aerul în direcţia mea, nu a tablei de scris. Am trecut peste scena cu prinţul Vibescu şi dubioasa efuziune de prietenie dintre el şi consulul Serbiei, ca să li-l pot prezenta pe acelaşi fabulos prinţ Vibescu pe bulevardele Parisului, agăţând-o pe fermecătoarea Culculine. Întru acestea, fără să bată la uşă, se ivi în prag reperul uman a cel puţin două din cele onze mille verges, cel ce-şi purta cu atâta mândrie prin lume identitatea drapată într-un plural buclucaş, nimeni altul decât directorul Mădulare care mă trase repede pe coridor. Era nespus de surescitat, nu am înţeles la început nimic din ce încerca să-mi transmită. Cu greu am desluşit cuvântul stat. Apoi, substantivul organe. În fine, m-am luminat: cineva din partea organelor Securităţii statului mă căuta, mă dorea, mă aştepta la dânsul în birou, la Mădulare.

- Vedeţi ce vorbiţi, mă avertiză el, nu ştiu ce aţi făcut, eu sunt obligat să vă atrag atenţia, să nu spuneţi că nu v-am atenţionat întotdeauna, nu numai pe dumneavoastră, pe toate cadrele, de altfel, am şi dovezi, toate documentele sunt la mine, eu nu lucrez fără documente, aşa să ştiţi!

Nemaipomenit acest Mădulare!

Încheie cu:

- Vezi profesore ce vorbeşti, eu îţi ţin pumnii, dar mai mult nu pot să fac pentru tine.

În biroul lui Mădulare, chiar la masa lui de hârtii, stătea un bărbat la vreo patruzeci de ani, într-un costum bleumarin, cu cămaşa albă şi cravata neagră, lată. S-a ridicat la intrarea mea. Înălţime mijlocie. Nu-l mai văzusem. Se prezentă:

- Pădure. Luaţi loc, vă rog.

Sângele îmi circula cu mare viteză. Nu-mi aminteam să fi fluierat în biserică în ultimul timp, dar mai ştii? Vreun chef, vreo înjurătură, vreun Jos comunismul!, noaptea, prin cartier. Nu m-am aşezat, am rămas în picioare, uitându-mă insistent la tabloul cu Ceauşescu. Chiar mi-a trecut prin cap să joc o scenă admirativă la adresa portretului, să-mi dau cumva ochii peste cap. Noroc însă că mi-a venit îndată şi gândul cel normal, somându-mă că securiştii n-or fi fiind ei tocmai troglodiţi şi că orice gest mai teatral ar putea să-l interpreteze drept ceea ce era, o bătaie de joc, nimic altceva. Drept care am ocupat un scaun în faţa aşa-zisului Pădure care a intrat direct în subiect:

- Cunoşti acest text?

Îmi întinse o coală dactilografiată, mai precis, nişte versuri, sărea în ochi ordonarea lor pe strofe. Textul era bătut integral cu majuscule. M-a captivat câteva secunde mărimea aceea a semnelor, ziceai că poezia vrea să se holbeze la mine. Era limpede şi am decis să merg direct la ţintă:

- Cunosc textul, eu l-am compus.

Pesemne că Pădure nu se aştepta la o asemenea confirmare. Obligat să reacţioneze, făcu mai întâi: ă, ă, ă.... Se redresă însă repede şi continuă:

- Cine a mai contribuit la el?

Gândeam, pare-se, cu viteza cu care alergau prin mine globulele roşii. Am hotărât să mă supăr:

- Cum adică? E opera mea, se poate?!

- Da, însă titlul, titlul cine i l-a dat?

- Tot eu, fireşte.

Inima îmi bătea la fel de tare ca la început, dar ritmul ei se stabilizase. Eram hotărât să merg înainte, supralicitându-mi sinceritatea ca să nu mai implic pe nimeni. Textul din faţa mea avea patru strofe a câte patru versuri fiecare şi se intitula: Imnul comerţului exterior.

- Ia cântă-mi-l şi mie, profesore!

- Cântaţi-l dumneavoastră, pe melodia lui Ciobănaş cu trei sute de oi, nu e greu, iată textul!

Abia după acest schimb de replici şi de corpuri delicte, care să zicem că ar fi fost două, coala de hârtie şi textul, abia acum, sesizam că, în timp ce eu îi vorbeam cu dumneavoastră, el mă tutuia altitudinar. Diferenţa asta mi s-a arătat odată cu senzaţia că făcusem o gafă uriaşă invitându-l să cânte şi împingând spre el foaia. Frica îmi aşezase replicile pe o bandă şi le derula, nu mă puteam opune. Când am zărit hârtia în faţa lui, mă aşteptam să izbucnească, să urle, să scoată cătuşele, poate revolverul. După felul în care mă studia, Pădure trebuie să fi fost aproximativ colonel.

- Pe melodia Ciobănaşului, zici? Păi, dacă spui că nu e grea, de ce nu-i dai drumul dom' profesor? Măcar aşa, de probă, s-auzim cum se potriveşte.

Am răsuflat uşurat. Nu urlase, nu trăsese. Ba mai mult, mi se adresase de data asta cu "dom' profesor". Încordarea îmi dispărea şi, simţind că aş putea menţine dialogul pe tonul ăsta amabil, fără să mă gândesc prea mult, am pornit sotto-voce:

Cârnăcior din trei sute de porci,
măcar capu-n ţară să-l întorci,
trupul treacă, meargă la export,
în coteţul nostru porcu-i mort.

Asta este soarta ta de porc
să nu mori la noi, ci la New York,
asta-i soarta unui porc de rasă
să nu moară niciodată-acasă.

Din şoricul şi slănina ta,
porcule, noi nu putem gusta,
căci tu vrei să fii american,
porcule, de ce ne eşti duşman?

Soarele răsare de după coteţ,
porcule, de ce nu ne aştepţi?
te grăbeşti s-ajungi occidental,
soarele mă-tii de animal!

Ca să-mi mai vin în fire, reluasem ca refren ultimele două versuri ale fiecărei strofe. Îl cercetam pe autointitulatul Pădure şi mai prindeam inimă. Zâmbea, urmărind textul cu degetul pe foaie ca la clasa întâi.

- Asta cu "...vrei s-ajungi occidental" e cam dură, profesore. Nu că nu e bună! Ca poantă e bună de tot, dar, domnule profesor de limbi străine şi de poante, nu e bine ca lucrurile astea ca şi bancurile să le ştie toată lumea. În primul rând, cine a scornit versurile?

- V-am mai spus că eu.

- Eşti sigur?

- Absolut.

- Fie. Şi cui i-ai mai cântat dumneata... cârnăciorul ăsta?

Îmi plasase o minge înşelătoare, dar am preluat-o şi am hotărât să merg direct pe poartă:

- Era multă lume, a avut mare succes la restaurantul Clubului Universitarilor, la aniversarea Societăţii de Lingvistică. Mă cam grizasem. Se ţinuseră discursuri, se cântaseră vreo trei romanţe, generaţia în vârstă dădea tonul şi se hotărâse că numai romanţele au dreptul la microfon. Se desfăşura un fel de concurs de interpretare, mai în glumă, mai în serios. Veniseră şi multe studente. Mă învârteam pe lângă ele şi mi-am zis că ar fi momentul să dau lovitura. Drept care am urcat pe scenă, declarând că voi interpreta o variantă mai puţin cunoscută a Ciobănaşului, culeasă de mine personal din câmpul muncii şi i-am dat drumul. Erau fascinaţi. La urmă, au sărit în sus, m-au aplaudat şi mi-au cerut s-o mai zic o dată. La a doua interpretare, i-am rugat să reia refrenul. Dacă aţi şti ce frumos cântau! Mulţi şi-au notat textul, n-aş putea să spun cine, era lume cît cuprinde.

Pădure îşi consultă nişte note. Se părea că relatarea mea corespunsese cu ce avea el acolo.

- Şi ai făcut ceva cu studentele alea?

- Ei, şi dumneavoastră acuma!

- Păi, tocmai aici e problema că, dacă s-ar fi aflat acolo numai profesori, mă rog, de la universitate, de la liceu, aşa ca voi, era altceva. Dar nu e bine să se facă asemenea chestii, cum e cântecelul acesta, în faţa studenţilor. Ăştia-l învaţă imediat, formează tot felul de găşti, îl cântă pe la chefuri ca imn al găştii, prostii de-ale lor. Nu e bine să se răspândească.

Pădure spusese: "găşti studenţeşti, imnuri ale găştii". Înseamnă că apăruseră organizaţii clandestine printre studenţi, o scânteie se simţea în atmosferă. Oricum, ceva plutea în aer, trebuia să scapere şi scânteia. Am plusat:

- Ce să ne mai ascundem după deget, tov. colonel, că uitaţi: un banc politic cum apare, cum îl află tot Bucureştiul în 24 de ore! Lumea se mai descarcă, mai cârteşte, mai spune o poantă. Toată lumea vede că magazinele sunt goale, atunci cum să nu aibă succes un Imn al comerţului exterior unde e vorba de porc?

- Dumneata să te opreşti aici, ai înţeles? Să nu-mi umbli mie cu imnuri comerciale - şi bătu cu degetul în foaia cu imnul comerţului -, să nu-mi umbli cu datul în spectacol şi cu alte invenţii!

Mi-am dat seama că jocul trebuia să se termine aici. Pădure reluă:

- Nu avem chef să se mai răspândească, e clar? Să nu mai avem discuţii!

- O.K. Era cît pe ce să-mi scape un: O.K., boss!

- Şi mai ales să dispară titlul ăsta de, auzi acolo, Imnul comerţului exterior! Uite, aici, la strofa a patra, nu-ţi prea iese rima între versurile unu şi doi: "coteţ" cu "...aştepţi".

- Compensează melodia, am răspuns eu vesel, ea şterge asemenea asperităţi.

- Dar ai cântat frumos, mi-a plăcut. Mi-a plăcut de fapt şi chestia cu "Soarele răsare de după coteţ..." Ha-ha, coteţ! E tentant, profesore, compui puternic, ce-ai mai compus?

- Ceva poeme, au fost publicate şi în presa literară.

N-am sesizat că Pădure schimbase direcţia vântului:

- Recită-mi o poemă din asta de-a ta, reveni el.

M-am scuzat că nu le ştiu pe dinafară, că sunt lungi, că le am acasă într-un caiet...

- Unul sau mai multe caiete? închise el portiţa cursei.

- Mă rog, două sau trei, dar cu variante, cu note...

- Pe aia cu "Să numeşti pisica într-un fel dimineaţa, într-alt fel la amiază, ca seara să o poţi numi deja langustă", tot tu ai scornit-o?

- Tot, am răspuns laconic, înţelegând că bate de fapt în altă parte, dar nesesizînd încă unde.

- Eşti plin de talent, profesore, eşti talentat, cum s-ar spune un artist. E mare nevoie de artişti, dar să nu-i mai înveţi şi pe alţii porcării împotriva comerţului de stat, m-ai înţeles?

- Fireşte că se-nţelege. A fost o întâmplare, o glumă, un banc, câte bancuri nu circulă? Toată lumea le ştie.

- Deci, nu mai compui bancuri de-astea, nici cu rimă, nici fără rimă.

- Cred că am fost destul de explicit şi până acum, am oftat eu, iritat, în speranţa că am să scap.

- Bine, atunci ia semnează matale aici că nu mai faci!

Împinse spre mine un formular, încet, măturând tabla mesei, cu gestul cu care tragi la mal cu grijă un peşte dolofan, proaspăt înhăţat. Mă înhăţase. Începea un alt joc, unul total necunoscut mie.

Am citit cu atenţie formularul de mai multe ori. Se cereau numele, adresa, buletinul de identitate, data şi locul naşterii, numele părinţilor, ocupaţia lor şi locul de muncă, cazierul meu juridic, studiile. La sfârşit, în cel mai îngust paragraf, semnatarul trebuia să declare că se angajează să nu dăuneze intereselor statului socialist şi ce mai era pe-acolo, nici prin exprimare verbală, nici prin exprimare scrisă. Am parcurs de nenumărate ori acest paragraf şi nu mi s-a părut că el m-ar angaja ori compromite cu ceva. Dimpotrivă, nesemnându-l, dădeam o dimensiune exagerată parodiei cu cârnăciorul din trei sute de porci. Puteau să urmeze şi alte belele. Mă domina impresia că principiile nu aveau ce să caute aici şi că angajamentul era mai mult formal, redactat la Securitate din pricina vreunuia care călcase în străchini mai mari şi care, între altele, fredonase şi Imnul comerţului exterior.

I-am zâmbit lui Pădure şi i-am semnat angajamentul.

- Aşa, străluci el scurt din priviri, văd că se poate avea încredere în dumneata. Acum ţara e ocupată cu Congresul al XIV-lea, dar de cum se încheie, peste câteva săptămâni, am să-ţi spun eu unde trebuie să vii cu caietele alea de acasă să le văd şi eu. Nu are sens să faci modificări. Avem tehnică bună, ne dăm seama îndată cît de vechi e un text, cît de noi sunt modificările. Am să te caut, ţinem legătura.

Se ridicase să plece. Mi-a mai spus:

- Ieşi la cinci minute după mine şi anunţă secretara că am terminat. Fireşte că nu ştie de unde vin, dar va sări cu gura pe tine că ce am discutat. Poţi să-i spui orice, dar nu despre porci, pisici şi alte dihănii.

- Dar de ce nu? m-am mirat, tocmai asta produce derută.

- E o marotă de a mea, sunt superstiţios. La revedere.

Intuiam că fusesem prins într-o plasă din care nu ştiam cum voi scăpa. Nu mă gândeam decât la caietele mele, la sărmana mea independenţă interioară ce pierdea teren văzând cu ochii. Singura izbândă din acea zi a constat într-o răzbunare asupra lui Mădulare.

- Care-i problema, ce-aţi discutat? mă abordă el de cum păşi în propriu-i birou de unde eu încă nu apucasem să ies ca să-i dau veşti secretarei.

- Ei, am făcut eu din umeri, probleme de ale noastre, nu tocmai curente, dar numai de ale noastre.

A rămas înmărmurit. Mă examina cu aerul cu care numeri admirativ epoleţii invizibili ai unui agent secret. Ba credea, ba nu-i venea să creadă.

- Bravo, îmi zise în cele din urmă, mă bucur că şcoala noastră...

- Şcoala nu are aici nici un amestec, i-am retezat-o şi l-am lăsat singur în biroul cu portretul lui Ceauşescu surâzând de pe perete voios şi debil mintal.

I-o plătisem directorului pentru acel "îţi ţin pumnii, dar mai mult nu pot să fac pentru tine, profesore". Iar acum, după ce mă întreţinusem cu un colonel al poliţiei secrete, după ce-mi siderasem şeful, mi se părea că mi se cuvine orice. Am reintrat în sala de clasă din care mă luase în primire istoria contemporană, am deranjat-o pe Sinoe, profesoară de chimie cu graţie de dulap şi căutătură de şacal încolţit, care tocmai le făcea morală elevilor cărora cu o oră în urmă eu le vorbisem de miraculosul prinţ Vibescu. Mi-am recuperat servieta şi am ieşit frumuşel pe poarta şcolii, cu trei ore înainte de încheierea regulamentară a programului meu. Nici o pagubă, liceenii se vor bucura. Era însă o compensaţie pe care mi se părea că o meritam. Apoi, eram nespus de cătrănit, voiam să rămân o vreme cu mine însumi. Pădure îmi întinsese o cursă, iar eu mă prăvălisem în ea ca un ageamiu. Ar fi trebuit să-l iau pe nu în braţe: "Nu cunosc nici un imn al comerţului, nici interior, nici exterior, nici de iarmaroc, n-am văzut, n-am auzit, nu mă interesează." Trebuia să fac şi eu ca un pictor boem încăput bine pe mâinile securiştilor, chiar la sediul lor: "Sunteţi nişte tâmpiţi, mă, nişte cretini, nişte animale! Noroc că e ăsta bărbat (şi arătase spre tabloul lui Nea Nicu) şi vă mână din spate. Nu numai pe voi, bă! Mână el un întreg neam de castraţi! Ţara asta are o mulţime de femei frumoase, dar un singur bărbat. Cum îl respectaţi voi, mă, pentru că v-a dat o pâine? Nicicum, rămânând tot nişte tâmpiţi cum aţi fost şi până acum. Pupaţi-i, bă, mâna, amândouă mâinile, uite-le acolo, eu le-am pictat!". Şi tot aşa, până când ăia, nedumeriţi, neştiind de unde să-l ia, bucuroşi că are cine să facă propaganda în locul lor, l-au dat afară din arest.

Dar nu, eu nu aveam cum să procedez astfel. Îmi lipseau şi aplombul, şi sminteala tipului cu pensula. Eu, în schimb, ar fi trebuit să neg totul până la capăt, să nu semnez nimic, să pretind că poezia ca gen e o copilărie, că eu am rupt totul, manuscrise nu mai am, iar pe la cenacluri, merg numai ca să agăţ, iar pentru asta, e de bon ton să cârtesc şi eu câte ceva ca tot omul şi aşa mai departe.

Nu o făcusem. Acum trebuia să-mi bat capul cum să ies din încurcătură. După-amiază, i-am convocat la mine pe Victor şi pe Romi, prietenii de care nu mă despărţeam, şi le-am expus cazul. Au opinat amândoi că situaţia nu era tocmai gravă, dar că se impuneau nişte măsuri de precauţie. În primul rând, ei vor căuta să înstrăineze în loc sigur orice document scris, mai suspect de al meu. Nu le vor ţine la ei ca nu cumva, îngroşându-se gluma, Secu' să meargă cu percheziţiile la cei mai buni prieteni. Credeau că bine ar fi fost să transcriu ce era important, să depun la o adresă nesuspectabilă noul manuscris, iar lui Pădure acesta, care altora li se recomanda probabil Tufiş sau Boschet, să-i spun că am pierdut caietele, că au ars, că mi le-a furat o curvă care opera sub pseudonim şi pe care nu mai am de unde să o iau. Normal că nu mă va crede, mă voi alege poate şi cu o percheziţie, dar să nu mă las. Victor bănuia că povestea cu caietele a fost doar un fel de diversiune, o testare a spaimelor mele, o mare încercată cu degetul ca să se vadă ce fel de hram port. Susţinea că peştele cel mare vizat de operaţiune nu puteam fi eu. Poate vreun universitar, vreun grup clandestin de studenţi, după cum însuşi securistul mă lăsase să înţeleg la un moment dat.

- Şi asta, cu găştile studenţeşti a fost tot o capcană, credea Romi, sper că n-ai ţopăit de încântare când ţi-a întins-o.

- Poate că nu tocmai, interveni Victor, poate că i-a scăpat lui, colonelului ăstuia, Boschet. Doar se apropie Congresul, s-au mişcat disidenţii, opozanţi noi au scos capul, se clatină lagărul prin celelalte ţări. Secu' vrea să aibă linişte, tremură pentru asta, cred că e o raită de exces de zel.

În timp ce întorceam pe faţă şi pe dos toate ipotezele, sticla de rom Havana Club se golea ireversibil.

- Şi dacă, presupuse cam aiurea Romi, dacă e vreo farsă pusă la cale de vreun amic de-al nostru?

Imposibil. Mădulare îl cunoştea pe individ, mi-a vorbit despre el ca despre specialistul, auzi acolo, specialistul care se ocupă de şcoala noastră din partea organelor Securităţii statului.

- Să mă-ngropi, ţaţo! făcu Romulus-ul nostru, scurgând în pahare ultimele picături de licoare din trestie de zahăr cubaneză.


3.


Aşa cum nu am mai dat de ideologul cu gust pentru ghilotină şi pedeapsă, nu l-am mai întâlnit nici pe securistul cu interes pentru poezie. Rememorând faptele la rece, îmi dădeam seama că-l amuzase mult Imnul comerţului exterior. Se prea putea ca Victor să fi avut dreptate când mi-a sugerat că tov. Secu' o fi vrut să vadă caietele mele în speranţa că avea să mai găsească acolo niscai giumbuşlucuri. O fi avut şi el amante populare, prieteni, mătuşi cărora să le prezinte versurile ca fiind ale lui sau culese de el prin specificul meseriei. După explozia socială din decembrie, într-o clipă de aducere aminte, mi-am dat seama că, în cursul acelui întreg sfârşit de an, vreme de câteva luni bune, Pădure trebuie să fi avut însărcinări mult mai însemnate decât vânătoarea de caiete cu aluzii versificate.

Ca o compensaţie a tuturor acestor nelinişti, relaţiile mele cu Mădulare au mers strună până la Revoluţie. Mă respecta din răsputeri, smirnă se arăta în faţa presupuşilor mei epoleţi, mă consulta în chestiuni în care eu nu aveam nici o competenţă, voia cu orice preţ să-mi lase impresia obedientului înţelept. Mă întreba de pildă câte kilograme de ciment cred eu că cere cutare extindere a pistei de popice şi cam câţi metri cubi de gaz metan în plus consider că ar fi optimi pentru încălzirea potrivită a localului şcolii în condiţiile unei ierni mai reci în medie cu 3 grade Celsius ca de obicei. Când îi spuneam că habar nu aveam, mă îndemna:

- Mai gândiţi-vă, trebuie să vă daţi seama, cu experienţa dumneavoastră, cum să nu vă daţi seama?!

Prin ianuarie '90, prinse a se uita la mine cam chiorâş. M-ar fi legat ca să mă dea pe mâna noilor autorităţi, dar nu ştia de unde să mă apuce, iar apoi, el însuşi era foarte contestat. I se ceruse demisia, rezistase. Pe urmă o depusese, dar nici un profesor nu accepta să preia conducerea liceului. Rămăsese prin urmare tot el pe post, în speranţa generală că în curând, în spiritul unor bulversări miraculoase, chestiunea se va rezolva de la sine, va apărea de undeva - nu spunea nimeni că de sus, dar tot de acolo se aştepta - o soluţie, va apărea mult visatul, niciodată numit astfel, deus ex machina, iar dăscălimea îşi va urma viaţa liniştită, acum cu mult mai multe drepturi ca înainte, băgată în seamă, niciodată ignorată sau neglijată, consultată, scărpinată pe burtă, importantă, indispensabilă. Mădulare căuta să se salveze, nefăcând nimic, dar găsindu-şi alibiuri în trecut, în faptul că, pretindea el, era nepot de preot:

- Preot ortodox, domnilor, de la noi din Teleorman, că de-aia n-am putut să fac liceul decât la "fără frecvenţă" fiindcă şi eu am fost persecutat. Credeţi că mi s-a dat voie să dau la liceu la "zi"? Nici pomeneală, erau vremuri grele, să spună domnul profesor Bulbore ce vremuri erau!

Bulbore, om în pragul pensiei, montat pesemne dinainte, se ridica în aproape fiecare din nenumăratele noastre şedinţe de reorganizare a noilor vremuri şi, criticând virulent regimul ultimilor ani, nu atât al lui Ceauşescu cît al nevesti-sii, se apuca să lăcrămeze pe umerii anilor '50-'52, când, zicea el: "nu era ca acuma, în anii ăştia din urmă, nenorocire şi dictatură. Mergeam, dom'le, ca tinerii cu lămurirea pe la ţară, peste chiaburi, mâncam şi beam de toate, băgasem frica-n ei şi nu tot ţipaţi la mine că voi nu ştiţi, ăştia mucoşi de acuma, dar chiaburii ăia nu erau, cum se zice, oameni de treabă, ci duşmani! Luptaseră împotriva armatei române, când cu ruşii, când cu nemţii, că noi am luptat şi în est, abia acuma se recunoaşte asta, şi în vest. Am fost şi eu până aproape de Praga, era cît pe ce să intrăm în oraş, dar nu ne-au lăsat ruşii că-i bătuserăm măr înainte, până-n Caucaz, pentru că, să ştiţi, românii au fost cei mai mari anticomunişti din lume, nu aşa pe vorbe şi scrisori la Europa Liberă cum făceau unii acum, în ultimii ani, ci cu armată, dom'le, cu tunuri şi avioane, era să dăm cu roţile-n sus toată Uniunea lor Sovietică! Iar astea nu s-au spus niciodată, dar eu acuma le spun, nu vreau să tac, aşa a fost şi cu chiaburii, ne duşmăneau, nu numa' pe mine, dar ţara...."

Şi o ţinea tot aşa până la întinderea spre limita de rupere a nervilor noştri. Unii dădeau să-l întrerupă, alţii, înţelegând că a venit libertatea peste noi şi cu toţii au dreptul la cuvânt, erau fascinaţi pesemne de discurs, de spectacol şi urlau să-l lăsăm pe om să termine, că toată lumea avea acum dreptul să termine. Nervii mi s-au rupt însă o dată, nu numai mie, ci şi altor doi colegi tineri: l-am înşfăcat pe Bulbore - care se lăuda cu ce le-ar fi făcut prin cârciumi chelneriţelor cehe, cu cracii ăia ai dracului de lungi ai lor, dacă apuca el să intre cu trupele în Praga - şi l-am târât afară din sală. Se zvârcolea cumplit. Cei care, cu un minut înainte, căutaseră să-i închidă gura pentru că avuseseră şi ei rude ucise la Canal pe motiv de chiaburie, se răţoiau acum la noi să-l lăsăm, că e om în vârstă, să ne fie ruşine, vlăjgani tineri şi nesimţiţi. Bulbore zvâcnea în mâinile noastre ca un păstrăv. Era aţos, noduros, solzos, numai sfori şi împletitură, adevărat hăitaş prin munţi şi prin păduri pe urmele chiaburilor şi ale partizanilor. Mădulare nu ieşi după noi, cu toate că, după ce-l tot întărâtase pe eroul a două fronturi din războiul mondial să ia cuvântul, firesc ar fi fost s-o facă.

Bulbore, târât de noi prin curte sub ochii holbaţi ai liceenilor, urla că dacă n-ar fi fost el să-i lichideze pe chiaburi şi pe bandiţii din munţi, nu ajungeam noi astăzi ceea ce eram, că numai comuniştilor le datorăm noi şcolirea prin facultăţi şi locurile de muncă, ne făcea puţoi, iar pe mine, culmea!, troţkist. Se părea că nu se pomenise pentru el insultă mai cruntă ca asta: sluga lui Troţki, lacheul lui Bronstein. Pe astea, cu deviaţionismul de dreapta, cu troţkismul, se vede treaba că omul le ştia bine de prin şedinţele de învăţământ politic ale anilor '50. Tot din acei ani, se pricepea şi la luptele împotriva partizanilor şi a ţăranilor răsculaţi. Toată milităria de acolo şi-o însuşise, nu din războiul la care, din cauza vârstei crude, nu avusese cum să participe. Nu izbuteam să-i închidem gura. Ţipa mai departe, ceva despre Troţki şi Buharin, despre banda lor de jidani. Atunci, târând din greu spre stradă un cvasipensionar musculos din vechile haite de colectivizatori ai agriculturii, mi-am adus aminte de mazilirea de către Stalin a celui ce organizase lovitura de stat de la Palatul de Iarnă, devenit, cu timpul, ţinta a tot felul de defulări antisemite, amintindu-mi şi de verdictul asupra istoriei rostit, pe la 1930, de rabinul Moscovei: "Asta-i viaţa. Alde Troţki fac Revoluţia şi Bronsteinii plătesc".

Bulbore se smulse pe neaşteptate din strânsoarea noastră, se amestecă iute printre liceenii ieşiţi ca la spectacol şi nu mai rosti o vorbă. O vreme, nu l-am mai zărit. Dispăruse. Colegul de matematici mă trase de mânecă. Bătrânul se topise pentru o clipă într-un grup de fete zvelte, înalte, tăcute. Îl escortau spre ieşire. Nimeni nu scotea un sunet. Le-am reîntâlnit când se întorceau, mănunchi compact, dinspre poarta din faţă. Cred că le-am adresat un cuvânt. Se uitau prin mine şi au trecut mai departe. Am recunoscut-o printre ele şi pe iubita mea cu ochi verzi. Nu mă vedea.

Când m-am întors în sala de şedinţe, Mădulare tocmai găsea cu cale să pomenească, fără a-i numi, de unii care până mai ieri, nici nu ştiam ce roluri secrete jucau în această şcoală.

- Am aflat, declară captând în fine atenţia tuturor, am aflat doar din întâmplare, să ştiţi! Da, din întâmplare, mai insistă el, roluri secrete, adevărate funcţii! - pe când dumnealui fusese, în tot acest timp, doar nepot de preot de ţară. Parcă mă vedeam târât sub patrafirul popii Mădulare, spovedit şi pus la grele canoane pentru mădularul ridicat în văzduh numai la păcatul cu gândul asupra muierilor scurte în veşminte. Acum însă, în sala de şedinţe, festivităţi, bal al bobocilor, banchete de absolvire şi primiri în Partidul Comunist, stăpânea o ofensivă şi iritantă voce a directorului care-l invoca în continuare pe preacuvioşia sa, bunicul domniei sale, părintele Costică Mădulare, sigur că da, părintele Costică.

Nu am căutat niciodată să-l conving pe director că nu colaborasem în nici un fel cu Securitatea, că pe el nu l-am spionat şi nici pe alţii asemenea lui, că nu i-am turnat. Creadă ce vor. Mădulare nu avea curajul să se atingă de mine în public nu numai fiindcă se temea de umbrele propriului său trecut pe care se chinuia acum să le spulbere cu ce ştia el mai bine, cu lumina strămoşului popesc, ci şi deoarece numele meu începuse să circule. Căpătasem o oarecare notorietate scriind frecvent şi caustic într-un săptămânal al cărui prim-număr apăruse chiar în ziua de Crăciun a lui '89. Aş fi putut să-l sâcâi pe sărmanul şefuleţ trimiţându-i pe cap un cârd de ziariste tinere, obraznice, dornice de afirmare, anchetatoare redutabile, desfătându-se în scotoceli şi scormoneli nesfârşite, care mai de care mai fanteziste. Caută de le rezistă, neagă vreo afirmaţie şarjată de a lor! N-am făcut-o. L-am lăsat într-ale sale, cu bănuielile lui, cu spaimele şi cu vedeniile, ştiind prea bine că voi părăsi învăţământul pentru presă. Tocmai începusem să colaborez la Radio Lyra, un post în FM, realizând anchete stradale pe cele mai trăsnite pretexte şi un talkshow privind mentalităţile conştientului şi ale subconştientului popular, apucăturile, vedeniile şi viziunile, sub genericul De unde şi până unde?. Mă voi întâlni poate cu Mădulare de acum înainte doar accidental, iar evenimentul s-ar prea putea să-mi facă plăcere, aşa cum mi se întâmplase şi înainte în câteva rânduri când personajul era numai bonomie, snoave şi bătăi pe burtă.

În felul său, el era de apreciat: reuşise. Reuşise să-şi menţină postul pe care nici unul dintre cei mai buni decât el nu şi-l dorea. Reuşise cu ajutorul nostru, al celor mai tineri şi care ne consideram indiscutabil mai valoroşi, deci, demni de o misiune mai înaltă. Izbutise să-şi menţină scaunul ameninţat de o clică de grobi, de ţaţe şi de mitomani furioşi în frunte cu Bulbore. Această întoarcere a armelor de către omul lui de diversiune îl şocase atât de tare, că mă întrebă până şi pe mine ce ar fi de făcut. I-am răspuns că nimic, fiindcă, după cum prea bine se ştie, Bulbore luptase când pe frontul de est, când pe cel de vest, când împotriva ruşilor, când cu ruşii, era obişnuit cu asemenea manevre. Iar lui Mădulare, inclusiv în ultima noastră convorbire telefonică, i-am urat noroc.

Mă gândeam că mă voi rezuma la aceeaşi urare şi voi lăsa receptorul în furcă şi atunci, la sfârşit de iunie, în jurul orei patru după-amiază, când telefonul se încăpăţâna să sune într-o a treia serie de apeluri. Exasperat, am ridicat.

- Nu mă recunoşti, nu-i aşa? mi-a clipocit în auz un glas de femeie. Am promis că voi reveni, iată-mă.


4.


Numele meu este Filip Criste. Pentru străini, mi-l transcriu cu un accent ascuţit pe e, Cristé. Apasă ei pe ultima silabă când mi-l rostesc, dar se evită astfel orice confuzie. M-am născut în 1960, undeva, în nordul Transilvaniei, îndată după echinocţiul de toamnă. Am studiat la Bucureşti franceza şi engleza şi, ca orice absolvent de litere din vremea mea, am fost repartizat ca profesor. Hotărât să evit orice tutelă a părinţilor, am ales o catedră în colţul de ţară opus oraşului natal, într-un port pescăresc, pe Razelm, unde am predat chiar şi franceza, dar de asemenea geometria, desenul, muzica şi limba rusă de care nu aveam habar, deşi se părea că sunt omul potrivit la locul potrivit, într-un fel, omul providenţial. Îi lăsam pe şcolarii, aproape toţi ruşi lipoveni, să-şi vorbească dialectul în timpul orelor, iar eu ciupeam câte ceva de pe la ei. Ospătăriţele din Moscova se înecau de râs auzindu-mă, doi ani mai târziu, cît de sârguincios aplic cele învăţate de la micii mei rascolnici. Nu-i vorbă că m-au mângâiat şi pe creştet ceea ce nu mi-a displăcut defel. Am predat un an franceza şi educaţia fizică într-o aşezare turistică de la ţărmul mării, iar apoi, am ajuns la Bucureşti, la 9 Thermidor unde am putut în sfârşit să desfăşor lecţii de literatură. Programa nu-mi permitea mare lucru, dar la clasele mai receptive, veneam cu istorii inedite despre scriitori şi cu texte fie rebele, fie exotice. N-aş putea să spun că până la căderea comunismului viaţa mea a avut parte de evenimente ieşite din comun. Nu includ în această categorie amorurile clandestine cu liceenele mele. Nu eram singurul dascăl care le savura. Ne apăsau atât de multe interdicţii încât atmosfera îndemna la intimitate subversivă. Nu pun la socoteală nici trăsnăile de grup de pe Razelm ori din Deltă, nici aventura cu o roşcată picantă şi dezinvoltă, la Leningrad. Toate acestea li se întâmplau şi altora.

Mi se părea că singurul episod oarecum ieşit din rutina prin care trecusem, fusese întâlnirea cu Pădure şi semnătura mea pe acea suspectă declaraţie. Fireşte, şi alţii participau la asemenea întâmplări, numai că ele nu ţineau de ordinea previzibilă precum femeile, peisajele sălbatice, poeziile publicate prin reviste studenţeşti cu tiraj confidenţial, riscurile asumate prin arcanele naturii.

Va să zică, singur prezumtivul colonel sau mai degrabă căpitan Pădure a tulburat ordinea previzibilă a existenţei mele până în decembrie '89, dar numai până în acea lună şi, din nou, nu iau în calcul bulversările de destin general care ne-au atins pe toţi.

În seara de 21 însă, am cunoscut-o, da, am întâlnit-o, am început s-o cunosc pe Eliza. Iar Eliza nu era o stihie, un mesager ocult, un miracol, ci... o femeie. Dar nu numai atât. O femeie, însă într-un mod neobişnuit, o fiinţă feminină dimpreună cu toate cele numite mai înainte, un semn.

Duminică, 17 decembrie, pe la amiază, am primit un telefon:

- Fără nume - îmi cerea o voce de bărbat, fără nume! Vezi că a început la Timişoara!

A început. Vânasem şi eu zvonurile, rugându-mă să fie adevărate. L-am sunat atunci pe prozatorul Daniel Vighi, singurul timişorean pe care-l cunoşteam din niscai sindrofii literare, între care o deplasare în capitala Banatului, când avusesem mare succes cu Imnul comerţului exterior. Nu mi-a răspuns el, ci o voce de femeie bătând - cu accentul ei nemţesc, prietenos, dar tulburat - spre vârsta de 50. Mi-a dat, cu o complice solidaritate, noul număr al lui Vighi. Pe Daniel l-am găsit, într-adevăr, stând pe pervaz.

- Ce faci?

- Stau la fereastră şi mă uit.

- Şi ce vezi?

- Ai, ai, ai!

- Horă mare?

- Ai, ai!

Exclamaţiile lui monosilabice îmi erau de ajuns. Vocea anonimă avusese dreptate: la Timişoara, începuse. Cum, ce să înceapă? Rebeliunea de mult aşteptată, visul, imposibilul.

Joi, 21 decembrie, tot pe la amiază, după huiduirea lui Ceauşescu în balconul său favorit, după spargerea mitingului, cu alte cuvinte, după perforarea stratului geologic de rahat de deasupra noastră ca să se poată vedea în sfârşit cerul, Adrian Domniţa, arhitect pe atunci la Reşiţa, m-a sunat de acolo ca să-mi comunice că oraşul se găsea în mâinile insurgenţilor. Se răsculaseră, lansaseră sloganuri anticomuniste, pictaseră nişte pancarte uriaşe - pentru care îmi cerea el sugestii textuale şi mie - iar acum, în frunte cu autorităţile, cu Securitatea, cu Miliţia, se aflau în centrul oraşului, iar un cor le cânta colinde.

Am alergat la Piaţa Romană. O senzaţie inexplicabilă de lume nemişcată se împletea cu aceea de forfotă invizibilă. Oameni, în grupuri mici, stăteau pe trotuare ori pe carosabil şi păreau să aştepte ceva. Nişte tineri scandau sloganuri, le ritmau foarte armonios ca şi cum le-ar fi exersat mult timp, aveau un conţinut încă incredibil. Miliţia, aparent indiferentă, dar fermă, se proţăpise în faţa lor la o distanţă parcă admirativă. Regulamentele militare însă nu le dădeau voie muşchilor de pe figurile oamenilor ordinii să tresară. Când o tânără se apucă să ţipe ceva incoerent, să se agite haotic, lumea a redus-o la tăcere.

- A căzut Reşiţa, am proclamat şi eu de aceea în şoaptă, aproape de urechea unui domn bine îmbrăcat, cu servietă şi ochelari.

- Cine? se miră el.

- Reşiţa, oraşul, ştiţi...

- A căzut Reşiţa, anunţă el cu voce ceva mai puternică şi fu auzit imediat.

Vestea trecea de la un grup la altul. Am simţit că mulţimea îmi permite să scandez mai tare:

- A căzut Reşiţa, stăpânim două oraşe: Timişoara şi Reşiţa!

Nu se aflase încă la Bucureşti de eliberarea şi a altor oraşe din sud-vest. Oricum, formula "a căzut Reşiţa" îşi făcuse efectul. Reieşea că noi luam cu asalt nişte redute care rezistă ce rezistă, dar până la urmă, se predau, cad, cad în mâinile noastre. Piaţa se animase. O portavoce a Miliţiei cerea ca lumea să se împrăştie şi în nici un caz să nu depăşească o anumită linie pe care însă n-am văzut-o.

M-am întors acasă. Avusesem atâta succes cu vestea cu luarea Reşiţei, încât voiam s-o fac cunoscută şi altora, în toată lumea. Un emisar îmi adusese nu demult noul număr de telefon al poetului Liviu Ioan Stoiciu. Ăsta era ţinut în domiciliu forţat la Focşani, în propria lui casă, pe motiv că iniţiase o listă de semnături împotriva realegerii lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist. Nu a adunat pe listă mai mult de unsprezece semnături. Pe firul cu Focşanii se auzea un zăngănit ca de sârme de telegraf lovite între ele, cunoscut din copilărie când îmi lipeam urechea de stâlpii de lemn cu speranţa că voi prinde şi eu convorbirile telefonice.

- Bătrâne, sper că îţi dai seama că suntem ascultaţi, mă avertiză Liviu.

- Au acum ei altceva mai important de făcut, i-am răspuns, explicându-i în detaliu ce se poate vedea în Piaţa Romană şi, desigur, că a căzut Reşiţa. Nu ne-a întrerupt nimeni.

- Dacă spui că au altceva de făcut, înotă spre mine vocea lui Liviu prin tălăzuirea metalică de sârme, înseamnă că într-adevăr s-a îngroşat gluma.

- Va fi pe viaţă şi pe moarte, i-am mai spus, cu Dumnezeu înainte!

Dacă asta-i tehnica ascultării telefoanelor, mi-am mai zis, sorbind ecoul de cobză dezacordată de pe fir înainte de a închide, atunci, putem avea speranţe. A doua zi, bizuindu-se pe informaţiile mele, Stoiciu, cunoscut şi respectat în Focşani, a scos muncitorii de pe platforma industrială la demonstraţie şi a ocupat cu ei oraşul.

Am răspândit veştile bune şi prin alte părţi. Oamenii erau cu toţii exuberanţi, surescitaţi, simţeau că prind aripi, că sunt gata de orice. M-a uimit maică-mea:

- Credeam că nu se clinteşte el comunismul din loc cum nu se clintesc munţii ăştia, uite-i acuma la televizor!

- Bine, mamă, dar ce munţi ţi se-arată ţie acuma la televizor?

- Mă uit la unguri, se văd Alpii, e plin de zăpadă, coboară ăia pe schiuri ca nebunii! Servus, dragu' mamii şi bagă şi tu de seamă, pe cît se poate.

Maică-mea nu se temea. Nu se temea nici măcar pentru mine, accepta că, din punctul în care ajunseseră lucrurile, nu poţi să spui decât fie ce-o fi. "Bagă şi tu de seamă, pe cît se poate", îmi spusese, ceea ce însemna că se aştepta să mă arunc în bătaie.

Asta mi-a dat curaj şi am pornit-o din nou către centru. Mulţimea însă se scurgea în valuri dintr-acolo. Cântau, scandau neaşteptat de armonios. Am auzit de la acei oameni şi mai auzisem de la tinerii de la Piaţa Romană tot ce nu auzisem în public timp de treizeci de ani: "...criminali, asasini, ticăloşi!", "Libertate!", "Jos comunismul!". Fascinat, m-am oprit să ascult. Alte valuri de oameni se retrăgeau dinspre centru, de data asta, fără scandări, încruntaţi, sumbri. Mă sfătuiau să stau locului, fiindcă se trage la Universitate, sunt morţi, de cum se va îngroşa întunericul va fi şi mai rău. Am ezitat. M-am învârtit prin cartier, nu fără rost însă. Fără să se cunoască până atunci, oamenii se organizau. Plănuiau să ocupe uzinele. La Biserica Capra, trei vlăjgani trăgeau clopotul în dungă, a pârjol ori a năvală de tătari. Au să-l tragă, ziceau, până ce se vor trezi şi morţii din cimitirul de alături. Mă chemau cu ei să ocupăm uzinele de la marginea oraşului, să punem sirenele să urle, să tragem alarma aerului. Fuseseră la Universitate şi văzuseră primele ciocniri.

- Frate, îmi zise unul, chiar dacă ne bat în stradă, din fabrici nu au cum să ne scoată. Să îndrăznească! Ne aruncăm cu ele cu tot în aer!

Nu prea aveam eu chef să pier între zidurile cenuşii ale unei uzine, aşa că m-am mai agitat prin cartier, cu speranţa că, până la urmă, tot voi porni spre centrul oraşului. De acolo, se auzeau rafale, acolo se purta războiul. Lângă o intrare de metrou, s-a apropiat de mine o adolescentă înaltă, stilul élancé, în cizme moi, galbene şi cu un pardesiu foarte elegant. Zâmbea enigmatic cu toată faţa ei mică şi cu tot părul ei creţ.

- Credeţi, m-a întrebat, credeţi că în noaptea asta Hermes va mai putea să călătorească?

- Cine cunoaşte formula lui Syrius, nu-şi risipeşte margaretele, am răspuns eu, gata conectat la jocul parolelor.

S-a îndepărtat fără un cuvânt, fără o umbră de tresărire.

Am văzut-o oprind o femeie şi intrând în vorbă cu ea. Îi turna pesemne acelaşi rebus. Dinspre Teatrul Naţional se auzi o rafală prelungă şi ţipetele, urletele unei spaime unice. S-a făcut dintr-o dată linişte în jur, iar oamenii au început să comunice prin semne. Îşi arătau pumnul şi indicau marginea oraşului. Într-acolo au pornit probabil cu toţii, să ocupe uzinele. Deodată, mi-am dat seama că pe stradă, nu mă mai găseam decât eu şi adolescenta cea înaltă, în cizmele ei galbene. Păşea în faţa mea cu mâinile în buzunarele pardesiului. Se îndreaptă şi ea, îmi ziceam, spre periferie, spre punctele de regrupare. Nu voiam s-o depăşesc. Nu mergea însă repede, iar la un moment dat, s-a oprit. Nimeni în jur. Când să trec pe lângă ea, mi-a tăiat calea, silindu-mă să mă opresc. Cum era mai înaltă decât mine, mi se uita în ochi de sus în jos. Când să deschid gura, mi-o ia înainte:

- Deci, cine cunoaşte formula lui Syrius, nu-şi risipeşte margaretele. De ce?

Eram singuri pe toată strada. Câteva becuri ici-colo. Mă privea de sus în jos şi-şi tot apropia ochii de ai mei. Ciudat: erau aurii sau galbeni ca cizmele, ca...

Atunci am auzit al doilea urlet de moarte tăios, pustiitor, venind din spatele meu, dinspre centrul oraşului. Ochii galbeni ai fetei se apropiaseră primejdios de faţa mea. Surâdea. Într-un fel groaznic.

Atâta am apucat să mai văd înainte de a o rupe la fugă. Alergau şi alţii, auzeam paşi, mulţi paşi. Or fi cizmele ei galbene, îmi ziceam. Am auzit şi un hohot ascuţit de râs.

- Se trage, a strigat cineva dintr-o maşină cu geamul coborât, ascundeţi-vă!

Nu am întors capul decât la intrarea în scara mea de bloc. Adolescenta galbenă şi prelungă nu se afla pe urmele mele. Stradela era pustie. Mutra galbenă a fetei nu mă aştepta nici în întunericul holului, nici în lift.


5.


Acasă, cu lumina aprinsă, am încercat să analizez. Să fi fost nebună fata aceea? Nu părea deloc, dimpotrivă: o figură luminoasă, proaspătă, frumoasă, extrem de originală, nimic pervers în felul de a se prezenta, de a privi. Şi totuşi, în privirile ei de o culoare indecisă, undeva între galben şi auriu, ochi de capră suspect de intenşi, se căsca un pustiu venind de foarte departe. Apoi vocea. Vocea la început cristalină, copilăroasă, atunci când m-a întrebat dacă cred că Hermes va mai putea călători în noaptea asta. Pe urmă, o voce în schimbare de la un cuvânt la altul, devenind mai groasă şi cu un ecou de metal a cărui aură se îndepărta mereu.

Prostii, Criste, tâmpenii, halucinaţii, frică. Frica ta dintotdeauna, măgarule, lipsa de cutezanţă care te-a făcut să recurgi sistematic la soluţii cu două înţelesuri ca să te poţi strecura prin viaţă, sfânta frică! Am vârât într-o sacoşă mai multe sticle goale ca să pot prepara la nevoie cocktailuri Molotov şi am hotărât s-o pornesc spre Piaţa Universităţii.

M-a oprit soneria telefonului. Nu cunoşteam vocea, una feminină, evident tânără, aproape acoperită de zgomotul de fond, explozii, fluierături, urlete omeneşti, rafale de gloanţe. Mi se adresa insistent cu "domnule", cu "...ascultaţi-mă, nu vă cer decât să mă ascultaţi!". După câte telefoane anonime ori neaşteptate primisem în acele zile, toate anticipând sau confirmând imprevizibilul, se cădea să fiu atent şi la acesta. Cu greu am izbutit să desluşesc că fata se numea Eliza, găsise în aceeaşi zi, ca să vezi, cartea mea de vizită prin Piaţa Romană şi că hotărâse să încerce a se adăposti în noaptea aceea la mine. Spre casa ei din vestul oraşului, drumurile erau tăiate, ca şi spre nord, după toate semnele. Înţelegea din acea carte de vizită că locuiam într-o zonă aparent neafectată încă de lupte.

- Vreau să supravieţuiesc, domnule Filip, şi vreau să mă ajutaţi!

Ce puteam să răspund la una ca asta?! Am invitat-o să vină.

- Numai dacă voi scăpa de aici, domnule Criste, dacă voi supravieţui. E plin de sânge în jur, e iadul pe pământ!... Dar cu sau fără viaţa mea, va fi bine.

Am dat să-i adresez câteva cuvinte de încurajare, însă legătura s-a tăiat. Numai să nu fie puştoaica aia galbenă, nebuna acestei nopţi cu ochii ei de aur găunos... Să nu fi avut gene?... Te-ai prostit, Criste, ai dat în mintea copiilor. Puştoaica te-ar fi găsit oriunde şi oricând, n-ar fi avut nevoie de telefonul şi de adresa de pe cartea ta de vizită. N-ar fi avut nevoie nici de indicaţia "celibatar" care figura acolo, la rubrica rezervată îndeobşte profesiei. Pesemne că tocmai acest indiciu o determinase pe fata din cabina telefonică să îndrăznească. Va izbuti oare să scape şi să ajungă?

M-am surprins rostind în şoaptă o rugăciune pentru ea, ispravă pe care nu-mi aminteam să o mai fi comis, afară de împrejurările când eu însumi mă aflasem în primejdie: Scapă-mă, Doamne!, ba din avionul căzut în goluri de aer, ba dintr-o furtună de pe mare, ba din imobilul zdruncinat de cutremur. Era poate pentru întâia oară când mă rugam conştient pentru altul.

Mă consolam cu ideea că adăpostirea unei combatante poate avea înaintea lui Dumnezeu (din nou Dumnezeu) un preţ la fel de mare ca participarea la rezistenţă alături de mulţime. A întârziat foarte mult, apărând abia pe la miezul nopţii. Când a sunat la uşă, m-a scuturat din nou teama dezonorantă că ar putea să fie acea liceană în galben, rânjind şi scormonind în mine cu ochii ăia bolnavi. Mi-am făcut şi planul cum s-o înşfac şi s-o dezbrac pe nebună, cum să scap de cizmele ei.

Eliza purta însă o scurtă de culoare bej, pantaloni şi cizme cam de aceeaşi nuanţă şi avea o faţă radioasă când a rostit:

- Va cădea, va cădea!

- Da, i-am răspuns eu, mâine va cădea.

A fost ca o parolă în virtutea căreia i-am dat drumul înăuntru. S-a aruncat îndată în genunchi în faţa radioului fixat pe Europa Liberă:

- Doamne, dacă exişti, ajută-ne!

Când s-a ridicat, lumina suprafirească a ochilor ei a trecut prin mine. Cu toate că în acele clipe, oricui îi era greu să se gândească la altceva decât la viaţă şi la moarte, la supravieţuire, la eliberare, am încercat dintr-o dată senzaţia de teamă şi de plăcere în bătaia privirii ei. Era albastră, de un bleu ciel adânc, liniştitor, nu un auriu metalic împănat cu raze, avea un glas învăluitor, café au lait, nu unul reverberant, prelungit de ecouri, cu efect de sală.

- Ai înţeles că eu sunt fata de la telefon, nu? Eşti singur? Nu mă aşteptam să fii singur, eram convinsă că adăposteşti la tine o mulţime de prieteni, sper că nu i-ai alungat în ideea că vei avea o musafiră...

Nu atât de frică venise, cît de singurătate. Nu, numai de absenţa solidarităţii nu se putea vorbi acolo, la baricadă, sentimentul că ceilalţi sunt lângă tine avea densitate, materialitate, era lipicios. I se părea însă de la o vreme că era vânată personal. "Ce-s astea?" - îl întrebase pe un tânăr, văzând cerul iluminat brusc de linii roşii ba convergente, ba divergente ca nişte iscălituri codificate. Pricepu cu greu că nu are motive să ţopăie de bucurie la licuricii zburători ai gloanţelor trasoare. Dacă te ating, i se spusese, pot să te omoare pe loc, iar pe deasupra, să-ţi şi prăjească rana.

- Crezusem că sunt numai pentru lumină, un fel de rachete colorate, îmi explică aşezată acum liniştită în fotoliul meu preferat din sufragerie. Era cît pe ce să mă împuşte la Teatrul Naţional. Un băiat de lângă mine a fost lovit direct în frunte. M-am aplecat asupra lui, eu şi un alt tânăr, dar mulţimea ne-a luat pe sus, pe mine m-a târât în partea asta, pe el nu l-am mai văzut. S-a auzit imediat o explozie şi a izbucnit o vâlvătaie violentă, foarte înaltă, lumina tot cerul.

Povestindu-mi, vizitatoarea nu se uita la mine, privea undeva, departe. Încă mă temeam de ea, fiindcă îi dădea mereu impuls o ardere interioară, ochii ei străluceau, deşi fixau numai pereţii şi poate că nici atât, cercetau pesemne mai mult înăuntrul ei. I-am adresat întrebările elementare ale ospitalităţii, dacă doreşte un ceai, un sandviş, un păhărel de coniac. Nu răspundea nici da, nici nu. Făcea câte o mică pauză în relatare, apoi relua. Povestea cum bănuise, după acea explozie de sfârşit de lume, că arde baricada şi cum alergase într-acolo. Undeva, lângă Intercontinental, a dat să înainteze. Un cuplu de tineri s-a chinuit să o reţină, apucând-o de gluga scurtei. Nu a oprit-o însă decât un glonte muşcând trotuarul sub paşii ei. De fapt, nu un glonte, ci două trase cam la aceeaşi distanţă de boturile cizmelor sale.

- Alea au fost pentru mine, îmi zise privindu-mă în sfârşit şi înseninându-se instantaneu. Miros a benzină? Am aruncat cu sticle incendiare, eram de cinci ori mai puternică azvârlindu-le. După asta a mai pocnit un glonte la vreun metru în faţa mea, mă tem că din ricoşeu a doborât un bărbat... Se mişcă lumea, se clatină tare de tot. Va cădea nebunul - se mai inflamă o dată - va cădea, îl vom răsturna mâine. Până atunci, ah, aş vrea să dorm, să dorm liniştită.

Părăsise câmpul de luptă din centru nu numai din pricina primejdiei, ci şi din convingerea că bătălia se va da de fapt în noaptea aceea în altă parte, în inimile oamenilor, în intimitatea fiecăruia şi în puterea lor de a se mobiliza a doua zi. Mi-a transmis şi mie această convingere, mai ales că ea coincidea şi cu atitudinea pe care o adoptasem până la ora aceea. De ce alesese să încerce a se refugia la mine? Simplu. Pentru că încă din dimineaţa acelei zile se simţise inspirată de jocurile hazardului, intuia că aruncă zaruri câştigătoare. A dat şi cu zarul cărţii de vizită găsite la Romană, îi sărise în ochi, oamenii scrutau totul în jur, orice obiect de pe jos atrăgea atenţia.

- Te uiţi la aluniţele mele? mă întrebă musafira, văzând că o sorb din ochi. Dă-mi voie să fac un duş şi strecoară-mă într-o pijama moale, vreau să dorm. M-aş bucura dacă m-ai ţine în braţe în somn. Nu vreau să fac dragoste, dacă poţi să înţelegi asta. Totuşi, mi-ar plăcea să te culci lângă mine şi să mă îmbrăţişezi. Dacă nu, să mă laşi măcar pe mine să mă odihnesc, sunt frântă. Şi să mă păzeşti.

Apoi, se crispă odată cu fraza următoare:

- Va cădea mâine dementul, nebunul, abia aştept să-l văd în ştreang! Voi fi răzbunată pentru toate umilinţele suferite, de la palmele încasate la grădiniţă, la mârlăniile îndurate de la porcii de ştabi din Partid care smuceau de mine ca să mă reguleze!

Am dormit în braţe cu Eliza, cu talia ei de lujer de lalea, cu părul ei ca o castană întunecată împrăştiat pe pernă, cu spinarea ei lipită de pieptul meu. Pe ea o înţelegeam, pe mine însă mai puţin. Mă frământau tot felul de gânduri: unii mor acum în stradă, iar eu stau în pat cu o femeie necunoscută pe care nu fac decât să o ţin protector în braţe. Auzeam la intervale rafale de arme automate, vaietul sirenei, geamătul adânc al alarmei aeriene, clopotul tras în dungă ca să punem mâna pe săbii ori să fugim în munţi din calea tătarilor şi a turcilor, a spahiilor şi a ienicerilor, a hanului din Crimeea şi a paşei de la Edirné ca-n veacul al XVI-lea.

Auzeam şi respiraţia ritmică a Elizei, liniştită, înseninată. Răsunau focuri izolate, ecoul nopţii le multiplica lugubru. Pieptul meu amplifica şi el, până în adâncul unui creier confuz, bătăile inimii corpului de femeie de care stăteam lipit.

Dorm în braţe cu o necunoscută, mi-am zis încă o dată, în timp ce alţi necunoscuţi mor pe străzile Bucureştilor şi de bună seamă şi prin alte oraşe. Măcar acei oameni ştiu pentru ce se bat, aproape că îi cunosc, dar de la anonima din patul meu, la ce să mă aştept?

M-am ridicat de lângă cea care îşi spunea Eliza, am trecut în sufragerie şi am deschis radioul fixat pe Europa Liberă. În mod excepţional, difuza informaţii toată noaptea. Se vorbea de oraşe revoltate, de mine şi porturi în grevă, de atrocităţi şi de morţi mai peste tot, se redifuza obsesiv o înregistrare în care forţele de represiune şi insurgenţii se conjurau, se înjurau, unii trăgeau, iar ceilalţi zbierau sfâşietor. Timp în care, în patul meu, în pijamaua mea, dormea liniştită o străină.

Dragostea cu o necunoscută avea întotdeauna o savoare intensă, gustul picant al unei aventuri incandescente pe frontiera plăcerii şi a riscului, cu paroxisme ale excitaţiei, putând să se termine cu armistiţii de genul:

- Acum, pentru că totul între noi a fost extraordinar, spune-mi, te rog, cum te numeşti!

- Nu văd ce importanţă are, iubitule. Nu e bine că ne-am bucurat unul de altul?

- Dar nu pot să te uit, aş vrea să ne revedem...

- Să nu complicăm lucrurile, totul vine de la sine, cine ştie, poate într-o zi, poate într-o altă viaţă...

- Spune-mi măcar numele mic, să ştiu cum să mă adresez!

- Foarte simplu, aşa cum mi-ai spus şi azi noapte: iubita mea, păpuşa mea, nebunie dulce, îngerul meu, jivină scumpă. Restul nu contează. Adio.

- Acordă-mi cel puţin o şansă!

- Nu eu sunt cu şansele şi cu neşansele oamenilor. Fii fericit cu atât, bun rămas.

Trecusem printr-o peripeţie ca asta, alteori prin euforii efemere şi despărţiri soldate cu dialoguri finale mai puţin spectaculoase. Necazul era că atunci când mă simţeam singur, când mă trezeam noaptea, de pildă, şi alergam cu gândul peste imaginile rebele ale trecutului, îmi aminteam în primul rând asemenea scene, şi nu altele, mustind de împliniri, iar în al doilea rând, îmi defilau pe dinainte cu surâsul lor suveran, toate femeile pe care mi le dorisem cu ardoare şi nu le dobândisem. Mă chinuia amintirea celor care se jucaseră cu mine de-a pisica cu şoricelul. Pe unele iubite întâmplătoare le şi uitasem, dar pe acestea, pe cele rămase incognito (corect - incognitae) şi pe cele dorite şi necucerite, le revedeam şi în vis, şi în amintire. Mă torturau într-adevăr în vis, mă ispiteau, dar nici acolo nu izbuteam să fac dragoste cu ele, şi acolo se îndepărtau râzând, uneori sărind într-un picior cu un surâs ca un văl înrobitor azvârlit peste mine. La ele mă gândeam, căutam să le trec în revistă pe toate, îmi studiam erecţia devenită dureroasă, când, fără veste, ca o lovitură în creier venind din interior, mi s-a lipit de retina amintirii adolescenta subţire, acum uriaşă, cu ochii ei de aur. Erecţia mi-a murit cît ai clipi. Am început să mă gândesc din nou la clipa de faţă.

De data asta, existau diferenţe în raport cu ambele împrejurări evocate mai sus. În patul meu se odihnea o străină frumoasă căreia nu-i ştiam decât numele mic, poate şi acela un pseudonim, un nume conspirativ. O femeie cu ochi incredibili, albaştri, şi o privire comportându-se ca o transmisie pe unde scurte, apropiindu-se de ţintă şi îndepărtându-se, una care îmi ceruse de la bun început să nu facem dragoste, iar eu acceptasem, dând curs de altfel şi unei alte rugăminţi de a ei:

- Aş vrea doar să te culci alături de mine şi să mă ţii în braţe, dar mâine... mâine, cine ştie, după victorie, poate că nu ne vom mai desprinde unul din braţele celuilalt. Sărută-mă!

Victorie, căci această Eliza sau pseudo-Eliza, cu pielea ei de alabastru, cu aluniţele de pe obraji şi de pe gât, cu privirea ei albastră incendiată de fanatism, îmi insuflase mult mai multă încredere decât tot ce văzusem şi auzisem în acele zile.

Europa Liberă, cu vocile ei dispărând şi reapărând, far mărunt, dar esenţial într-o insulă din noaptea electromagnetică, enumera - pentru a câta oară? - morţii din orăşelele de provincie. Urma apoi situaţia din Bucureşti. Se difuzau în continuare apeluri de încurajare şi de solidaritate din partea românilor din Occident. Oricât m-aş fi concentrat asupra evenimentelor în derulare, în cutia craniană îmi răsuna mereu aceeaşi formulă, poate liniştitoare: "Vom învinge!". Vom învinge nu fiindcă ar fi existat semne evidente pentru asta, ci fiindcă o spusese ea, Eliza mea cu nume incert şi cu trei aluniţe pe faţă, fără număr de telefon, fără vârstă şi adresă, ea, care avea ceva de făptură iluminată, comunicând poate chiar în somn, din patul meu cu fiinţele nevăzute, ea care adusese cu sine un halou impenetrabil de înger naufragiat.


6.


Mi-e greu să mărturisesc ce s-a întâmplat în continuare. Mi-e oarecum jenă, nu pot să depăşesc acest sentiment, cu toate că îmi propusesem ca în jurnalul de faţă, măcar înaintea colii albe, să fiu de o sinceritate deplină. Cred că am izbutit să-mi ating ţelul până acum, dar iată, în privinţa unui amănunt al acelei întâlniri cu Eliza, puterile confesionale mă lasă. Ştiu. Sunt singur în faţa unei pagini, dar spaima că acel detaliu ar putea fi citit printr-o întâmplare, mă paralizează. Prefer să trec mai departe. Poate voi reveni, poate altădată, poate mai limpede, asupra episodului din dimineaţa de 22 decembrie, cu asta mă amăgesc.

Eliza, oricum, avusese dreptate. Se părea că învinsesem. Ceauşescu fugise, nu se ştia încotro, dar o luase la sănătoasa. Tumultul manifestanţilor, la începutul acelei după-amiezi, vuia ca oceanul: "După el în Iran, după el în Iran!". Ceauşescu tocmai se întorsese de acolo şi nu înţelegea nimeni de ce o făcuse, fiind ţinut la curent la Teheran, fără îndoială, cu ce se întâmpla la Timişoara.

La urma urmei, dracu' să-l ia! Ne adunaserăm la mine câţiva prieteni, desfundând sticle, întrerupându-ne unii pe alţii în comentarea evenimentelor şi întrebându-ne ce e de făcut mai întâi. A picat la ţanc şi amicul Romi:

- Fraţilor, sunt un erou, am cucerit un tanc, m-am suit pe el şi le-am strigat soldaţilor: "Libertate, bă, futu-vă muma-n cur! Să trăiţi! - au strigat şi ei. Libertate mare, bă! am mai zis eu. Servim patria! - au răspuns nenorociţii." Erau tare speriaţi. Aveam cu mine o sticlă, au crezut că e cocktail Molotov, dar era de vin. M-am ridicat în picioare pe tanc, în timp ce ăla înainta încet, şi am băut-o. Să vedeţi ce chestie: dihania mergea încet, iar eu trăgeam din Murfatlar. "Dă-ne şi nouă! Libertate!" - strigau unii de pe margine. Le-aş fi dat, dar nu oprea tancul. Îl cucerisem, era al meu. I-am pus să mă ducă pe tanc până acasă, să mă vadă mama. Au ieşit toţi vecinii şi urlau: "Libertate!", numai maică-mea de colo: "O să cazi, Romică, dă-te jos!". Eu, nu şi nu. Apucasem să încep a le ţine vecinilor un discurs că trebuie să rămânem vigilenţi până ce-l prindem pe criminal, că, mă rog, o să fie de toate, de mâncare în primul rând. Eu fluieram în gâtul gol al sticlei, soldaţii claxonau din tanc - tocmai mă aprecia tanti Voica, o babă, că "ce frumos vorbeşte dom' profesor, ce băiat cult! Aurico, îi zicea maică-mii, chiar şi acuma la nenorocire, tot cult a rămas" - când maică-mea ridică o mătură taman spre mine: "Dă-te jos de-acolo, zăpăcitule c-ai să cazi! Iar te-ai îmbătat, văd eu bine, coboară de pe... voia să zică tanc, dar a zis: de pe revoluţia dracului, că mi te calcă! Ori de nu, te croiesc eu cu asta, uite aşa..." şi se apucă să care la cozi de mătură în tabla maşinii. Dar s-au pornit vecinii să vocifereze: "Lasă-l, Aurico, să zică ce vrea, acu' e libertate, nu mai e ca pe vremuri!", adică nu mai e ca ieri, vezi Doamne. "Dar unde-i Ceauşescu? - mă întrebau ei văzându-mă aşa cocoţat deasupra evenimentelor - o fi fugit într-adevăr sau îl ascund ăştia ca să ni-l arunce în spinare la noapte? Ce e în centru? E adevărat că au aterizat ruşii, francezii, americanii?..." Între timp, maică-mea îi arsese tancului sau... Revoluţiei vreo douăzeci de mături, că tot se oprise, iar soldaţilor le ordonase să iasă afară. Ăia pesemne se temeau de mătură la fel ca mine care mă chinuiam să-mi conving vecinii că n-au aterizat nici un fel de helicoptere pe la Intercontinental, când am încasat una peste cur. Noroc cu taică-meu venea cu pâine şi sifoane şi a văzut războiul. A pus stăpânire şi pe mătură, şi pe mine, şi pe soldaţi şi ne-a luat în casă. A scos nişte vin, iar pe maică-mea a pus-o să le dea ceva de-ale gurii militarilor care nu mâncaseră, amărâţii, de o zi întreagă. Au ras tot, inclusiv ce vin mai era pe acolo, aşa că eu am luat, uite, două sticle de şampanie de la Alimentara, altceva n-am găsit, şi am venit la voi. Sănătate, bă! Sunt un erou! Am cucerit un tanc, l-am adus acasă la mama şi la tata să-l vadă. M-a văzut cartierul suit pe instalaţie, e foarte interesant să devii erou, ce senzaţie! E o senzaţie nemaipomenită, altădată nu cred c-o mai apuc.

Avusese dreptate. Eliberaţi, exaltaţi, euforici ca în acele zile şi dispuşi la maximum de generozitate, la orice sacrificii, nu ne-am simţit noi niciodată înainte şi tare mă tem că nu vom mai trăi aşa ceva nici de acum încolo. O stare de graţie, o ordine interioară luminoasă ne aşeza cuvintele la locul cel mai potrivit, ne punea în mişcare gesturile cele mai altruiste. Multe eram gata să le trecem altora cu vederea, chiar şi unele păcate vechi, bolşevice. Câteva zile, câteva ore, poate doar câteva minute, actele noastre au avut o aristocratică înălţime. Făceam, împreună cu prietenii Victor şi Romi, proiectul unui Tribunal al Comunismului funcţionând la Curtea de Argeş, da, neapărat acolo unde Manole începuse să dureze, în piatră şi prin sânge, structura de rezistenţă a neamului. Neapărat la Curtea de Argeş unde maestrul se vădea continuatorul unei ilustre aristocraţii artistice a construcţiei şi sacrificiului, avându-l ca întemeietor pe Hiram din Tyr, arhitectul Templului lui Solomon de la Ierusalim şi iubitul clandestin al reginei din Saba.

Stare de şoc, stare de graţie, eliberare, mai precis, depresurizare, euforie, proiecte, vise, curţi ale înaltei moralităţi, justiţie, iertare, egalitate, temple şi mănăstiri, Solomon şi Prinţul Negru, Hiram şi Manole, Makeda din Saba şi Ana de pe un mal frumos. Altfel spus, o judecată asemenea celei cereşti acolo unde civilizaţia urbană a latinităţii orientale îşi trăgea izvoarele din sângele unei femei frumoase şi din geniul fanatizat, ucigaş, al iubitului ei. Dar geniul artistului ar fi rămas pustiu, dacă zidurile operei sale n-ar fi absorbit picăturile de viaţă ale feminităţii. Lacrimile acelei frumuseţi, sângele acelei tinereţi au făcut ca templul, monastirea, măiastra lucrare de civilizaţie urbană să nu se năruie la loc în natura paradisiacă, adică acolo unde e locul păstorului şi al mioriţei sale din celălalt mit fundamental al latinilor de răsărit. În acesta din urmă, în mitul disoluţiei în natură, de bună voie se lăsa jertfită masculinitatea, iar în celălalt, în mitul construcţiei de temple şi de cetăţi orgolioase, sacrificată împotriva voinţei sale e feminitatea.

Femininul, feminitatea eternă, dar şi femeia dispărută, pierdută de mine, vis scăpat printre degete în acele zile şi nopţi de decembrie. Am alergat peste tot ca năuc, pentru reuşita Revoluţiei, îmi ziceam cu pedanterie, de fapt, mă agitam, mai mult sau mai puţin conştient, în căutarea Elizei. Ca să-mi mai calmez imaginaţia, combinam cele două vise sub pretextul că Eliza era cea care îmi transmisese ireversibil convingerea că va cădea comunismul. Am petrecut zile şi nopţi întregi pe străzi, alergând dintr-un loc într-altul, pe unde se anunţau atacuri teroriste. Am intrat şi în Televiziune în seara de 22 şi, în loc să fiu cu ochii la pândă, m-am stricat de râs alături de alţii în faţa spectacolului superb al feminităţii în război. "Foc! Culcat!" - striga câte unul pe culoarele Televiziunii, iar doamnele şi domnişoarele luptătoare se aplecau ascunzându-şi capul, dar etalându-şi în toată splendoarea fundul. Funduri bombate, funduri rotunde, lătăreţe, tremurătoare ca gelatina, sănătoase ca pepenii, funduri obraznice, ascuţite, muşcătoare, funduri strânse în ginşi, funduri libere şi graţioase sub fuste elegante, funduri teşite, late, inexistente şi pur şi simplu cururi. Funduri şi cururi înălţate în vânt, în bătaia mitralierelor duşmanului invizibil şi capete camuflate, dar foarte vizibile. Adevărul este că, dacă ar fi fost cucerită Televiziunea, de o oaste de bărbaţi fireşte, cred că tocmai puzderia aceea de funduri expuse i-ar fi făcut să ezite şi, chiar dacă ţinta era atrăgătoare pentru trăgător, ea i se arăta mult mai apetisantă luptătorului pentru pace.

Din Televiziune, recrutat împreună cu alţii, mulţumit în sinea mea că scap de infernul de acolo, am fost trimis să păzesc un emiţător radio în afara Bucureştiului. Operaţiunea avea aerul unei oarecare premeditări, fiindcă un camion militar ne aştepta pregătit la o intersecţie prost luminată. Nu ştiu dacă unii or fi ajuns. Mie şi altor doi băieţi ni s-a părut suspectă, vagă convocarea la un asemenea obiectiv. Iar apoi, ce să facem? Să stăm în frig şi-n întuneric şi să păzim o clădire? La una din opriri, am coborât din maşină şi m-am pierdut pe străduţele din Colentina.

M-am prezentat în schimb de bună voie la spitale, oferindu-mi serviciile şi însoţind medici pe ambulanţe. Am făcut, cu disperare şi pe apucate, dragoste cu o doctoriţă tânără, dar nu prea arătoasă pe care o ajutam pe Salvare şi care se angajase şi ea ca voluntar, deşi se temea cumplit de moarte, înfigându-şi unghiile în braţul meu la fiecare împuşcătură auzită în raitele noastre de recuperare a răniţilor. La fel a făcut şi când am tras eu trei focuri în direcţia unor ticăloşi. Recepţionasem prin radio apelul altei ambulanţe atacată de câţiva inşi care le cereau celor dinăuntru să părăsească maşina. Ne găseam în apropiere şi, indiferent la ghearele doctoriţei adâncite în umărul meu stâng, am hotărât împreună cu şoferul să intervenim, mai cu seamă că în acel moment nu aveam pacient la bord. Băiatul a ţâşnit cu toată viteza pe o alee între blocuri, se şi zărea scena cu nişte bărbaţi agitaţi ce blocau o ambulanţă. Lăsând-o pe doctoriţă să ţipe, am tras la întâmplare, dar nu tocmai în aer, trei focuri din pistolul primit pentru paza emiţătorului. Leprele s-au împrăştiat, iar noi am pus mâna şi i-am urcat din nou în maşină pe cei doi pacienţi înfăşuraţi în pături şi întinşi deja pe asfalt, între care un copil. Şoferul meu i-a cerut celuilalt s-o pornească înainte, iar o vreme să rulăm în formaţie. La intrarea într-o arteră mai largă, maşina din faţă a prins viteză, iar a noastră a schiţat şi ea intenţia de a accelera, când o frână violentă m-a proiectat cu arcada în peretele lateral, iar pe fata de alături peste mine. L-am auzit pe şofer urlând ceva despre o nebună, o dementă, o bestie! Nu vedeam nimic din pricina sângelui care-mi picura în ochi şi a durerii tăioase din frunte. Înjuram şi eu când în gând, când cu glas tare, când l-am surprins pe tânărul de la volan scoţând un ţipăt de spaimă. Nici eu, nici domnişoara doctor, ocupaţi cu oblojirea propriilor noastre răni, n-am zărit arătarea. Şoferul susţinea sus şi tare că o puştoaică se proţăpise în calea ambulanţei, se căţărase pe bord cu nişte labe care-i creşteau întruna şi încercase să intre cu capul prin parbriz. Avea o mutră galbenă şi nişte ochi ca de tablă lucioasă.

Urma celeilalte Salvări o pierdusem de acum. Trăgând pe dreapta ca să ne mai adunăm minţile, nu puteam conchide decât că oboseala îşi spunea cuvântul. Prietenul nostru însă era gata să jure pe tot ce avea el mai sfânt că nebuna aia cu faţa ei răvăşită voise să intre peste noi în maşină şi că avea gheare în loc de degete, auzise cum zgâriase cu ele tabla bordului în exterior.

Nu a rămas singura întâmplare neobişnuită din acele zile. Până la urmă, în noaptea Ajunului Crăciunului, nimerind într-o redacţie improvizată, alături de alţii la fel de euforici, încântaţi că fac şi ei ceva fără să fie nevoiţi să se afle pe străzi, am pus la punct revista Alarma. Majoritatea materialelor publicaţiei fuseseră dactilografiate până seara, mai rămăseseră de bătut circa zece pagini. Soldaţii, presăraţi peste tot în clădirea în care se înfiripase redacţia, ne-au interzis să ţinem aprinsă vreo sursă de lumină pe timpul nopţii.

Se pare că unii dintre şefii lor aveau cu ce să se orienteze în infraroşu. Am încercat tot felul de improvizaţii, dar nu aveam cu ce să acoperim ferestrele, căci perdelele de la instituţiile publice tocmai fuseseră interzise de Ceauşescu în acea toamnă, iar feţele de mese de pe birouri nu corespundeau ca dimensiune. Eram pe punctul de a rata revista. Tipografii ne aşteptau a doua zi dimineaţa, fără să aibă de gând totuşi să stea după noi. Începuseră deja să fie solicitaţi, se arătau semnele concurenţei. Când ne socoteam noi mai bine la lumina unei veioze aşezate pe podea, clădirea a fost ţinta unei lungi rafale de mitralieră. În stradă nu mi se întâmplase una ca asta, dar aici, poate şi din pricina surprizei absolute, am simţit câteva picături de urină în josul coapselor. Auzisem efectiv gloanţele muşcând din zid în exterior. Soldaţii din clădire au ripostat îndată, producând, pe coridoarele de ciment, un ecou asurzitor. Nu ştiam cine cu cine se bătea. Predomina teama că imobilul nostru va fi luat cu asalt. Din fericire, nu am mai desluşit decât rafale îndepărtate. La o jumătate de oră după potolirea focului între noi şi nimeni, locotenentul care comanda micul nostru eşalon de pază ne avertiză că, dacă nu vom respecta consemnul camuflajului luminos, el va fi nevoit să ne evacueze şi că afară nu ne mai garantează protecţia. Cu ferestre oarbe însă se simte responsabil de viaţa noastră ca şi de cea a soldaţilor săi şi ne sfătuieşte să rămânem pe loc.

Formula "ferestre oarbe" mi-a aprins în minte o luminiţă, o idee, în fine, ceea ce se aprinde în general acolo. Cunoşteam la mine în cartier un tânăr profesor de literatură română, orb, la şcoala aia a lor din Vatra Luminoasă. Îl întâlnisem la Miliţie unde ne înregistram amândoi caracterele maşinilor dactilo personale. Oferindu-mă să-l conduc spre casă, am aflat atunci mai multe despre el, curios fiind, înainte de toate, să ştiu cum de izbuteşte să bată la maşină. Mi-a explicat ceva de domeniul evidenţei, dar uşor de ignorat ca orice lucru simplu, şi anume că tastele nu se mişcă niciodată de la locul lor, că dactilografele cu adevărat profesioniste nu se uită la tastatură, ci la textul de copiat sau în ochii şefului care le dictează, că şi instrumentiştii la rândul lor îşi urmăresc cu privirea partitura, nu degetele educate să alerge cu precizie pe clape ori pe corzi, şi că, revenind la maşina de scris, metoda profesionistă de dactilografiere se numeşte de fapt metoda oarbă fiindcă se bizuie pe deprinderea celor zece degete şi exclude ochii din joc. Am făcut schimb de numere de telefon, iar mai târziu, când mi s-a stricat maşina şi aveam nevoie să dactilografiez urgent nişte poeme pentru publicare, am apelat la acest Andrei Cuc. Nu obişnuia să-şi dea cu împrumut maşina de scris, drept care s-a angajat să-mi bată el textele după dictarea mea. Doar din politeţe şi din lipsa unei alternative imediate nu l-am refuzat. Mă gândeam că după primele greşeli mai evidente, mă voi oferi să bat tot eu. Dar nicidecum. Mi le dactilografia extrem de repede şi corect, cu greşeli minime, uşor de corectat.

Am expus cazul redacţiei noastre nocturne propunând şi o soluţie:

- Îl sun pe tip şi dacă e de acord, merg să-l iau. Îl instalăm la masă, la maşină, pe întuneric, iar unul din noi, se va lungi sub bancheta aia, cu veioza lângă el, pătura de colo va masca lumina, şi-i va dicta de jos textele, omul va bate, mâine vom avea revista.

Ideea a avut mare succes. Chiote, felicitări, pupături. Simţeam că li se putea propune orice trăsnaie, erau gata s-o accepte numai să simtă că acţionează în sensul noii ordini a lumii, că nu stau degeaba. Sunându-l pe amic, l-am găsit foarte excitat de propunere, aşa că am plecat după el cu maşina unui coleg de redacţie, ocolind enorm până în Vatra Luminoasă, dar l-am adus. Pe întuneric, tipul era în lumea lui. A trebuit doar să coborâm maşina grea de scris de pe masă pe podea, pentru ca la lumina veiozei exilate acolo, să se poată vedea poziţia unor litere aşezate diferit faţă de claviatura lui de acasă. Stăteam întins pe burtă ca să examinez tastele. Orbul voia să exerseze puţin noua tastatură cu doar două diferenţe faţă de a lui, dar care tulburau îndeajuns, ne spunea el, automatismele degetelor. În sfârşit, ridicând maşinoiul ăla la loc pe masă, i-am urat succes lui şi unei studente mărunţele care, entuziasmată foc de noua poziţie de lucru, se şi lungise sub banchetă, pe două cojoace de-ale noastre. Avea alături toate manuscrisele şi veioza, iar o pătură atârnând până aproape de pardoseală o proteja de ochiul iscoditor al duşmanilor Revoluţiei de afară, din bezna bucureşteană a nopţii dinaintea Naşterii Domnului. Am asistat o vreme amuzat la scena dictării de sub banchetă a textului şi a dactilografierii lui pe întuneric, doar prin acţiunea memoriei şi a digitaţiei. Operaţiunea era punctată de bancurile porcoase ale orbului şi de chicotele încântate ale acelei dicteuse de buzunar. Se numea Carla şi deborda de voie bună acolo jos, la cutie, ca un canar în colivie. Vocile celor doi risipeau din preajma maşinii de scris impresia de răpăială de Kalaşnikov cu care ne familiarizaseră nopţile din urmă.

Retras într-o încăpere alăturată, am încercat să fur măcar o oră de somn adâncit într-un fotoliu desfundat, rămas liber. Maşina de scris, pe măsură ce aţipeam, se îndepărta de mine ca ţăcănitul ritmic al unei lungi garnituri de tren pe şinele ei. La trezire, după vreo patru ore, nu mai auzeam nici maşină de scris, nici tren, nici clămpănit de barză, nici ropot de ciocănitoare, nici lătrat de Kalaşnikov. Am ieşit bâjbâind pe coridor. Mi se dăduseră şi mie câteva chibrituri pentru orientarea pe sub vremuri de camuflaj. Aprinzând unul, m-am apropiat de uşa încăperii cu dactilografia nocturnă. Nici un pui de sunet care să răzbată dinăuntru. Intrând cît puteam de uşor, m-am învârtit pe acolo ca unul din ăla prin căldare. Tot consumând la chibrituri şi arzându-mi degetele în încercarea de a masca flăcăruia, am dat pe masă de o dactilogramă, consistentă de bună seamă, textul revistei noastre. La lumina ultimului chibrit, ţinând neapărat să ridic pătura care atârna de pe banchetă, m-am văzut nevoit s-o las îndată la loc şi să ies. Cum nu mai aveam luminiţe, drumul de-a lungul peretelui până în odaia învecinată unde dormisem, mi l-am pipăit la propriu, urmând cu mâna dreaptă linia peretelui. Ce bun ar fi fost acum orbul să mă conducă!

Dimineaţa, pe lumină, luând la corectat cele 11 pagini, am găsit doar 13 greşeli. Pe dactilograful salvator l-a condus acasă chiar miniona Carla, bijuterie brună, cu un aer jucăuş de pisoi proaspăt înţărcat. L-a condus pe Andrei şi a reapărut la redacţie după Anul Nou. Purta pe mâna stângă un ceas mare, bărbătesc, producţie sovietică, Raketa. Ne arăta tuturor cum i se saltă capacul şi cum e marcat cadranul de puncte în relief. Mai adăugă că unele experienţe merită efortul, că în noile vremuri ar trebui să nu mai umblăm cu prejudecăţi, poate fi foarte interesant.

Noi, cei câţiva bărbaţi aflaţi în preajmă, ne uitam la ea, o măsuram şi o sorbeam din ochi aşa măruntă, nonşalantă şi înnebunind de graţie cum era şi înjuram în gând noutatea vremurilor şi vechimea pretextului lipsei de prejudecăţi precum şi tâmpenia noastră de constructori ai noii libertăţi, dar nu şi ai noilor experienţe cu frumoasele din preajma noastră.

Intrigat, l-am sunat pe Andrei pentru a-l felicita de Anul Nou şi a-i cere, dacă era şi el interesat, colaborări pentru Alarma, de preferinţă, analize socio-politice, eseuri, comentări pe marginea evenimentelor. Primul text pe care mi l-a dat a fost un fel de eseu cu accente pamfletare, destul de abstract, dar bine scris, liric şi utopic, vorbind despre încredere, speranţă şi deschidere. Insista acolo asupra abolirii tuturor zidurilor invizibile ale ghetourilor sociale şi a integrării tuturor fiinţelor umane, cu şanse egale, în circuitul şi în fluxul firesc al lumii. Se pare că el şi Carla tocmai asta începuseră să facă atunci, în primele ore ale zilei de Crăciun, încă pe întuneric, sub banchetă: să abolească barierele invizibile dintre oameni şi să-şi acorde reciproc şanse egale la ritmul natural al fugii universului spre roşu.

Era aceeaşi dimineaţă în care am dus la tipar manuscrisul primului număr din Alarma, parte dactilografiat pe văzute, parte pe nevăzute. Pe urmă, în sfârşit, după nopţi şi zile de alergătură, de primejdii de tot felul, de încercări inedite şi şocuri încă neasimilate, m-am întors acasă decis să nu ies până, cel puţin, a doua zi. Nu-mi verificasem cutia poştală de o săptămână. Am găsit un bilet cu următorul text scris de mână, litere rotunde, limpezi, didactice: "Dacă voi supravieţui, am să mă întorc. Nu ştiu când anume, dar voi reveni cu siguranţă. Ai fost tare bun cu mine, îţi mulţumesc pentru înţelegere. Îţi datorez multă dragoste. Dacă şi tu vei avea această plăcere, o vom face."

Eliza, iscălită în josul bileţelului, vorbea ca o profesionistă a amorului care asta făcuse toată viaţa, asta negociase, deci, nimic altceva nu are de oferit. Se exprima însă ca o intelectuală: "Îţi datorez multă dragoste. Dacă vei avea şi tu această plăcere..." Urma luminoasa formulă a imemorialei meserii: "...o vom face". Mai exact spus, se exprima elitist, ca o curtezană ducală.

Nu credeam într-o resurecţie a comuniştilor. Învinsesem. Eliza însă nicăieri. Nu avea rost să o caut. Asta făcusem de fapt, fără s-o mărturisesc nimănui, în nopţile precedente, trecând de câteva ori pe lângă moarte. Am vrut să apăr Televiziunea, am adunat cu Salvarea răniţi de pe străzi, de prin case. Am tras cu pistolul, şi la întâmplare, şi la ţintă, cât pe ce să omor oameni. Între două rafale de automat, între două spitale, am făcut dragoste cu o femeie crispată şi urâtă, tânără ce-i drept, dar nebună, doctoriţă terorizată de spaima morţii, dar aruncându-se cu capu-n sac acolo unde pericolul era mai mare. Se părea că în acele zile dăduse peste ea vocaţia însăşi a existenţei sale pe pământ. Am putut să-i suport făptura slabă, colţuroasă, aerul complexat, mutra ascuţită ca un cuţit de spintecat burta la peşti, fiindcă i-am suprapus figura Elizei iluminată de un nimb tot de fanatism de dincolo de care mă lua în braţe cu acel "vom învinge!"

La redacţia nocturnă am ajuns tot ca să o regăsesc pe Eliza, pe drumul spre Andrei Cuc şi înapoi, speram să mă întâlnesc tot cu ea, la tipografie m-am oferit să duc eu manuscrisul în aceeaşi irepresibilă speranţă, iar acasă m-am întors o dată cu visul de a o regăsi la mine ca să-mi povestească pe unde a hălăduit şi ce a isprăvit de la solstiţiu până la Crăciun.


Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare

Editura LiterNet, 2003