De îndată ce m-am întors din Spania, m-am înţepat adânc în ascuţimea surâsului colegei mele Nancy Parker - Mayrose Foundation Manager in Romania. A tras la şablon primele trei fraze pe care mi le-a adresat: "My dear, you should...", "Liz, you should...", iar a treia, mai directă, mai operativă, ca din partea stăpânului plantaţiei: "You should!". Trebuia să redactez:
1. Un raport despre anacronismul calendaristic al anumitor comunităţi religioase şi să propun soluţii;
2. Un raport despre noua stare a orfelinatului din Razelm-port de care Mayrose se ocupa de la o vreme încoace;
3. Un raport despre metoda spaniolă de socializare a anumitor marginali şi gradul meu de participare directă la acest proces.
Iar după toate acestea, eu voi avea misiunea de a pregăti simpozionul Mayrose cu tema: Marginals mainstreaming. Traducerea temei îmi dădea bătăi de cap, singura versiune rezonabilă fiind Integrarea socială a marginalilor. De îndată ce o notiţă referitoare la proiect a apărut în presă, s-au ivit şi povăţuitorii. Unii propuneau ca titlu al ineditului eveniment Centralizarea perifericilor, alţii erau pentru Inserţia incerţilor, o gazetă avansa formula Lichidarea parţialilor, iar alta proclama Principalizarea secundarilor, polemizând cu un săptămânal care optase pentru sintagma Socializarea asocialilor sau Lumirea nelumiţilor. În faţa unei asemenea oferte, mi-am consultat colegele, solicitându-le exemple clare de marginalizaţi şi de cei care-i marginalizează.
- Sunt peste tot, decise Nancy. Uite, bunăoară, comunitatea aceea de la golf, întârziată cronologic şi care se automarginalizează, nu are nevoie de nimeni pentru asta.
Cu toate formulele şi mai ales cu toate viziunile, am căzut pe capul lui Filip, aproape că m-am mutat cu totul la el. După absorbţia atâtor valuri de soare iberic, mă simţeam incandescentă şi inepuizabilă. Pe el însă era cît pe ce să-l epuizez. Urla în mine golul lunilor în care fuseserăm despărţiţi şi ţineam neapărat să-l umplu. Scurtul intermezzo dinainte de zborul spre Barcelona nu mai intra la socoteală. M-a proiectat din nou la cer prin felul lui de a mă adora. Aşezându-mă turceşte pe un pat, în faţa unei oglinzi de dimensiuni cu adevărat umane, a îndrăznit să-mi sărute imaginea reflectată, acoperind cele mai aiuritoare puncte: sânii, gâtul, ombilicul, aluniţele de sub sâni, picioarele, încheieturile inghinale. Mâinile îmi tremurau. Mi-a sărutat pubisul - mă rog, locul lui teoretic din oglindă... Am întins mâna ca să-l trag de păr. A continuat. Ţinea să-şi ducă ritualul până la capăt. Nu ştiu decât că respiram suspect de adânc şi de precipitat. Ştiu de asemenea că mai târziu am ţipat. Filcris, mai lucid perversul de el, pretindea că aş fi ţipat: "Castelul de aur, lăsaţi-mi mie castelul!". Dimineaţa, când mă studiam în oglindă, insistam asupra conturului buzelor ce tocmai se arătaseră capabile de cele mai inimaginabile subversiuni. Arătau blânde, graţioase, calde şi naive, gata să recite "Pisicuţă, pis, pis, pis...".
Am petrecut cu Filcris după-amiezi şi nopţi năucitoare în arşiţa acelui august de stepă danubiană şi de beton bucureştean. Am evadat împreună de vreo două ori până la munte, iar de alte două ori am fost trimisă în misiune pe Razelm. Odată m-a însoţit şi Fil. Era într-o luni. Am pornit dis-de-dimineaţă. Pe drum, de la radioul maşinii, am aflat de lovitura de stat de la Moscova şi de blocarea lui Gorbaciov în Crimeea. De câteva ori ne-am gândit să ne întoarcem. Silenzio stampa din partea autorităţilor de la Bucureşti. Nu deschidea guriţa nici preşedintele, nici vreun reprezentant al guvernului. Am hotărât să ne continuăm călătoria, nu de alta, dar ca să vedem măcar ce reacţie au ruşii de pe golf.
La Razelm-port, ne-am îndreptat plini de speranţă spre terasa cârciumii de peste drum de biserică. Doi ospătari îşi sorbeau cafeaua la o masă. Nici nu ne-au lăsat să deschidem gura:
- Toţi sunt duşi, ne-au zis şi au făcut semn în direcţia lacului.
Acolo, pe debarcader, într-adevăr, sute de oameni. Sporovăiau şi priveau cu toţii în larg, spre răsărit.
- Ăştia, zise Filip, scrutează zarea Crimeei să vadă dacă nu cumva vine Mişa Gorbaciov călcând pe valuri ca să se refugieze aici, la ei.
Localnicii vorbeau amestecat, când ruseşte, când româneşte. Curând am fost reperaţi:
- Tovarăşu' profesor, aţi venit din nou pe la noi, ce bine ne pare! Cum mai sunt fetele pe la... Zărindu-mă pe mine, a cârmit la timp: haideţi să vă prezint lui dom' primar!
Supremul ales local l-a îmbrăţişat pe Filip ca pe un frate de mult risipit prin lume, iar pe mine m-a salutat cu "sărut mâna, domnişoara ziaristă, poftiţi!". Să poftesc adică la marginea debarcaderului şi să mă uit şi eu spre est. Am înţeles că nu-l aşteptau nici pe Gorbaciov şi nici noua politică de la Moscova. Se adunaseră aici de grija pescarilor ieşiţi în larg cu noaptea-n cap şi în necunoştinţă de cauză de cele ce se petreceau în lume. De parcă noul duh al lumii s-ar fi purtat deja pe deasupra apelor lacului, iar pescarii încă neinformaţi riscau să se frece de suflarea lui nevăzută şi să rămână pociţi pe tot restul vieţii.
- Trebuie să-i vestim şi pe ei imediat ce s-or întoarce, zise primarul, trebuie să-i vestim.
- Bine, observă Filip, dar când o să vă vadă adunaţi atât de mulţi, se vor teme că s-a petrecut vreo nenorocire cu familiile lor, nu credeţi?
- Nu, nu, pentru că, ia uitaţi-vă! Nevestele şi copiii lor stau în primele rânduri, abia apoi venim noi, primăria şi Registrul agricol. Să trăiţi domn inginer!
Presimţeam că în această zi nu vom putea scoate nimic de la ei în legătură cu calendarul. Primarul s-a retras o dată cu noi. Am început să-l chestionăm cu privire la stilul nou, la stilul vechi.
- O, oameni buni, ce credeţi că o să se-ntâmple? Lăsaţi stilurile, ce se ştie la Bucureşti? Uite, de pildă, azi e sărbătoare mare la noi, tocmai de-aia toată lumea a ieşit pe ţărm să-i vestească pe ceilalţi despre ce se întâmplă la Moscova, dar nu numai din pricina asta. Se tem să nu dea peste pescari vreun necaz fiindcă au ieşit în zi de mare praznic, iar ce se aude că ar fi în Rusia pare a se arăta ca semn rău. E sărbătoarea Schimbării la Faţă, dacă-l întrebaţi pe părintele Grigorie rămas în urmă cu treisprezece zile cu calendarul lui, noi suntem astăzi pe 19 august, el e abia pe 6 august. Dar uitaţi, la primărie, aicea, scrie: 19 august 1991, numai de 19 şi într-un sens, şi în celălalt, oare ce fel de semn o fi şi ăsta? Rup chiar eu foaia asta din calendar. Uite, păstreaz-o dumneata, domnişoară, mă numesc Ivanov. Credeţi că o să ne invadeze ruşii? E război şi-n Iugoslavia, o să meargă acuma guvernul ăsta nou de la Moscova să-i ajute pe sârbi ca să-i supună pe catolicii ăia din Croaţia?... Se va ridica din nou chestiunea frăţiei pravoslavnice, noi lipovenii ce vom face? Vom zice atunci că suntem şi la primărie şi la biserică de stil vechi, că nu suntem ca moscoviţii! Cu asta gata, neutralitate, nu? Mă numesc Ivanov, parcă v-am mai spus, Alexei Andreevici.
Nancy s-a arătat mai indignată ca oricând de lipsa mea de rezultate. Degeaba am încercat să-i explic că nimeni nu stătea pe Razelm cu gândul la calendar în ziua de 19 august, după cum nici lumea întreagă nu stătea atunci cu gândul la altceva decât la evenimentele de la Moscova si din Crimeea.
- Ar fi trebuit, bătu ea din picior, să-i fi determinat să abordeze problema noastră! Eu ce-am să-i raportez acum lui Winston?
- Las' că-i raportez eu, ştiu foarte bine ce să-i explic!
- Nu tu semnezi în numele Mayrose, eu semnez, eu sunt "executive manager"!
- Bine, Nancy, dar te-am avertizat că ne lansăm într-o aventură inutilă cu calendarul ăsta de stil vechi, sunt tradiţii de sute de ani, nu are sens ca tocmai noi...
- Vreţi să... - mă întrerupse nu numai părul ei roşu, ci şi faţa de aceeaşi culoare, ca să nu mai vorbesc de gât. Sunt sigură că se avântase să întrebe "vreţi să intraţi sau nu în Europa?". Cunoştea deja prea bine sensibilităţile locului, găsindu-şi de aceea forţa de a se opri.
XVII.
După vreo trei zile, cu tot calmul din lume, managera noastră executivă, Nancy Parker mi-a cerut să mă deplasez la Razelm-port şi să nu mă întorc fără o declaraţie din partea preotului parohiei de unde să reiasă motivul pentru care nu vor ei să renunţe la Calendarul iulian. Cu o astfel de declaraţie, am putea să încheiem demersurile cu privire la acest anacronism. Am refuzat-o categoric, îndemnând-o ca, pentru a se lămuri pe deplin asupra modului de viaţă din acea comunitate de vechi disidenţi religioşi, să se deplaseze dumneaei la faţa locului, încercând totodată să ia declaraţia. Nici o umbră de dezacord nu i s-a desenat atunci pe faţă, iar de mers la Razelm-port, s-a dus într-adevăr pe neanunţate, la vreo săptămână după discuţie, ca să fie limpede că iniţiativele îi aparţin în totalitate, nefiindu-i câtuşi de puţin induse.
O aşteptam. Parcă a vrut să-mi dea târcoale la întoarcere, dar târcoale îi dădea şi telefonului. La un moment dat, m-a chemat în biroul ei unde gesticula cu receptorul în mână. Winston, chipurile, intenţiona să-mi adreseze o întrebare importantă. N-am apucat să răspund, fiindcă discuţia telefonică a lunecat spre alte subiecte, dar nici nu am reuşit să ies, deoarece Nancy îmi făcea mereu semne să rămân. Aşteptam cuminte, în picioare şi înţelegând, fără a fi avut intenţia de a o face, că părintele Grigori, auzind că i se cere un fel de notă de fundamentare, privind adeziunea obştii sale la Calendarul iulian, a trimis-o pe Nancy să-i ia declaraţii lui Sosigene din Alexandria! N-aş fi surprins acest amănunt, dacă Winston, pasionat de Alexandria şi de Egipt, n-ar fi revenit asupra unui subiect anterior raportat de directoarea noastră executivă şi în care oraşul său favorit fusese evocat. "Un astronom, se contorsiona Nancy, da, da, din Alexandria. Da, la el, ...sigur, declaraţii, pentru Mayrose..., exact aşa s-a exprimat pastorul acela. E foarte bărbos!"
Trecu apoi la Lizenka, fata paralizată pe care preotul ar împiedica-o să se interneze în aşezământul pentru orfani şi invalizi: "Un dictator, popa ăsta, o fiinţă oribilă. Cum să dea el oamenii afară din Biserică dacă înscriu fata la aşezământ? Dacă ne luăm după acest nebun, înseamnă că cine nu adoptă un copil orfan, e neapărat ateu! Dar cine-i permite lui să excomunice oamenii în felul ăsta?! Iar ateii, n-au şi ei dreptul să adopte copii, trebuie să dea socoteală Bisericii? Oribil, oribil! Ce mentalităţi, Eliza, ce mentalităţi!".
Nancy ne vorbea amândurora, lui Winston prin telefon, mie direct, fără fir, dar eu eram cea atenţionată, ca fiind mai aproape de mentalităţile cu pricina. Winston a uitat să-mi mai pună întrebarea plănuită, aşa că, după ce a încheiat, am rămas cu roşcata mea şefă:
- Să nu mi-o iei în nume de rău, Liz, dar aici, la voi, ne împiedicăm mereu de două lucruri: de birocraţie şi de supranatural. Toată lumea vorbeşte despre biserică, toţi îşi construiesc biserici, cum vrea unul să ia o iniţiativă, cheamă popii să dea cu substanţe sfinţite! Cine le dă aprobări pentru atâtea biserici? Mayrose a avut nevoie de aprobare oficială şi pentru a muta firma de la intrare un metru mai la dreapta. Când am ajuns la o funcţionară, de la care trebuia să iau avizul pentru mutarea firmei, am văzut-o că era înconjurată de icoane. Nici nu m-a băgat în seamă. Până n-am scos o bancnotă de zece dolari, nu mi-a semnat cererea. Nu avusese nici o idee de engleză până-n acea clipă, dar memoria i-a revenit brusc, după nenorociţii ăia de numai zece dolari, drept care mi-a atras atenţia: "in our country...". Nici nu ştiu ce mi-a spus, dar întinzându-mi cererea, avizată după ce luase banii, trăgea cu ochiul la una din icoane cerşindu-i acordul, ori în semn de complicitate, mai ştii? Bacşiş n-am să mai dau niciodată, cît despre bisericile voastre...
Mi-a făcut concesia de a se angaja să viziteze bisericile şi mănăstirile din patrimoniul de artă, dar a continuat:
- Pentru noi, Mayrose, ca organizaţie integrativă, e greu de conceput ca într-o ţară - europeană, nu? - comportamente periferice precum credinţa-n superstiţii să aibă o atât de mare importanţă ca la voi. Uite, nu mai departe de acum două săptămâni, când s-a produs lovitura de stat de la Moscova: nici nu apăruse pe posturile de televiziune preşedintele ţării voastre, nici primul ministru, nici cel de externe sau cine trebuie să iasă în faţă în astfel de împrejurări, în schimb, au apărut câteva ghicitoare şi vrăjitoare (îmi cer scuze, dar toate erau "gipsy"), şi au pretins că ele tocmai fierb nu ştiu ce soiuri de buruieni şi fac un fel de incantaţii împotriva invadării ţării de către trupele ruseşti! După câteva zile, când era deja clar că se răsuflase tot circul de la Moscova, una dintre ele a reapărut, la jurnalul de seară, etalând câteva monede vechi, unele perforate, câteva boabe de porumb şi de fasole, nişte ciuperci uscate cu care pretindea ea că a apărat nu numai România, ci întregul Est al Europei de recăderea în comunism. Iar pentru asta, timp de câteva nopţi ar fi produs fum şi s-ar fi învârtit împreună cu fiică-sa în jurul unui foc, nu ştiu dacă în pielea goală sau nu... Minţea că ar fi călcat şi pe jăratic, treaba ei, deşi grasă cum era, nu mi-o puteam închipui ridicată de pe scaun ori de pe closet. Dar s-o fi văzut pe fiică-sa!: îmbrăcată-n toate culorile Tratatului Nord-Atlantic, cu ţâţele cît ananaşii de Yucatan gata de atac, tot agita nişte smocuri de păr. Zicea că-n părul ăla adunat după o bătaie între triburi de draci, se cuibărise tot răul, iar ea se dusese cu ghemotoace din astea de le arsese pe la poarta parlamentului, a guvernului, pe sub ferestrele partidelor politice, dar şi pe la gară, n-am prea înţeles de ce taman la gară, apoi la ambasadele ţărilor din est, le afumase sediile ca să alunge spiritul comunismului ce tocmai se apucase să plutească peste jumătatea asta de continent. Să vezi şi să nu crezi că se găsiseră oameni care să le ia în serios!
O preocupa femeia noastră de serviciu de la Mayrose, bună la toate, făcea şi pe portăreasa, pe curiera. Jane şi Nancy nu găsiseră pentru "femeie de serviciu" decât echivalentul englezesc "the woman who does...". Chiar aşa, ca la lecţiile pentru începători: "What is she doing?". Până la urmă, fiindcă se ocupa şi de treburi cu administrarea clădirii, au ajuns s-o numească "intendentă". De ea mi se plânse în continuare Nancy:
- Ştii, Liz, ce mi-a făcut intendenta? A venit conspirativ la mine după puciul de la Kremlin şi mi-a şoptit: "Dacă nu erau vrăjitoarele noastre - le-aţi văzut la televizor? - acum, dumneavoastră şi cu domnişoara Jane aţi fi fost în Siberia! Am avut cu toţii mult noroc". Deci, noroc! De unde atâta încredere în noroc? Trebuie să scăpaţi de obsesia asta, nu se reduce totul la noroc şi nenoroc. Ascultă dacă pronunţ corect acest cuvânt: no-roc, no-roc!
Eram uluită. Nancy a mea dădea un spectacol de spontaneitate şi de sinceritate. De când o cunoşteam, nu folosise niciodată vorbe atât de limpezi.
A mai emis o reflecţie cu privire la Mayrose ca "organizaţie integrativă" (mainstreaming), conchizând:
- Comunitatea asta cu calendarul întârziat poate fi tolerată. Am înţeles că-n orăşelul lor, la orfelinat, la poliţie, la şcoală, se utilizează calendarul actualizat, numai biserica şi cimitirul sunt cu Sosigene din Alexandria. Apoi, se pare că întreaga comunitate nu scapă prilejul de a ţine de două ori sărbătorile importante precum Crăciunul, şi după vechiul, şi după noul calendar. Te amuză, dar să ştii că pe lângă vrăjitoare, noroc şi stil vechi, mai am un comentariu de făcut: ce-i cu religia predată ca disciplină în şcoli? Educaţia asta nu poate fi făcută la biserică? Dă-mi voie, Liz, orice justificări mi-ai aduce - comunism, ateism... - în fine, tot ceea ce obişnuiţi voi să spuneţi în astfel de situaţii, eu îmi menţin punctul de vedere: religia nu-şi are locul în şcoală. Am mai văzut însă că învăţământul vostru predă informaţii total inutile, fără nici o legătură cu viaţa copiilor, chiar primejdioase. Uite, de exemplu, m-au invitat într-o şcoală de copii orbi din Bucureşti. Bineînţeles că ne-au cerut fel de fel de aparate, de medicamente şi proteze. Le vom da, mi-a spus Winston că vor veni în curând din Scoţia. Dar am asistat şi la lecţii. Liz, tu ştii cu ce-i chinuie pe acei copii? Îi obligă să memoreze care este viteza luminii! A luminii, Liz, într-o şcoală de orbi!... Iar dintre fetele de 16-17 ani, nici una nu ştia să gătească! Fete frumoase, dar cu faţa ca de marmoră, fără expresie, ţinându-şi bărbia-n piept ori capul ridicat prea sus şi neîntorcându-l niciodată spre interlocutor... În schimb, învăţau toată ziua despre viteza şi descompunerea luminii albe în culori! Nu râde, Liz! Ştiu ce ai să spui: ei au nevoie de toată informaţia teoretică pentru a fi independenţi în viaţa de zi cu zi şi ai pe deplin dreptate. Bine, dar tocmai despre lumină? Asta nu-i stresează, nu-i complexează, nu-i face să-şi simtă propria condiţie ca pe o povară? Nu trebuie să-i chinuim, trebuie să-i ajutăm, copiii ăia au nevoie în primul rând de protecţie, sunt extrem de vulnerabili, chiar şi noi suntem vulnerabili!...
A ţinut-o tot aşa încă vreo oră. Eu n-o mai ascultam. Când m-am reconectat la discursul ei, se revolta pare-mi-se, împotriva Tabelului lui Mendeleev.
- Ai dreptate, Nancy, i-am spus şi am sărutat-o, nu trebuie să ne enervăm pe toate fleacurile.
- Dar ce-ai spus tu, Liz, despre ruşi? Asta voia să te întrebe Winston: în ce măsură se simt ei că ar fi europeni?
- N-au nevoie. Ei se consideră ruşi şi atât. Sunt nişte orientali ai nordului, cred că asta am spus eu cândva.
- Da, ai nordului... Cred că sunt orientali.
XVIII.
Timpul, da, se aşterne greu între clipa prezentă şi momentele penibile, anevoie suportabile din trecut. Iar memoria se lasă însufleţită când nu te aştepţi tocmai de aceste răni sângerânde şi urât-mirositoare. Dau peste tine cele mai respingătoare imagini de altădată. Există, ce-i drept, după cum spunea Tolstoi, "funcţia salvatoare a deplasării atenţiei", dar nu poţi să rămâi mereu cu atenţia mutată aiurea. Lunecă şi această funcţie până la urmă spre propriu-i punct de repaus, de băltire.
Aşadar, echinocţiu de toamnă. Avusesem o zi grea la Mayrose: nenumărate faxuri de trimis, telefoane de dat, înregistrarea confirmărilor de participare la simpozion, explicarea rostului simpozionului, nu o dată, ci de trei, patru, cinci ori unor autorităţi bucureştene care întrebau mereu ce se înţelege prin "marginal", apoi detalierea programului simpozionului la solicitarea unor duduci din presă, nu o dată, ci de cinci, şase, şapte, opt ori! După care a trebuit să le răspund calm fătucilor şi flăcăiaşilor mass-mediatici care-şi închipuiau că mă pironesc locului cu întrebări precum: "Care este portretul-robot al marginalului român? Ce veţi face cu marginalii după ce-i veţi integra? De ce nu vă ocupaţi în primul rând de integrarea femeii care este marginalizată prin exerciţiul zilnic al centrocraţiei masculine?".
Cel mai greu a fost însă cu Jane. A venit uluită şi a ţinut să-mi împărtăşească neapărat uluirea ei ca unei persoane în deplină cunoştinţă de cauză, legată de absurditatea predării Tabloului lui Mendeleev într-o şcoală pentru orbi unde Nancy o luase şi pe ea.
- Închipuie-ţi, Liz, adolescenţii ăia ştiau pe dinafară toate structurile acelea invizibile! Pocneai din palme la elementul numărul 1, ei răspundeau: atâţia protoni! Din nou poc! la elementul 15: atâţia neutroni; poc! la numărul 103: atâţia electroni, atâtea orbite, în sfârşit... Mă uitam la ei şi-i credeam în stare de orice, inclusiv de fabricarea bombei atomice, poate nu tocmai ei, dar alţii instruiţi de ei ar fi putut s-o facă!... În schimb, aceşti tineri - i-am întrebat - nu ştiu să înoate, nu ştiu să pescuiască, să danseze! În Spania, unde ai fost tu, îi învăţa cineva să pescuiască?
- Bineînţeles că-i învăţau, inclusiv eu!
A dat să spună "wonderful", dar am întrerupt-o:
- Jane, dragă, mă exasperezi şi nu numai tu! Înţelegeţi o dată, pentru numele lui Dumnezeu!, că elementele alea subatomice sunt nişte concepte, că nimeni nu bagă degetele printre electroni ca să-i împrăştie sau ca să se lase marginalizat de electronul de sodiu ca de marijuana! Nu pipăie nimenea electronii, iar electronii nu ciupesc pe nimenea de fund! Iar Mendeleev ăla cu Tabloul lui a fost un geniu rus, nu sovietic, nu a invadat nici Afganistanul, nici Cehoslovacia şi nici n-a spionat la Pentagon! Pricepeţi, vă rog, că avem altceva de făcut, nu vă mai bateţi capul cu viteza luminii şi pescuitul la orbi, cu viteza sunetului şi cu atomii surdo-muţilor şi aşa mai departe!
Angelica Jane a început să se strâmbe. I-au apărut cute de încruntare la rădăcina nasului:
- Ai spus "pentru numele lui Dumnezeu", ai spus "concept", nu-i aşa, Eliza, aşa ai spus! Voi, aceştia... ăăă.... est-europenii, da, est-europenii, când aveţi ceva de tranşat, pentru ca nimeni să nu mai aibă replică, recurgeţi întotdeauna la numele lui Dumnezeu. Nici eu nu am ce să-ţi mai spun, nu mai am replică!
A părăsit îndată încăperea, fără să trântească uşa, cum aş fi făcut eu în locul ei. Izbucnirea pe care o avusesem m-a consumat mai mult decât orice şi am regretat-o serios. Era limpede că Jane preluase ideile lui Nancy care, nemaiputându-mi-le debita mie, fiindcă i le demontam de fiecare dată, a început să se reverse asupra bietei Jane. Iar Jane, pesemne, era fericită că putea să teoretizeze o anume realitate specifică noului ei areal de misionariat, dăduse de carnea şi sângele marginalităţii, i se înfăţişase înainte, ca o icoană, obiectul muncii. Avusese revelaţia misiunii ei pe planetă. Aflase de ce venise aici, spre marginea marginalităţii geografiei, de ce trebuie să mă suporte pe mine, de ce se cuvine să organizeze simpozioane. Ştia tot, iar eu, asemenea unei fiare sălbatice, a unei europene de gradul doi, de gradul trei sau douăzeci şi opt, făcusem bucăţi bucuria unei plenitudini. Am întâlnit-o, o oră mai târziu, într-un alt birou. Era proaspăt spălată pe faţă. Se spălase cu siguranţă şi pe mâini, peste tot, de murdăria dialogului cu mine.
În aceeaşi seară, acasă, mă simţeam şi eu murdărită. Nu-mi tălăzuia prin cap decât amintirea cursei mele disperate prin orfelinatul Floricica, iar din nări nu eram în stare să alung mirosul buretelui de aşezat pe scaun pentru, spre şi mai ales întru amortizarea impactului cu înscăunarea a şezuturilor de directori, de inspectori, de protectori şi prospectori, ideal pentru, spre şi mai cu seamă întru băgarea lui în gura tinerelor femei. Nu pentru că săvârşesc păcatul de neiertat de a fi frumoase, ci pentru aceea că sunt intelectuale, deci, nu spre a le umple gura cu vreo bucurie bărbătească, ci pentru ferecarea ei. Nu mai scăpam de mirosul acela de stătut. Mă învârteam prin sufragerie şi în jurul frigiderului, am ieşit şi pe balcon ca să-mi îngrop faţa în cele câteva muşcate înflorite şi să aspir aura, înţepătoare, mai degrabă a frunzelor lor decât a florilor. Acele esenţe tari m-au mai calmat, au împrăştiat stafiile. A sunat telefonul. M-am rugat şi de data asta (o făceam de vreo lună încoace), ca la celălalt capăt al firului să fie Matei, fratele meu despre care nu mai ştiam nimic de destulă vreme. Am ridicat receptorul cu o oarecare teamă. La auzul vocii, mirosul vag al căluşului din burete s-a înteţit
- Sunt Stelian Steriade, a rostit o dată, apoi încă o dată vocea de pe fir. Eliza, eşti acasă, te rog răspunde! Ştiu că eşti acasă, trebuie să te scot dintr-o mare încurcătură, te aştept în faţa blocului, nu te mira, coboară, te rog, neîntârziat!
N-am scos un sunet, nu de revoltă, ci de perplexitate. Abia am izbutit să mă smulg din ea, să aşez receptorul în furcă, iar apoi să formez, tremurând, numărul lui Filip. Nu răspundea. Strigam: Filcris, Filcris, Filcris! Mi-am pus mâna la gură. Strigase doar vocea mea interioară, însă ecoul ei mi s-a părut asurzitor. Telefonul a sunat din nou. N-am putut să mă abţin să nu ridic, putea să fie Filip, o fi auzit apelul fără să poată veni la timp la aparat, o fi bănuit cine-l caută...
- Eliza, a răsunat din nou Steriade în cască, repet, eşti într-o mare primejdie! Nu vreau să urc la tine, te rog să cobori pentru câteva minute!
Preţ de zece secunde, nu s-a mai auzit nici un cuvânt, după care însă Steriade a reluat:
- Eliza, te aştept, sunt lângă cabina telefonică din faţă.
M-am spălat şi eu pe faţă asemenea lui Jane. Am mai format odată numărul lui Filip. Nici un răspuns. În clipa următoare, nu-mi venea să cred, dar coboram scările. Nu era mai mult de opt şi jumătate seara. Steriade s-a desprins îndată de lângă cabina telefonică şi s-a îndreptat spre mine. Mi-a sărutat mâna. Îmi propusesem să mă opun chiar şi unui gest ca acesta, dar eram atât de răvăşită, încât nu-mi dau seama dacă aş fi fost capabilă să-l resping.
- N-aş vrea să te reţin prea mult, a început el, dar trebuie să te previn că mâine, în Bucureşti, va avea loc o nouă invazie a minerilor. Trebuie să te pun la adăpost.
Mă clătinam. Mirosul căluşului îmi înfunda din nou nările. Cred că m-am şi clătinat la propriu, pentru că Steriade m-a sprijinit.
- Au pornit, a continuat el, nu vor putea fi opriţi.
Păşeam ca-n transă, fără să gândesc. M-am trezit astfel, împreună cu Steriade, în faţa uşii apartamentului. Eu îl adusesem şi tot eu am descuiat uşa şi l-am poftit înăuntru. Mi-a făcut o prezentare detaliată a situaţiei.
Se produceau evenimente, zicea el, inexplicabile. Pe la începutul amiezii zilei următoare, haitele de mineri se vor afla din nou în Bucureşti, vor încerca să se răzbune pe cei ce au depus mărturii împotriva lor când cu năvala din iunie '90, vor scormoni după figuri cunoscute, vor căuta ţapi ispăşitori. Orice ar fi, eu trebuia să mă păzesc. Înainte de toate să plec de acasă.
Nu aveam puterea de a scoate o vorbă, o singură vorbă. Nu reacţionam decât monosilabic. Mi-a fost nespus de greu să leg în cele din urmă o propoziţie:
- Mă voi adăposti la Mayrose.
- Se cam ştie că lucrezi la Mayrose, au scris ziarele, au reprodus declaraţiile tale antibrută, antimaimuţă, te vor căuta urangutanii direct acolo.
Eram ticălos de speriată. Nu mai dispărea mirosul acelui burete de stat cu fundul pe el. Fără să vreau, l-am întrebat:
- Tu ce propui?
- Vino cu mine în Grecia!
Parcă m-ar fi spălat cu zăpadă. Arcul de oţel al dezmeticirii m-a aruncat în sus :
- Eşti nebun?
- Da, sunt nebun. Cu Mayrose avem relaţii foarte bune, voi aranja totul, vor înţelege că e nevoie să fii pusă la adăpost. Şi ei vor dori acest lucru, n-au nici un interes să se expună. Cât despre viză, o obţin mâine dimineaţă de la Consulatul Greciei, la ora zece o ai. Figurezi pe o listă de persoane aflate în astfel de situaţii în România şi pe alta a personalului ce lucrează pentru instituţii din Uniunea Europeană. Ţi se va acorda viza pe loc, nici nu-i nevoie să fii de faţă. Pornim la ora douăsprezece, cel târziu la unu, când bandele vor intra în Bucureşti. La unsprezece seara, suntem la Salonic. Dacă vrei, ne oprim acolo. Dacă nu, la miezul nopţii, ajungem în Calcidică, într-unul din braţele peninsulei: Casandra, Calicrates, Metamorphosi... Marea Egee e minunată la sfârşit de septembrie, ne întoarcem peste o săptămână.
- Steriade, dumneata...
- Nu ţin să fac dragoste cu tine, Eliza. Realmente, vreau să te pun la adăpost. Oriunde ai rămâne în ţară în aceste zile, nu vei fi în siguranţă. Timp pentru bagaje ai destul. Îţi anunţi prietenii că trebuie să te ascunzi, iar ei vor înţelege. De fapt, vor înţelege de la sine, nemaigăsindu-te. Sper că vor fi în stare să interpreteze corect, ceva în sensul că Mayrose nu a dorit să te expună şi te-a trimis pentru o săptămână, cu o misiune, pe afară. Haide, Eliza, curaj!
Curaj, repetam şi eu în gând, curaj, Eliza! Şi aveam în sfârşit puterea necesară pentru a-l studia pe Steriade. Era îmbrăcat impecabil: sacou negru, pantaloni şi pantofi negri, o cămaşă de un gri deschis, fără cravată, sacoul lăsat să se desfacă boem, bărbat înalt, nu mai grizonat ca anul trecut, arătos, sigur pe sine... Curaj, Eliza!
- Steriade... am un prieten...
- ..care ţi-a salvat viaţa, ştiu. Dar nu înainte de a ţi-o salva eu. Iartă-mă că te plictisesc cu o observaţie banală: înseamnă că şi eu îţi sunt prieten...
- Este vorba nu de un prieten oarecare, ci de iubitul meu!
- Şi care la ora actuală e de negăsit. Ei bine, eu nu vreau să-ţi fiu decât prieten, prieten la nevoie, la greu, ca de altfel şi-n alte împrejurări. Şi ceea ce e şi mai important, este că mă aflu aici, la faţa locului, iată-mă! Sunt de găsit.
Am pus din nou mâna pe telefon, formând numărul lui Filip. Suna exasperant de lung, suna în gol.
- Trebuie să fie stricat telefonul, am spus. Sar în maşină şi alerg până la el.
- Nu, nu e acasă, ascultă-mă pe mine!
- Bine, dar unde poate fi? La Lyra! N-are emisiune în seara asta, dar poate să fie acolo.
Am format îndată numărul postului de radio şi am dat de cel mai bun prieten al lui. Fil nu era în redacţie. Nu trecuse, nu lăsase vorbă. Îl căutau şi ei, circulau nişte zvonuri de presă nu foarte credibile, dar, pentru orice eventualitate, aveau şi ei nevoie a doua zi de reporteri suplimentari pe teren, de oameni în studiouri, se anunţau evenimente, eu ce fac?
- Ce fel de evenimente?
- Deschide peste trei minute pe Lyra şi vei afla de la ştiri zvonurile, care deocamdată sunt doar zvonurile din circulaţie. De ce nu eşti pe Lyra, hoaţo, ce post asculţi?
Postul de radio al serviciilor secrete, mă pregăteam să-i răspund. Am deschis în schimb pe Lyra. Informaţile lui Steriade se confirmau: mii de mineri, după unele opinii, douăzeci de mii, ocupaseră gările din Valea Jiului, sechestraseră trenuri şi intenţionau să-i oblige pe mecanici să se îndrepte spre Bucureşti. Lyra dădea însă ca sigură o ştire despre contingente ale armatei care se îndreaptă spre intrarea dinspre sud, în defileu, pentru a o bloca. Nu se dădeau şanse unei deplasări atât de masive până în capitală. Ba chiar un membru al guvernului, intervievat prin telefon, declarase hotărât că minerii vor fi opriţi, fiindcă România, citez, nu-şi mai poate permite, închei citatul, o nouă spurcare internaţională a propriei sale imagini într-un interval atât de scurt precum cel derulat de la prima mineriada.
- Bine că şi-o va permite pe termen mai lung, am comentat eu.
- Nu-i va opri nimeni, a zâmbit Steriade, nimeni pe măsura lor.
- Bine, m-am speriat eu din nou, dar dacă ăştia pornesc acum, mâine dimineaţă vor fi deja în Bucureşti!
- Avem timp. Nu vor putea porni imediat. S-au adunat, se agită de câteva ore, dar strângerea garniturilor de tren, pregătirea lor durează. Mai sunt pe acolo şi tentative ale unor primari, şefi ai poliţiei, mă rog, de a tergiversa îmbarcarea lor... Vor exista, fără îndoială, şi încercări de a le întrerupe călătoria, unele sincere, dar neputincioase, altele... Iar trenurile lor nu au cum să ruleze continuu până la Bucureşti, trebuie să ţină seamă şi de orarul altor garnituri. Oricum, îţi garantez că mâine, la orele treisprezece, cel târziu paisprezece, îi vei putea întâmpina cu flori pe unul din bulevardele Capitalei...
I-am arătat pumnul.
- Sau, a continuat el, mâine, la aceeaşi oră, poţi să te găseşti într-o maşină elegantă, alături de un prieten aflat la volan, în drum spre mările sudului... Deocamdată ale sudului Europei. Poimâine dimineaţă, în timp ce minerii se vor bate cu jandarmii, cu guvernul, cu poliţia, cu alte femei frumoase, cu popii, cu ţigăncile, cu cine obişnuiesc ei să se răfuiască în asemenea împrejurări, tu vei putea să te bronzezi liniştită pe o plajă, la o mare caldă, de un albastru mirific care merge de minune cu anumiţi ochi cărora n-ar trebui să li se refuze o asemenea privelişte, la sfârşit de septembrie.
Mare gangster şi Steriade ăsta! Să nu fi fost el la mijloc, să fi fost Filip ori să fi avut eu viza Consulatului Elen în buzunar, n-aş mai fi stat o clipă pe gânduri. Peste două zile, m-aş fi prăjit într-adevăr la soare pe plajele Calcidicii. Mayrose ar fi înţeles că trebuia să devin invizibilă pentru o vreme. Steriade simţea că ispita începuse să lucreze. A plusat:
- Cum a fost în Spania?
Nu avea sens să-l întreb de unde ştie. Putea să afle tot ce se întâmplă în ţara asta. Nu-mi dădeam seama ce funcţii mai deţine, ce posturi mai ocupă, ce grade a mai cucerit. Dar, apropo din nou de mineriade, l-am întrebat ce mai ştie de Amalia.
- Nu o duce deloc rău. Are un mic apartament al ei, e amanta unui demnitar, omul o întreţine generos, iar ea e, pare-se, destul de liberă.
- Te-ai culcat şi cu ea?
Gafa pe care mă trudisem s-o evit anul trecut, în cele câteva zile petrecute la cabană cu Steriade, o făcusem acum. Mă dovedeam geloasă. A zâmbit:
- Ce importanţă mai are trecutul îndepărtat, hai să ne gândim la viitorul apropiat: Grecia, Halkidiki, Muntele Athos. Nu le este accesibil femeilor, dar poate fi admirat de pe puntea unui vas de croazieră. Pentru o săptămână, n-ai avea de luat cu tine cine ştie ce ţoale, şi alea tip sport.
Am continuat să dau în gropi:
- Şi... unde ar fi cazarea?
- Nimic mai simplu: cunosc mai mulţi patroni, iar acum este extrasezon. Oaspeţii au început să le plece, preţurile au scăzut, abia aşteaptă turişti rătăciţi ca noi.
Trecuse bine de ora zece.
- Nu, Steriade, nu merg. Ce-a fost, a fost împotriva voinţei mele şi nu vreau să se mai repete. Dar nici nu vreau să las loc la vreo aluzie.
A sunat telefonul. M-am gândit că poate e Filcris şi am ridicat. Să înmărmuresc: era Matei! Fratele meu îmi urla în ureche:
- Fugi cît mai repede, fugi! Mâine va fi nenorocire-n Bucureşti, am aflat, am vorbit! Au început să transmită şi agenţiile de ştiri. Dacă poţi, pleacă în străinătate! Am înţeles că ai fost astă-vară în Spania, de ce nu mi-ai spus?
- Când era să-ţi spun, nebunule?! Ştiam ceva de tine? Nu mai ştiu nimic de tine din... în fine, de mult timp.
- Dacă poţi să ieşi din ţară, pleacă imediat! Îţi las un număr de telefon la care să suni. Vei vorbi cu un prieten de al meu, iar eu am să vin să te iau de oriunde ai fi.
Nu mai era nimic de făcut. Nu avea sens să mă feresc. L-am lăsat să spună tot ce avea de spus. Mă uitam la Steriade. Zâmbea din nou, nu fără fineţe.
- Notează numărul! urla fratele meu în telefon.
- Îl notez! i-am răspuns.
Nu notam.
- Iată-l, l-am notat eu, mi-a spus Steriade după ce am închis. Vorbea atât de tare încât se auzea totul. Scuză-mă că l-am transcris eu, dar cred că ai nevoie de acest număr, deşi mi s-a părut că te fereai de mine. Nu e cazul.
- Nu ştiu unde e, i-am răspuns cu furie, nu ştiu nimic de el!
- Bine, dar ştiu eu: e în Irlanda.
- Ştiai pe dracu', te-ai orientat după prefixul de ţară!
- Îmi pare rău, Eliza, prefixul e al Elveţiei... Dar Matei, fii liniştită, e în Irlanda. Nu avem tratat de extrădare cu Republica Irlanda.
- Stelian, iartă-mă. Dacă până acum câteva minute stăteam în cumpănă dacă să merg sau să nu merg (cred că n-aş fi mers), acum îmi e imposibil să-ţi accept sugestia. Te rog, lasă-mă. Mă voi descurca şi singură în vreun fel: am să iau maşina şi-am să plec undeva, departe de Bucureşti, am să m-ascund într-un sat izolat, într-o mănăstire, o peşteră, o pădure, într-un munte, în stuful din Deltă, văd eu. Acum, te rog lasă-mă. Orice ar fi, vreau să rămân singură.
- Eliza, a mai insistat musafirul, să ne-nţelegem: te caut la telefon la Mayrose, mâine, la ora unsprezece. Te rog să-mi răspunzi. Dacă ai să te ascunzi, voi veni la Fundaţie. Am să vorbesc dinainte la Consulatul Greciei, viza ţi-o vor pune în cinci minute. Te rog, fă-ţi bagajul pentru orice eventualitate, măcar pe trei sferturi.
S-a ridicat, îndreptându-se spre uşă. Apoi s-a întors pe neaşteptate şi a dat probabil să-mi pupe mâna. N-am mai rezistat:
- Steriade, şi dacă mi-ai fi făcut o gaură-n cap cu Kalaşnikovul ăla al tău, tot m-ai fi regulat. Şi acum, că tot te-am refuzat, dacă ai să mă omori, tot voi fi bună de o... Ieşi afară!
Mi-a urat noapte bună. Nici n-am apucat să blochez bine yala în urma lui, că telefonul s-a pornit din nou să zbiere. M-am năpustit asupra receptorului în speranţa de a-l auzi, în sfârşit, pe Filip.
- Alo, am spus cu o oarecare bună dispoziţie.
- Lizi, dragă, eu sunt, mămica!
Fără să-mi dau seama, am izbucnit în râs. Maică-mea şi-a declanşat discursul:
- Lizuca dragă, ai auzit ce se-ntâmplă? Ştii că, minerii vin din nou în Bucureşti să facă ordine acolo la voi? Ştii, da?
- Da, mamă, ştiu.
- Lizuca mamii, să nu te pună dracu' - ştii tu, dracu' ăla pe care-l ai tot timpu-n tine - să nu te pună să-i înjuri sau să dai cu vreo piatră-n ei, ai înţeles? Că ei sunt oameni care muncesc, îşi petrec toată ziua şi toată noaptea în subterană, ei ştiu ce e munca şi ce-i un ban cinstit, tu să nu te-apuci să te contrazici cu ei! M-ai înţeles ori nu?
Avea mereu nevoie de acordul meu. I-am astâmpărat de vreo două ori setea de confirmare, dar ea a luat sfaturile de la început:
- Acuma, vezi tu, Lizi, că şi telefonul ăsta costă. Eu am să-nchid şi sună-mă tu ca să-ţi mai spun ce ai de făcut, da?
Bineînţeles că n-am sunat-o. Dar peste douăzeci de minute, ridicând iar receptorul în speranţa de a-l descoperi pe Filcris, am dat tot de maică-mea:
- De ce nu suni, Lizi, de ce? Crezi că eu am bani de cheltuit ca să te-nvăţ şi acuma ce ai de făcut? Nu ţi-am spus să nu fluieri la mineri, nu ţi-am spus să nu te legi de autorităţile statului, nu ţi-am spus să nu te faci ziaristă şi nici secretară la străini? Acuma, ce-o să le explici tu minerilor când o să te întrebe unde lucrezi? Ce-o să le spui? Sunt secretară la americani şi la englezi?
- Dar unde să mă fac secretară mamă, la soldaţii sovietici?
- Nu râde, Lizi, nu-ţi bate joc de mama ta că acuma vin la Bucureşti şi-ţi arăt ce-i aia munca!
- Păi, ai mai fost o dată şi ţi-a plăcut de Nancy!
- Mi-a plăcut pentru că atunci nu veneau minerii, dar iată că acuma au venit şi o să vă ia pe toţi la întrebări că nu ştiu ce faceţi voi în oraşul ăla.... N-am văzut eu când am fost la tine că e plin de murdărie, de câini şi de ţigani?
- Dar e plin, mamă, şi de biserici, vino şi numără-le! Parcă-ţi plăceau într-o vreme.
- Îmi plăceau alea dinainte, dar dracu' ştie ce se face acuma în bisericile astea că şi nebunia voastră cu libertăţile şi cu pornografia, a pornit tot de la popa ăla de la Timişoara! S-au aprins toate - şi sminteala asta, şi alegerile, şi ce mai aveţi voi pe acolo - de la o biserică şi nu e bine că s-au aprins. Uite, vor veni minerii: tu să nu mai faci pornografii de-alea cu ei cum ai făcut anul trecut, ca să apari în ziar că ţi-au făcut... adică pornografie şi ţie, că mi-e şi ruşine să spun ce scriau că ţi-au făcut... Dar răspunde-mi la-ntrebare: ce-o să le spui minerilor când o să te întrebe unde lucrezi? Vezi că nu ştii ce să le spui! Dacă erai acuma tot profesoară şi ei te-ar fi găsit cu copiii la clasă, nu ţi-ar fi făcut nimic! Că eu n-am auzit să fi făcut ceva vreun miner la vreo şcoală că şi ei au învăţat, iar dacă n-au învăţat, le-ar plăcea să-nveţe la gramatică şi la aritmetică. Să taci din gură, auzi?! Să nu deschizi gura în faţa mea la telefon! Ce vrei să tot spui acolo? Că n-ar fi înţeles cum îi înveţi tu la limbi străine? Ce, alea n-au gramatică? Vezi că au... aşa că-nţelegeau ei! Acuma ce-o să le arăţi? Pornografiile din televizor? Păi, o să-ţi dea cu televizoru'-n cap şi bine o să-ţi facă, iar dacă n-o să-ţi dea, vin eu să-ţi arăt ce-i aia...
Matei, cu telefonul lui de nu-se-ştie-unde, mă împinsese pe o pantă masochistă: o ascultam pe maică-mea cu tot ce-i venea la gură. I-a lăudat pe unii politicieni, i-a înjurat pe alţii. Nu s-a oprit decât atunci când m-am răstit la ea:
- Opreşte-te, mamă, că-ţi cheltui toţi banii pe telefon! Stai, că te sun eu.
Am sunat-o, crezând că se va mai domoli. Ea însă a luat-o de la capăt:
- Tu, Lizi, semeni cu taică-tău, Mura şi cu mama lui Mura, cu aia semeni tu! Că atunci când s-a măritat mă-sa, l-a luat pe unu' care nu făcea altceva decât să pescuiască toată ziua-n Dunăre, iar ea vindea peştele la piaţă. Şi a venit tatăl ei - ai înţeles al cui? al mamei lui taică-tău, a lu' bunică-ta Margareta - şi i-a zis aşa, tata lu' Margareta, la ginere-său: "Mă, eu vreau să te văd muncind, nu pescuind, că fata mea nu-i doamnă s-o ţii cu peşte! Aia nu-i muncă". Aşa şi tu: zici că munceşti şi că primeşti salarii mari. Da' ce, aia-i muncă ce faci tu? Nu tot ce-şi închipuie omul că face e muncă! Să nu mai stai secretară la ăia, să le conduci maşina, că o să vină minerii să spargă şi instituţia aia şi maşina, ba o să vă spargă şi capetele la toate englezoaicele alea care sunteţi acolo şi care beţi la cafele toată ziua!...
A continuat să mă facă albie de porci pe banii mei minute-n şir până când a izbucnit în plâns:
- ...că, Lizuca, eu numai pe tine te am, de-aia-ţi spun toate astea, că nu mai am pe altcineva pe lume. Fratele tău, uite că, nu ştiu unde e şi a fost dat în urmărire generală pentru că i-a omorât pe oamenii ăia nevinovaţi. Poate că nu i-a omorî el, dar uite că aşa se ştie şi nu vine în ţară să se dezvinovăţească, spunând că nu el i-a omorât. Iar până nu se dezvinovăţeşte, da eu nu cred că i-a omorât el, toţi o să spună că el e criminalul. Am ajuns şi eu acuma, uite, mamă de criminal şi de secretară la străini!? Pot eu să mai ies să vorbesc cu oamenii prin oraş, pot eu să mai ies la Dunăre? Că mă ştiau mamă de inginer şi mamă de profesoară, aşa mă ştia toată lumea şi mă respecta...
- Mamă, te rog nu mai plânge, mă indispui de tot.
- Mă tem, Lizi, că s-a întâmplat ceva grav.
- Nu-i nimic grav. Uite, dacă vrei, urc chiar acuma în maşină şi vin la tine. Mă pun în felul ăsta la adăpost şi de mineri, nu mai am treabă cu ei.
- Ba, tu să nu te adăposteşti la mine, Lizi, tu să stai acolo şi să munceşti ca să vadă minerii că nu faci altceva. Ce interes ai tu să fugi din calea lor?... Ce, au ceva cu tine? N-au nimic, dacă nici tu nu le faci nimic. Nu că nu te-aş primi, te primesc, dar stai tu acolo ca să le arăţi la oameni că nu eşti cine se crede că eşti!...
- Dar ce crede lumea că sunt?
- Ei, parcă tu nu ştii? De-aia nu mă mai respectă. Uite, de exemplu, chiar astăzi, m-am întâlnit pe stradă cu ăla, cu un prieten de-al lui taică-tău şi zice: "Ooo, ce faci? Îţi aduci aminte ce chefuri trăgeam noi cu bătrânul Mura? Cum stăteam aşa pe malul Dunării şi făceam focul când ne îmbătam, te luam pe tine Lucico şi te aruncam în apă şi săream cu toţii după tine să te salvăm, dar dacă tu ai fi fugit de noi, dacă ai fi ştiut să înoţi, cu toţii am fi trecut, pe urmele tale, în Iugoslavia!". Numai la asta se gândesc toţi: cum să treacă frontiera, cum să fugă din ţară şi la blestemăţii nemaiauzite. Păi, să mă-ntâlnească el pe mine pe stradă şi să nu mă respecte? Să-mi spună cum m-au aruncat în apă în frunte cu nebunul de taică-tău, în faţa prietenilor lui ca să râdă?
Am râs şi eu fără să vreau:
- Bine, mamă, dar eraţi tineri, v-aţi distrat şi voi, v-aţi jucat!
- Nu, nu vor decât să-şi bată joc de om şi să râdă, Lizi, asta au făcut tot timpul, iar voi nu vreau să faceţi una ca asta cu mama voastră...
S-a pornit din nou să plângă, am încercat s-o consolez, promiţându-i că voi munci cu spor a doua zi şi că nu mă voi arăta în faţa minerilor, iar dacă am să-i întâlnesc întâmplător, am să-i salut respectuos.
- Aşa Lizuca, să-i saluţi tu prima ca să-şi dea seama că au de a face cu o fată serioasă, cu diplomă şi cu posibilităţi. Că tu, Lizi, dragă, poţi să fii profesoară, nu de liceu, ci de universitate!
Îmi dăduse o idee bună. I-am explicat că tocmai asta voiam să fac în câţiva ani, să mă îndrept către universitate şi să devin profesoară acolo, numai că, pentru o specializare ca a mea - limbile străine - e nevoie de un stagiu pe teren, într-o instituţie precum Mayrose.
- Bine, dar de ce nu mi-ai spus până acum lucrurile astea?
- Am aşteptat să treacă un an de zile, mamă, să văd dacă pot să fac faţă muncii de aici. Să ştii că nu e deloc uşor. Pentru universitate, se cere acum multă practică, aşa sunt legile.
- Da, da, practica, terenul... Aşa zic şi eu, e bună practica. Bine te-ai gândit Lizi, mi-am dat eu seama că vei şti tu să fii inteligentă. Aşa te vreau. Acum, după ce vor pleca minerii, am să vin şi eu pe la tine să te mai văd şi să vorbesc şi cu doamna aceea, cu şefa ta din America, despre gândul ăsta al tău de a merge să predai la universitate.
- Bine mamă, te aştept, sărut mâna.
Pe Filcris nu l-am găsit la telefon nici la unu noaptea. Pe la două, acelaşi rezultat. Am urcat în Peugeot şi am debarcat la el. Am sunat insistent la uşă. Nici o reacţie. Am mai aşteptat în maşină încă o jumătate de oră. Ferestrele lui nu se luminau, eu picam de somn, minerii erau pe drum, am hotărât să mă întorc acasă. Nu eram atât îngrijorată, cît furioasă pe băiatul ăsta. Era cu neputinţă, cu neputinţă să mă fi abandonat tocmai acum!
Ce-am să fac pe lumină? Cum, ce-am să fac? Voi lua maşina Trandafirului de Mai şi, după cum îi spusesem şi lui Steriade, voi fugi cu ea în fundul Moldovei. Numai de nu s-ar ridica baraje pe toate drumurile, de nu s-ar organiza filtre. Te pomeneşti că mă legitimează şi mă întoarce din drum, cadou crocant minerilor, taman poliţia revoluţionară, fostă miliţie totalitară, fostă... parcă mai contează ce-o fi fost? Să-mi iau mai bine cortul şi să mă înfund în vreo pădure mai apropiată. Numai că ar putea să mă descopere ţăranii, pădurarii, ţiganii şi din nou aş avea toate şansele să joc rolul de suspectă. Mai potrivit ar fi s-o iau tot cu maşina şi, de pe drum, din primul orăşel, să-mi procur un bodyguard, agăţând un puşti, 18-21 de ani, să mă blochez cu el în vreun hotel şi să-mi fac de cap, să mă defulez ca-n carnaval, făcând cu flăcăul şi puţină pedagogie... Poate se nimereşte chiar vreun licean că de mult nu i-am mai avut în preajmă - drăgălaşii şi măgarii de ei, ce plăcere! - iar domnul Criste Filip să se-nveţe minte să mă mai neglijeze! Un puşti drăguţ, subţirel, aparent naiv, cu gene lungi, mai mult fetiţă decât soldat, cu timidităţi şi cu o eşarfă de mătase cu care, după delicii, trece la suplicii şi mă strânge în final de gât, văzându-mă că umblu cu dolari, nu-i aşa? Adevărul este că cel mai sigur adăpost ar fi la Nancy sau la Jane, adică în nişte apartamente special închiriate de Ambasada Majestăţii sale britanice.
Pe şefa mea din America, pe roşcata Nancy am găsit-o a doua zi destul de neliniştită.
- Ai auzit, Eliza?
- Da, am auzit. Am auzit şi aş vrea să mă înţelegi Nancy, tu ştii ce am păţit la precedenta invazie a minerilor. Acum, aş dori să mă pun la adăpost, să plec undeva, să dispar un timp. Oare ce se va întâmpla cu Mayrose?
- O, dacă vor ajunge în Bucureşti, vom fi nevoite să-nchidem.
- N-aş putea să mă adăpostesc aici?
- O, nu, nu Eliza, mă tem că vor ataca instituţiile străine, sunt xenofobi, ai văzut, foarte xenofobi, cred că vom apela la poliţie, dar şi poliţia... Nu se ştie nimic, să vedem...
- N-ai vrea să mă iei la tine?
A stat puţin să se gândească, am avut chiar impresia că va răspunde afirmativ, dar:
- O, nu, nu. Eliza, tu eşti o persoană cunoscută, s-ar putea ca ei să-ţi ia urma. De altfel, până astăzi, noi te-am apărat foarte mult, am dezminţit în presă toate zvonurile urâte despre tine, Mayrose a înfruntat prejudecăţile, e posibil să aibă de suferit, iar eu... da, eu chiar mă gândesc să plec din Bucureşti.
- Să mergem împreună, Nancy!
- Vezi tu, încă nu m-am decis, n-aş vrea să expun în nici un fel Fundaţia. Sfatul meu este ca oricum să nu rămâi acasă, dar maşina s-o laşi în garaj la Mayrose, asta ca nu cumva, în timp ce te caută pe tine şi nu te găsesc, minerii să dea peste maşină, s-o recunoască după număr şi s-o distrugă.
Faţa mea spunea totul, mi-au dat şi lacrimile. Nancy a continuat:
- Te înţeleg, Eliza, noi te înţelegem, dar nu putem pune în pericol Fundaţia, ea nu ne aparţine, nici clădirea asta, nici maşina... Doar programele, ştii prea bine, sunt ale noastre... Uite, acum îmi dau seama că tu, de fapt, ai putea să te deplasezi în altă localitate nu neapărat cu maşina noastră, ci cu trenul. Da, da, de exemplu, să mergi cu trenul la mama ta, parcă am cunoscut-o, nu e o idee bună?
- Mama mi-a spus (iar în gând am adăugat o înjurătură), că are încredere în tine care mă vei avea în grijă.
- Nu, Liz. Cred că pentru tine, în aceste zile... - cum să zic ca să nu vă jignesc pe voi, cei de aici? - în aceste zile... neobişnuite, nu?, cel mai bine ar fi ca tu să pleci în străinătate, ce zici?
- Bine, am făcut eu pe naiva, dar am nevoie de viză!
- Nu toate ţările cer viză pentru voi. Ai putea să pleci, bunăoară, la Istanbul, a wonderful city!
- De ce nu-mi propui să plec în Grecia, Nancy?
- Da, e bine şi-n Grecia, dar mă tem...
- Ştiu, am nevoie de viză. Dar dacă aş putea să obţin această viză pe loc de la Consulatul Greciei cu condiţia de a avea o recomandare din partea Mayrose, mi-ai iscăli-o?
- Of course, of course. Why not? Welcome!
Cu toţii mă împingeau în câte o direcţie, numai să nu rămân pe loc: fratele meu şi cu Nancy în Grecia, şi-n braţele lui Steriade, maică-mea în întâmpinarea minerilor. Rămânea Filcris. Mă tem că şi el mă împingea într-acolo unde mă trimitea şi maică-mea. În capul ăsta al meu care vâjâia şi stătea să decoleze, s-a aprins dintr-o dată o luminiţă: să-l sun pe Winston. Nu puteam s-o fac însă înainte de ora unsprezece, ţinând seama de diferenţa de fus orar dintre Bucureşti şi Edinburgh. Cunoşteam doar numărul de la biroul lui unde nu ajungea înainte de nouă, ora locală. Am aşteptat. La unsprezece fix a sunat Steriade.
- Stelian, nu vin cu tine orice s-ar întâmpla. Nu am nici o altă şansă clară, dar nu vin. Îţi mulţumesc totuşi.
- Eliza - a insistat el, nu fără o oarecare strângere de inimă - revin cu un telefon peste o oră.
- Nu mai reveni. Repet: îţi mulţumesc şi vreau să fiu sinceră cu tine - Marea Egee nu mi-ar fi displăcut, dar a petrece câteva zile în compania ta, presupunând că ar fi fost cea mai protocolară companie de pe planetă, ar fi însemnat să-mi redeştept toate amintirile de acum cincisprezece luni. Ele oricum au început să urce la suprafaţă şi să mă dea peste cap. Nu pot. Răspunde-mi însă la o întrebare: l-aţi arestat pe Filip Criste de la Radio Lyra? Dacă l-aţi arestat şi în caz că vrei să faci ceva pentru mine, daţi-i drumul! Aşa cum m-ai eliberat pe mine, poţi să-l laşi în pace şi pe el.
- Eliza, te rog să mă crezi că nu ştiu unde e băiatul ăsta! Aseară ştiam că nu e acasă.
- Şi de unde, mă rog, ştiai?
- Foarte simplu: te-am căutat mai întâi la el, vreau să spun am trecut să văd dacă nu cumva maşina ta e în faţa blocului lui, abia după aceea am venit la tine. Preferam să te întâlnesc pe stradă, nu să te deranjez acasă. Restul, când am fost la tine, se citea pe faţa ta. Am descifrat, am dedus că el nu ajunsese acasă. Crezi că e chiar atât de greu?
- Nu cred că e chiar atât de greu, dar sunt convinsă că ai utilizat alte mijloace. La revedere.
Nu pe Winston l-am sunat de îndată, ci pe Filip. Tot nu era de găsit acasă. Nici pe la Lyra nu trecuse. Am format atunci numărul din Scoţia. A răspuns chiar Winston Bluedale. I-am expus pe scurt nebunia de la Bucureşti şi discuţiile mele cu Nancy. Vorbeam hotărât, nu prea dens, nu prea rar, limba engleză parcă mă adoptase şi-mi aşeza în cerul gurii cuvintele ideale pentru formule concise şi grave. Mă asculta atent, confirma din când în când că înţelege. Mi-a pus o singură întrebare: dacă "les gueules noires" ajunseseră sau nu la Bucureşti la ora la care vorbeam noi. M-a surprins franţuzismul acesta pe care a trebuit să mi-l explice. Apoi, cu o serenitate peremptorie de gentleman pur-sânge, a dat două dispoziţii:
1. Eu să iau Peugeot-ul şi să plec în misiune oficială la orfelinatul de care se ocupă Mayrose la Razelm-port, iar acolo să evaluez starea copiilor, identificând zece copii adoptabili (a subliniat termenul adoptabil) de către familii din Anglia, Scoţia şi Statele Unite. Puteam să stau la faţa locului chiar şi două săptămâni;
2. Doamna Nancy Parker să se prezinte la telefon.
XIX.
Nici tu cort, nici tu pădure, nici tu şal de mătase. Dar nici tu Filip Criste. În schimb Razelm-port şi Casa de copii cu şcoală ajutătoare, numită pe scurt prin părţile locului: Aşezământul. Numită şi azil, şi sanatoriu, şi... la nebuni, la găgăuţi, la tâmpiţei. Te întâmpina cu o clădire mare, albă, cu un gard până la cer ascunzând un ansamblu de construcţii mai mici, apoi o livadă şi un pâlc de arbori neroditori cunoscut tot ca livadă. Erau internaţi aici copii cu retard mintal şi cu deviaţii psihice, de la vârsta de şapte ani până la cei mari, de şaptesprezece, optsprezece. După vreo opt clase, tot ajutătoare, dar de aşa-zise cursuri teoretice obligatorii, puţini rămâneau mai departe la şcoala de meserii a aşezământului. Unii erau trimişi în alte oraşe, pe la alte şcoli profesionale, iar alţii prin tot felul de stabilimente de sănătate. Cei mai teferi terminau şi acele şcoli. Comunismul îi învăţase cu repartizarea în munci simple, cu operaţiuni manuale, repetitive pe care erau în stare să le practice, acum însă, după '89, Dumnezeu cu mila! Şcolile nu-i mai tolerau după absolvire prin internatele lor, nici un atelier nu-i mai angaja. Începuseră deja să se întoarcă, băieţi şi fete de optsprezece-nouăsprezece ani, la Razelm-port, în virtutea amintirii primilor ani de şcoală de aici. Vagabondau prin port şi prin târgurile apropiate, se aciuau, cei cu noroc, pe lângă cherhanale - alţii doar pe lângă pescari -, dormeau la adăpostul falezelor, se înecau în golf...
Şi orfani, şi slabi de minte. Cei din ale căror dosare reieşea că fuseseră abandonaţi în spital, puteau să se mândrească. Pe alţii mamele îi părăsiseră pe câmp, în pădure, în ghenele de gunoi, în closet, pe calea ferată. Trăia la aşezământ şi Rebeca, greu de strâmtorat în vreo categorie. Faţa ei foarte palidă şi ochii imenşi, negri, insistenţi mă luaseră în primire încă de la sosire:
- Ai venit? Te aşteptam. Uite, asta e urechea mea, vrei?
Directoarea aşezământului să tot fi avut vreo patruzeci de ani. Constituţia ei robustă rezista încă lăudabil la kilogramele acumulate. Avea o privire blândă pe care o plimba pe deasupra tuturor, inclusiv a adulţilor, de parcă i-ar fi mângâiat tot timpul pe copiii interni şi mintea lor chircită. Aşa a procedat şi cu vreo două educatoare intrate ca din întâmplare în cabinetul ei şi punându-mi în vedere că, din cauza prezenţei mele acolo, minerii vor veni până la Razelm-port şi că ele nu sunt de acord cu o asemenea acţiune aşa cum sunt împotriva oricărui mod de tulburare a ordinii publice.
Am aflat de la directoare că Rebeca, la cei treisprezece ani ai ei, încă nu putea fi clasificată sub aspectul diagnosticului. Suferea de un soi de autism amestecat cu foarte ciudate deviaţii când de percepere, când de concepere a lumii din jur. Credea, de pildă, că toate cuvintele se aşează în urechea ei şi stau acolo până când ea le duce într-un colţ ca să le rumege şi să le înţeleagă. După care, aceleaşi cuvinte sau altele ies din capul ei pe gură. Uneori nu rosteşte decât vorbele pe care le-a auzit în ziua respectivă, pe toate le ţine minte.
Mi s-a pus la dispoziţie o cameră la etaj, de la fereastra căreia se zărea lacul. Tocmai îl contemplam când uşa s-a dat violent de perete şi a intrat, judecând după jegul profesional al salopetei, o femeie de serviciu. Şi-a trântit cu zgomot uneltele pe podea şi, fără să-mi adreseze un cuvânt, mi-a întors un dos lat şi a urlat spre hăul culoarului: "E aicişa!". Am tras găleata, din care apa sărise deja pe jos, cârpele şi mopul ei înăuntru, pe ea am împins-o uşor dincolo de prag, spunându-i că ar fi trebuit să-şi fi făcut treaba înainte, că mă voi descurca singură şi că să se prezinte după scule peste o jumătate de oră. Vizibil speriată, a bombănit ceva despre inventar şi doamna... "ministratoare".
Rebeca mai avea o ciudăţenie: picta. Nu se juca de-a pictura, ci picta în sensul real al cuvântului, cu culori adevărate şi pe pânză. Orfelinatul fusese nevoit să-i cumpere recuzita de trebuinţă după ce, în faţa vizitatorilor, mai cu seamă a celor străini, se lăudase cu isprăvile ei. Culori îi aduseseră şi nişte francezi întâmplaţi prin Razelm-port cu interes faţă de sistemele de irigaţii, dar având bagajele pline, ca altădată şi pe alte latitudini, de mărgele de sticlă pentru sălbatici, de jucării şi acadele "pour les enfants de Roumanie". La a doua vizită a lor, au înlocuit figurinele de cauciuc cu fel de fel de tuburi de culori şi de nuanţe. După plecarea francezilor, o inspectoare şcolară care însoţise grupul de vizitatori a jefuit-o pe Rebeca de toate darurile:
- O să se dea cu toate substanţele astea pe la ochi şi o să vă orbească aici, doamna directoare, e pericol mare!
- Da, da, făcea directoarea, pericol, accidente, doamne fereşte, străinii ăştia!
În replică, Rebeca a urlat continuu o zi şi o noapte, a refuzat mâncarea şi nici în ruptul capului nu a vrut să se ridice de jos. De urletele ei se pomenea cu spaimă şi acum, la mai bine de un an de la întâmplare. A doua zi, liderul grupului de francezi s-a întors, mărturisind şocat că toată noaptea nu a visat-o decât pe fetiţa aceea talentată la desen, chemându-l s-o salveze de la moarte. Ajunsă deja cu tuburile de culori la Constanţa, inspectoarea a fost nevoită să le înapoieze, pretinzând că le luase ca să le supună unor teste de laborator, ca nu cumva substanţele componente să fie expirate şi să fi devenit toxice. "Numai grija faţă de copil", scriau ziarele locale pro. "O hoaţă de jucării, o torţionară a puştimii", titrau cele anti.
Fetiţa picta mai ales capete de animale, predilecţie avea pentru peşti şi porci. Rar vedeai câte un cap de câine ori de vacă. Iar aceste capete erau singurul element figurativ de pe toată pânza sau de pe bucata de hârtie. Din restul de valuri şi nori de culori nu se înţelegea nimic. Picta uneori, după cum pretindea ea, şi "oameni lungi", adică oameni mari, adulţi. Pe toţi vizitatorii îi ruga s-o lase să-i deseneze şi, într-adevăr, se posta în faţa lor cu o bucată de carton ca suport şi o coală de hârtie: "Tu eşti omul... care om?". Bărbaţii rămâneau tâmpi, dădeau s-o scarpine în cap, să-i pună vreo întrebare speriată de doi lei, ca unui copil. Rebeca se smucea crispată. Portretul era deja schiţat, dar ea bătea din picior şi ţipa: "Care om eşti, care om?!". Am înţeles asta când mi-a arătat, complice, un chip lung: "Vasile, hi-hi, Vasile".
La douăzeci de minute de la năvala peste mine a curăţătoarei de camere de oaspeţi de la Casa de copii cu şcoală ajutătoare, am pornit pe urmele ei, am găsit-o la budă şi i-am predat uneltele pe care le pusesem singură la treabă. Sporovăia cu alta mai tânără şi cu un aer obraznic de coardă ocazională de marinari. Asta a fost cea care m-a avertizat:
- A zis părintele Grigori, că nu te primeşte în biserică!
- Dar de ce, mă rog, te-ar primi pe tine? Nici pe tine nu te primeşte!
- Da' ce dom'le, n-am dreptul să spun? Am zis şi eu ce mi-a spus părintele, ce, am dat cu paru'? Ia te uită!...
N-am întâlnit nici un chip de femeie printre picturile Rebecăi. Găseai doar ciudate imagini de bărbaţi (ea le zicea "figuri de oameni"), toate alungite de parcă ar fi vrut să împungă în sus. Îi picta de jos până sus, cu îmbrăcăminte cu tot: unii cu pantalonii foarte lungi şi cu un veston minuscul, alţii, cu pantofii lăbărţaţi, pantalonii scurtaţi pe măsura picioarelor reduse, dar cu haina descheiată, cu aripile azvârlite în lături. Capul ieşea întotdeauna ca un vârf de par, cu nasul ascuţit de pasăre de pradă şi cu ochii instalaţi de o parte şi de alta a ciocului, uneori invizibili, alteori, punctaţi evident după încheierea operaţiunii de repartizare a culorilor pe suport. Mi-a arătat şi o pisică... Nu cap de pisică după cum mă aşteptam, ci o mâţă fioroasă ridicată în două picioare, trasată extrem de realist şi uitându-se drept la mine.
- Ce-i cu pisica asta, de ce stă aşa?
- E motan! - şi mi-a indicat pe pânză detaliul anatomic cît un mugure, care producea distincţia esenţială. Nu ştiu cum îi zice, dar e motan. Cum îi zice?
Arăta spre bobocul gălbui al cotoiului şi spre propria ei ureche:
- Nu-mi spui, nu?
- Fascinum, am zis uitându-mă adânc în ochii ei, fascinum.
Directoarea aşezământului era româncă, detaliu nu fără rost într-un ţinut asezonat cu ruşi, tătari, ucraineni, turci, aromâni (unii cipani, iar alţii fârşeroţi), apoi puţini greci şi puţini armeni, aşa cum puţini erau, deşi nelipsiţi, ţiganii. Rătăciţi şi încă nedezmeticiţi printre toate aceste neamuri, răsăreau câte un neamţ ori câte o unguroaică din secuime, măritată în zonă de pe vremea când Partidul le trimitea vara pe femeile muncii din întreaga ţară să contribuie, ca bucătărese, ospătăriţe şi cameriste pe la cârciumi şi hoteluri, la înflorirea Litoralului. Profesoarele şi educatoarele şcolii erau de regulă românce sau lipovence, dar printre îngrijitoare, infirmiere, spălătorese auzeai vorbindu-se mai degrabă limba tătară, decât turca şi întâlneai ochii inconfundabili ai rasei, oblici şi foarte negri. Profesorul de sport însă, unul din puţinii bărbaţi ai personalului, domnul Adorian, era armean. Făcea de douăzeci de ani naveta de pe malul mării până aici, nu lucrase nici o zi în altă parte, inventase o mulţime de jocuri pe potriva îndemânării copiilor, îi dezvăţase pe mulţi de ticuri şi de mersul şleampăt, le corectase cît putuse ţinuta în public şi nu avea de gând să plece din aşezământ până la pensionare. Copiii îl iubeau mult, cei mai mici se căţărau toată ziua pe el. Rebeca îi făcuse vreo şase portrete, fiecare semănând cu altcineva sau cu altceva, numai cu Adorian nu.
Mica pictoriţă, atracţia de vitrină a aşezământului pentru copii debili şi suciţi la minte, îşi datora viaţa unui câine. Un câine mare, ciobănesc, care ar fi fost în stare să oprească trenul cu lătratul lui când a găsit un pachet de cârpe pe calea ferată. Turma unui cioban dădea să treacă peste şine, iar omul, ca să nu se întâmple vreo nenorocire cu târla lui, se lupta să-şi adune oile într-un pâlc compact cu care să poată traversa cît mai iute linia. Toţi câinii se învârteau în jurul turmei lătrând de zor, afară de unul care-şi găsise dintr-o dată de lucru printre traverse de unde nu voia să se întoarcă nici sub cele mai aprige sudalme. Păstorul se temea ca nu cumva behăitoarele lui să nu mai poată fi stăpânite şi s-o ia şi ele, buluc, spre şine. Abia când s-a auzit şuieratul locomotivei, dulăul a înşfăcat ceva de jos şi a dat fuga înapoi la stăpân. Rebeca arăta şi acum, cui voia să i-l vadă, mi l-a arătat şi mie, un semn pe umăr de unde "m-a muşcat câinele". Nu dădea alte explicaţii, chiar dacă o întrebai, nici când, nici unde, nici cum. "Un câine mare, adăuga ea, dacă insistai, cel mai mare!". O fi fost într-adevăr cel mai mare din toată turma aia hălăduind prin Dobrogea în urmă cu treisprezece ani. Din gura câinelui şi din grija ciobanului, fetiţa ajunsese la un spital unde i-au dat numele după cel al primei surori care o luase în braţe. Au urmat apoi leagănul de copii, un orfelinat, alt orfelinat şi, pe la şapte ani, când era limpede că Rebeca pricepe din lumea asta numai ce vrea ea şi că rosteşte numai vorbele care-i convin, a fost adusă la aşezământul de pe Razelm.
Aici nimerisem şi eu de echinocţiul de toamnă, zi caldă, neobişnuit de limpede. Limpezi erau şi imaginile de la televizorul instalat în sufrageria orfelinatului: formaţiuni de mineri cu răngi în mâini atacând linia de scutieri din faţa clădirii guvernului, bubuituri de lacrimogene trase dinăuntru, nori de gaze care-i obligau pe atacatori să se retragă o vreme şi un speaker cretin care relata ca la fotbal când faza se apropie de careul de şaisprezece: "Şarjează minerii, scutierii se repliază, încearcă să pătrundă minerii pe dreapta, atacă şi pe stânga...".
Alte secvenţe înfăţişau bande de huilari trecând ca prin brânză prin cordonul de jandarmi şi invadând vechea clădire a Parlamentului. Nu li se opunea nimeni, pretutindeni se mişcau ca într-o ţară pustie, fără să-i părăsească însă aerul de păzitori ai ordinii în lagărul pe care-l patrulau. Tocmai de aceea, când au auzit că li se strigă în faţă: "Ieşiţi afară!", au rămas năuciţi, ca pocniţi în creştet de o bâtă extraterestră. O mânuia însă Ioan Raţiu, iar cotarlele - asmuţite de dracu' ştie cine, din nou asupra Bucureştilor - simţeau, pesemne, drept în maţe că bătrânul parlamentar din faţa lor nu cunoaşte frica. Îl căliseră la Londra rigorile liberalismului britanic, bătălia de o viaţă cu comunismul mondial, luptele, probabil şi mai grele, cu defetismul şi delăsarea românilor, nepotul memorandistului de la 1892 fiind unul din puţinii care izbutise să dea coerenţă unei comunităţi a conaţionalilor săi din diaspora. "Ieşiţi afară!"
Şi au ieşit.
Au ieşit din clădirea Camerei Deputaţilor, să fiu bine înţeleasă, nu însă şi din viaţa mea. Seara, urmăream pe acelaşi ecran un fel de discuţie dintre una din vedetele sumbre ale televiziunii de stat, singura existentă de altfel, şi liderul minerilor. Vedeta îşi trata de sus interlocutorul, numărându-i neologismele şi lăudându-l pentru asta ca pentru o performanţă şcolară la care nu se aştepta. Când dădea să-i spună bravo!, la substantivul disoluţie, cineva m-a bătut pe umăr. Am întors capul. Am tresărit. M-am frecat la ochi. Mi-a zâmbit. M-am lovit cu palma peste frunte, nu-mi venea să cred, cum puteam să cred? Dar trebuia să cred: era Amalia!
XX.
- Pe pictoriţa aia mică şi nebună scot zece mii de dolari, poate cincisprezece, mă asigura, a doua seară, Amalia, în camera mea, la un cognac pentru mine şi un pahar mare de Coca-Cola pentru ea. Venise şi ea să evalueze copiii adoptabili, dar dintr-un cu totul alt unghi. Îi şi pusese deja să alerge, să ţopăie, să stea nemişcaţi cît mai mult timp ca să vadă care nu se poate abţine să nu se scarpine, care începe să dea din cap. Era convinsă că, afară de Rebeca, pe nici unul nu puteai să scoţi mai mult de trei mii de dolari. Şi când te gândeşti că eu mă chinuisem să le verific în primul rând limbajul şi imaginaţia: îi supusesem testului copacului, punându-i să-l deseneze. Rebecăi nu-i ieşiseră decât nişte linii, cu toate că mă asigurase că se are bine cu pomii.
- Bine, dar cine te-a trimis, am întrebat-o pe Amalia, în numele cui faci tu această evaluare? De când ţi-ai schimbat meseria?
Meseria nu şi-o prea schimbase, atâta doar că-i exploata acum virtuţile mai puţin stradale. O întreţinea un barosan, unul de prin vreun minister, deşi nu tocmai ministru, şef mare oricum, mai purisan, zicea ea şi care o iubea cu mult respect. Cumpărase pentru Amalia garsoniera în care ea locuise cu intermitenţă în ultimii doi ani. Iar de respectat, o respecta în felul în care o punea să-l ajute în misiune. De exemplu, o expedia la Razelm-port ca să controleze gradul de normalitate al unor copii orfani, pentru ca dumnealui, ministrul, dar nu tocmai, să-i poată scoate pe tarabă, pentru adopţie, sub nasul unor occidentali. Capitalism curat, mă gândeam, concurenţă pe faţă cu Mayrose.
- Dar tu ce cauţi aici? - se interesă şi Amalia.
- Cercetez, studiez modul în care au grijă de orfani, ce fel de mâncare le dau, ştii tu...
- Vezi, Lizi, să le dea mâncare gustoasă, ca să arate mai bine şi să putem scoate ceva pe ei, te rog eu, dacă mă iubeşti...
Ca să vezi, o întâlneam pe fata asta numai pe la mineriade, invadarea Bucureştilor ne expedia în acelaşi loc, aproape că ne arunca una în braţele celeilalte. Evoluasem între timp şi una, şi alta. Eu nu prea mult, ea în schimb, făcuse un salt social destul de straşnic. Nu-i vorbă, că putea oricând să-l facă şi în sens invers. De altfel, la fel şi eu.
- Uite-o cum calcă, cum se ţine, uită-te la ea! - mă îndemna în ziua următoare fosta mea camaradă de detenţie, actuala mea colegă de refugiu, sorbind-o din ochi prin curte pe Rebeca. Aia mică luneca de colo-colo ca-n transă, purtată de însuşi spiritul graţiei, plutea ca o lunatecă pe acoperişurile ţuguiate din Heidelberg ori ca Mica Sirenă mută a lui Leverkun pe lamele de cuţit ale ispăşirii sale. Avea treisprezece ani şi în orice clipă, mersul ei, tras din văzduhul lui în jos de vreun alt vârtej al minţii, ar fi putut să se năruie într-o legănare ameţită, de raţă domestică.
- Douăzeci de mii de dolari scot pe ea - fremăta Amalia lângă mine - douăzeci de mii! Trebuie să vorbesc cu Miţu, s-o fotografiez, să-i trimită poza în America, s-o vadă ăia. Avem pe cineva la... la... pizda mă-sii! Unde-i aparatul? Snobismul din mine m-a oprit o vreme de a îndrăzni s-o întreb pe Amalia cum socotea că poate să scoată mii şi zeci de mii de dolari pe acei copii. Îi vindea, desigur, îi înşira pe tejghea, dar ce fel de piaţă, care iarmaroc? Trebuia să fie pe undeva o subtilitate, o neînţelegere, un argou al noii noastre existenţe, ceva în sensul calificativului marfă din noul limbaj al tinerilor, în loc de excelent, minunat. Nu se putea să fie vorba de o târguială, de o vânzare ca de animale, ca de sclavi. Mă prefăceam că pricep ceva, ca să nu par înapoiată faţă de modă, mă fandoseam în fel şi chip pe lângă curva asta măruntă, brună, evident fierbinte, îmbrăcată numai în bej, gri şi alb. Simţind până la urmă că dă să plece şi ar putea să-mi scape, am abordat-o totuşi:
- Cum faci să-i... cum să zic, comercializezi pe copiii ăştia?
- Eee!
"Douăzeci de mii, douăzeci de mii de dolari scot pe ea...", îmi vâjâiau prin cap vorbele Amaliei şi-mi dădeam seama, sărman funcţionar internaţional de origine est-europeană şi mai ales română, că aceşti copii erau vânduţi la propriu: evaluaţi (adică preţăluiţi), intervievaţi (deci, ademeniţi cu dulciuri), monitorizaţi, fotografiaţi, puşi la îngrăşare, întinşi pe tarabă, suiţi pe cântar, subevaluaţi de către cumpărătorii străini, daţi mai pe nimic de români precum diamantele de şefii de trib africani, cu alte cuvinte, vânduţi, după care îmbăiaţi, pudraţi, îmbrăcaţi frumos, hrăniţi şi trecuţi peste ocean, ori numai peste vreun râu mai occidental, foarte probabil, spre o soartă pentru ei mai bună. Dar de toată afacerea asta trebuia să se ocupe cineva, un şef al copiilor aflaţi în îngrijirea statului, un comandor al educaţiei şi protecţiei. Şi într-adevăr, cineva se ocupa, iar acel cineva era unul care putea colabora perfect cu o curvă din parcările de TIR-uri, apoi din alte parcări. Iar ea, camarada mea de spaime şi intimităţi din subsolurile scurtelor detenţii din raţiuni de stat, concurenta mea din campaniile de ocrotire a copiilor nenorociţi din raţiunile aceluiaşi stat, oricât de neşcolită ar fi fost, era mai up to date decât mine în două îndrăzneli ale contemporaneităţii: lesbianismul şi comerţul cu fiinţe mici, întâmplător umane.
- Fascinum! - îmi aruncă din alergare Rebeca în curtea aşezământului. Fascinum! - şi strecură, în stilul golanilor, un deget mai mic printre altele mai grosuţe: fascinum!
Amalia a părăsit aşezământul după câteva zile, de îndată ce s-au potolit tensiunile în Bucureşti şi minerii au fost convinşi să plece, nu fără să fi determinat înainte căderea guvernului. Mă întrebam dacă Miţu al Amaliei nu s-o fi prăvălit şi el o dată cu întreaga echipă. Înţelesesem însă că nu era tocmai ministru, ci pe aproape, iar dacă mai ţineam seama şi de decalajul produs de imaginaţia fetei, s-ar putea să fi fost o rotiţă anonimă şi indispensabilă, un şobolan activ, dar bine camuflat, care de obicei rezistă în aparat. Eu am rămas o săptămână bună după plecarea ei ca să-mi fac evaluarea ca la carte, să pun ceva pe masa lui Winston Bluedale, acum, când puteam să-i raportez că apăruse şi concurenţa. Hotărâsem chiar să purced la redactarea raportului în seara unei zile în care am avut parte de o lungă, să-i zicem, conversaţie cu Rebeca. Ea mai mult tăcea, iar de pe buze îi ţâşnea pe neaşteptate câte un cuvânt:
- Plic, făcu mai întâi, cerându-mi din ochi să i-l arăt.
Apoi:
- Politică.
Ne învârteam prin curte, încercam să-i fiu pe plac ca să-mi relateze unde auzise acele cuvinte şi de ce le rostea tocmai pe acelea. S-a prins de urechea stângă:
- Muştiuc, a zis, de parcă ar fi scuipat cuvântul.
Iar când s-a tras zdravăn de urechea dreaptă, am auzit-o că ţipă:
- Berlin!
Mă chinuiam cu tot felul de trucuri să scot o explicaţie raţională de la ea. Ne plimbam prin curte, sărea în jurul meu într-un picior, iar se prindea de câte o ureche, iar eu aşteptam rostirea iminentă a unui cuvânt, dar părea scumpă la vorbă. S-a pornit să alerge în faţa mea şi să mă ademenească spre livadă. O bănuiam de vreo intenţie de joacă, vreun V-aţi ascuns! prin locuri numai de ea ştiute. S-a oprit însă înainte de a se pierde printre pomi şi mi-a arătat cu degetul dinspre urechea stângă spre gură, pe urmă dinspre cea dreaptă în aceeaşi direcţie:
- Pe-aici muştiuc, pe-aici Berlin.
- Şi pe-aici?
Îi arătam traseul dintre frunte şi guriţă.
- Pe-aici bilet, pe-aici mistreţ.
Îmi desenase cu degetul acelaşi traseu ca la muştiuc şi Berlin, dinspre urechea stângă, apoi dinspre cea dreaptă spre gură. Directoarea avea dreptate: pubera asta nu rostea uneori decât cuvintele pe care le memorase nu se ştie când, poate în ziua aceea, poate în zorii conştiinţei sale şi trăia cu senzaţia că vorbele îi traversează capul ca să poată ieşi din nou în vânt. Am întins şi eu mâna spre trunchiul unui măr din livadă, întrebând-o ce este.
- Divorţ, mi-a răspuns, fără să se întoarcă pentru a-mi urmări direcţia mâinii. După care, mai fericită ca oricând, s-a apucat să-mi deseneze tot felul de linii şi cercuri prin aer, întrebându-mă ce înseamnă.
- Raţă, i-am răspuns la întâmplare.
- Dulap, m-a corectat ea.
- Bicicletă, am mai dat eu cu banul.
- Mitică, m-a corectat dumneaei.
- Un înger, m-am hazardat eu a treia oară.
- Nu există!
- Bostan, am mai încercat să ghicesc sensul unui fel de rotocol cu ambele mâini.
- Să-l mănânci!
Nu se oprea din chicotitul declanşat de recursul meu la înger.
- Ce bine, că nu există! - mi-a mai zis, sărind într-un picior şi gândindu-se la acelaşi lucru ca şi mine. Şi când tu o să fii om, o să te desenez.
- Dar acum ce sunt eu?
- Nu există, bine că nu există, nu există, nu există!
La treisprezece ani, cu tot talentul ei năuc şi deconcertant, Rebeca era greu de adoptat. Decisesem ca în raport să-i fac o caracterizare cît mai exactă, cu menţiunea dificultăţilor de adaptare pe care le-ar fi întâlnit oriunde s-ar fi dus. Era nevoie de o familie de mare curaj ca să o preia cu toate ale ei, cu cuvintele limbii părinţilor adoptivi despre care nu se ştie pe unde i s-ar fi strecurat în cap. Amalia nu vedea nici o piedică în vârsta fetiţei.
- O mărit, îmi spusese, găsesc eu unul care să dea bani pentru aşa ceva, de la o poştă îi miros eu pe ăia. Ce, eu nu cu unul din ăla am început? Şi tot la treişpe!
Trebuia s-o pun la adăpost pe aia mică şi cît mai repede cu putinţă. Da, era cazul să mă mişc.
- Nu-ţi dăm voie să iei copii de-aicea, că nu vrem s-o păţim! - mi-o trânti, în preziua plecării mele, aceeaşi îngrijitoare care mă informase că Popa Grigori nu avea de gând să mă primească în biserică. Am făcut ochii mari la ea, ca s-o aud că adaugă:
- ...că, noi credem în Dumnezeu aici, aşa să ştiţi!
Nu mă îndoiam de credinţa lor, originală ca mai toate tradiţiile neamului: se înjurau de Dumnezei şi de Cristoşi cît era ziua de lungă, scuipau în sân şi-şi blestemau colegele închinându-se, cea mai obişnuită urare fiind: "Să-i sară, lua-o-ar dracu', ochii din cap!". Sesizasem o agitaţie în aşezământ, mai cu seamă a femeilor, în preziua despărţirii mele de dânsele, iar în dimineaţa întoarcerii la Bucureşti, ieşind din cameră, am dat de un şomoiog straniu pe prag. L-am împins cu piciorul şi am zărit numai smocuri de păr din care se iţeau nişte oase de pui. Nu m-am mişcat din loc, ci am strigat după femeia cu curăţenia:
- Ia porcăria aia de-aici!
- Nu m-ating, doamnă, nu-i pentru mine!
- Dar pentru cine e?
- Nu ştiu, doamnă, io nu m-ating! Vreţi să orbesc?
I-am mai tras un şut ghemotocului de mizerii expediindu-l departe pe coridor şi am luat-o la dreapta, pe un alt culoar, deci fără să trec peste acele resturi vrăjite. Mă prinsesem în jocul lor. Am aflat că l-au chemat pe profesorul Adorian, că doar el era bărbat, ca să arunce afară gunoiul ăla plin de farmece. Bine că înţelegeam abia acum de ce găseam zilnic în odaia mea, mai cu seamă după plecarea Amaliei, boabe de fasole de toate culorile şi boabe de porumb. Cu siguranţă că le descântase şi răscântase vreo babă de-a locului ca să mi se usuce vreo mână, să-mi sară vreun ochi din cap, iar dacă nu, măcar o roată de la maşină în plină viteză.
Nici după ce mi-am luat rămas bun de la directoare şi am urcat în maşină gata să ambreiez, nu am înţeles. Când am ridicat însă ochii de pe maneta de viteze, am văzut Peugeot-ul înconjurat de aproape toate femeile aşezământului. Urlau ceva, nu desluşeam cuvintele, urlau toate deodată. Instinctul m-a ajutat să blochez din interior portierele şi ferestrele. Guri căscate, mutre turtite de zbieret şi de indignare, pumni ridicaţi în aer, nici unul încă trântit în caroserie. Distingeam parcă printre toate văicărelile şi ameninţările, cuvântul sfânt. "Sfânt, sfânt - urlau muierile astea, ca encomiaştii sfinţeniei din Apocalipsă - sfânt, sigur că da. D-aia ne ţine, d-aia ne dă, d-aia suntem noi cinstite!"
Am recurs la singurul truc care-mi stătea la îndemână. Filcris - pe unde-o fi fost, măgarul dracului - îi montase maşinii, mai mult în joacă, un girofar. Am acţionat violent sirena. S-a făcut într-adevăr luminiş în jur, cercul muierilor s-a mai frânt, destul ca Adorian să se poată apropia de mine. Îmi făcea semne că-mi deschide poarta ca să pot trece. Coborând puţin geamul, i-am strigat profesorului că nu mă mişc de acolo până nu vine poliţia şi am apăsat din nou, şi mai pătrunzător, pe sirenă. Nu poliţia şi-a făcut apariţia, ci directoarea. Pe ea a înconjurat-o îndată cârdul de muieri, dând din mâini şi jeluindu-se ca nişte ferăstraie isterice. Tot profesorul de sport a izbutit să facă puţină ordine, mai domolind şi hărmălaia. Nu puteam s-o zbughesc în stradă fiindcă poarta rămânea încuiată. Când glasul şefei aşezământului s-a putut distinge în sfârşit, am întredeschis în dreapta şi le-am ameninţat pe rebele că, dacă nu se îndepărtează de directoarea lor la o anumită distanţă, dau drumul din nou la sirenă ca să se audă la poliţie. Ba, în câteva rânduri, când răzvrătitele au ridicat tonul, am pus şi eu maşina să urle.
Am plecat până la urmă, luându-l şi pe Adorian până la Constanţa. Înainte de a porni, Rebeca a reuşit să se strecoare până în stânga mea de unde îmi făcea tot felul de semne. Avea probabil un cuvânt nou de spus, fiindcă arăta mereu la urechea ei dreaptă, apoi la buze. Îmi era teamă totuşi să cobor fereastra. Ea însă, văzând că nu-i chip să mă scoată din cutie, a sărutat parbrizul. Abia atunci am deschis, nu fără două lacrimi, şi i-am întins obrazul stâng. Mi-a făcut semn că ei îi era de ajuns şi s-a îndepărtat dând din mâini ca din aripi.
Pe drum, profesorul m-a lămurit de unde răzmeriţa: lucra la aşezământ o spălătoreasă bătrână, o tătăroaică, Pakizé. De mulţi ani le tot spunea ea tuturor că Dumnezeu îi ţine pe oameni şi le dă şi noroc datorită celor patruzeci de sfinţi săraci cu duhul răspândiţi pretutindeni în lume. Ei bine, taină mare... Nu se ştia, dar se bănuia că unul din aceşti sfinţi se găsea printre copiii aşezământului! Numai mulţumită lui erau toţi lucrătorii de aici sănătoşi, chiar dacă nu prea înstăriţi. Povestea asta musulmană o ascultaseră cu toţii înainte de '90, dar nici unul nu dădea semne că o crede până la capăt: Cum, să atârne viaţa mea de debilii ăştia mintali? Dar acum, după Revoluţie, când inflaţia începuse să crească, salariile să se topească, când dăduseră cu toţii de greu, prinseseră a se uita în gura lui Pakizé, bătrâna amărâtă de la spălătorie care la viaţa ei frecase şi closetele, fără să se fi ruşinat de vreo muncă, crezând liniştită în Allah şi cerându-se uneori vinerea ca să-şi poată pregăti cum se cuvine bărbatul, ca el să ajungă la moscheea din Babadag. Prin sfântul sărac cu duhul, copil intern al aşezământului, înţelegea fiecare ce voia. Poate că numai Pakizé se gândea că e cu adevărat fiinţă aleasă de Allah acel copil. Celelalte muieri însă, se gândeau la el ca la un bolovan de aur, ca la un butoi plin cu bani ascunşi în pământ şi de pe urma căruia - în ciuda scârbei de inflaţii pe care nu o vedeai, dar te tot scărpinai din pricina ei ca la râie - se vor pricopsi cu toţii.