Editura LiterNet

Radu Sergiu Ruba - Demonul confesiunii

Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare



FILIP


15.


Nu credeam că voi relua vreodată acest jurnal. Chiar ridiculizasem o vreme naivitatea de a fi acceptat ideea Elizei. Paginile caietului îmi întindeau cursa irosirii pretenţioase a timpului. Preocupat de a nu pierde nimic din cele petrecute în juru-mi şi în relaţia cu ea, îmi storceam mintea ca totul să fie transcris nu numai exact, dar şi elegant, cu exigenţe stilistice, cu metodă. Devenisem fără să vreau victima unei arte poetice. Mă străduisem, pe cît îmi stătuse în putinţă, să nu mă pierd în evenimente colaterale ce nu aveau legătură cu mine şi cu Eliza, să le expun, chiar dacă păreau mai îndepărtate, numai spre a ajunge prin ele la noi. Dar cum hotărâsem să şterg din viaţa mea privirile albastre ale domnişoarei Mura, fireşte că şi caietul cu episoadele ce ne abătuseră unul spre altul trebuia să dispară.

Nu apucase. L-am regăsit în bibliotecă, între Roşu şi negru şi nuvelele lui Vasile Voiculescu, pesemne tocmai din pricina prezenţei în aceste cărţi a servitoarei Élisa din Verrières şi a iepei Liza din clopotniţă. Pe tânăra creionată de Stendhal mi-o aminteam vag, în schimb, iapa popii Bolindache o aveam sub ochi, la capătul genelor, aşa albă şi căţărată în clopotniţă, deasupra capului ei blajin cu funiile clopotelor pe care, de foame şi de singurătate, le apucă cu botul, făcând să răsune mănăstirea şi somându-i pe fraţii monahi, dacă nu să se pocăiască, măcar să se trezească din beţie înainte de înfricoşata Judecată. Trebuie că verificasem spusele Elizei din faimosul ei discurs onomastico-literar din toamnă şi aşezasem cărţile cu pricina una lângă alta, căci altfel, potrivit criteriilor mele de organizare a bibliotecii, Voiculescu îşi avea locul în cu totul altă parte decât Stendhal. Oricum, alăturarea aceasta pe firul omonimiei personajelor era preferabilă ordinii din biblioteca unui prieten a cărui mamă grijulie îi rânduise volumele în funcţie de culori. O derutaseră cumplit culorile incerte: "Nu ştiu ce să mă fac cu griurile astea, mamă, unele mai închise, altele mai deschise, de ce le-or fi vopsind chiar aşa?". Apoi, volumul al doilea din Trilogia culturii, restaurat cu pânză de nuanţă mai închisă în comparaţie cu celelalte două între care stătea, îl luă binişor şi-l plasă lângă Stuful din Delta Dunării, pe motiv că amândouă erau la fel de înalte şi la fel de roşcovane. "Bine, mamă - obiectă amicul - ai alăturat acum volumele alea, dar vezi, pe unul scrie I, iar pe celălalt III! Nu face nimic, dragă, dincolo scrie I pe ăla cu stuful, iar lângă el lipsea numărul II, acuma l-am pus la loc."

Prin urmare, am scos şi eu caietul dintre cărţile cu Lize şi Elize, apucându-mă, după cum se vede, să notez din nou în el. Despre ce? Despre aceea că pe la mijlocul lui iunie, pe neaşteptate, Eliza, căci luna asta părea s-o inspire în acest sens, m-a căutat la telefon. Mă aşteptam ca, după primele cuvinte convenţionale, dar care îmi aprinseră pe loc toate cicatricile, să-mi propună să ne întâlnim fiindcă are să-mi dezvăluie lucruri deosebit de însemnate. Dar nu.

- Mi-a trebuit mult până să mă hotărăsc să te sun, îmi spuse, mult de tot. Putem vorbi?

- De ce nu?

Pe loc nu am sesizat, dar cele trei cuvinte monosilabice, eliberate de mine într-o doară, au reprezentat pentru inteligenţa ei un semnal, o lumină verde.

Nu rată momentul:

- Deci, putem vorbi.

Nu am mai avut timp să confirm. A continuat cu teoria că, orice am face noi doi, oricât de hotărâţi am fi să ne despărţim, oricât de tare ne-am teme unul de altul, oriîncotro ne-am împrăştia, până la urmă destinul aruncă zarurile în aşa fel încât să ne regăsim din nou şi să rămânem împreună. Conştientizase acest adevăr, mai mult dinspre sensurile negative, înţelegând că nu se putea altminteri, nu că trebuia să fie astfel. Peste o lună de zile, de exemplu, desemnată de ONOR, trebuia să-l însoţească în Spania, într-o colonie de vacanţă de două săptămâni, tocmai pe Andrei Cuc, prietenul meu despre care îi vorbisem atâta. E adevărat că ea citea deja de aproape un an pentru orbi, pe unii îi întâlnea sporadic, dar se temea de ei, nu ştia cum să-i abordeze, cum să procedeze cu ei, mai cu seamă că de Andrei trebuia să aibă grijă atâta timp. La şefii de la ONOR nu avea sens să meargă ca să ia relaţii şi, în definitiv, ce ar fi putut să-i spună? Eu, în schimb, îl cunoşteam bine pe tânărul profesor orb, bifaserăm câteva experienţe comune, puteam s-o pregătesc în multe privinţe.

Era un pretext bun, poate sincer, poate prilejul îndelung aşteptat de ea ca şi de mine, pentru a relua legătura. Nu am rezistat, am cedat uşor, îmi doream să cedez, să nu-mi pese de orgolii, s-o pot îmbrăţişa din nou pe Eliza, să pot exulta la lumina surâsului ei şi în bătaia ochilor săi turcoaz. Am încercat să fiu ironic:

- Ai spus oriîncotro ne-am împrăştia... mai corect cred că ar fi fost să spui, referindu-te numai la tine: oriîncotro aş dispărea!

Încercasem s-o uit, îmi fusese cu neputinţă. Mă chinuisem s-o înlocuiesc, dar gustul surogatului nu mă părăsise nici o clipă. Nu cred că fusese zi în tot acest interval în care să nu mă gândesc la ea măcar câteva minute. Amintirea ei venea peste mine cu o violentă şi o misterioasă dogoare fizică. Mai cunoscusem femei frumoase, însă imaginea Elizei, poate din cauza mătăsii pielii ei, nu mi-o puteam reprezenta decât dublată de contactul epidermic. O simţeam lipită de mine ori de câte ori îmi reînvia sub pleoape, îi atingeam cu buzele umărul, cu obrazul stâng abdomenul. Am adăugat:

- Nu ştiu ce mă face să te cred, şi asta mă miră teribil, dar te cred.

Nu mi-a răspuns. Se lăsase acea tăcere telefonică în timpul căreia zadarnic încerci să te concentrezi asupra zumzetului de fond al reţelei. Speri de fapt ca primul cuvânt să-l rostească celălalt.

- Continuă tu, m-a rugat.

- Isteţ tip, Cuc ăsta. Şi foarte norocos! - am spus, gândindu-mă la relatarea lui despre felul cum procedează cu femeile, cum îşi întinde plasa, cum îşi întreţine misterul, cum pregăteşte ambuscade psihologice.

- Desigur, tu îl cunoşti bine, dar îmi va fi greu, foarte greu să-l car peste tot. Pentru că am o misiune cu el, mi-a fost dat în grijă tocmai mie fiindcă vorbesc spaniola. Nu ştiu, nu-mi place să mă atingă orbii. I-am condus pe mai mulţi acolo, la organizaţia lor, lăsându-i să mă ia de braţ. O dată, de două ori merge, dar cu băiatul ăsta va trebui să stau în Spania două săptămâni. Va fi mai complicat, în fine, sper ca atmosfera, marea să atenueze orice reticenţă. Efectiv, am senzaţia că mă atinge o broască atunci când un orb mă ia de braţ. Cum să-ţi explic? Sunt un fel de morţi. Chiar şi când le citesc, devreme ce mă adresez cuiva care nu e lângă mine, e ca şi cum i-aş vorbi lumii celeilalte. Stau în casă şi citesc de una singură, glasul mi se aude, noroc că există personajele care mai reduc din senzaţia de lectură fantomatică. Şi totuşi, parcă aş ajuta pe cineva să respire dincolo, într-o lume paralelă, parcă m-aş ocupa de reanimarea personajelor, vocea mea fiind fluidul energiei lor vitale. Nu, Filip, nu mă cunoşti încă suficient. Poate că de fapt ne cunoaştem foarte puţin, de aceea e bine să rămânem de acum înainte împreună, să nu ne mai despărţim.


16.


Cuvinte neobişnuite din partea ei toate aceste convingeri că suntem hărăziţi unul altuia, că s-a terminat cu despărţirile, cu plecările intempestive, ale ei desigur, cu spaima de întâmplări din trecut. Poate că şi acum, la mijlocul lui iunie, mă abordase fiindcă se năpustiseră din nou asupra ei amintirile pătimirilor de la mineriadă. Cuc şi Spania erau un pretext cum nu se poate mai nimerit.

Dar ce mai!... Ne-am reîntâlnit, am tremurat fiecare de timiditate, însă ne-am regăsit, am reînceput să ne iubim cu energia unor naufragiaţi convinşi că s-au pierdut unul de altul, dar care au ajuns până la urmă la ţărm pe plute diferite.

La rândul său, jurnalul merge bine, iată că se lipeşte de realitate cu o suprafaţă din ce în ce mai mare, în dorinţa lui de a înregistra totul ori aproape totul, fiindcă, cel puţin deocamdată, nu am putere să las să se deşire şi să se prefire din mine, odată cu cerneala, toate intimităţile mele cu Eliza. Nu am în schimb nici un fel de inhibiţii în a mărturisi că, înainte de toate, am determinat-o să vâre la loc în poşetă cei 200 de dolari lăsaţi în iarnă în camera noastră de hotel de la Sinaia. Bineînţeles că i-a făcut praf cu mine cu cea dintâi ocazie.

Acum, din fuga condeiului, mă gândesc inevitabil la pezevenghiul de Cuc pe care l-am întâlnit de mai multe ori în intervalul dintre ianuarie şi iunie, nu atât de dragul lui, ci mai degrabă ca efect al acelei extraordinare amintiri, a nopţii ratate din octombrie, când cu sosirea surprinzătoare a Elizei la radio, a nopţii lipsei mele totale de inspiraţie pe care încercam acum să o recuperez într-un fel. Pe Ruxandra Moruzi am căutat-o cu mici pretexte la care m-am gândit nopţi întregi. Îmi răspundea mereu robotul ei telefonic. Parcă juca şi acolo teatru: " "Momentan, vă rog, nu vă pot sta la dispoziţie. Sunteţi invitat să, hm, să reveniţi cît de curând." Alintul acela ademenitor din mijlocul invitaţiei de a reveni telefonic o rezuma într-o singură silabă. I-am lăsat vreo cinci mesaje înregistrate cu indicaţii unde să dea de mine. Dar ţi-ai găsit! În sfârşit, a şasea oară mi-a răspuns. Şocul a fost de partea mea, era ca şi cum m-aş fi ciocnit de ea pe stradă şi urma să-mi cer scuze. M-am blocat.

- Alo, a gângurit ea a doua oară.

- Ştiţi, am început eu...

- Da, domnule Filip, vă ascult. Sunt dezolată că nu am putut să vă răspund până acum, sunt foarte ocupată. Sunt dezolată!

Îl calchia pe je suis desolée. Frecventa va să zică Parisul. Am bălmăjit ceva despre o nouă invitaţie la un talkshow. Cum nu mă aşteptasem să-mi răspundă, nu aveam nici o temă la îndemână. Am mai slobozit vreo doi de ăăă, înainte de a bâlbâi ceva de genul:

- Ştiţi, tot cu marginalizarea femeii, vreau să spun...

- Ei, domnule Criste, dar nu mai e de actualitate, acum m-ar interesa tema protecţiei Deltei Dunării.

- Desigur, am sărit pe dată, când doriţi!

- Câte erau şi cum se numeau gurile Dunării în antichitate?

- Aflăm noi, m-am şi repezit eu la colaborare.

- După ce vă documentaţi, mă căutaţi la sediul organizaţiei. Vorbiţi la serviciul de protocol, în fiecare zi, de luni până joi, între 10 şi 14. La revedere.

Încasasem măciuca direct în cap, dăduse tare şi la intelect. Auzi acolo: câte erau şi cum se numeau gurile Dunării în antichitate? Un adevărat Sfinx Moruzi feminista, cu ghicitori declamate la drumul mare. Bine că nu-i devora pe neştiutori.

Uşa ei se trântise. Simţeam însă nevoia unei compensaţii, trebuia să umplu într-un fel noaptea aceea goală, ratată. Aşa am ajuns să o caut pe cea care, la sfârşitul emisiunii cu bordelurile, declarându-se profesionistă a amorului, intrase în direct şi-şi oferise serviciile gratuite şi în toată regula oropsiţilor sorţii.

- Cine e? a unduit în telefon o voce languroasă, cine?

- O, domnişoară, sunt.... şi am turnat toate explicaţiile spre identificare.

- Bine, puneţi-mă în legătură cu băieţii că-i rezolv.

Mi-am dres vocea şi i-am propus să ne întâlnim, să ne cunoaştem ca să ştiu ce să aranjez şi...

- Eşti tipu' de la radio, da? Uite care-i treaba: cu tine nu. V-am rugat pe voi acolo să faceţi un aranjament, un bine la oameni. Cu voi nu pot. Căutaţi-mi oamenii şi spuneţi-le să nu le fie frică, atâta vreau de la voi şi uite, acuma de la tine, să le zici la amărâţii ăia să nu se teamă de mine, e clar? Sănătate!

Mi-am amintit brusc de orbul de Cuc.

- Nu, nu, domnişoară, nu m-ai înţeles. Am pe cineva într-o situaţie specială şi voiam să ştiu cum să te pun în legătură cu omul, el nu vede, mă rog...

- Zi-mi numele lui şi spune-i să mă sune. Uite că şi notez, cum îl cheamă?

- Bine, dar...

- Dacă nu ştie să umble cu telefonul, îl caut eu, dă-mi numărul, adresa. Şi să nu se bage nimeni, mame, mătuşi, chestii d-astea. Să pot trata direct, asta să-i spui. Şi nu uita, mai spune-i că e gratis şi să nu se sperie, îl rezolv. Acuma, dac-ai înţeles închide, că timpu' ăsta mă costă!

Pe Andrei l-am găsit acasă la el, în halat, într-o dezordine pe care aş fi numit-o poetică, dacă n-aş fi ştiut cum stau lucrurile. Dezordine relativă, dar nu mizerie. M-am abţinut, de la el învăţasem asta, să-l întreb cine-i face curăţenie, cum se descurcă el cu una, cu alta. Se descurcă şi gata. M-a întâmpinat cu nişte căşti pe urechi smulse din aparat când a venit să-mi deschidă uşa. Dintr-un dormitor, egală şi măsurată, curgea o voce cunoscută. M-a invitat în sufragerie, iar el s-a îndreptat spre acel dormitor ca să închidă casetofonul. Nu am putut să nu mă iau după el. "Apoi vine un preceptor al micului Savaot - recita vocea. El însuşi aduce o cupă plină cu gânduri şi înţelepciune, iar cumpătarea se află în ea şi o dăruieşte sufletului. Iar el o toarnă în trupul care nu poate nici să doarmă, nici să uite din pricina cupei cumpătării care i-a fost dăruită. Însă îi va biciui inima cu încăpăţânare pentru a cerceta misterele luminii până când în cele din urmă, le va descoperi cu ajutorul hotărârii Fecioarei Luminii. Şi astfel va moşteni însăşi lumina pe vecie."

- Ce-i asta? l-am întrebat uluit pe Cuc, întinzând degetul spre casetofonul vorbitor de parcă el ar fi putut să mă vadă.

- Cvintetul din Avignon, Lawrence Durrel, ceva demenţial, o carte mediteraneană, tropicală, mortală.

- Bine, dar cum... adică cine...?

- Citeşte o voluntară, o profesoară. E formidabilă tipa, intră în text, îl palpează perfect pe senzualul ăsta de Durrel. Are şi o voce sculativă, merge de minune.

- Ce să meargă, omule?

- Ce-i cu tine, de ce ţipi? Lectura, bineînţeles, cartea asta pe casete. Se rotesc casetele, atmosferă, imagini, să vezi cum descrie croazierele pe Nil! E tare autorul, e nebun!

Mi-a permis să derulez caseta înainte şi înapoi, să mai ascult. Era Eliza. Glăsuia: "L-ai confundat pe biblicul Iisus cu Iisus de după Înviere în context gnostic. Pentru noi el este pur şi simplu un cifru. Nu are nici o legătură cu cel pe care îl numiţi Mântuitorul nostru. După cum, destul de corect spuneţi, doar ce-i rosteşti numele şi sângele începe să curgă."

Nu mă puteam dezlipi de aparat. Era Eliza. Vocea ei, gata să coboare întotdeauna mătăsoasă spre alto şi despre care orbul spusese că era sculativă, torcea înainte: "Iisus al nostru apare mult mai târziu şi nici el nu a putut să-l detroneze pe personajul pe care l-aţi văzut noaptea trecută şi care a avut o mie de nume printre care Satana şi Lucifer."

Ia te uită ce rostea Eliza mea!

- Ce e asta, l-am întrebat pe Cuc, nu e un roman aici. Ce-i cu Fecioara, cu Lumina, cu Iisus, cu Lucifer?

Eram în bucătărie când am pus această întrebare. Andrei s-a apropiat zâmbind de mine, a dat să mă mângâie pe cap ca pe un copil naiv, dar a reuşit să-mi vâre degetele în ochi, s-a scuzat scurt şi tot m-a bătut cu palma pe chepengul capului, zicându-mi:

- Poveşti grele. Gnosticism, erezii, Egiptul, misterele, chestii.

- Da, da, m-am prefăcut eu că pricep, gândindu-mă însă la mecanismele care în capul lui deciseseră că vocea Elizei e sculativă. M-a rugat să opresc casetofonul. În dormitor am mai tras puţin cu urechea: "Dintre toate religiile lumii, şi sunt câtă frunză, câtă iarbă, nu era nici una care să se asemene cu acest grup de sisteme gnostice din care tot ce s-a păstrat până în ziua de astăzi în diverse limbi nu reprezintă decât nişte fragmente răzleţe, atât de bine îşi îndepliniseră misiunea de extirpare religiile organizate ale aşa-numitului bine desăvârşit. Aderenţii lor nu se puteau hotărî să înfrunte adevărul fundamental şi amar al gnosticilor, înspăimântătoarea înţelegere a faptului că lumea Dumnezeului bun dispăruse şi că el fusese înlocuit de un uzurpator, un zeu al răului" - scria Lawrence Durrel, rostea Eliza Mura.

- Şi te excită vocea care citeşte? l-am întrebat pe orbul iubitor de literatură.

- Când e cazul, da. Cu fata asta e inevitabil.

- Dar atunci cum poţi să fii atent la text? Mai reţii ceva? Văd că ai reţinut istoria aia ciudată cu gnosticii.

Dădea semne de enervare. A ridicat puţin tonul, punându-mă la punct. Că el e totuşi un intelectual şi în acelaşi timp un om normal. E mai sensibil la voce, lucru firesc, dar că excitaţia, asupra căreia insistam eu atâta ca un obsedat, se produce când auzi pentru prima oară un glas mai deosebit precum acesta al uneia Eliza Mura, o voluntară, cum îmi mai spusese, dar nu înseamnă că ea toarnă în ureche un afrodisiac continuu. Iar după ce te obişnuieşti, şi asta se întâmplă curând, eşti atent de bună seamă la text.

Mi-l imaginam pe Andrei tolănit lângă casetofon, ascultând vocea Elizei, şi masturbându-se. Nu l-am cruţat:

- Crezi că unii se şi masturbează la o voce ca asta povestind despre Lucifer şi despre binele desăvârşit?

- Posibil, se încruntă el, deşi e clar că mult mai mulţi fac laba când se uită la cururi goale decât când citesc Durrel sau când ascultă la radio piese de Shakespeare. Filmele voastre porno sunt alea care produc haite de labagii. Noi, pe casete, asemenea literatură nu tragem.

- Dar termenul ăsta, sculativă, circulă printre voi, nevăzătorii, nu?

Întrebarea îmi scăpase pur şi simplu din arc, iar acum mă temeam de reacţia lui.

- De ce nu? Dar văd că eşti cam obsedat. Hai să bem ceva, poate îţi trece, am un vin bun.

- Ba să nu schimbăm vorba, i-am spus după primul pahar, am o tipă pentru tine. Ştiu că eşti cu Carla, că merge treaba. Fata arată foarte bine, dar a mai apărut o şansă.

A ciulit urechile. Fruntea i s-a limpezit de ridurile încordării. Adulmeca. I-am expus chestiunea, oferta profesionistei. Văzându-l că nu reacţionează favorabil după cum mă aşteptasem, am dat să reiau explicaţiile.

- Nu ştiu dacă eu sunt clientul potrivit. Să-ţi intre bine în cap: eu nu sunt nici nenorocit, nici neajutorat cum vă imaginaţi voi!

Am sărit ca ars. Trebuia să dreg busuiocul. Începuse să se plimbe între frigider şi chiuvetă, îngândurat, consternat, pesemne revoltat de incapacitatea altora de a-l pricepe. L-am asigurat că nici vorbă de vreo intenţie de a mea sau de a altora care îl cunoşteau de a-l subestima câtă vreme, la Revoluţie, ne-o suflase pe cea mai arătoasă dintre fetele echipei de temerari. Nu a zâmbit. Se plimba înainte. Propunerea mea doar era ca, pentru a nu rata oferta profesionistei, să o abordeze el, iar eu am să mă ţin cumva de o parte la întâlnirea lor ca să văd dacă fata e sau nu competitivă. De asta îşi va da seama desigur şi el pe alt plan, iar dacă e convenabilă, de ce să nu-i accepte caritatea. Decât să profite altul... Oricum, eu i-am expus cazul, iar el va judeca singur. S-a oprit din plimbare. Altădată m-aş fi temut să nu-l jignesc, dar acum, după ce apucasem să-mi închipui că şi-o imaginează pe Eliza din casetofon întinsă în pat alături de el, nu mă temeam să-l provoc.

- Bine, mi-a zis, cum crezi tu că aş putea să accept eu ca aia să se culce cu mine tratându-mă de neajutorat. Să presupunem că accept. Ce am să reprezint eu pentru ea? Ştiu ce ai să spui: e o prostituată, e o nenorocită şi ea, o anonimă. Să zicem că eu trag câteva focuri bune în ea, după care mă trezesc compătimit de o ignorantă pe motiv că nu văd şi că ea nu pricepe literele în relief pe care le folosesc eu. Şi apoi, tu când îmi faci legătura cu ea, nu poţi să-i spui că sunt profesor, că, mă rog, colaborez şi la ziare... Unde o mai fi atunci mila ei erotică? Află maestre Filip că eu nu am acceptat niciodată ca o femeie să se culce cu mine de milă. Crezi că am s-o fac acum? Şi mai află încă ceva: nu am plătit niciodată pentru sex, am fost în stare să mă descurc singur. Sunt mult mai independent decât îţi imaginezi dumneata, maestre Filip Criste!

Lucrurile se întorseseră cu roţile-n sus. Orgoliul lui venea din direcţia obscură a experienţei sale unice, a trăirilor lui întortocheate care simţeau mereu nevoia să demonstreze că el este egalul celorlalţi. Se părea că încă nu-şi rezolvase pe deplin ambiţia asta. Am insistat din nou asupra convingerii mele că el e un bărbat ca toţi ceilalţi, poate chiar şi mai mult, ceea ce se şi dovedise şi, după o hărmălaie de fraze cu care încercam ba să-l flatez, ba să-l consolez, mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun:

- Bine, Andrei, dar ai avut vreodată o profesionistă a amorului? Eu am avut norocul ăsta şi crede-mă că merită toate sacrificiile, toate compromisurile.

A admis că nu încăpuse pe mâna unor meseriaşe, dar că şi între femeile pe care le avusese el, unele se comportaseră ca nişte profesioniste în toată regula. I-am dat dreptate, l-am lăsat să-şi povestească un caz şi am mai făcut un pas:

- E în asta o aventură, de aceea m-am gândit la tine. Ar fi păcat să se rateze şansa aventurii. Apoi, îţi dai seama că o prostituată căreia îi vin asemenea idei caritative nu poate fi o proastă. Îi studiezi şi tu motivaţia, e un caz interesant.

Îl stârnisem, îl abătusem parţial din convingerile lui. De fapt, nu cred că avea convingeri reale, ci aştepta pretexte pentru a-şi cizela imaginea. Avea nevoie ca eu să cred că e animat de o motivaţie de ordin intelectual ori viril, ceva de genul aventurii sau al studiului de caz. Sub nici o formă să nu fie implicată mila faţă de el, asta îl înnebunea.

- Mai bine să mă lovească, îmi spuse golind un pahar de vin roşu, decât să se milostivească, ai înţeles? Poţi să înţelegi?

L-am convins până la urmă să o sune pe fată. Ţineam atât de mult la aranjamentul acesta după ce auzisem vocea Elizei pe casete! Mă gândeam că astfel îi voi mai abate gândul în altă parte şi că nu va mai avea erecţii intemperante la pasajele despre gnosticism. Am sunat-o, deci, cu acordul lui pe caritabilă şi i-am transmis numărul lui Andrei. Convenisem ca parolă: Radio Lyra.

N-au trecut zece minute şi telefonul a ţipat pur şi simplu. Am sărit amândoi în picioare. Discutaserăm între timp aparent indiferenţi, dar încordaţi despre altceva, gândindu-ne însă numai la acest mult dorit apel. Ea era. Mi-am dat seama de asta după reacţia lui Cuc: se împurpurase şi începuse prin a-şi drege vocea şi a repeta un neobişnuit la el "vă ascult, da, vă ascult". Au urmat apoi, corespunzând crispărilor de pe faţa lui, formule precum: "să zicem", "am putea discuta", "nu neapărat", iar în final, un împăciuitor: "oricum e bine să ne cunoaştem". De fapt, a încheiat prin: "...colţ cu Mihai Bravu, la ora 3˚ ˚".

I se citea pe figură o satisfacţie intrigată:

- Mititica a început cu prostii, dar a încheiat excelent. Mă luase cu ajutorul de care am eu nevoie, că e bine să cunosc şi eu viaţa, să mă mai şi distrez, să nu stau toată ziua în întuneric. Va să zică, ea era lumina. Şi că ea e dispusă să facă pentru mine tot ce poate, tot ce ştie ea mai bine - asta mi-a plăcut -, dar că vrea să mă vadă înainte de asta undeva, în oraş, singur. Am convenit pentru mâine, Vatra Luminoasă colţ cu Mihai Bravu, la ora trei după-amiaza, în plină zi.

- Seara are alt program, fii sigur, dar să nu intri în panică pentru asta.

- Mi-a mai spus un lucru foarte ciudat: că până mâine se va gândi la un nume pe care să-l poarte numai în relaţiile cu mine, dacă mă va accepta, iar eu când am s-o sun, să folosesc acel nume. Să nu încerc să aflu cum o cheamă prin intermediul adresei apartamentului cu telefonul, pentru că postul e pe alt nume. Ca şi apartamentul de altfel. I-am spus că port ochelari de soare şi m-a rugat să ţin ceva în mâna stângă, neapărat în stânga. Cred că cel mai bine ar fi să ţin o carte. Mă gândesc că m-ar aranja să iau volumul...

- Ţine o floare, mă, Cucule, l-am îndemnat bătându-l pe umăr, o floare şi dăruieşte-i-o!


17.


Spionam de vizavi de staţia de troleibuz în care aştepta Andrei a doua zi. Mă prefăceam că aştept şi eu o maşină. Scrutam intersecţia, studiam înfăţişările femeilor, îmi cercetam din când în când amicul, dar nu sesizasem încă nimic la zece minute după ora trei. Perspectiva trotuarului din faţă mi-a fost mascată de oprirea unui autobuz. Cobora multă lume, iar în şuvoi câteva căciuliţe cochete sub care am căutat să ghicesc vreun indiciu. Era sfârşit de februarie, aşa că o fată îmbrăcată subţire, dar înzorzonată cu câteva mărţişoare şi cu o mutră cam aiurită mi s-a părut a da niscai semne de caritate erotică. Mă înşelasem. A traversat în cu totul altă direcţie. Autobuzul plecase, puteam să-l contemplu acum pe Andrei cum preschimbă buchetul de garoafe în evantai. Temperatura aerului nu ar fi indicat una ca asta. Era limpede însă că începea să-şi piardă răbdarea, să se gândească, asemenea mie, la o farsă. În acel moment am zărit-o. Am zărit-o şi am recunoscut-o. Nu în sensul că aş fi ştiut-o de undeva, dar mi-am dat seama că numai ea putea să fie autoarea năstruşnicei propuneri de milostivire sexuală. Stătea în uşa unui magazin şi urmărea florile lui Cuc. Se uita la ele cu o condescendenţă infinită, parcă ar fi spus: De ce s-o fi chinuit cu florile astea? Era minionă, brunetă, cu o figură melancolică de orientală. De la distanţă, i-am bănuit, apoi de aproape mi s-au confirmat trăsăturile ei fine. Mi s-a părut nespus de frumoasă, mai ales când a făcut, ezitând, primul pas din uşa magazinului pe trotuar, în direcţia viitorului ei client care nu o vedea. S-a rotit de două ori în jurul lui. Îl studia. S-a învârtit şi a treia oară, strângând cercul. Andrei a simţit ceva, căci s-a întors spre mişcarea din preajma lui. Atunci şi-a strecurat ea braţul sub cel al lui Andrei, cel cu care ţinea florile. Asta da femeie! mi-am zis. Câtă discreţie, cît firesc! Traversau strada în direcţia mea. Am putut s-o examinez de aproape: oase subţiri, încheieturi fine, o faţă puţin pierdută, puţin obosită, dar destinsă într-un zâmbet. Îi vorbea lui Cuc cu însufleţire. Şi faţa lui se chinuia să se decrispeze. Fata asta ştia multe, văzuse lumea. La urcarea pe trotuar, nu şi-a oprit partenerul explicându-i în cinci fraze că trebuie să urce, ci l-a strâns scurt de braţ. Aşa îmi spusese Andrei că se procedează cel mai eficient cu orbii când îi conduci pe stradă. Am luat-o din loc, în gând cu o înjurătură spumoasă şi cu urări de succes adresate orbului. Avusese noroc cu mine. Făceam şi eu parte astfel din opera de caritate. De la mine însă nu ştiam dacă milostenia va fi primită acolo sus, fiindcă acest Cuc nu era în fapt un nenorocit, iar apoi intenţiile mele fuseseră altele. Deocamdată rândunica îşi luase zborul. Mă găseam însă pe urmele ei.

Pe urmele ei nu însemna deloc că puteam să şi pun mâna pe ea. O văzusem, o măsurasem, îmi plăcuse, mă uimise, îmi scăpase. Greu îl mai găseam la telefon şi pe Andrei. Curios, mutriţa şugubeaţă a fetei nu-mi ieşea din minte. Voiam să am puterea să o sun, s-o întreb dacă e mulţumită de legătura pe care i-o facilitasem, dacă visele ei caritatabile se împliniseră. Mă temeam ca nu cumva să fiu ridicol, mă temeam în general. Fără un nou pretext, mă crispam la gândul că îmi va spune cît de încântată e de ajutorul pe care i-l dădusem şi că sufletul ei, iată, plin de alte păcate, prin binele pe care îl face acum, e mai aproape de iertare. Însă dacă există o dreptate în univers, iată că făcusem şi eu o faptă bună, deşi iniţial nu mă gândisem decât la mofturile mele.

Pe fundalul acestor gânduri, aiurit de tot ce se petrecea în jur, cătrănit de pierderea Elizei, plin de involuntară ranchiună la adresa lui Cuc, am dat până la urmă şi de el.

- Cum o cheamă?

- Habar n-am, ai cuvântul meu de onoare, şi mă tem că n-am să aflu niciodată.

- Nu se poate, am sărit eu, cum îi spui totuşi, cum o strigi?

- În primele zile, aveam câteva apelative, nici acum n-am renunţat la ele: dragă, Pisi, Muţu, Miţi, Piţu, Piţi, mă rog, cum se obişnuieşte. Mi-a spus de la bun început că nu-mi va dezvălui numele, fiindcă oricum mă va lăsa să mă descurc singur la un moment dat. Crede că sufăr tare de singurătate, îmi pare rău că sunt nevoit să o mint. Nu se hotăra asupra unui pseudonim, când, cam pe la a treia întâlnire, dar după vreo lună de la prima, îmi scapă spre ea numele prietenei mele: Carla, îi zic fără să vreau şi îngheţ. N-a înţeles prea bine, dar i-a plăcut grozav. "Cum ai zis, cum ai zis?". Mă speriasem crunt. Nu, că, să vezi, că n-am vrut, o dădeam din colţ în colţ. "Nu-i aşa că mi-ai zis Charlie?" Aşa a înţeles, aşa a rămas. Îi plăcea grozav, se tot alinta cu numele ăsta: Charlie, Charlie, Charlişor.

Îl transcriu ca pe numele lui Chaplin, nu am altă soluţie. Ataşat la ideile ei năstruşnice, i se şi potriveşte. Mai ales că aflu de la Cuc că se întâlnesc de fiecare dată în altă parte. Îşi fixează întâlnire în câte o staţie de autobuz, ea îl preia de la faţa locului, îl învârte pe tot felul de străduţe, îl urcă în tramvaie, îl coboară, înconjoară câte un cvartal de clădiri cu el, de multe ori susţine Andrei a simţit că îl plimbă în cerc, iar la urmă, ajung în garsoniera ei. De ce? Uite aşa, ca să nu-şi dea el seama unde locuieşte filantropia. A încercat el să fie atent la drum, dar nu s-a putut concentra defel. În timpul plimbării, ea vorbeşte întruna, îi abate atenţia. Culmea e că odată, după o asemenea promenadă ameţitoare, au coborât din liftul care o lua când în sus, când în jos. Nu porniseră direct spre etajul doi al garsonierei ei. Au ieşit din ascensor, iar ea l-a oprit:

- Văd că aici locuieşti, scrie şi pe uşă, bănuiam, scoate cheia!

Amicul era teribil de excitat de întreaga aventură. Pesemne că ea îl filase ca să afle unde locuieşte, o luase odată pe urmele lui. Nu simţise nimic. Poate că după întâlnirile lor din garsoniera ei, conducându-l la autobuz, nu rămăsese în staţie, ci urcase în aceeaşi maşină cu el, coborâse o dată cu el, însoţindu-l clandestin, mai ştii, până în faţa uşii apartamentului. Poate că luase liftul o dată cu el. Nu o simţise alături, deoarece, cufundat în gânduri, se concentra tocmai asupra întâlnirii lor din acea zi, a jocurilor ei amoroase din temperatura cărora memoria se smulgea greu. În fine, mi-a spus într-o clipă de sinceritate, trăia o aventură reală, cu senzaţii, cu suspense, cu imprevizibil. Fiindcă se temea. Se temea nu de Carla. Ea era o fire aşezată, nesuspicioasă, preocupată de absolvirea facultăţii şi de înscrierea la masterat, ocupată până peste cap. Ţinea la el şi chiar îi mulţumea pentru înţelegere, fiindcă nu o solicita prea des. Cuc se temea însă de ceea ce numea el "avioanele lui Charlişor" care îl toca la cap din când în când să-i plaseze un amărât dintre "nevăzuţii ăia ai tăi, unul care să aibă mai multă bucurie de la mine decât ai tu. Pentru tine nu e cine ştie ce, tu eşti destul de lumit, un golan, Cuculeţule!" Andrei ştia că aia mică ar fi în stare să se ţină de cuvânt şi să-l părăsească dacă nu-i procura un nenorocit căruia să-i facă un bine mult mai mare decât îi făcuse lui.

Dar îi era peste putinţă, îmi mărturisea el, s-o arunce pe Charlie a lui în braţele vreunui nevăzut cum spunea ea, nevăzător cum ar fi vrut să zică, ale vreunui solitar complexat, speriat, cu ticuri, cu fixisme, cu efuzionisme de suflet dospit în ghetou. Unul care, ca să fie nenorocit de-a binelea cum îşi dorea ea, trebuia să fie prost îmbrăcat, nescos în lume, obişnuit să dea din cap sau să aibă cine ştie ce alte metehne, unul care, după şocul impactului euforizant cu stilul carităţii lui Charlie, putea să ajungă şi la sinucidere ori la nebunie.

- Lasă-i dracului de nevăzători! o îndemnase odată orbul Andrei Cuc.

- Auzi, vezi că te las aici în mijlocul străzii, măgarule!

Şi-l lăsase. Atâta mi ţi-l învârtise până atunci prin oraş, că el habar nu avea unde se afla. Se pornise să rătăcească ba spre dreapta, ba spre stânga, întrebând trecători ce nu se opreau din drum, nedumerindu-i pe mulţi care nu pricepeau ce-i cu el. Până la urmă, tot iubita lui derutantă îl luase din nou de braţ, fiindcă, zicea ea, i se făcuse milă. Altădată, asta l-ar fi determinat pe Cuc să explodeze, acum însă îşi ţinuse gura.

- Şi ce te-a convins să n-o strângi de gât, după cum pretinzi că ai fi făcut în altă împrejurare?

A lăsat să treacă aproape o jumătate de minut până să-mi răspundă.

- Am să-ţi răspund printr-un citat. Cânta Guy Béart ceva cam în genul ăsta: "J'aime une fille aux yeux mauves/ qui dans son alcove,/ a su tout oser". Nu întâlneşti toată ziua aşa ceva.

Norocosul, mi-am zis cu greu-controlată invidie, ăsta are baftă cu ochii lui de sticlă cu tot!


Prima pagină   Pagina anterioară   Pagina următoare

Editura LiterNet, 2003