THEODORA,
ÎMPĂRĂTEASA
BIZANTULUI
de Michel de Grece


Imperiul la sfârsitul domniei lui lustinian 
Capitolul 1
Multă vreme am rămas hotărâtă să păstrez tăcerea asupra trecutului meu. Si nici măcar inventiile, minciunile care s-au spus despre mine nu m-au împins să-mi schimb părerea. Unii, este adevărat, au făcut din existenta mea un roman rocambolesc si uneori sordid. Adevărul este mai logic, mai neasteptat si, totodată, mai neobisnuit. Din atâtea aventuri, triumfuri, lovituri spectaculoase, trebuie să înveti ceva, însă-i las fiecăruia grija de a descoperi lectia care i se potriveste.
As putea cosmetiza adevărul, fie si numai lăsându-i pe cronicarii mei să mă înfătiseze ca pe o sfântă. Că le place sau nu defăimătorilor mei, eu sunt hotărâtă să spun totul. Nu mă tem de judecata nimănui. Cât despre cea a lui Dumnezeu, fiindcă am crezut întotdeauna în El, am si acum credintă în mila Lui. Prin această povestire, această mărturisire, las posteritătii opera mea cea mai de pret, izbânda mea cea mai scumpă: viata mea.
Familia noastră este originară din insula Cipru, ai cărei fii au faima de a fi vicleni si nestatornici, desi ei sunt doar abili. Tatăl meu, Acacius, era paznic de ursi la hipodrom. Mama mea era si ea din popor. Nu am un arbore genealogic, dar când îi văd pe aristocratii trufasi, pretentiosi, dispretuitori, trândavi si inutili, prefer să nu apartin clasei lor. Sunt o fiică din popor si sunt mândră de asta.
M-am născut la sfârsitul secolului al V-lea după Domnul nostru. stiu prea bine că am fost acuzată deseori că îmi ascund adevărata vârstă. De fapt, nimeni nu-si mai amintea precis anul în care am venit pe lume. La nastere, am primit numele Theodora, adică „darul lui Dumnezeu", semnificatie pe care mama a uitat-o prea repede.
Mi-a fost întotdeauna greu să-mi amintesc întâmplările neplăcute din viata mea si le urăsc atât de mult pe cele din copilărie, încât le-am ascuns în coltul cel mai îndepărtat al memoriei. Totusi, întrucât am promis să fiu cinstită cu mine însămi, sunt nevoită să deschid trapa aceasta închisă ermetic vreme de atâtia ani.
Aveam vreo patru sau cinci ani. Eram atât de săraci, încât mama mă trimitea să cersesc câteva resturi de la măcelar, la una sau două străzi de noi. Acestuia, un armean, i se făcea milă de mine. îmi ghicea rusinea si dorea să o evite, îmi întindea un pachet de oase de care mai atârnau câteva bucătele de carne si îmi zicea: „tine, ia asta pentru câinele mamei tale." De parcă mama era genul de persoană care să tină un câine, de parcă în cartierul nostru ar fi existat cineva suficient de bogat încât să hrănească animale de casă.
Locuiam la periferia Constantinopolului, într-o mahala lipită de zidurile înăltate pe vremuri de împăratul Teodosiu. în jurul portii numite a Izvorului, se întindea un labirint de strădute sumbre si sordide, unde, într-o vesnică semiobscuritate, colcăia o lume aparte. Ferestrele noastre dădeau spre un pasaj strâmt, presărat cu gunoaie si mizerii, căci Constantinopolul, capitala lumii, Orasul de Aur, era murdar. Casa noastră se sprijinea într-o rână de alte case vechi din lemn care, împreună, ajungeau să formeze un fel de îngrămădeală de constructii a cărei fatadă dinspre strada
10

principală era ocupată de o tavernă. Bineînteles, nu existau nici canalizare, nici apă curentă în cartierul acesta, populat de numerosi oameni fără ocupatie.
Nu atât mizeria mă dezgusta, cât promiscuitatea. Nu aveam decât două camere, una folosită ca bucătărie, iar cealaltă ca dormitor, unde ne înghesuiam tata, mama, sora mea, Comito, si eu. Alte trei familii locuiau în casa aceasta atât de zgorrtotoasă, atât de indiscretă, încât din pricina peretilor subtiri stiam totul despre secretele, iubirile si digestia lor.
Decât să rămân acasă, ca sora mea, mă repezeam în stradă, fie că mi se dădea voie, fie că nu. Probabil că asta nu s-a schimbat mult de-atunci. Turmele de oi si capre defilau pe-acolo. Mirosul lor, amestecat cu cel de urină si de ceapă, la fel de puternic, îi dezgusta pe nou-veniti, dar noi eram obisnuiti. Jupânesele strigau unele la altele la ferestre, în vreme ce copiii se tăvăleau, în functie de casă, în praf sau în noroi. Mie îmi plăcea mai mult ploaia, căci primele averse ale anului transformau panta abruptă într-un adevărat torent, în care mă bălăceam fericită.
Eram o fetită urâtă, slabă, cu părul lung si negru. Slăbiciunea si paloarea mea îmi dădeau un aspect bolnăvicios, dar în realitate eram mult mai rezistentă decât s-ar fi crezut, îmi băteam joc de pustoaicele de vârsta mea, fandosite, sperioase si afectate, si îmi plăcea mult mai mult tovărăsia băietilor. Nu mă puteam abtine să nu-i provoc. Ne băteam, si eu îi învingeam deseori, în esentă, eram sălbatică, necomunicativă, nu aveam nici un prieten si probabil că nici nu încercam să-mi fac vreunul. Mă întorceam din aceste înfruntări copilăresti si feroce îngrozitor de murdară, ametită, plină de vânătăi si cu zdrentele de pe mine mai desirate ca de obicei.
11

Nu mă întelegeam cu mama, fiindcă ea o prefera pe sora mea mai mare, Comito. Aveam firi mult prea asemănătoare. Exista însă ceva în mine ce ea nu întelegea, care îi scăpa si care poate o nelinistea. Nu se încredea în mine. Avea dreptate să mă certe pentru starea lamentabilă în care mă întorceam acasă. Scena care urma se repeta atât de des, încât părea să fi intrat în repertoriul de zi cu zi. în loc să mă potolească, mustrările mamei mâ făceau să-mi ies din fire. îmi îndreptam toată făptura minusculă, mă protăpeam cu mâinile în solduri si, cu ochii scosi din orbite de furie, îi răspundeam prompt, aruncându-i injurii pe care nici o fată nu s-ar cuveni să le spună mamei sale. Mă pocnea. Ieseam din oras, fugeam multă vreme pe câmpuri si maidane părăsite, până la zidul foarte înalt si crenelat al unei vaste proprietăti.
înclinarea solului îmi permitea, într-un anumit loc, să zăresc grădina fermecătoare a unui palat vechi. Mă lipeam de un crenel si priveam, desfătându-mi ochii cu aceste peluze stropite cu grijă, gardurile vii tunse frumos, florile minunat întretinute, fântânile care murmurau permanent. Locul acesta era pentru mine un fel de paradis de neatins. Urmăream cu lăcomie cum se zbenguiau copiii casei, ale căror vesminte si jucării dovedeau o bogătie de neînchipuit pentru mine. Ajunsesem să-i cunosc pe toti după prenume. Mica Eudoxia era cam de aceeasi vârstă cu mine. într-o zi, m-a zărit. Prima ei reactie a fost de spaimă. si-a strâns păpusa la piept si s-a dat un pas înapoi. Totusi, ceva din mine a linistit-o, căci s-a apropiat de zid si mi-a întins jucăria. Fratele ei mai mare, care văzuse ce s-a întâmplat, a venit în fugă din spatele ei, a prins-o de guler si a tras-o brusc, dojenind-o pentru imprudenta ei. Păpusa a căzut si s-a spart. Eudoxia a izbucnit în plâns. Fratele ei mi-a poruncit să
12

plec si să nu mă mai întorc niciodată, altfel voi fi biciuită. Nu m-am miscat din loc. A amenintat că îi cheamă pe sclavi să pună mâna pe mine, dar hohotele de plâns ale surioarei lui |-au înduplecat si l-au făcut să se ducă la ea, s-o linistească. După atâtia ani, n-am uitat nici un amănunt din scena aceasta, care pentru mine a căpătat o importantă simbolică, în seara aceea, am întârziat la cină. Sora mea mai mare, Comito, trimisă să mă caute, m-a găsit în cele din urmă, la indicatiile trecătorilor. Nu plecasem de lângă crenel. Contemplam încă grădina părăsită si invadată de umbre. Când m-a dojenit, i-am zis foarte serioasă: „într-o zi, toate acestea vor fi ale mele, si chiar mai mult." Mi-a râs în nas.
De atunci, când mama se arăta prea dură cu mine, mă duceam la tatăl meu, la hipodrom. Adopta un ton grav ca să-mi reproseze că n-am rămas acasă, dar prezenta mea îi făcea o plăcere enormă.
îmi plăcea să străbat hipodromul fără spectatori. Atunci mi se părea si mai impresionant, iar marmura strălucitoare de pe jos aproape mă orbea. Călcam pe nisipul imaculat de pe pistă, ridicând privirea către obeliscuri si alte monumente provenite din cele mai vechi timpuri. Mergeam în sus si-n jos pe promenada acoperită, admirând poporul de statui care o împodobeau, si de fiecare dată mă învârteam în jurul vestitei cvadrige din bronz, capodoperă a artei grecesti. Dar cel mai mult îmi plăcea, când nu mă vedea nimeni, să mă strecor în kathisma, marea lojă imperială, mă asezam pe tronul dublu din marmură si imitam atitudinea hieratică pe care o afisa împăratul când asista la spectacole. si erau destule spectacole: curse de care, vânători, lupte între bărbati, între fiare sălbatice, acrobatii, clovni...
13

De când există Constantinopolul, hipodromul a fost dintotdeauna singurul, adevăratul loc de divertisment si de eliberare. Este centrul nervos al imperiului, tribuna multimii, barometrul popularitătii. Acolo si numai acolo poporul se exprimă fără nici o retinere. Acolo împăratii sunt aclamati sau huliti, adusi la putere sau detronati. Dacă vrei să stii ce este Constantinopolul, trebuie să te duci la hipodrom, mai degrabă decât în bazaruri. Ce miscare, ce febră, ce pasiune în zilele de spectacol! Un conducător de car câstigă, mii de spectatori sunt în pragul delirului. Un altul ajunge în frunte, jumătate de oras e în doliu. Oamenii cei mai calmi, cei mai rezervati încep deodată să urle, să aclame sau să înjure. Se strigă unii pe altii, se insultă, se iau la pumni, se strâng de gât. Se ceartă ca si cum soarta imperiului ar fi în joc. si chiar este uneori, căci, sub culoarea sportului este vorba, de fapt, de politică. Poporul nostru nu se poate abtine să nu facă politică, si la curse chiar. si ce sunt, asadar, vestitele clanuri, Albastrii si Verzii, pe care si le dispută amatorii de curse? Echipe sportive ? Nici pe departe, sunt factiuni, partide politice, cu milioane de aderenti sau simpatizanti. Albastrii, culoarea mării, spiritul de aventură, marinarii; Verzii, culoarea pământurilor fertile primăvara, tăranii, conservatorii. Albastrii, Verzii, în întreg imperiul, au organizarea lor, ierarhia lor, membrii lor. Nu este exagerat să spun că aceste două echipe îsi împart imperiul care oscilează perpetuu între unii si ceilalti, după preferintele fiecărui împărat. Să-l păzească Dumnezeu pe suveran de unirea Verzilor cu Albastrii, căci nimic nu le-ar mai sta în cale! O singură dată au reusit s-o facă, si atunci imperiul a fost la un pas de distrugere.
Nimic nu mă amuza, nu mă atâta mai mult decât culisele hipodromului în zilele curselor de care. Mă duceam să asist la alegerea cailor, la tragerea la sorti si la instalarea
14

carelor. Multimea care se plimba prin galeriile subterane lungi si late mă fascina. Paznicii, usierii, controlorii si antrenorii vorbeau cu personalul din subordine, acei oameni mărunti de toate neamurile si meseriile care îi slujeau gratuit, din pasiune pentru curse, pe Albastri sau pe Verzi, între timp, artistii îsi repetau numerele pe care aveau să le prezinte în pauze, iar costumierii, maseurii, angajatii băilor îsi ofereau serviciile. Curtezanele, astrologii si negustorii de amulete se îmbogăteau. Aristocratia, Curtea, guvernul se plimbau în mijlocul poporului si se amestecau cu acesta fără nazuri. Pasiunea curselor desfiinta clasele si treceam pe lângă personaje minunat coafate, pline de bijuterii si parfumate. Erau îmbrătisati până la sufocare cei doi eroi ai zilei: vizitiii-vedetă ai Albastrilor si ai Verzilor. Erau idolii orasului si, în acest hipodrom care era palatul lor, erau mai venerati decât însusi împăratul. Fiarele simteau agitatie în jurul lor si îsi manifestau nervozitatea prin răgete, îngrijitorii lor, cu tatăl meu în frunte, le părăsiseră ca să scoată de la paznicii grajdurilor ultimele ponturi despre curse.
Eu profitam de neatentia tuturor ca să mă strecor în cusca ursilor, ceea ce-mi era strict interzis. Nu-mi era frică de ei. Experienta avea să mă învete mai târziu că brutele umane seamănă cu fiarele si că, pentru a le tine la respect, este suficient să nu arăti nici un pic de teamă. Ursii mă cunosteau, mă lăsau să mă apropii de ei, să-i mângâi, să le vorbesc la ureche si să-i linistesc. O ursoaică îsi pierduse puiul si avea obiceiul să mă strângă în labele ei puternice. Pericolul din afara custilor era mult mai mare decât cel de dinăuntru. Adevăratul pericol nu erau ursii, ci bărbatii. Erau duri, ei nu făceau nici o concesie. Constituiau o amenintare pentru toate femeile, chiar si pentru o fetită ca mine.
După atâta timp petrecut în preajma ursilor, tatăl meu
15

ajunsese să le semene: mergea si mormăia ca ei. Nu avea nici educatie, nici finete si probabil nici spirit, dar avea o inirnă de aur, mă adora si-mi ierta orice. Când sora mea, Comito, avea opt ani si eu sase, tata a murit în urma unei boli scurte si neasteptate.
îmi amintesc mai ales înmormântarea lui, cu bocitoarele profesioniste care se întreceau în vaiete, vecinele care arborau expresia potrivită circumstantelor, curiosii care căscau gura. Desi o dată cu disparitia sotului ei mama si-a pierdut unica si firava sursă de venituri, probabil că se simtea usurată, căci avea pretentii nemărturisite, iar tatăl rneu, grosolan si prost crescut, o făcea să se simtă stânjenită. Cât despre Comito, plângea pur si simplu pentru că era impresionată. Eu eram singura care îl regreta.
încă de când tata trăia, aveam putini bani, dar după moartea sa n-am mai avut deloc. Supravietuiam din mici împrumuturi si chiar din cersetorie. Situatia noastră, din critică, a devenit disperată. Desi o uram pe mama, trebuie să recunosc că s-a sacrificat pentru a ne asigura supravietuirea, căci a început să primească bărbati, si asta nu din plăcere, în timpul acestor vizite, ne trimitea afară, ocazii nesperate pentru mine să profit de mai multă libertate.
într-o seară, mama s-a întors acasă la brat cu unul dintre clientii ei cei mai asidui si ne-a anuntat că de-acum aveam un nou tată. Reusise să dea lovitura. Se numea Nicetas, i se promisese postul de sef al paznicilor de ursi, pe care îl ocupase tatăl meu, si consimtise să se însoare cu ea. Pentru ea, asta însemna odihna binemeritată si un viitor asigurat. Imediat după aceea, maestrul de dans de la hipodrom, de care depindea numirea tatălui nostru vitreg, a ales un alt candidat, care stiuse să-l corupă. Pentru mama,
16

a fost o catastrofă. Fiind căsătorită, nu-si mai putea vinde nurii, iar sotul ei nu-i mai putea asigura pâinea.
Nu si-a pierdut însă capul, dovadă a fortei sale de caracter. Dacă stau să mă gândesc, nu era o femeie oarecare si poate că n-am cunoscut-o niciodată cu adevărat. A asteptat următoarea cursă de care si, în ziua cu pricina, ne-a pus coroane de flori pe cap si ne-a poruncit să o urmăm la hipodrom, îl cunostea ca pe propriul buzunar si se tutuia cu responsabilii de acolo. A obtinut de la seful jocurilor o favoare exceptională. Chiar înainte de startul primei curse, până se asezau carele la locurile lor, Comito si cu mine am apărut pe pista goală. Mama a fost nevoită să ne îmbrâncească, atât eram de emotionate. Ne-a ciupit până la sânge, ca să ne facă să înaintăm si să ne oblige să plângem. Ceruse de la noi lacrimi arzătoare, abundente. Eu refuzasem, ea mă amenintase, dacă nu scoteam cele mai sfâsietoare hohote de plâns, cu cele mai crunte pedepse. Eu si Comito, tinându-ne de mână, tremurând, împiedicân-du-ne, ciătinându-ne de rusine si timiditate, am traversat toată pista în fata a treizeci de mii de spectatori. Nu am detestat-o niciodată pe mama ca în momentul acela si doar acest sentiment mă sustinea si-mi dădea fortă s-o târăsc după mine pe Comito, mai mult moartă decât vie.
Am o amintire îngrozitoare de spatiu gol, soare orbitor, zumzete, mormăieli si ameteală. Ajunse la piciorul lojii imperiale, am întins bratele într-un gest de implorare si ne-am rugat ca tatăl nostru vitreg, Nicetas, să fie numit sef al paznicilor ursilor. Bineînteles, nu ne auzea nimeni si cineva a coborât din loja imperială să ne întrebe ce vrem.
Spectatorii ne observaseră, în cele din urmă, si începeau să dea atentie incidentului. Fără nici o îndoială, multimea avea să se lase înduiosată de aceste două fetite
17

cu ghirlande pe cap, singure în mijlocul pistei complet goale, tremurând înspăimântate. Verzii îndeosebi aveau să ne sprijine, să ne sustină cererea, să-i impună împăratului să ne îndeplinească rugămintile. Tatăl meu îi servise toată viata, iar tatăl meu vitreg, Nicetas, făcea si el parte din tabăra lor. Desigur, spiritul de echipă avea să-si joace rolul. S-a întâmplat exact pe dos. Verzii au început să-si bată joc de noi, să ne insulte, să ne strige glume obscene. Unii au început chiar să arunce în noi cu fructe; m-a pocnit o portocală în umăr, lovitură care aproape m-a doborât si mi-a lăsat o vânătaie care nu s-a vindecat câteva săptămâni. Atunci, Albastrii ne-au luat apărarea. Ne-au aclamat si au cerut împăratului să ne acorde satisfactie. Un crainic imperial a înaintat în fata kathismei si a anuntat că Nicetas era numit sef peste paznicii ursilor. Fără a mai astepta altceva, eu si Comito am luat-o la fugă spre culise, căutând adăpost, în culmea bucuriei, mama a uitat să mă pedepsească pentru că nu plânsesem. Era prima dată când nu-si respecta o promisiune neplăcută la adresa mea. Niciodată nu am uitat chipurile acelea ironice, batjocura, obscenitătile si râsetele... îmi răsună si acum în urechi. Am jurat că toată viata mea, cu toate fortele mele, îi voi servi pe Albastri si voi lupta împotriva Verzilor - si mi-am tinut aceste două promisiuni, învătasem ce-i ura.
Tatăl vitreg nu a simtit nici un pic de recunostintă fată de noi pentru că îi salvasem slujba. Din contră, părea să ne poarte pică pentru succesul de care ne bucurasem. Era p brută perfectă, cu craniul lui ras, ochii negri, minusculi, falca adusă înainte. Mergea cu pasi mici, tinând fesele si pumnii strânsi, de parcă ar fi fost în permanentă gata să se arunce în luptă. Mă bătea des. Nu pentru că ar fi fost beat sau furios,
18

ci mă bătea cu sânge rece, metodic, cu premeditare, îndelung. Palmele alternau cu lovituri peste ceafă, astfel încât aveam de multe ori obrajii vineti si simteam că mi se învârte capul. si toate acestea în numele Domnului. Avea o credintă îngustă si fanatică, vedea păcatul peste tot, în afara lui, fireste. si, după părerea lui, nu trecea o zi, o oră, fără să-L supăr pe acest Dumnezeu, de unde pedepsele purificatoare. Mama, desi nu avea nici un pic de tandrete pentru mine, nu era de acord cu această cruzime, dar nu îndrăznea să protesteze, căci Nicetas o teroriza. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată lovind-o, dar urla, o ameninta, tot în numele lui Dumnezeu, iar ea, care fusese cocosul casei cu primul sot, i se supunea celui de-al doilea fără să crâcnească. Dincolo de brutalitatea sa, Nicetas era, evident, un las, bruftuluindu-i pe cei mai slabi decât el, dar oricând dispus să lingă picioarele celor mai puternici, să se plece în fata celor mai importanti ca el.
O invidiam pe Comito pentru că era scutită de acest tratament. Mama o ajutase să se angajeze la un teatru, unde-si petrecea marea parte a timpului. Era singura scăpare pentru niste fete ca noi, fără bani, fără meserie, fără sprijin. La teatru nu se cereau nici recomandări, nici diplome si se putea face o carieră fructuoasă, dacă nu onorabilă. Desi noi nu stiam care erau îndatoririle exacte ale lui Comito, ea se întorcea acasă seara târziu, plină de povesti mirobolante care o descriau drept principala protagonistă de pe scena Constantinopolului. Tatăl meu vitreg era impresionat, mama - fermecată, iar eu muream de gelozie.
De la moartea tatălui meu îmi găsisem un nou refugiu: Biserica Sfânta Măria a Izvorului, construită în urma unui legământ în afara zidurilor, la ceva distantă de poarta cu
19

acelasi nume. Mirosul de tămâie, luminile candelelor care ardeau zi si noapte în fata icoanelor si chiar fata bătrână, octogenară, cu aspect de vrăjitoare, care făcea curătenie în sanctuar, toate mă duceau într-o lume foarte îndepărtată de mizerabila mea realitate. Fermecată de penumbra înconjurătoare, puteam rămâne.ore întregi nemiscată în biserica răcoroasă vara si călduroasă iarna. Mama si tatăl meu vitreg îl criticau sever pe preot, părintele Bartolomeu, care avusese o purtare scandaloasă, după părerea lor. într-adevăr, cu foarte mult timp în urmă, un patriarh al Constantinopolului avusese o amantă, pe nume Antigona. Când s-a plictisit de ea, a vrut să o alunge din viata lui, dar ea a amenintat că-l dă de gol. Atunci, patriarhul a chemat un tânăr călugăr descurcăret pe care-l remarcase de ceva timp si i-a propus să o seducă pe Antigona, să o ia de-acolo si să se însoare cu ea. în schimb, i se oferea, în pofida vârstei fragede, o parohie frumoasă. Părintele Bartolomeu s-a supus si de-atunci trăia la Sfânta Măria a Izvorului împreună cu Antigona, din ce în ce mai ursuză o dată cu vârsta si care nu prea se arăta. Călugărul spilcuit de altădată se transformase într-un bătrân măruntel, cu barba si părul stufoase, privirea licărind de voie bună si zâmbetul plin de bunătate. Mă întâmpina întotdeauna călduros, îmi oferea dulciuri; mă întreba de sănătate si îmi dădea impresia că sunt binevenită. Niciodată nu am primit atâta afectiune de la nimeni, iar eu, la rândul meu, îl idolatrizam.
într-o zi, mi-a declarat că sunt prea înzestrată ca să rămân analfabetă si mi-a promis că mă învată să scriu si să citesc. Si în scurt timp am ajuns să-mi petrec fiecare după-amiază descifrând si copiindu-i pe Părintii Bisericii din volume enorme, sub îndrumarea părintelui Bartolomeu. Munceam cu concentrare si devotament si am făcut
20

progrese rapide. Trebuie să mărturisesc că aveam nu atât dorintă de a învăta, cât sete de prestigiul pe care mi l-arfi dat cunostintele mele în ochii locuitorilor cartierului, pentru care oamenii instruiti deveneau personaje importante. Lectiile aveau loc în minuscula sacristie, si nu acasă la părintele Bartolomeu, căruia îi era frică de sotia lui si se temea că aceasta ar putea avea ceva împotrivă. Din instinct, si fără să ne întelegem, nici el, nici eu n-am zis nimic familiei mele.
Cu toate acestea, într-o seară nu m-am putut abtine si mi-am dezvăluit secretul. Nicetas, tatăl meu vitreg, îmi spusese că sunt idioată. Că mă bătea, puteam trece cu vederea, dar să-mi insulte inteligenta! „Da, poate sunt idioată, am replicat eu, dar o idioată care stie să scrie si să citească. Nu ca tine." într-o clipă, toate sentimentele de inferioritate pe care bruta le adunase de-a lungul vietii s-au concentrat si au răbufnit într-o furie sălbatică. De data aceasta, brutalitatea lui nu a fost calculată. S-a repezit la mine, lovindu-mă cu pumnii si cu picioarele, repetând fără încetare: „Idioato, idioato, te fac eu să-ti piară cheful de scris si citit!" Căzusem. Mă târâm, încercând să mă strecor sub masa din bucătărie, ca să mă feresc de loviturile din ce în ce mai puternice. Mama a vrut să intervină. A fost prima dată când a îndrăznit s-o facă si a fost prima dată când sotul ei a bătut-o. l-a tras o palmă cu toată forta. Am profitat de concertul de urlete si imprecatii care a urmat ca să dispar. Pe palier, vecini si vecine, atrasi de ceartă, trăgeau cu urechea. Am fugit afară si nu m-am oprit să-mi trag sufletul decât după ce m-am îndepărtat suficient de mult de casă. Eram aproape de Poarta de Aur, în fata vechilor ziduri ale lui Constantin, abandonate de multă vreme. Hotărârea mea era luată: nu mă voi mai întoarce niciodată acasă.
M-am gândit mai întâi să mă refugiez la părintele
21

Bartolomeu, apoi am renuntat, căci ar fi fost primul loc în care mama ar fi venit să mă caute, iar preotul n-arfi putut s-o împiedice să mă ia acasă. Singura mea solutie rămăsese Comito, sora mea. Eram convinsă că mă va ajuta, că-mi va oferi adăpost, dar nu m-am gândit nici o clipă cum ar fi putut s-o facă. La ora aceea, era încă la teatru. stiam vag, din povestirile ei, unde era situat. Am pornit la drum.
Nu iesisem niciodată din cartierul nostru si în afară de hipodrom nu cunosteam Constantinopolul si imensitatea lui. Cu toate acestea, hotărârea mea era mult mai puternică decât ratiunea. Frigul aspru din seara aceea de iarnă alungase de pe străzi pe majoritatea trecătorilor. Am întâlnit însă câtiva în drumul meu. Se uitau cu groază la fata aceasta plină de vânătăi, zbârlită, murdară, în zdrente, cu aer ferm si privire ucigasă. Ajunsesem la Mesa, bulevardul larg care desparte capitala în două, si urmându-l traversam for după for. îmi târsâiam picioarele, eram epuizată atât de loviturile primite, cât si de luni întregi de nemâncare. Ajunsă la forul lui Teodosiu, am făcut dreapta, spre portul Iulian, si acolo m-am trezit în cartierul tavernelor si al teatrelor. Unde erau multimea elegantă, străzile strălucind de lumini, splendidele teatre cu care se lăuda Comito? Nu zăream decât câtiva cheflii beti, strădute aproape la fel de sordide ca a noastră si clădiri mizerabile.
Am recunoscut teatrul lui Comito după fatada vopsită complet în rosu care, de altfel, era dărăpănată si cu vopseaua scorojită. M-am strecurat în interior fără să fiu oprită. Reprezentatia tocmai se încheiase. M-am apropiat de un paznic si l-am întrebat unde este loja marii actrite Comito. M-a scrutat buimăcit. Nu era nici o mare actrită cu acest nume. De altfel, nu exista nici o Comito în acest teatru... Ba
22

da, da, crede că era o Comito printre micile figurante de rezervă. După explicatiile lui, am trecut prin culise si am intrat într-o încăpere micută, unde vreo douăzeci de fete se dezbrăcau si se demachiau. Printre ele, Comito, cu un aer extrem de plictisit, se contempla într-o oglindă ciobită. A părut foarte stânjenită să mă vadă si m-a întrebat sec ce caut acolo, l-am povestit ce se întâmplase si i-am cerut ajutorul, în loc de consolare, mi-a poruncit să mă întorc imediat acasă. M-am apărat, am argumentat, dar ea a rămas surdă la implorările mele.
— Dacă nu vrei să te întorci, te duc eu cu forta! mă amenintă ea.
— Hai, Comito, în starea în care este copila aceasta si după tot ce a îndurat, nu ai dreptul să o trimiti înapoi.
O actrită cu oarece faimă, pe nume Indaro, tocmai intrase. Mi s-a părut femeia cea mai frumoasă, cea mai elegantă pe care mi-as fi putut-o închipui. Mai în vârstă decât Comito, devenise totusi prietenă cu ea. La interventia ei, sora mea s-a îmblânzit si i-a explicat, jenată, că nu stie ce să facă. Indaro a linistit-o:
— Nu-ti face griji, o găzduiesc eu.
M-a dus, asadar, la ea acasă, nu departe de teatru, în ceea ce mi se părea un palat. Era, de fapt, o casă minusculă, bătrânicioasă, dar admirabil întretinută de această gospodină. Mi-a arătat mansarda, care avea să fie camera mea, apoi, entuziasmul generozitătii trecându-i, m-a contemplat cu îngrijorare si, poate, cu dezgust. Mi-a dat mii de indicatii, căci această femeiuscă de casă era intransigentă în privinta curăteniei si a ordinii, în seara aceea s-a încheiat copilăria mea. Aveam treisprezece ani.
M
Capitolul 2
-am transformat în slujitoarea lui Indaro, cu aprobarea ei tacită, în fiecare seară ajungeam prima la teatru, îmbrăcată mereu cu aceeasi tunică zdrentuită. Indaro îmi dăduse câteva haine de-ale ei mai vechi, pe care le ajustasem pe talia mea, dar le păstram pentru zilele importante care, de altfel, habar n-aveam când aveau să vină. Tropoteam pe străzi, atât eram de grăbită să ajung la teatru. Când pătrundeam înăuntru, acesta era încă gol, în afara măturătorilor care făceau curătenie si a câtorva angajati care dereticau. Mă băgăm într-un colt, îngrijorată să nu ies în evidentă, căci mi-era frică întotdeauna să nu deranjez pe cineva sau, mai rău, să nu fiu alungată. si asteptam cu nerăbdare sosirea actritelor si chiar a figurantelor, pe care le salutam mereu în grabă. O ajutam pe Indaro să se îmbrace, îi aranjam hainele, îi duceam taburetul când trecea din lojă în lojă ca să stea la taclale cu prietenele, îi aduceam paharul cu vin pe care îl bea de fiecare dată înainte de a urca pe scenă, aprindeam candela în fata icoanei la care se ruga ca un conducător de car înainte de a cuceri hipodromul.
Indaro era, în esentă, o fată bună. Depăsise vârsta primei tinereti, dar vitalitatea îi dădea un aer tineresc, ajutată de artificii folosite judicios. Cu ochii ei mari, inocenti, năsucul în vânt si bustul minunat, atrăgea usor bărbatii. Totusi, cocheta aceasta visa doar să-si găsească un sot bun. Era oricând dispusă să asculte, să încurajeze, să fie mereu de
24

tată. Mă trata cu blândete si afisa chiar o oarecare egalitate cu mine.
îmi plăcea să-i fiu de folos si eram mereu fericită să le ajut pe Comito si pe tovarăsele ei. Prindeam agrafa unei tunici, periam suvitele rebele, căutam o pană care lipsea, duceam mesaje, aduceam răcoritoare, mergeam să cer o informatie, nu mă opream niciodată si nici o corvoadă nu-mi displăcea. Auzeam fără încetare „Theodora, vino aici!", „Theodora, fă-mi un serviciu!", „Theodora, te rog!". si galopam de la una la alta. Faptul că ajutorul meu era solicitat, chiar si pentru cele mai umile nevoi, mă flata. Mă simteam necesară, recunoscută, nu mai eram stânjenitoare, dispretuită. Din contră, lumea avea nevoie de mine si mă îndrăgea, în acest mediu în care domnesc gelozia, intriga, loviturile pe la spate, aceste fete, aceste femei nu se fereau deloc de mine. Ce amenintare ar fi putut reprezenta vrăbiuta firavă care eram, subzistând precar la marginea profesiei lor? Desi putini ani mă despărteau de cele mai tinere, aveam încă un aer de copil si nici una nu vedea în mine o potentială rivală. Din cauza aceasta ascultam confidentele lor cele mai intime, chiar si pe cele despre care se fereau să susotească cu prietenele lor. Ce ucenicie! Căci ceea ce spicuiam, ceea ce auzeam echivala cu rafturi întregi de cărti de scoală, însă dedicate unei singure stiinte: viata.
Nu primeam nici un salariu, dar eram hrănită cu un castron de legume si peste fiert. Mi se întâmpla să-mi chiorăie matele, dar nimic pe lumea asta nu m-ar fi făcut să recunosc, si, dacă mi se ofereau bunătăti, desi muream de poftă să le devorez pe toate, refuzam uneori din mândrie. Suportam viata aceasta în primul rând pentru că nu vedeam alta posibilă si mai ales pentru că visam să urc la rândul meu pe podium într-o bună zi. Atmosfera din cuiise mă ametea
25

complet si rămâneam trează cât de târziu puteam. Uneori mi se închideau ochii fără să vreau. Fetele mă mustrau cu afectiune si îmi porunceau să mă duc la culcare, dar eu mă încăpătânam.
Ziua plecam să-mi descopăr orasul, Constantinopolul. Mergeam neobosit, minunându-mă de această aglomerare de biserici, capele, palate, hanuri, spitale, aziluri si academii pentru barbari, în care erau primiti străinii. Alături de cartierele mizerabile si dărăpănate, ca acela în care mi-am petrecut copilăria, se construiau fără încetare cartiere noi, aerisite, bogate. Eram sensibilă la farmecul străzilor din Constantinopol, la pozitia admirabil aleasă a orasului, la vederea somptuoasă spre Asia, spre mare, spre malurile înverzite ale Bosforului. Ca pretext pentru explorările mele foloseam informatiile spicuite de la actrite despre vreo biserică unde se afla o icoană făcătoare de minuni, desi eu nu asteptam nici o minune; despre vreo prăvălie de flecustete, desi eu nu-mi permiteam să cumpăr nici cel mai ieftin lucru. Contemplând vitrinele giuvaergiilor, ale atelierelor de broderii, ale croitoriilor, adulmecând aromele mâncărurilor calde care ieseau din cârciumi, treceam pe lângă o lume inaccesibilă. Desigur, mă rodea pofta, dar plăcerea de a observa era mai puternică. Indiferent de vremea de afară, constantinopolitanii se plimbă pe sub colonade, care îi adăpostesc iarna de frig si vara de soare. Strada este pentru ei locul întâlnirilor privilegiate. Mă uitam cum se îmbrătisau prietenii, cum se salutau cei puternici, cum bancherii operau tranzactiile, cum se împăunau cei eleganti. Si învătam arta, adusă la un nivel unic de poporul nostru, de a exprima sentimentele, de a manifesta curtoazia, de a trata afacerile sau, pur si simplu, de a apărea în public.
26

Marea artă, cu toate acestea, era monopolizată de cersetori, întindeau cioturi înrosite, arătau răni hidoase, târau după ei copii orbi si acoperiti de muste, rodeau pielea pantofilor vechi ca să-si arate foamea, îsi băteau cuie în cap, si toate acestea, stiam prea bine, erau doar teatru. Ce de actori am admirat printre ei, mult mai buni decât toti cei pe care i-am văzut jucând pe scenă! Jocul meu preferat consta în descoperirea hotilor de posete, ceea ce nu era deloc o sarcină usoară. Acestia, într-adevăr, se topeau perfect în multime, se apropiau pe nesimtite de victima vizată si îi subtilizau geanta sau banii, fără ca aceasta să-si dea seama, cu o îndemânare fantastică, rodul lungilor ani de antrenament. Erau grupati în bande si purtau dulcea poreclă de „copii ai arhiepiscopului".
într-o zi, unul dintre ei a pus mâna pe aurul unui judecător chiar sub ochii mei. După comiterea nelegiuirii, a observat că-l văzusem si mi-am dat seama, după frica din privirea lui, că se astepta să-l dau de gol. Am izbucnit în râs, el s-a îndreptat spre mine, mi-a vârât o monedă de aur în mână: „Meriti să împărtim." M-am întâlnit cu el de mai multe ori în plimbările mele. Părea respectabil si banal, cu tunica lui bine croită, dar tocită, părul cenusiu, înfătisarea curată si îngrijită de functionar sărac. Nu ne vorbeam, căci nu aveam acelasi drum. Ne multumeam să ne adresăm mici semne de recunoastere. Am aflat, totusi, că îl chema Minas. După ce m-a răsplătit prima dată pentru tăcerea mea, n-a mai simtit nevoia să repete gestul.
Observarea străinilor era pentru mine o lectie de geografie, căci descopeream prin înfătisarea lor tinuturi îndepărtate despre care, bineînteles, nu stiam nici măcar cum se numesc. Provinciali isaurieni, anatolieni, iliri sau traci veneau în capitală să facă negot. Servitorii, soldatii erau
27

deseori barbari, germanici sau slavi, huni, bulgari, unguri. Sirienii si egiptenii care vorbeau putin greaca erau mai ales din rândurile clerului. O mare parte a mestesugarilor era evreiască. Italienii, spaniolii, africanii vorbeau între ei în latină, si apoi mai erau armenii si omuletii cu ochi migdalati, khazarii, pecenegii, emisarii din China si India. Toti dovedeau măretia imperiului si universalitatea popoarelor care îl alcătuiau.
Pasii mă purtau adesea până la Augusteum, mărginit de trei clădiri care simbolizau cele trei surse traditionale ale puterii imperiale, catedrala Sfânta Sofia, unde împăratul este uns cu mirul sfânt fără de care nu poate domni, Senatul, rămăsită a Romei republicane, însărcinat cu alegerea suveranului, si acolo, în fund, în spatele arcului de triumf, hipodromul, unde poporul se adună spontan, liber, pentru a aproba o suire pe tron sau pentru a pretinde o abdicare. Contemplam îndelung zidurile care apărau Palatul Sfânt, locuinta împăratului. Mă opream în fata pavilionului de intrare Chalke, de fapt un palat în palat, si vedeam în vis giganticele porti de bronz deschizându-se larg în fata mea.
Le însoteam deseori pe Comito si pe tovarăsele ei atunci când se duceau în vizită la cea mai vestită ghicitoare a cartierului, pe nume Photini. Tremurând de nerăbdare, dar si de frică, întrucât vrăjitoarea avea faima că deoache, traversam curtea mizerabilă, presărată cu lăzi vechi si cu plante pe jumătate uscate, până la mica încăpere întunecoasă în care lucra ea. Pentru ghicit, practica „omoplatul", care consta în cercetarea aspectului pe care îl ia un os de oaie în timpul fierberii, sau „păsările", adică observarea zborului porumbeilor eliberati în acest scop. Dacă numărul tipetelor scoase de aceste păsări era impar, domnisoarele îsi
28

smulgeau părul din cap în fata acestui semn extrem de nefavorabil. Ascultam, eram fascinată, mă amuzam, într-o zi, fetele i-au cerut lui Photini să-mi citească viitorul. Bătrâna a ridicat din umeri. Pentru mine a folosit „cochiliile": a aruncat un pumn de cochilii în aer si a examinat îndelung modul în care căzuseră în nisipul de pe jos. Apoi, dintr-o dată, a ridicat capul, m-a privit cu ochii lărgiti, cu gura căscată, de parcă as fi fost un monstru înspăimântător. „Ce vezi ? Ce vezi ?" au strigat fetele. Vrăjitoarea a scuturat din cap, ca si cum nu le-ar fi auzit, si n-a spus nimic. Apoi s-a ridicat greoi, încet, s-a apropiat de mine, a îngenuncheat, a apucat poala hainelor mele zdrentuite si a sărutat-o. „Nu vă cer decât o favoare, amintiti-vă de mine mai târziu." A fost singura frază pe care a rostit-o si folosise pluralul de politete. Apoi si-a revenit: „Hai, stergeti-o de-aici, ajunge pentru azi, nu mai văd nimic." Din fericire, fetele, cu usurătatea vârstei lor, au uitat incidentul. Dar eu mă gândeam deseori la ce se întâmplase. Photini era, de asemenea, expertă în elixire de dragoste. Ah! Aceste potiuni miraculoase, câte n-am preparat după retetele vrăjitoarei, pe care mi le spuneau Comito si prietenele ei! Prefer să nu-mi amintesc de ingredientele destul de dezgustătoare pe care trebuia să le macin si să le amestec ore întregi. Ucenic vrăjitor era încă una dintre atributiile mele în culisele teatrului. Am avut o motivatie îndoită să muncesc atunci când Comito s-a îndrăgostit cu adevărat. O vreme a părut coplesită si mă acoperea cu mici atentii, afirmând că eram singura căreia îi reuseau potiunile de dragoste, ceea ce mă umplea de o nemărginită uimire, căci uitam intentionat un ingredient în decocturile pe care i le dădeam, ca să le fac nefolositoare. Din contră, aveam mare grijă să amestec toate ingredientele întocmai ca în retetă pentru băutura pe care o făceam pe
29

ascuns ca să o strecor pe urmă în paharul cu vin pe care i-l duceam curtezanului lui Comito. îl chema Pharas.
Era un actor fără slujbă. Trăise toată viata în teatru. Am fost sedusă de culoarea ochilor lui, un albastru cu verde, cafeniu, galben, auriu în acelasi timp, si de vocea lui răgusită si caldă, în pofida unei origini la fel de nepretentioase ca a mea, avea din instinct curtoazie si rafinament, iar manierele lui mă copleseau. Atentiile lui mă lăsau să cred că eram singura care conta pentru el. în ciuda fanfaronadelor lui de comedian si a obrăzniciei de licean, era timiditatea întruchipată si rosea pentru un „da" sau pentru un „nu", ceea ce îi dădea în ochii mei un farmec nemaiîntâlnit. Vulnerabilitatea lui, pe care eu o ghicisem, îl făcea irezistibil pentru o adolescentă ca mine. Pe scurt, mă îndrăgostisem nebuneste si nu mai suportam să o văd pe Comito beată de fericire, cotcodăcind în dreapta si-n stânga ca o găină în fata unui ou enorm.
într-o seară, asteptam împreună cu el să se termine reprezentatia si să iasă Comito de pe scenă. Ne aflam pe culoarul din culise, un coridor murdar si îngust, de-abia luminat de o lampă cu ulei. De când îl iubeam în secret pe Pharas devenisem cochetă, atât cât poate fi o fată la paisprezece ani si cu mijloacele pe care le aveam la îndemână, adică îmi schimbasem zdrentele cu vechiturile pe care nu le mai purta Indaro. îmi pieptănasem părul, de obicei zburlit si încâlcit, într-o coadă în care prinsesem o floare, un hibiscus mare, rosu. Sprijinit de perete, cu capul plecat, bratele atârnate, cu un aer mai fragil ca oricând, Pharas mi-a mărturisit că se simtea epuizat, l-am propus să se odihnească în loja lui Indaro, a cărei cheie era la mine. l-am deschis usa. S-a aruncat pe pat, cu bratele încrucisate si ochii închisi. Am îngenuncheat lângă el, am ezitat mult timp, apoi, tremurând de emotie, cu inima bătând să-mi sară din
30

piept, l-am sărutat usor pe frunte. Nu s-a miscat. Atunci m-am ridicat în picioare, am încuiat usa si m-am întins alături de el. Brusc, s-a răsucit si s-a culcat peste mine, gura lui cuprinzând-o pe a mea. Mă sufocam sub sărutările lui. Mi-a smuls hainele, îmi frământa carnea cu mâinile. Graba, brutalitatea acestei initieri, mult diferită fată de scena pe care o văzusem de mii de ori în închipuire, mă înspăimântau mai degrabă decât să mă excite. Mă durea tot corpul, dar nu m-am împotrivit, ca să nu-i stric plăcerea. Apoi am simtit o durere mult mai vie, mult mai ascutită în pântece. Această primă experientă n-a trezit voluptatea în trupul meu prea tânăr. A lăsat o rană pe care o viată întreagă n-a putut să o cicatrizeze. Pharas s-a ridicat, cu un aer detasat, a luat o cârpă si m-a sters. M-a sărutat nepăsător pe obraz, apoi s-a îmbrăcat. „Hai s-o asteptăm pe Comito", a conchis el. Cel mai rău era că eu mă simteam fericită. Eram fericită pentru că mi-l însusisem pe amantul lui Comito, pentru că îl iubeam pe Pharas.
Se poate numi într-adevăr relatie aventura dintre mine si Pharas ? Ziua ne plimbam, atunci când el nu era ocupat, căci acest băiat fără slujbă avea întotdeauna mii de lucruri de făcut. Nici el, nici eu nu aveam bani să plătim un pahar într-o tavernă si cu atât mai putin o masă, nici măcar modestă. Singurul cadou pe care mi l-a oferit a fost un pandantiv, un ochi port-bonheur dm sticlă albastră, încrustat într-o cruciulită de metal. Rarele noastre momente de intimitate le furam aproape în loja lui Indaro, în timpul reprezentatiilor. Pharas continua să fie iubitul oficial al lui Comito. Culmea e că ura mea nu se îndrepta spre el, care mă însela, ci spre Comito, care nu stia că el o însela cu mine. Fără să recunosc, aveam senzatia că mă dispre-
31

tuleste. Mă credeam urâtă la vremea aceea si eram mândră să am un amant pentru care orice .femeie m-ar fi invidiat. Pharas nu se putea abtine să nu facă dragoste, dar o făcea mereu foarte în grabă. Nu stia să-mi dăruiască nici un fel de plăcere, si totusi, de fiecare dată asteptam nerăbdătoare, disperată. Această frustrare ducea dorinta pe care o simteam pentru el la exasperare. Sub veselia lui se ascundea o fiintă în esentă tragică. Ghicisem asta, tot asa cum simteam că este menit nefericirii, esecului, ceea ce mă făcea să-l găsesc si mai atrăgător. Existau în acest bărbat profunzimi insondabile, care aveau să-mi fie vesnic interzise. Glumele lui, spiritul lui drăcesc făceau ca în compania lui totul să fie foarte distractiv. Era plin de sarcasm la adresa familiei si critic fată de ceilalti actori. Zeflemisea tot si toate; de fapt, trebuia să distrugă, nimic nu era bine în ochii lui. Dacă as fi fost mai experimentată si mai putin îndrăgostită, mi-as fi dat seama de amărăciunea si de gelozia lui. îmi zicea că mă iubeste. Mi-o arăta foarte rar, dar era sincer. Cu toată blândetea nemăsurată de care era capabil, mă făcuse sclava lui, cu intentia semiconstientă de a înlătura influenta insesizabilă pe care, prin personalitatea mea unică, o aveam asupra lui. si, dacă mă supuneam lui, o făceam din cauza fricii constante si neexprimate de a-l pierde.
înzestrată de natură cu o memorie puternică, învătasem pe de rost toate rolurile pe care le văzusem interpretate de Indaro si de tovarăsele ei. Ele jucau în acele comedii desucheate despre adulter pentru care era vestit teatrul nostru. Amanti surprinsi de soti, sotii geloase, palme, lovituri, cuvinte grele, grimase, dar si despuieri si chiar act carnal comis pe scenă... Traditiile genului se păstrau neschimbate de secole. La cincisprezece ani împliniti, m-am prezentat în fata directorului teatrului, l-am rugat să mă
32

angajeze si, pentru a-l convinge, i-am dat, fără a fi rugată, câteva exemple ale talentului meu. M-a lăsat să joc câteva crâmpeie de roluri, apoi s-a strâmbat: „Te străduiesti prea mult, ai fi mai bună ca mim." Simteam o dezamăgire cruntă. Mim nu era asa de bine ca actrită, dar însemna, la urma urmei, să urc pe scenă, ceea ce-mi doream cu înflăcărare, cu orice pret.
Mă revăd si-acum în culise. Astept momentul să intru în scenă. Tracul este însotit de o timiditate maladivă, care mă paralizează adesea si în viata de zi cu zi, si totusi sunt disperată de nerăbdare. Aplauzele salută sfârsitul numărului precedent. Directorul îmi face semn. Sar pe scenă. Sunt singură în fata publicului, sunt regina, împărăteasa, lumea e la picioarele mele... Sărman teatru oribil!... Seamănă cu un hambar de lemn. Grinzile, stâlpii care îi sustin acoperisul si chiar băncile prost asamblate sunt vopsite în culori tipătoare, care se scorojesc, la fel ca fatada. Publicul este alcătuit aproape în întregime din bărbati - cheflii lefteri, netrebnici, escroci, scandalagii -, dar în această gloată se amestecă uneori bărbati eleganti si femei elegante veniti la desfrâu. O draperie simplă desparte scena de culise. Port haine strâmte, băltate, peste care flutură un mantou mare. Joc cu fata la public si, spre deosebire de actrite, nu port mască. Sensul rolurilor mele este si mai imoral, si mai obscen decât comediile jucate de Indaro. Interpretez aproape toate rolurile si de mai multe ori pe cel al vânzătoarei de cârnati. Am sensul comicului, al bufoneriei. Publicul mă apreciază, căci mă cere pe scenă si râde în hohote, îmi place să-i aud pe spectatori bufnind în râs. Dar mimul nu trebuie doar să fie amuzant, trebuie si să cânte, să danseze, să cânte la diverse instrumente. Or, eu n-am învătat niciodată nici flaut,
33

nici harpă, vocea mea e prea răgusită, iar figurile mele de dans sunt bazate mai mult pe improvizatie, si ce dans! Conform regulilor, trebuie să mă dezbrac treptat, până ajung la bustul gol, si să mă frământ în continuare lasciv, în arta goliciunii mă bucur de un succes deplin: îmi închipui că o fată foarte tânără, de-abia nubilă, care se dezbracă provoacă întotdeauna aplauze.
Primeam zece foii pe zi, mai putin de douăzeci de solidi, echivalentul salariului unui muncitor în constructii. Am închiriat două camere într-o casă insalubră, mai degrabă două văgăuni, fără alta lumină în afara răsuflătoarei de la pivnită. Iarna era un frig atroce, larvara o căldură sufocantă. Părăsisem confortul si ospitalitatea lui Indaro pentru a-l putea găzdui pe Pharas. Făceam economii si la mâncare, sărind deseori peste mese ca să i le pot plăti pe ale lui.
Minusculul meu succes pe scenă mă încânta, fiindcă îmi închipuiam că avea să mă facă mai valoroasă în ochii lui Pharas. Nu-mi dădeam seama că doar faptul de a fi urcat pe scenă îi dezlăntuise gelozia, cu atât mai veninoasă cu cât el nu-si găsise încă de lucru: avea în el ceva nedefinit care îi descuraja pe angajatori. Nu îmi ierta firava reusită, în pofida blândetii sale, uneori se arăta agresiv cu mine. Nu eram fericită, pentru că nici el nu era. Am devenit nervoasă, pentru că si el era, si totusi eram mai incapabilă ca oricând să renunt la el. Situatia aceasta mă făcea certăreată. Pentru un „da", pentru un „nu" mă certam cu fetele celelalte, apoi, ca să mă ierte, le cumpăram, rupându-mi de la gură, dulciuri, răcoritoare, vin.
Ajunsesem să cred că în fata mea se deschidea o carieră măreată. Indaro m-a trezit la realitate. Mi-a reprosat că nu încerc să-mi îmbunătătesc jocul si să-mi lucrez vocea. Dacă voiam să reusesc, trebuia să studiez. Mi-a propus
34

să-mi recomande un profesor care să mă învete tainele meseriei. Observatiile ei m-au iritat, pentru că, în fond, erau juste, si m-am simtit rănită:
— Cum e posibil ca, după ucenicia dură prin care ai trecut, să nu profiti mai bine de succesul tău pe lângă protectorii tăi bogati ?
S-a supărat:
— înteleg, n-o să faci niciodată vreun efort ca să devii actrită. stii măcar ce este o actrită, o artistă ? De fapt, n-ai vrut, încă de la început, decât un singur lucru, să ai succes nu pe scenă, ci în viată.
—  Ca să ai succes în viată trebuie mai întâi să te împrietenesti cu cel care porunceste, apoi succesul vine singur, am replicat eu.
— Dacă asta e filosofia ta..., a comentat ea amar. Exagerasem. Refuzând să accept realitatea, atribuiam
lipsa viitorului scenic fizicului meu. Eram prea slabă, prea brunetă la piele si la păr; se făceau destule glume pe seama mea ca să nu-mi pot uita defectele: „Hai, negreso!", „Vino încoace, scheletel!", auzeam de multe ori. si le invidiam de moarte pe blonde si pe nurlii, care erau admirate de bărbati.
De câteva săptămâni aveam greturi frecvente. La sfatul lui Comito, m-am dus la moasa cartierului, la care mergeau toate fetele din teatru ca să avorteze la fel de usor cum îsi scoteau un dinte. Pentru mine nici vorbă de avort, eram însărcinată în trei luni. Eram atât de inocentă, încât nu mi-am dat seama mai devreme. Am petrecut trei zile de reflectie si neliniste, trei zile înainte de următoarea întâlnire cu Pharas.
Am luat masa împreună în văgăuna mea. Cumpărasem destul de scump o sticlă de vin dulce de Samos, ca si cum ar fi fost vorba de o sărbătoare. De fapt, o luasem ca
35

să-mi dau curaj, îl priveam devorând supa de ceapă, tonul marinat, macroul uscat, mâncărurile lui preferate, pe care le pregătisem special. Luase deja de două ori din brânza de capră si atacase fructele uscate când am deschis gura. l-am mărturisit starea mea. S-a arătat plin de solicitudine, întrebându-mă imediat dacă mă simteam bine, dacă sufeream, dacă moasa a fost amabilă, dar pe un ton neutru, ca si cum n-ar fi fost cu adevărat preocupat. Fiecare cuvintel al verdictului său mi-a rămas săpat în memorie:
—  Nu pot face nimic pentru tine, Theodora, de-abia mi-am găsit si eu de lucru, am acceptat un rol care mi s-a propus, trebuie să mă dedic în întregime muncii. O să întelegi că nu am nici timp, nici energie, nici bani să vă iau în grijă pe tine si pe copil. Cel mai bine ar fi să nu ne mai vedem. Noroc!
îmi pândea reactia. Eram atât de uluită, distrusă, încât n-am stiut să răspund decât:
— Poate că ai dreptate.
S-a ridicat, mi-a trântit câte un sărut pe fiecare obraz si a iesit din viata mea la fel de usor cum a iesit din locuinta mea în seara aceea.
Am rămas încremenită în fata resturilor de mâncare. Am terminat sticla de Samos, apoi am dat gata si ulciorul de posircă rămas din ziua precedentă. N-am închis ochii toată noaptea. Aveam impresia că nu mai există în mine nici un pic de carne, doar un gol întesat cu pânze de păianjen.
A doua zi, arătam ca un cadavru când am ajuns la teatru. N-am zis nimic, n-am povestit nimic, dar probabil că moasa vorbise. Fetele stiau că eram însărcinată si presimteau o dramă. Simteam privirile încărcate de milă pe care mi le aruncau pe furis. Expresia mea feroce ie oprea însă întrebările curioase. Când am iesit de pe scenă, după numărul meu, m-a abordat un bărbat, probabil unul dintre
36

acei admiratori care, în fiecare seară, invita fetele la cină si ale căror invitatii le refuzasem de fiecare dată, din cauza lui Pharas. Ochii lui mă mângâiau, iar buzele pline schitau un surâs îmbietor. Mi-a declarat că stia de starea mea si mi-a prezis că nu voi avea destui bani ca să supravietuiesc fără să lucrez si să-mi aduc pe lume copilul. De aceea, mi-a propus să mă ajute până nasc. „si în schimb ?" am întrebat, în loc de răspuns, mi-a întins un contract. Subsemnata se angaja să muncească fidel si cu scrupulozitate pentru angajator si să-i dea 60% din încasările ei. Angajatorul îsi rezerva dreptul de a o revinde... Asadar, aveam de-a face cu un peste, unul dintre acei proxeneti care bântuie culisele teatrelor pentru a împinge fetele prea sărace sau prea slabe spre prostitutie. M-a asigurat că propunerea era foarte serioasă, l-am cerut un răgaz.
Când m-am întors acasă, moartă de oboseală, în mijlocul noptii, mi-am găsit locuinta întoarsă pe dos. îmi furaseră trei castroane smăltuite, mici bijuterii de calitate îndoielnică si mai ales crucea pe care mi-o dăruise Pharas. Era singurul obiect care mă lega de el, si tineam la ea. Să mă duc la prefectul de noapte să-i denunt pe hoti ar fi fost inutil. Nu i-ar fi prins niciodată.
A doua zi dimineată, m-am dus la forul Amasium, pe unde-si făcea veacul Minas, micul meu hot de buzunare, încălcând codul nostru tacit, l-am abordat si l-am implorat să-mi găsească bunurile. Mi-a explicat că banda, din care făcea el parte, nu tinea de aceeasi bandă cu hotii care îmi jefuiseră locuinta. Cu toate acestea, si-a luat angajamentul să facă tot ce-i stă în puteri si mi-a dat întâlnire după-amiază, în portul Iulian. Când ne-am văzut din nou, m-a anuntat că hotii se descotorosiseră deja de vesela grosolană si de mizerabilele mele podoabe. Nu mi-a adus decât crucea.
37

—  De ce păstrezi crucea asta ? Bărbatul care ti-a dat-o îti poartă ghinion, mi-a zis el, întinzându-mi-o.
— De unde stii ? Nici măcar nu-l cunosti!
— în meseria mea îti dezvolti simturi nebănuite. Atâta vreme cât ai să rămâi cu bărbatul acesta n-o să ai decât necazuri si probleme. Fugi de el si scapă de crucea asta.
Fără să-mi mai astepte răspunsul, a aruncat-o în mare si, fără nici un cuvânt, s-a îndepărtat.
Avertismentul lui, în mod curios, mi-a făcut foarte bine. Mi-am dat seama că mă aflam la marginea prăpastiei din motive care nu depindeau de mine, că nu puteam cădea mai jos. Nu trebuia decât să-mi refac vointa si să urc iarăsi, pas cu pas.
Chiar în seara aceea am semnat contractul cu pestele. A fost foarte uimit să descopere că eram instruită si că n-am trasat o simplă cruce, cum făceau celelalte fete. Mi-am scris apăsat prenumele, literă după literă, în josul acestui document care mă transforma în târfă.
Capitolul 3
In scurt timp, starea mea m-a obligat să-mi întrerup numărul de mimă si, în conformitate cu contractul încheiat, am început să încasez de la peste o sumă modestă, care îmi era înmânată lunar, până când aveam să nasc. în timpul acestei perioade de inactivitate, răscoalele din 509, sub bătrânul împărat Anastasius, mi-au oferit o distractie de calitate si prima mea întâlnire cu politica.
într-o zi, plimbându-mă, am auzit de departe un zumzet, un murmur, strigăte, imprecatii spre care m-a împins curiozitatea. Ajungând pe Mesa, am fost iuată pe sus de o multime furioasă si zgomotoasă, care se repezea în barierele ridicate de armată. Am văzut lovituri, răni, sânge tâsnind, urlete de durere, tipete de furie, trupuri care cădeau în jurul meu. Am fost îmbrâncită, aruncată în dreapta, în stânga, o lance a străpuns aerul la câteva degete de capul meu. Totusi, nu mi-era frică. Din contră, eram furioasă. Furioasă pe fortele de ordine, căci, bineînteles, o sărmană ca mine îi sustinea pe răsculati, oricare ar fi fost ei. Am sărit în sus de bucurie când soldatii au dat înapoi si bariera a căzut. Mai târziu, am aplaudat când am văzut casele apropiatilor împăratului incendiate de răsculati. Am apreciat mult mai putin spectacolul înjunghierii si al spintecării călugărilor si al preotilor. Viata mă învătase să mă astept la orice, dar această scenă îmi repugna. Oamenii din jurul meu mi-au spus că era vorba de eretici, de monofiziti, un nume
39

dificil de pronuntat si incomprehensibil. „Moarte ereticilor!" am strigat cu gloata. „Jos Anastasius, abdicarea, jos de pe tron !", aveam să aud urletele orasului toată noaptea.
A doua zi dimineată, crainicii au anuntat că împăratul va vorbi poporului la hipodrom. Spectacolul promitea să fie zbuciumat si riscam mult dacă mă duceam acolo cu burta mea proeminentă. Dar eram prea dornică să ajung acolo pentru a asculta vocea prudentei. Necazurile aduceau sare si piper în viata mea temă. De altfel, poporul nostru se dă în vânt după evenimente, în special tragice, fără de care se plictiseste. Hipodromul era ticsit când a apărut împăratul Anastasius în kathisma. De departe, am văzut un bărbat înalt, totusi frumos, foarte drept, în pofida vârstei, aureolat de un păr lung, alb. Nu-si pusese intentionat coroana, în pofida înfătisării sale demne si nobile, a fost imediat luat în primire de multime, care l-a batjocorit si i-a cerut să abdice, l-a lăsat să zică ce vor, apoi a început să vorbească. La început, în gălăgia generală, nu se auzea nici un cuvânt din discursul său. Dar, încetul cu încetul, rândurile mai apropiate de kathisma au amutit, si miile de spectatori au tăcut. Bătrânul împărat avea o voce frumoasă, de bas, care se auzea de departe. S-a oferit să se supună vointei populare si să abdice, si si-a implorat supusii să-i aleagă un succesor. Asistenta asculta cu atentie crescândă. A promis toate concesiile dorite, în cele din urmă, a făcut apel la loialitatea poporului. Nici vorbă acum de abdicare sau de succesiune. Multimea se răzgândise complet atunci când împăratul, la încheierea discursului, s-a retras. N-a mers până la a striga „Trăiască Anastasius!", dara părăsit hipodromul în liniste si voie bună.
A doua zi, Constantinopolul îsi regăsise aspectul obisnuit. Atunci gărzile s-au năpustit în oras si i-au arestat pe toti cei suspecti că au participat la răscoală, în scurt timp, au
40

urmat executii după executii. Am văzut cu ochii mei la răspântii si în foruri trupurile care se bălăngăneau spânzurate pe esafoduri. Ce lectie de politică! Toate aceste promisiuni pentru a adormi poporul, apoi pedepse publice pentru a-l intimida. Eram prea tânără pentru a aprecia învătătura. Din contră, la vremea respectivă împărtăseam indignarea populară, însă, la fel ca ceilalti, am plecat capul, în scurt timp, s-a răspândit vestea că un general tânăr si viteaz, pe nume Vitalian, se răsculase în Tracia, cu trupele sale pentru a ne apăra religia amenintată de împărat, care îi proteja pe eretici si despre care se bănuia că face parte dintre acestia. Nu întelegeam nimic din aceste dispute teologice, totusi inima mea era alături de Vitalian, care pornea la război împotriva puterii detestate. Dar Tracia era departe, aveam alte griji pe cap si, după o vreme, am uitat de Vitalian, pe care aveam să-l întâlnesc mai târziu, în cu totul alte împrejurări.
Putin înainte de soroc, Comito a venit să locuiască la mine. în ziua primelor dureri, s-a dus s-o caute pe moasă si pe una dintre prietenele ei. Nasterea n-a fost nici atât de dificilă, nici atât de dureroasă cum mă asteptam. Am adus pe lume o fată foarte rosie si foarte păroasă, bebelusul cel mai urât pe care l-am văzut vreodată. Comito m-a anuntat că mama voia să vină să-si vadă nepotica, l-am interzis să-i spună unde locuiam. Nu voiam să mă atasez de copil sau să prind drag de el, căci stiam dinainte ce aveam de făcut. Atâtea exemple de fete în situatia mea îmi arătau clar calea de urmat, atâtea sfaturi, de la Indaro, de la Comito, mă împingeau s-o fac. De altfel, nu aveam nici o altă posibilitate. Două săptămâni mai târziu, mi-am asezat, asadar, fiica într-un cos nou, am înfipt în lateral o hârtie în care declaram
41

că bebelusul nu era botezat si că as dori să i se dea numele păcii: l rina. M-am îndreptat spre mănăstirea Fecioarei Pamakaristos. Când am zărit în penumbră zidurile din cărămizi vechi deasupra cărora se înghesuiau cupolele capelelor, m-am oprit, întelegând oroarea gestului meu. „Trebuie", mi-am repetat, dar fără să mă pot misca. Picioarele mele refuzau să înainteze si, când am auzit un gângurit din cos, am fost pe punctul de a renunta. Ce lovitură de bici am reusit să dau vointei mele nu mai stiu. Mi-am reluat mersul, orbită îndată de lacrimi. Am sunat la poarta mănăstirii, am depus cosul si am luat-o la fugă, prăvălin-du-mă pe pantă ca o criminală urmărită de toate fortele politienesti ale imperiului.
Dacă mi-as fi păstrat fiica, probabil că ar fi murit de foame, si eu la fel, căci ar fi trebuit să renunt la meseria mea ca să o cresc. stiam că la mănăstire o vor primi călugăritele, o vor creste, o vor învăta să brodeze sau să teasă. în cel mai rău caz, va intra în Ordin, în cel mai bun, educatoarele ei îi vor găsi un sot. Oricum, viitorul fiicei mele era mult mai sigur decât al meu. îl uram însă din tot sufletul pe Pharas, pentru că m-a fortat să iau această hotărâre si, dacă ar fi fost în fata mea, l-as fi ucis, atât era de atroce suferinta mea.
Am ajuns gâfâind la teatru. Am avut timp doar să mă îmbrac, să mă machiez în grabă înainte de a urca pe scenă. Niciodată râsetele zgomotoase care mi-au însotit numărul n-au fost mai deschise, mai dese ca în seara aceea. Energia disperării mă ardea si înflăcăra publicul, îl tineam în mână, simteam că as fi putut să fac orice din el. Niciodată nu am fost atât de satisfăcută să-mi exersez puterile asupra lui si niciodată nu m-am mai simtit atât de sfâsiată. Ajungând înapoi în culise, mi-am descoperit pestele zâmbind ca de obicei, suav ca o prăjitură prea dulce. Mirosul de violete al
42

parfumului mult prea abundent îmi făcea greată. „Bărbatul acesta te asteaptă", mi-a soptit, arătându-mi un individ care se tinea aproape de el si care mă devora din priviri. Era primul meu client. M-a impresionat atât de putin că trăsăturile lui s-au sters din memoria mea. L-am adus la mine. Ne-am dezbrăcat, a făcut dragoste cu mine. N-a fost deloc neplăcut si a avut avantajul de a fi rapid. N-am avut decât să mă gândesc la Pharas pentru a simula plăcerea. Clientul meu mi-a înmânat zece foii, echivalentul salariului meu de mim.
N-aveam să rămân însă o târfulită de subsol, ca mii de tovarăse de-ale mele. în trei luni, devenisem regina vietii de noapte a cartierului. Imediat după ce ieseam de pe scenă, îmi puneam o tunică pestrită, cu o crăpătură indecent de înaltă, îmi transformam machiajul, mărindu-mi ochii cu o linie neagră, întelesesem că nu puteam fi frumoasă conform canoanelor epocii. Eram condamnată să devin fascinantă.
La poarta teatrului mă asteptau admiratorii mei, excitati, insistenti. Printre ei remarcam în fiecare seară un bărbat care părea profund nefericit. Am aflat că îl chema Hecebolas, că era originar din Tir si că era un functionar modest. Putea a provincie. Era greoi si stângaci. De fiecare dată când reusea să-mi vorbească, mă invita să luăm cina între patru ochi. O dată s-a aventurat chiar să mă ceară de nevastă, îmi dădea de fiecare dată mici cadouri ridicole, pe care uneori mă prefăceam că nu le observ, îl lăsam protăpit acolo si mă îndreptam, înconjurată de trupa veselă, spre taverna noastră, care se numea - Dumnezeu stie de ce -Măgarii Paradisului. Erau destui măgari acolo, dar cu sigurantă nu era un paradis.
într-o seară în care unul dintre clientii mei se arătase deosebit de generos, târâsem acolo o bandă de tovarăsi
43

veseli, pentru o betie memorabilă. Făcusem destulă gălăgie ca să trezim tot cartierul, în pofida pagubelor considerabile, patronul a avut inspiratia să nu se supere. De atunci ne stabilisem acolo pentru petrecerile nocturne. Măgarii Paradisului devenise teatrul unde jucam în viată mult mai bine decât as fi jucat vreodată pe scenă. Acest hangar zgomotos, atât de mare că ar fi putut adăposti o armată întreagă, era pe placul clientelei din popor. Zidurile si stâlpii erau văruiti, grinzile erau vopsite în negru, iar vesela era din ceramică grosolană. Familiile numeroase, cuplurile de îndrăgostiti veniti acolo să se îndoape în schimbul câtorva foii, la ora aceea plecaseră, întelepti, la culcare. Noaptea era rezervată chefliilor îndrăciti, care, de altfel, apartineau tuturor straturilor societătii, amestecati în furia distractiei.
Patronul mă întâmpina cu acea căldură a cârciumarilor experimentati. Eu eram regina lui, căci îi aduceam consumatori bogati. Servea cele mai bune chrysophrys, acesti pesti vestiti din Constantinopol, din care rni-i păstra pe cei mai suculenti, si un caviar de calitatea cea mai bună. în fine, puteam mânca după pofta inimii, astfel încât mă repezeam la solele fierte cu sos rece de merluciu, la dorade si la rândunelele de mare fripte. Foamea mea, care nu părea niciodată satisfăcută, îmi permitea să mai înghit homari, crevete, stridii, scoici, broaste. Complice, patronul continua să aducă mâncăruri după mâncăruri. Ulcioarele, sticlele, butoiasele cu vin de Samos, de Creta, de Cipru defilau fără încetare.
începeam să cânt si toti bărbatii reluau împreună cu mine refrenul scabros. Apoi mă suiam pe o masă debarasată în grabă si dansam, mult mai lasciv decât pe scenă, acompaniată de ritmul obositor al tamburinelor, îmi întrerupeam exhibitia pentru a dispărea cu vreun client în camera patronului, îmi permiteam să mă duc acolo când
44

voiam, cu cine voiam. Pestele meu, rezemat într-un colt al mesei, venea să-mi reproseze că îmi neglijez munca pentru distractie. De fapt, era mândru, în sinea lui, de popularitatea mea si stia că pestii ceilalti îl invidiau pentru un produs atât de pretios cum eram eu. Mă puteam arăta dificilă în alegerea clientilor, rezervându-mi-l pe cel mai generos. si nimeni nu protesta, căci munca mea era îngrijită. Reputatia pe care nii-am făcut-o atunci mă amuză si acum, când mai aud zvonuri. S-ar părea că eu consumam peste treizeci de bărbati pe seară si că, după ce îi epuizam pe stăpânii cei mai dezmătati, mă aruncam asupra sclavilor cei mai vigurosi. Conform oamenilor bine informati, nu asteptam avansurile bărbatilor, din contră, prin gesturi sau atitudini extrem de explicite îi excitam. Adevărul este că nu aveam de ce să-i provoc, pentru că bărbatii roiau în jurul meu ca mustele. Se povestea că eram nemultumită că nu pot inventa moduri noi de acuplare. Aceste legende dovedesc, pur si simplu, depravarea imaginatiei celor care le inventează, în fine, se zice că eram rusinea cartierului, iar oamenii respectabili care se întâlneau întâmplător cu mine pe stradă se îndepărtau în grabă, de teamă să nu fie pângăriti de atingerea mea. Eu, târfa cea mai populară din vecinătate, pe care toti bărbatii o salutau veseli si căreia toate femeile îi adresau gesturi de blestem. In orice caz, în ciuda legendei, nu am apartinut niciodată „infanteriei", asa cum sunt poreclite cele mai umile trupe ale galanteriei.
Preferatul meu era Arsenius, un fidel. Era bogat, generos si promis unui viitor strălucit. Mai tânăr, mai putin urât decât altii - era chiar o persoană foarte bine - si ce bun vorbitor! Era o plăcere să-i asculti discursurile. De ce se tinea după farmecele mele, când si-ar fi putut permite pe oricare dintre admiratoarele lui care se tineau scai după el ?
45

Ar fi multe de zis despre gusturile lui cele mai bizare, dar o profesionistă nu trădează niciodată secretele clientilor ei. Cealaltă lege era să nu se îndrăgostească niciodată. De când Pharas se răzbunase pe mine pentru esecurile lui, nu mai puteam iubi. Era pentru totdeauna sau doar pentru o vreme, nu stiam. Totusi, viata pe care o duceam îmi seca si mai mult inima cu fiecare zi. Or, nu voiam să ajung să urăsc pe toti bărbatii din cauza urii pe care o simteam fată de unul singur. Nu căutam să mă răzbun pe bărbati, ci să mă folosesc de ei.
După ce terminam cu ultimul client, mă întorceam în sala mare. între timp, muzica se amplificase, vocile deveniseră cleioase, si cântecele lălăite. Multi bărbati sforăiau cu capul pe masă. Cei mai multi nu erau în stare să se tină pe picioare. Mi-era din nou foame. Patronul îmi aducea fructe proaspete, struguri uscati, dulceturi, precum si sare de Manethon, regină a digestiei, pe care o foloseam mereu. Era ora la care pălăvrăgeam cu celelalte curtezane care, rămase treze ca si mine, ciocneau un pahar înainte de a se duce la culcare. Printre ele o remarcasem pe Antonina, o iapă înaltă, cu voce ascutită si stridentă si cu ochii umezi, vopsită blondă, zdrăngănind de podoabe.
—  Nu esti obosită ? m-a întrebat ea la sfârsitul unei seri, când zorile străpungeau orizontul.
—  Nu, pentru că nu mă resemnez niciodată, i-am răspuns.
— Adică, vei iesi din meserie ? s-a mirat ea.
— Cu sigurantă.
—  Nu ti-e frică de pestele tău ? stii bine că regula, pentru cele care abandonează, este moartea si că pestii stiu să le găsească oriunde s-ar ascunde.
— Nu mi-e frică de nimic.
46

— Te invidiez, mi-a zis ea cu o sinceritate care nu era poate în întregime simulată. Eu o să merg până la capăt, a adăugat ea melancolică.
Pentru a o încuraja, am declarat că singurul scop al vietii mele era să ies cu orice pret din această situatie. N-am apucat-o însă pe această cale pentru că, în scurt timp, am rămas însărcinată a doua oară.
Nu stiam cine era tatăl. De data aceasta, m-am prins la timp. M-am dus ia moasă ca să avortez. A fost atroce, mult mai rău decât nasterea. Aveam impresia că mai multe pumnale îmi scotoceau prin măruntaie, ca să-mi smulgă partea cea mai sensibilă a fiintei mele. Moasa a luat fetusul cleios să-l îngroape în grădină.
Mă duceam spre casă, tristă si moartă de slăbiciune, când m-am întâlnit, întâmplător, cu părintele Bartolomeu. Mi-a scrutat cu un aer deranjat vesmintele prea tipătoare.
— Mama ta mi-a zis că ai ajuns actrită. Plesneste de mândrie, biata de ea! Chiar nu stii, nefericita, că exhibitiile tale sunt o sursă de dezordine, de adulter si de vrăjitorie ? Diavolul a clădit în orase teatre ca al tău. Oamenii părăsesc totul, familia, credinta, munca, pentru a râde de desfrâul vostru, în loc să vă elimine, cum ar trebui.
După ce si-a făcut datoria, a redevenit bărbatul de ispravă pe care îl cunosteam. Nu mă întelegea, îi dezamăgisem total sperantele, si asta îl durea mai mult ca orice. Eram atât de inteligentă, atât de înzestrată, de ce a trebuit să ajung să practic o meserie murdară, condamnată de Dumnezeu? „Nu pe mine m-ai trădat în felul acesta, Theodora, ci pe tine însăti. Meritai mai mult si mai bine." Pe cât m-a iritat predica, pe-atât mă coplesea durerea lui.
47

In seara aceea, pentru prima dată, publicul a rămas rece în fata numărului meu. Nici o reactie când dansam pe jumătate goală. Era vina mea, si nu a lui, nu eram în formă. La iesire, mă asteptau admiratorii ca să mă ducă la Măgarii Paradisului. Printre ei l-am zărit pe Hecebolas, nefericitul pe care nu l-am încurajat vreodată, dar care nu se arăta niciodată descurajat. Se tinea deoparte si semăna tot timpul cu un câine bătut. Pentru prima dată, în loc să-1 evit, m-am dus direct la el. A lăsat capul în piept:
—  Tot nu vrei să te măriti cu mine, Theodora? a bolborosit el.
însotitorii nostri au pufnit în râs. Ne înconjuraseră, asteptând să se distreze la replicile mele.
— Ba da, vreau să mă mărit cu tine, Hecebolas, m-am auzit răspunzând.
Ceilalti au fost convinsi că îmi băteam joc de îndrăgostitul înghetat. Au început să-si dea seama ce se întâmplă când m-am îndepărtat, la bratul lui. M-a dus într-o tavernă linistită si putin frecventată. M-a uluit anuntându-mă că tocmai fusese numit în postul extrem de important de guvernator al orasului Boreium, în Libia, unde trebuia să se ducă fără întârziere si unde spera ca eu să-l însotesc... Pentru o curtezană, o asemenea propunere însemna colacul de salvare, iar căsătoria cu un functionar era o sursă nesperată de bogătie. Fetele mă încurajau din răsputeri să accept.
în seara aceea, suferinta, durerea coplesitoare mi-au întunecat judecata. Aveam nevoie disperată de protectie, de blândete, iar Hecebolas mi le oferea. M-am agătat de el ca înecatul de colacul său. Era simpatic si am crezut că voi fi fericită cu el. Mă vedeam deja pe vasul care avea să mă ducă în Africa. Nu călătorisem niciodată, iar ideea de a naviga în depărtări mă atrăgea. Aveam impresia că pe mare
48

voi renunta la obisnuita mea mizerie, la tristete, la nefericire, că mă voi curăta de murdăriile cu care îmi acoperisem existenta si voi iesi imaculată.
Nu m-am mai întors la Măgarii Paradisului. Logodnicul meu mă răscumpărase de la peste pentru trei sute de solidi de aur, adică mai mult decât pretul a trei sclavi calificati. Mi-am luat rămas-bun de la teatru. Aveam inima usoară, tovarăsele mele erau înlăcrimate. Antonina îndeosebi plângea cu sughituri, în poporul nostru, sentimentalismul nu ratează nici o ocazie să se exprime. Poate că Indaro a fost singura căreia îi părea sincer rău. Pentru Comito fusesem mereu o povară, iar pentru celelalte fete, desi nu erau geloase pe mine, plecarea mea lăsa un loc liber.
O navă mare de mărfuri ne-a condus, pe mine si pe logodnicul meu, până la Ptolemai's, capitala administrativă a Libiei, si de acolo ne-am continuat drumul pe un vas de pescuit. Zile în sir am suferit din cauza duhorii de peste. Desi mizeria nu miroase niciodată frumos, si cartierul copilăriei mele a fost plin de mirosuri pestilentiale, eram îngrozitor de sensibilă. De aceea am fost în permanentă bolnavă în cele trei zile cât a durat călătoria. Când Boreium s-a arătat la orizont, mi-am făcut aparitia pe punte, verde si descărnată. Vasul nostru dansa printre recifurile ale căror stânci sumbre le vedeam cu groază ivindu-se din valuri si apropiindu-se periculos de noi. Orizontul din spatele orasului era acoperit de munti abrupti, stâncos!, galbeni si rosiatici. Boreium era doar un târgusor grupat în jurul cazărmii si a micii biserici scunde si înzorzonate. Câtiva soldati, care încercau stângaci să păstreze alinierea, ne-au venit în întâmpinare. Era mult prea cald pentru ca locuitorii să iasă din casele lor.
49

Deceptia mi-a pus un nod în gâtul uscat de sete. Palatul guvernatorului se limita la o vilă dizgratioasă, fără grădină si aproape nemobilată. La etaj, căldura era insuportabilă. La parter, era răcoare, dar trecătorii puteau vedea tot ce se întâmplă în casă prin ferestrele deschise.
Boreium era ultimul oras din vestul provinciei Libia. Mai departe, era necunoscutul. Cetatea nu avea nevoie de nici un fel de zid de apărare, într-o parte era marea, cu recifurile ei, iar în cealaltă muntii abrupti, care nu lăsau loc de trecere decât printr-un defileu strâmt. Nici un copac, nici o floare, apa sărată, stâncile, soarele, canicula si nimic altceva. Caravanele venite din interiorul Africii ar fi putut aduce ceva animatie; însă ele se îndreptau spre Ptolemais, căci incursiunile ucigase ale nomazilor desertului dăduseră o faimă nefericită întregii zone Boreium.
Imediat am înteles că mă păcălisem. Hecebolas si-a dat si el seama, probabil, că făcuse o greseală, căci nu s-a mai pus problema căsătoriei. Nu a mai adus deloc vorba de ea, iar eu nu m-am deranjat să-i amintesc de promisiune. Nu avea importantă, de altfel. Locuitorii coloniei ne credeau căsătoriti, iar noi ne comportam ca un cuplu legitim. Voind să ignorăm eroarea noastră reciprocă, ne-am hazardat cu vitejie la o viată conjugală. Desi nu fusesem niciodată o gospodină, m-am ocupat de casă cu ajutorul slujitorilor indigeni, lenesi si vicleni, care ne urau atât de mult, încât ne strecurau în supă otrăvuri, din fericire inofensive. Am încercat să plantez o grădină, dar ariditatea solului si uscăciunea climatului au pus capăt foarte iute eforturilor mele.
Zilele se succedau absolut la fel, în asa fel încât aproape ajunsesem să-mi doresc atacurile barbarilor, care ar fi adus putin neprevăzut în viata de la Boreium. Cea mai rea era ziua Domnului, care mă condamna la inactivitate.
50

Dimineata mergeam la slujbă unde, sub privirile invidioase ale coloniei, ocupam alături de Hecebolas locul de onoare. Apoi ne plimbam prin port, unde fiecare făcea paradă cu vesminte cât mai elegante. Moda la Boreium! De neuitat! Oamenii se salutau, se observau, se denigrau. După-amiaza rămâneam acasă; de fapt, ar fi fost nedemn să mă arăt pe străzi. Seara era infernală, căci ne făceam vizite unii altora. Ofiterii de la garnizoană, colonistii si sotiile lor erau cu totii oameni mărunti, trimisi la Boreium cu forta, căci nici o persoană întreagă la minte n-arfi acceptat de bunăvoie să se mute acolo. Era o colcăială de gelozii, intrigi, bârfe scăldate într-un ocean de meschinărie si de conformism. Toti se arătau servili fată de Hecebolas, care reprezenta autoritatea. Dar cu mine era altceva, încercam însă sincer să fiu o sotie-model. Mi-am schimbat obiceiurile, limbajul, comportamentul în cele ale unei matroane cât se poate de demne. Gata cu culorile vii, cu machiajele scandaloase, cu înjurăturile si cu dansurile! în ciuda eforturilor mele, colonistii simteau în mine o fiintă diferită de ei, străină: eram un corp eterogen, pe care îl priveau de sus si strâmbau din nas când vorbeau despre mine. Din moment ce nu mă întelegeau, mă dispretuiau, coplesindu-mă în acelasi timp cu amabilităti ipocrite. Până la urmă, preferam loviturile si insultele pe care le primeam de la sotiile clientilor mei pe vremea când eram târfă.
Serile acestea constituiau totusi culmea amuzamentului, prin comparatie cu mesele între patru ochi cu Hecebolas. Fizionomia lui ar fi putut să nu pară atât de urâtă, în pofida nasului enorm si coroiat, dar felul în care se tinea încovoiat îl făcea să arate ca o cămilă, înalt si slab, cu ochii cafenii si putin codati, doamnele coloniei îl găseau irezistibil si îmi reprosau la unison că nu stiu să mă bucur de norocul de a avea un asemenea bărbat. Era extraordinar de pătruns
51

de importanta lui. Guvernator la Boreium, nu era ceva? Mă întreb câti elevi din imperiu stiu măcar că există un oras numit Boreium. Hecebolas lua un ton sententios pentru a enunta până si cele mai mărunte banalităti. Nu suportam nimic la el: inelele prea tipătoare, de altfel destul de ieftine si de proastă calitate, pe care îi plăcea să le poarte, mania de a-si trosni încheieturile degetelor, iar noaptea, sforăitul, defect pe care nu l-am putut suporta la nimeni niciodată. Pe scurt, nu era un om rău, dar nu avea nici imaginatie, nici prestantă. Plictiseala în care se scălda Boreium era o nimica toată pe lângă cea emanată de el.
Am ajuns să mă ocup din ce în ce mai putin de casa si de persoana mea, astfel încât ambele au ajuns într-o stare lamentabilă. Hecebolas a început să-mi facă observatii, mai întâi afectuoase, apoi din ce în ce mai putin amabile, într-o seară, s-a întors acasă prost dispus. Mesajul de la Constanti-nopol, adus de vasul de pescuit, continea o mustrare dură pentru toleranta lui la adresa bandelor de tâlhari. A intrat ca un taur în sufragerie, si-a trecut degetul peste masa acoperită de praf, a remarcat, pe bună dreptate, că pestele nu era fiert bine si m-a contemplat cu dezaprobare, căci arătam, într-adevăr, ca o îngălată. Aînceput cu reprosuri acre. Imediat am urlat si eu. N-as fi recunoscut nici în ruptul capului că avea dreptate si nici n-as fi îndrăznit să-i arunc în fată singurul lucru pe care i-l reprosam: plictiseala. Din contră, l-am acuzat pe nedrept de toate defectele de pe lume, că nu era generos, că era rău si dur cu mine si, ca să pun capac, i-am strigat că lumea din colonie râdea de pretentiile lui. Această ultimă inventie l-a scos din minti. A dat cu pumnul în masă. Văzându-l pentru prima dată furios, am simtit un soi de admiratie pentru el. Ne-am insultat copios si zgomotos, încercând să ne distrugem unul pe celălalt în toate felurile.
52

Căldura era mai puternică decât de obicei. Afară nu sufla nici o boare de vânt, înăuntru era cuptor. Furia ne sufoca si mai mult si eram leoarcă de sudoare. Sclavii negri aliniati în hainele lor albe de-a lungul peretelui ne urmăreau cu ochii scosi din orbite, încântati si îngroziti în acelasi timp. Trecătorii se strânseseră la ferestrele deschise, iar casele învecinate nu pierdeau nici un cuvintel. Epuizând injuriile, Hecebolas a aruncat ultima săgeată:
— Ar fi trebuit să te las în stradă!
— Prefer de o mie de ori să mă întorc acolo decât să rămân cu tine, i-am întors-o eu.
A schitat gestul de a mă lovi, apoi a lăsat bratul jos si, părând coplesit de durere, mi-a poruncit cu voce stinsă:
— Dispari imediat si să nu te mai întorci niciodată! La care am răspuns în gura mare:
— N-am nevoie de permisiunea ta. Am stat eu prea mult. si am iesit din cameră, triumfătoare, ca după o
petrecere deosebit de reusită.
în acest fel am părăsit casa, pe Hecebolas si siguranta. Am lăsat bijuteriile si hainele pe care mi le dăruise si am plecat singură sub cerul înstelat, pe străzile pustii si tăcute, luminate doar de strălucirea noptii. La drept vorbind, făcusem totul pentru ca acest bărbat răbdător si bun să ajungă să mă dea afară. Mai bine asa, decât să mai suport cosmarul acestei mediocrităti, Boreium si pe Hecebolas. Dar ce să fac? Unde să mă duc ? Pentru că Boreium era complet izolat de lume. Vasul care asigura legătura cu restul imperiului nu se întorcea decât peste o lună, iar scopul meu era să ajung la Alexandria, care se afla la treizeci de zile de mers prin desert.
' Atunci am pornit, pur si simplu, la drum. Eram nebună, dar nu stiam.
A
Capitolul 4
juns la defileul care apăra accesul în Boreium, drumul se termina. Mai departe numai cara-vanierii îsi găseau drumul după repere cunoscute doar de ei. Am încercat să urmez coasta, pe partea de est, către Alexandria. Muntii lăsaseră loc în scurt timp unui platou îngrozitor de deprimant, plat la prima vedere, dar care, de fapt, era presărat cu tot felul de piedici, vâlcele, gropi, santuri si ravene. Stâncile alternau cu nisipurile. Ba mergeam prin nisip, în care mă afundam încât de-abia mai puteam să înaintez, ba mă trezeam în fata unor aglomerări periculos de tăioase din nisip întărit de vânt de-a lungul secolelor. Bineînteles, nici un sat, nici o fiintă umană, nici un singur semn de viată. Căldura era atât de atroce, încât preferam «ă merg noaptea.
Ziua încercam să dorm în vreo văgăună pe care o împărteam cu serpii. Mă hrăneam cu rădăcini sau cu frunzele plantelor cornoase. Ca să mă răcoresc mă scufundam în mare, dar nu reuseam să-mi astâmpăr setea. De băut n-aveam decât rare bălti de apă sălcie si noroioasă, rămase din torentele iernii. Sandalele mele fine se desfăcuseră în fâsii. Picioarele goale, gambele sfâsiate de stânci si spini erau însângerate. Sarea mării îmi albise părul, soarele îmi buhăise fata si îmi crăpase pielea. Ochii mi se transformaseră în două fante. Am mers în felul acesta vreo săptămână.
54

Tntr-o noapte, epuizarea a fost mai puternică decât mine. întunericul care prevestea o furtună de nisip îmi făcea înaintarea aproape imposibilă. M-am clătinat, am căzut, n-am mai fost în stare să mă ridic, am atipit pe loc. Nu stiu cât timp am dormit, în somn am simtit pe cineva ridicându-mi capul si umezindu-mi buzele. Am întrezărit, aplecat peste mine, chipul unui bărbat înfiorător de urât si de murdar, dar abia vedeam din pricina întunericului si a zgomotului, în jurul meu, totul era scăldat într-o brumă gălbuie si opacă. Pe cerul acoperit, soarele nu mai era decât un disc fără strălucire. suieratul vântului mă asurzea. Nisipul furtunii îmi pătrundea în ochi, în urechi, între dinti, pe sub haine. Bărbatul m-a ridicat cu o vigoare nebănuită; m-a dus până la o pesteră săpată în stâncă si m-a asezat pe o saltea de paie.
Vreme de mai multe zile a bătut furtuna de nu puteai să scoti nici nasul afară; de altfel, ar fi fost inutil, nu se vedea nimic. Marras, căci acesta era numele celui care mă salvase, venea de mai multe ori pe zi să mă vadă. îmi aducea să mănânc lapte de capră; mă obliga să înghit decocturi din plante, neplăcute la gust, dar care trebuie să fi fost nemaipomenit de eficace, întrucât mi-au refăcut foarte repede fortele. Totusi, îi datorez cel mai mult vindecarea mea lui Marras. Acesta rămânea mult timp la căpătâiul meu psalmodiind, meditând, fixându-mă, si privirea lui părea să iradieze căldură în trupul meu si să alunge oboseala si febra, în afară de rugăciuni, nu vorbea si nu răspundea întrebărilor mele. Prezenta lui, zgomotul vântului, lumina ciudată, filtrată prin norii de nisip alcătuiau o atmosferă ireală, în care mă scăldam izolată de lumea de afară.
în cea de-a patra zi, eram pe picioare, iar furtuna încetase. Imediat ce m-am trezit, am iesit si m-am uitat în jur. Mă aflam într-un fel de fundătură înconjurată de faleze pline
55

de pesteri, aproape toate locuite. Din ele si-au făcut aparitia fiinte a căror înfătisare mă înspăimânta, scheletice, acoperite de jeg, zburlite, arse de soare, afisând cele mai dezgustătoare boli de piele si îmbrăcate doar în câteva zdrente. Mi s-au părut mai degrabă fiare sălbatice decât oameni. Nimerisem într-o comunitate de pustnici, al căror sef era Marras.
Acesta mi-a impus să respect ritmul si să particip la îndeletnicirile lor. Ne sculam la ora sase, după ce ne trezisem deja la trei noaptea ca să mergem la „capelă" să ne rugăm. Ne întorceam acolo în zori pentru slujba de dimineată. Sanctuarul nu era decât o pesteră mai mare decât celelalte, cu peretii egalizati grosolan si acoperiti de fresce naive, realizate de un amator.
Toată dimineata era consacrată muncilor. Fiecare membru trebuia să practice o meserie utilă pentru comunitate. Existau cultivatori, păstori, tâmplari, brutari. Marras însusi împletea cosuri din frunze de palmier. Eu alesesem să fiu „croitoreasă", datorită experientei de ajustare a vechiturilor pe care mi le dăduse Indaro. Eram însărcinată cu cârpirea zdrentelor comunitătii, sarcină pe care o îndeplineam cu dexteritate, căci reuseam să fac minuni cu aceste capete de tesături desirate, roase până la urzeală si tocite.
în timp ce munceam, m-am atasat în mod deosebit de o olăreasă, meserie pe care până atunci n-o văzusem decât la bărbati. Desi conditiile dure din desert îi acoperiseră pe ceilalti cu un strat de grosolănie, ea singură mai păstra o blândete care pentru mine era un balsam.
Mâncăm prânzul în liniste. Meniul succint nu era diferit de cel de la cină: rosii, ceapă, brânză de capră, pâine, uneori alte legume, rareori fructe, si de băut, apă.
56

Chiar si această alimentatie era prea mult pentru prietena mea, olăreasa, pe care o chema Caesaria. Refuza să se atingă de pâine, multumindu-se să înghită din când în când câteva legume crude si unul sau doi struguri. Nu-l asculta pe Marras, care o ruga să adauge, măcar duminica, câteva picături de ulei în meniul său. Degeaba o avertiza că, la regimul acesta, o să se îmbolnăvească în scurt timp si n-o să-si mai poată duce la îndeplinire sarcinile religioase, ea îi răspundea că singura ei dorintă este ca Dumnezeu să-i facă favoarea de a fi mereu bolnavă la trup, atâta timp cât sufletul ei putea fi salvat. Dormea goală pe un sac aruncat direct pe solul stâncos, si însusi Marras o critica pentru excesele ei.
Cu toate acestea, rivaliza cu ea în torturarea trupului. Practica asceza cu aceeasi vigoare pe care o folosea în toate, tinând post, rugându-se fără încetare si îngăduindu-si doar o oră sau două de odihnă noaptea. Mergea întotdeauna în picioarele goale. Fiecare făcea penitentă. Sora Suzana, de exemplu, se abtinea de la a bea orice lichid, acceptând doar un blid cu apă duminica.
în acest loc, în această atmosferă, privatiunile mi se păreau normale. Desi nu cunoscusem decât mizeria de când mă născusem, iubeam din instinct confortul si sunt din fire o sibarită. Totusi, acolo îmi puneam în permanentă organismul la încercare împotriva foamei, a setei si a somnului. „Ce contează, repeta mereu Marras, dacă trupul vostru muritor se distruge, din moment ce sufletul, spălat de atâtea păcate, scapă de focul etern cu acest pret ?"
în pofida înfătisării lor care, la început, mă îngrozea, învătasem să-i iubesc pe pustnici. Sub duritatea provocată de viata pe care o duceau si de lipsa lor de contact cu lumea exterioară, erau plini de bunătate. Mă acceptaseră pe loc,
'57

fără să mă critice vreodată sau să-mi pună întrebări. Uitaseră cum să-si exprime sentimentele, dar, cu toate acestea, percepeam afectiunea pe care o simteau pentru mine. Erau preocupati de mântuirea mea si încercau să mă convingă să renunt la lume ca să rămân cu ei. în acest loc dedicat singurătătii, nu m-am simtit niciodată singură, asa cum mă puteam simti în oras. Din contră, eram consolată, sprijinită, înconjurată de prieteni. De aceea pot spune fără ezitare că n-am fost niciodată atât de fericită în toată viata mea ca în desertul acesta aspru.
După prânz, la ora cea mai fierbinte a zilei, avearn dreptul să ne odihnim. Unii, care făcuseră jurământul tăcerii, rămâneau singuri în coltul lor. Celorlalti le plăcea să meargă în vizită de la o pesteră la alta. în ciuda ascetismului ei, Caesaria reusise să-si păstreze o brurnă de feminitate si nu se putea stăpâni să nu vină pe la mine din când în când să pălăvrăgim. Eram unite prin devotamentul nostru comun fată de Marras. Desi era încă tânăr, el părea fără vârstă, privirea lui ardea mai puternic decât soarele si era plin de compasiune.
într-o zi, când o întrebam pe Caesaria despre trecutul păstorului nostru, mi-a dezvăluit, ca si cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume, că fusese unul dintre cei mai bogati bancheri din Alexandria. Pustnicul grosolan, devotat îndeletnicirii lui de tăran, fusese un tânăr elegant, rege al vietii nocturne din metropolă. Se logodise cu o tânără fermecătoare, aproape la fel de bogată ca el. în ziua căsătoriei, a auzit vocea Domnului. A abandonat totul si a venit să se stabilească în desert.
Buimăcită de această revelatie, am întrebat-o imediat pe Caesaria despre viata ei de odinioară. Mi-a răspuns că a uitat cine fusese. Marras a fost cel care m-a luminat în
58

legătură cu ea, în cursul unuia dintre acele examene de constiintă pe care le tinea regulat cu fiecare dintre noi. Caesaria, mi-a zis el, fusese cândva o aristocrată de rang foarte înalt, rudă cu împăratul Anastasius. Totusi, în splendoarea si luxul din jurul ei, îi uimea pe apropiati prin pietatea si austeritatea de care dădea dovadă în palatul ei. si-a împlinit visul de a fugi de lume în ziua în care l-a vizitat pe Marras în desert. Voind să fie un exemplu de modestie, tinuse să ocupe functia cea mai joasă din comunitate.
Mi-as fi putut închipui că umila olăreasă se învârtise pe vremuri la Curte? N-as fi crezut niciodată că epavele umane din jurul meu proveneau din familii nobile si bogate, că primiseră educatia cea mai aleasă, cunoscuseră luxul cel mai rafinat. Arzând de focul Domnului, renuntaseră într-o bună zi la toate acestea ca să întemeieze o comunitate în desert. Printr-un fenomen ciudat, fiecare refuza să-si povestească propriul trecut, dar nu ezita să vorbească despre trecutul celorlalti.
Restul după-amiezei era dedicat muncii, seara, rugăciunii. După o cină fugară, ne culcam la ora nouă. Sora Suzana alegea momentul acesta ca să vină în vizită la mine. Mă speria prin înfătisarea ei de fantomă, căci era întotdeauna învesmântată în pânze groase, din care nu i se vedea decât vârful nasului, în felul acesta voia să nu ademenească pe nimeni prin etalarea farmecelor sale... dacă mai rămăsese ceva din ele.
Venea să-mi predice despre slăbiciunea cărnii si să stigmatizeze trufia lumii, îmi povestea despre chinurile cu care mă voi lupta la Judecata de Apoi si îmi descria îndelung pericolele care îmi pândeau sufletul dacă voiam să mă întorc la civilizatie.
Apoi mă părăsea, să se lupte cu demonii care o atacau în fiecare noapte. Iesea întotdeauna victorioasă din
59

aceste bătălii, zicea ea, si se lăuda că îi auzise pe unii dintre ei povestind că ea nu era o femeie adevărată, că avea o piatră în loc de inimă si fier în loc de carne, compliment care, din partea acestor creaturi infernale, o încânta teribil.
Nu era singura care bântuia noaptea prin desert. O imitam deseori, cu singura deosebire că nu mă întâlneam cu nici un demon. Stelele erau în partea aceasta a lumii mai sclipitoare ca oriunde. Aerul avea o transparentă extraordinară. Când mergeam, aveam impresia că devin din ce în ce mai usoară, până când uitam de greutatea trupului. Mă întindeam pe stânca rămasă caldă după fierbinteala zilei si contemplam astrii. Timpul, materia, orizontul se topeau. Cu ajutorul postului si al meditatiei mă simteam aspirată de o spirală spre infinit, spre vesnicie. Preocupările, agitatia oamenilor îmi apăreau atunci în toată meschinăria lor. Eforturile pe care le-as fi putut face, ambitiile pe care le-as fi putut avea deveneau superficiale. Mă cufundam în univers ca un fir de nisip în desertul care mă înconjura, sentiment pe deplin linistitor.
Lipseam uneori de la rugăciunea de la ora trei dimineata si nu mă întorceam decât în zori. Cerul si pământul erau la fel de roz. Răcoarea noptii se evapora încet. Deodată, un fulger portocaliu, pornit de la orizont, străpungea peisajul gol, anuntând o nouă zi arzătoare.
Plecam iar în desert după prânz, căci îmi plăcea excesul acestor amieze albe, orbitoare, incandescente. Rămâneam în picioare, în mijlocul peisajului plat de piatră si foc. în aerul greu nu se simtea nici o miscare. Trupul meu se încorda pentru a rezista căldurii si greutătii. Abia respiram, abia mă miscăm, eram îmbătată de această luptă cu elementele ucigase si nemiscate. Nebunia naturii, nebunia pustnicilor din jurul meu mă cuceriseră. Nu mai auzeam, nu
60

mai vedeam si aveam mii de viziuni, auzeam mii de sunete, mii de voci. Slăbită în trup si spirit de această existentă, nu mai gândeam, nu mă mai opuneam. Vointa mi se topise. Depuneam armele. Făcând asta, eram coplesită de exaltare. Mă hotărâsem, aveam să rămân cu pustnicii.
îmi voi petrece toată viata în compania acestor pustnici si voi ajunge să semăn cu ei. Voi fi un schelet cu pielea crăpată si purulentă, cu picioarele însângerate si nu-mi voi îngriji înfătisarea. Voi vorbi cu Dumnezeu, îmi voi salva sufletul si voi cunoaste viata vesnică.
Am deschis ochii, în depărtare, apăruse un oras feeric, în pofida distantei, puteam distinge în detaliu turnurile meterezelor, terasele palatelor, coroanele copacilor din grădini si cupolele bisericilor. stiam de iluziile desertului si mi-am dat seama că era vorba de un miraj. Totusi, decorul înselător al acestui oras a actionat ca o chemare asupra mea. Nu în desert mă astepta destinul, ci în capitala splendidă, febrilă, suprapopulată, unde voi duce la îndeplinire ce eram menită să îndeplinesc. Sora Suzana nu avea dreptate. Calea mea nu mă ducea în afara lumii, ci, din contră, chiar în mijlocul trepidatiilor ei.
Desi până atunci nu-i simtisem niciodată efectele, amiaza aceea incandescentă si-a lăsat amprentele pe trupul meu. Asudam cu picături mari, pielea îmi ardea, picioarele, muschii erau îndurerati. Deodată, mi s-a făcut frică, frică să nu mă dizolv în vidul acesta, să nu fiu strivită de focurile acestea ale lui Dumnezeu, în pofida căldurii, tremuram de febră, de spaimă. Mă simteam deja înghitită si am fost la un pas de a-mi pierde ultima fărâmă de rezistentă, de fortă, de luciditate. Oamenii sfinti din jurul meu condamnau tentatiile diavolului, dar eu descopeream că tentatia lui Dumnezeu putea fi la fel de teribilă.
61

întoarsă la comunitatea de pustnici, am nimerit, printr-una din acele întâmplări extraordinare care păreau să-mi presare existenta, peste o caravană care se oprise să se aprovizioneze cu apă de la putul nostru. Ne aflam, într-adevăr, pe una dintre căile de comunicare pe care odinioară le foloseau frecvent caravanierii. De la o vreme era considerată periculoasă dintre cauza prezentei bandelor de tâlhari în desert. Totusi, noi nu-i văzusem niciodată pe acesti tâlhari si este foarte posibil ca ei să fi fost doar o legendă inventată de traficanti ca să-si poată desfăsura în tihnă negotul nelegiuit. Mistica apărută în jurul pustnicilor nostri încuraja această teamă, ca să nu fim deranjati de vizitatorii veniti din lumea de afară. Considerati vrăjitori, însisi pustnicii inspirau groază caravanierilor.
Nu acelasi lucru se întâmpla cu cei care tocmai îsi făcuseră aparitia si care, judecând după fetele lor, nu aveau frică nici de Dumnezeu, nici de diavol. Au declarat că trecuseră pe acolo pentru că o luaseră pe drumul cel mai scurt ca să ajungă la Alexandria, unde trebuia să ajungă cât mai repede.
Numele acesta m-a făcut să ciulesc urechile. L-am luat deoparte pe seful caravanei, un semit bronzat, cu nas acvilin.
— la-mă cu tine la Alexandria.
— Cât îmi dai ?
— N-am bani, dar mă vând tie ca sclavă în schimbul drumului.
A acceptat. Am pus singura conditie să mă ia pe ascuns, să nu mă vadă membrii comunitătii. A golit cufărul imens de pe dromader si m-a pus înăuntru, în locul sacilor cu curmale. Caravana s-a pus în miscare în scurt timp si s-a îndepărtat fără ca cineva să-si fi dat seama de plecarea mea. Celor care mă vor acuza că nu sunt niciodată
62

multumită le voi răspunde că am rezistat aproape doi ani cu pustnicii, în vreme ce cu Hecebolas câteva luni chinuite îmi fuseseră de ajuns.
Călătoria n-a fost neplăcută, îndatoririle mele fată de noul stăpân dovedindu-se a nu fi prea istovitoare. Ele se rezumau îndeosebi la a nu mă lăsa prea des violată de el. îi cedam din când în când, ca să pot merge nu numai în picioarele goale, ci si călare pe cămilă. Am ajuns la Alexandria într-o seară. Când am zărit pe partea cealaltă a lacului Mareotis orasul însirat pe limba de nisip, mi-am simtit inima bătând să-mi sară din piept, în sfârsit, sosisem.
De-abia ajunsese caravana lângă bazar, că mi-am abandonat stăpânul si am fugit.
Alexandria. Numai rostindu-i numele mă copleseste melancolia. Orasul acesta nu seamănă cu nici un altul, fascinant, deconcertant, fermecător. Clădit pe insula lui, nu apartine nici mării, nici pământului, nici grecilor, care l-au întemeiat, nici egiptenilor, care îi oferă ospitalitate. Nu are nici o legătură cu tara a cărei culme este. E cosmopolit, original, primitor, luxos, cu moravuri usoare. Nu visează decât la bani si la distractii.
Dar în noaptea aceea nu eram nici pe departe sedusă. Târându-mi cu greu picioarele, ajunsesem la port, acel port al Alexandriei, cel mai mare, cel mai bogat din Mediterană, bazarul întregii lumi. La ora aceea din noapte era, practic, pustiu si slab luminat, în fata mea, pe o stâncă, una dintre cele sapte minuni ale lumii, Farul, strălucea ca un soare în miezul zilei, în spatele meu, înăltându-se deasupra cheiurilor sumbre, cornisa violent luminată servea, în pofida orei târzii, ca loc de plimbare pentru o multime elegantă. sirurile de palate si de temple păreau în flăcări, atât erau de
63

numeroase tortele înfipte în zidurile lor. Dar toate aceste lumini, miscarea, bogătia îmi dădeau ameteli. Mă asteptam în orice clipă să văd apărând paznicul trimis de caravanier să mă caute. Căci nu era de glumit cu o sclavă evadată.
Nu aveam nici bani, nici prieteni, nici viitor. Amintirile mi se amestecau în minte, cocioaba copilăriei, Nicetas, tatăl vitreg, pestele, Pharas, avortul, Hecebolas, pustnicii... Mi-i imaginam pe soldatii de gardă legându-mă în lanturi si biciuindu-mă, apoi pe caravanier jupuindu-mă de vie... Ajunsesem la capătul puterilor.
Stăteam în picioare la marginea cheiului si în fata mea apa neagră si nemiscată mă respingea si mă atrăgea totodată. Oscilam din ce în ce mai mult, eram gata să cad în marea care avea să se închidă pentru totdeauna deasupra mea, când, în ultima clipă, o muzică neasteptată m-a luat prin surprindere si m-a scos din transa fatală. Auzeam cântece bisericesti, însă nu eram în paradis. De altfel, se stie prea bine că sinucigasii nu sunt primiti acolo. De fapt, era o procesiune nocturnă, în cinstea uneia dintre sfintele patroane ale Alexandriei, care trecea pe comisă. O defilare lungă de prelati si de diaconi purtând icoane, lumânări si cădelnite înainta încet în sunetul imnurilor si al orgilor portabile. Soldatii guvernatorului si gărzile patriarhului înconjurau multimea. Instinctiv, m-am amestecat în gloata care urma pioasă procesiunea. Am ajuns în felul acesta la catedrală si, în urma acestor oameni piosi, am pătruns în curtea sanctuarului. Dar, în loc să-i urmez în biserică, m-am rezemat de o coloană, stiind că, în acest adăpost inviolabil, nu va veni nimeni să mă caute.
Dis-de-dimineată, am fost trezită din motăiala de patriarhul Alexandriei, care venea să tină slujba. O multime de credinciosi si de solicitanti, cu plângerile în mâini, încerca
64

să se apropie de el. Eu eram mult prea slăbită ca să mă misc si am rămas singură, deoparte. Probabil că a zărit-o pe nevoiasa lihnită care eram, căci a întors capul spre mine si s-a aplecat spre un călugăr care îl însotea. Acesta s-a desprins din cortegiu si a venit la mine. N-a avut nevoie să mă întrebe ce îmi trebuie. De-abia mă puteam tine pe picioare.
Am fost transportată la azilul patriarhiei, unde erau găzduiti dezmostenitii sortii. Mi s-a dat un patîntr-un dormitor mai mare si mai înalt decât o biserică, unde zăceau zeci de epave feminine de toate vârstele si provenientele. Sora Placidia se ocupa de noi. Era foarte mică, adusă de spate, cu nasul coroiat si ochi albastri mici, vioi si iscoditori, în ciuda taliei si aspectului său pipernicit, s-a dovedit a fi teribil de energică. Mă îndopa cu mâncărurile cele mai hrănitoare si mă forta să dorm câte nouă-zece ore pe noapte. „Mănâncă, fata mea, esti slabă ca o scândură", îmi repeta ea.
Sub înfătisarea ursuză, era profund maternă. Seara, venea să mă mângâie pe păr si pe fată până adormeam. Surâsul ei stirb exprima cea mai adâncă, cea mai autentică solicitudine. Datorită îngrijirilor ei am fost foarte repede în stare să mă ridic, în scurt timp, aveam să fiu nevoită să părăsesc azilul. Cu o zi înainte de plecarea mea, sora Placidia s-a asezat la căpătâiul patului meu si m-a întrebat de unde veneam, l-am povestit experienta mea cu pustnicii lui Marras despre care, bineînteles, auzise si ea si pentru care simtea o admiratie profundă. Voisem să-i câstig respectul, de care eram însetată, dar ea nu părea deloc impresionată. „si înainte, pe unde ai fost, ce făceai ?" m-a întrebat abrupt. Privirea ei pătrunzătoare si afectiunea maternă mă invitau să fiu cinstită. Atunci i-am spus tot trecutul meu. N-am încercat să ascund nici mizeria, nici naufragiul vietii mele.
65

M-a ascultat fără să clipească si fără să mă întrerupă. După ce am terminat, mi-a urat noapte bună, ca de obicei, si s-a îndepărtat, clătinându-se. Eram sigură că scandalizasem si pierdusem o prietenă, un sprijin.
La sculare, în dimineata următoare, a apărut în fata mea, a azvârlit pe pat niste haine de călugărită: „Pune-ti astea, rămâi aici", mi-a poruncit pe un ton care nu admitea replică. Am îmbrăcat, asadar, roba neagră, ciorapii negri, sandalele negre si mi-am înfăsurat capul în vălul negru care ascundea părul si urechile, în atelierul patriarhiei am fost admisă printre tinerele femei care nu-si depuseseră încă jurământul, dar de la care se spera, fără să fie împinse de nimeni, că se vor alătura ordinului la sfârsitul stagiului.
Cârpisem pentru pustnicii călugărului Marras, brodam pentru patriarhia din Alexandria. „Cântai cântece de betie în lupanarele din Constantinopol, de-acum vei cânta pentru Domnul", mi-a poruncit sora Placidia, care m-a făcut să intru în corul patriarhal.
Am petrecut mai mult de un an închisă, fără să mă plâng, chiar din contră. Mă scăldam într-o pace mult diferită de exaltarea nebunească pe care o cunoscusem în desert. Acolo mă epuizasem intentionat, cu riscul de a mă distruge de tot. La patriarhie eram înfăsurată într-un cocon dulce. Locuiam într-o mănăstire vastă, curată si sonoră, cu curti pline de flori si răcorite de fântâni. Eram bine găzduită, bine hrănită. Călugăritele care ne supravegheau si tovarăsele mele, naive toate si asa limitate cum erau, aveau o inocentă dezarmantă si o prospetime a sufletului contagioase. Se amuzau de toate fleacurile si îmi transmiteau veselia lor. în contact cu ele mă scăldam într-o puritate pe care n-o mai cunoscusem până atunci. Nu mai aveam griji materiale, preocupări intime, probleme, nu-mi mai puneam întrebări. Viata mea, sufletul
66

meu, spiritul meu erau luate în grijă. Pentru prima dată, în mine se răspândea seninătatea, inspirată de existenta pe care o duceam si de cele din jurul meu.
într-o zi, corul a primit permisiunea de a iesi, căci trebuia să cântăm la sfintirea bisericii Sfântul Sava, pe care patriarhul Timotei terminase să o clădească pe locul unui templu al lui Apollo, nu departe de Poarta Soarelui.
Ne-am dus, apărate de gărzile patriarhiei, până la locul ceremoniei. Biserica fiind prea mică, am luat loc pe trepte, unde eram asezată minunat pentru a-i putea studia pe trecători, în Egipt, guvernatorul celei mai bogate provincii a imperiului avea rang de duce, dar adevăratul stăpân era patriarhul Alexandriei, Timotei. Cortegiul lui dezvăluia diversitatea si întinderea puterilor sale. Vistiernicul, cancelarul si cel care împărtea pomenile mergeau în fruntea sutelor de finantisti, notari, secretari si consilieri juridici. Ofiterii însărcinati cu înalta si joasa justitie îi precedau pe controlorii bazarelor si ai tavernelor. O armată de emisari si portărei venea înaintea sambelanilor care, tantosi si plini de importantă, anuntau ei însisi clerul înconjurat de gărzile patriarhale în uniforme de un rosu aprins, cu panasele în vânt. Protoprezbiterul si arhidiaconul conduceau zecile de diaconi împodobiti cu brocarturi si cohortele de călugări în haine ponosite. Veneau, în fine, episcopii, întindere miscătoare de aur roz, aur galben, aur albastru, aur verde. si ultimul, împresurat de norii de tămâie ridicati de acolitii săi, însotit de imnul triumfal intonat de mai multe coruri, patriarhul Timotei, cu toiagul de aur în mână, barba albă si coroana de diamante pe cap. Cu un buchet de busuioc, plantă magică, în mână, binecuvânta cu gesturi largi multimea prosternată la trecerea lui.
67

întreg orasul se strânsese să vadă spectacolul. Locul din fata bisericii, străzile dimprejur erau înnegrite de lume. în fata acestui public atât de diferit de cel de la capela patriarhală, cântam cu entuziasm netărmurit minunatele imnuri grecesti pe care le învătasem.
Era prima dată de peste un an când mă găseam pe stradă si eram extrem de fericită. Nu mă puteam abtine să nu privesc pe furis spectatorii. Simteam că mă tintuieste cineva cu privirea, încercam să descopăr cine. Ochii mei i-au întâlnit pe cei ai bărbatului din multime. Mi-a făcut cu ochiul. N-am întors capul suficient de repede, învătasem pe vremuri limbajul privirii si stiam că a lui exprima dorintă. Mi-a trimis un sărut cu mâna. M-am înrosit, dar am zâmbit involuntar. Brusc, am zărit-o pe sora Placidia, care stătea ceva mai deoparte. Mă observa cu severitate, am lăsat ochii în jos...
Ceremonia se terminase, functionarii cei mai importanti deja plecaseră, când a izbucnit conflictul între doi călugări.
— Ati cântat în greacă, si nu în latină, cum prescriu canoanele Sfintei noastre Mame, Biserica. E scandalos si mă voi plânge Sfântului Părinte! a strigat unul dintre ei, în care am recunoscut un prelat apartinând suitei trimisului permanent al papei.
—  Poporul nu vorbeste latina. Trebuie să înteleagă limba Domnului care, aici, e greaca, a replicat un călugăr pe care îl văzusem deseori în anturajul patriarhului Timotei.
Nu pricepeam ce rost avea această ceartă. Latina este limba actelor oficiale, iar părintele Bartolomeu, în copilăria mea, mă învătase doar câteva fărâme. Greaca este limba noastră, cea pe care o auzisem dintotdeauna atât pe stradă, cât si în biserică.
68

Cei doi călugări continuau să se certe cu înfocare pe trepte, dar subiectul disputei deviase. Omul papei sustinea dubla natură, divină si umană, a lui Dumnezeu, partizanul patriarhului afirma că lisus era numai de natură divină si contrazicea enciclicele papei si îi respingea infailibilitatea. Celălalt îi argumenta cu decretele împăratului: „Acest preacucernic Iustin, care v-a poruncit să vă căiti pentru-greselile voastre criminale."
— Nu ne temem de martiriu, i-a replicat monofizitul. Suntem gata să suferim întru preamărirea gloriei lui Dumnezeu, a aceluiasi Dumnezeu pe care voi îl insultati, afirmând că are natură umană.
Altercatia, deja violentă, a degenerat rapid. Insultele „ereticilor", „blasfemiatorilor" si altele zburau de la unul la celălalt. Gloata venită să asiste la ceremonie se împrăstiase, dar rămăseseră destui gură-cască încântati de spectacol care s-au adunat în jurul cârcotasilor. Călugărul patriarhului, care pierdea teren, i-a chemat în ajutor pe „adevăratii crestini". Acestia, abia asteptând o asemenea ocazie, s-au năpustit asupra prelatului Sfintiei Sale. Din fericire, chiar în clipa aceea si-a făcut aparitia la fata locului o patrulă care a reusit să-l elibereze pe nefericit. Era însângerat, plin de răni si de-abia respira, între timp, călugărul, bineînteles, dispăruse, iar „adevăratii crestini" se evaporaseră în împrejurimi. Nimeni nu văzuse, nu auzise nimic.
La întoarcerea în atelier, am discutat cu sora Placidia despre incident. Din vremea când auzisem prima dată vorbindu-se de monofiziti, cu ocazia revoltelor împotriva împăratului Anastasius, acuzat că îi proteja, avusesem posibilitatea, datorită pustnicului Marras si a credinciosilor lui, să le înteleg dogma. Biserica crestină era împărtită între
69

monofiziti si papalitate, care erau în polemică asupra naturii lui lisus.
în Egipt, populatia si clerul, de la ultimul călugăras până la însusi Timotei, erau cu totii monofiziti si până în ziua aceea nu observasem nici o contestatie, nici un conflict. Sora Placidia a clătinat din cap, preocupată, tulburată:
—  Te-ai lăsat păcălită, în întreg imperiul, monofizitii suferă, dar îndeosebi în Asia, unde sunt cei mai numerosi. Cincizeci si patru de episcopi din Siria si Palestina au fost destituiti si alungati. Zeci de mănăstiri au fost evacuate cu forta si jefuite. Nenumărati călugări si călugărite au fost azvârliti în stradă, ucisi sau omorâti în chinuri, în alte părti sunt vânati ca fiarele sălbatice, în fiecare zi, papa face presiuni asupra împăratului nostru, Iustin, ca să rezolve cu Egiptul, dar Egiptul e prea puternic, prea bogat, prea vital pentru ca suveranul nostru să si-l întoarcă împotrivă declansând persecutii. De aceea, intoleranta lui se opreste la hotarele noastre.
— Deci Egiptul nu e amenintat, am exclamat fericită. Sora Placidia s-a înnegrit de supărare:
—   Pompa   imuabilă  si  impresionantă  din jurul patriarhiei noastre este înselătoare. Pericolul este constant, chiar dacă rămâne nevăzut. Toleranta împăratului va dura vesnic ? Egiptul va fi scutit sau patriarhul nostru va fi într-o bună zi detronat si oamenii lui vor pieri pentru credintă ?
Nu întelegeam de ce papei îi plăcea să sporească numărul martirilor... „Pentru un motiv atât de mic", am adăugat în soaptă.
Sora Placidia, care mă auzise, nu-si putu împiedica un surâs:
—  Ceea ce n-ai priceput tu este sensul profund si ascuns al monofizitismului. în spatele a ceea ce tu crezi că
70

—•
este o simplă cercetare teologică, se află independenta unei credinte ce refuză să se supună îndepărtatului papă de la Roma. Tu nu esti din Egipt, nu ai cum să întelegi. Vrem să apartinem imperiului, dar tinem să ne păstrăm personalitatea. Familia mea vine din oaza Fayum, unde trăim de generatii întregi, dinainte ca functionarii trimisi de Constantinopol să ne impună legea lor. si dacă sunt monofizită, e si pentru că sunt egipteancă.
îi simpatizam si înainte pe monofiziti. De două ori, în desert si în Alexandria, monofizitii fuseseră cei care îmi salvaseră viata. Mă primiseră, mă ajutaseră, făcuseră iar din mine o fiintă umană. Instinctiv, simteam la ei mai multă omenie, deschidere, accesibilitate, decât la catolicii Bisericii oficiale. Voiam să rămân printre ei, să mă dedic lor si patriarhului Timotei, protectorul meu. Ca atâtea lucrătoare ale atelierului, visam să-mi pun vălul de călugărită. Ratiunea îmi soptea că viitorul meu material, confortul meu, siguranta mea erau asigurate la mănăstire.
După atâtia ani, mi-am dat seama că nu trebuie niciodată să actionezi doar cum te taie capul, căci deciziile luate în lumina slabă a unei singure ratiuni rămân întotdeauna mărginite. Bineînteles, în fata surorii Placidia, mă multumeam să mă fudulesc cu o credintă arzătoare si cu nerăbdarea de a-mi închina viata Domnului, în loc să-mi sară de gât, cum mă asteptam, a dispărut pentru a reveni ceva mai târziu, să mă caute: „Urmează-mă, esti asteptată."
Am traversat curtea vastă a catedralei, mereu plină de credinciosi, si am ajuns la zidurile palatului patriarhal, înconjurau un domeniu imens, presărat de clădiri si grădini. Un donjon pătrat, foarte gros si foarte înalt se ridica în mijlocul unui teren nisipos. O scară monumentală urca până
71

la un pod suspendat, căci se intra pe la primul etaj. Am urmat-o pe sora Placidia pe treptele drepte, strâmte, interminabile. S-a dat la o parte si m-a împins usor înainte.
La început, orbită de lumina soarelui, n-am văzut aproape nimic. Doar câteva lumânări mari din ceară galbenă împrăstiau o lumină slabă. Norii de tămâie erau aproape la fel de grosi ca aceia de nisip în desert când e furtună. Zidurile erau complet goale. Nici icoane, nici argintării pioase. Pe jos, mai multe covoare, pe care stăteau vreo douăzeci de călugări. Capisoanele negre trase pe frunte nu-mi permiteau să le văd fetele. Cu bratele întinse, psalmodiau, iar vocile lor groase răsunau ciudat. Capela era împărtită în două printr-un fel de paravan fin dantelat, din lemn pretios străpuns de găurele. Pe partea cealaltă, pe un tron foarte mare din abanos, mă astepta patriarhul Timotei. Barba albă iesea în evidentă pe vălurile lungi, negre.
1 — Apropie-te, copila mea! Sora Placidia mi-a zis că doresti să te călugăresti.
Cu ochii plecati modest, capul lăsat umil în piept, i-am anuntat vocatia mea, cu o voce slabă si tremurătoare.
Mi-a răspuns cu voce tunătoare, rostind clar fiecare cuvânt si rostogolind „r"-urile, obisnuit fiind să se adreseze multimii:
—  Din clipa în care ai sosit printre noi, copila mea, te-am urmărit pas cu pas. Suntem siguri de credinta ta, care este adâncă si sinceră. Dar nu esti făcută pentru mănăstire.
în semiîntuneric nu vedeam ochii patriarhului, în picioare, în fata lui, simteam că mă ia ameteala. Vocile călugărilor, umbrele lor negre, tămâia, întunericul auriu mă îmbătau si totodată mă făceau să mă simt foarte stânjenită. Am făcut un efort pentru a vorbi:
— îmi doresc foarte mult să vă slujesc, Preafericitule!
72

— Dar o poti face, copila mea, si fără să-ti pui vălul.
— Cereti-mi orice, cu conditia să pot rămâne aici.
— Din contră, mă gândeam să te trimit departe, în misiune. Dacă refuzi, nu te voi alunga si poti rămâne aici cât doresti.
Spusese aceasta pe un ton detasat, dar nu stiu de ce un instinct fulgerător mi-a afirmat că în momentul acela mă aflam la o răspântie si că fusesem adusă acolo de patriarhul Timotei. Alegerea pe care o aveam de făcut, decizia pe care o luam erau cruciale. Fără ezitare am acceptat misiunea lui.
— Voi face tot ce hotărâti, voi merge unde mă trimiteti! am declarat ferm.
stiam că patriarhul Timotei îsi datora puterile exceptionale virtutii si experientei, că mă citea până în fundul inimii si stia totul despre trecutul meu, despre sufletul meu si, poate, despre viitorul meu. Dacă el voia să îmi încredinteze o misiune, aceasta trebuia să fie primordială. Desigur, avea interesele lui, dar stiam si eu să mi le descopăr pe ale mele.
A spus atunci ce astepta de la mine. Aveam să plec în Palestina si Siria să duc scrisori comunitătilor religioase monofizite care se ascundeau de persecutii. Această misiune, desi comporta destule pericole, mi s-a părut de importantă secundară. Am fost dezamăgită si m-am întrebat dacă nu mă înselasem oare în hotărârea mea. Când am îngenuncheat pentru a primi binecuvântarea patriarhului, mi-am dat seama că nu se mai auzeau vocile călugărilor. O rază de lumină venită printr-o deschizătură pe care n-o observasem înainte a încununat deodată chipul prelatului, care strălucea precum un sfânt din icoană. Pe un ton solemn mi-a spus:
—  Nu-i uita niciodată, copila mea, pe cei care te-au primit si te-au iubit si, dacă într-o zi vei avea posibilitatea si ei vor avea nevoie, dă-le ajutorul tău. Să stii că oriunde te-ar
73

chema destinul privirile noastre părintesti te vor urmări. si acum, du-te!
Cuvintele lui, vocea lui au avut un efect extraordinar asupra mea. M-am ridicat transfigurată. Mă simteam de-acum tare si puternică. Când am ajuns în prag, l-am auzit:
— Adio, Despina!
M-am întors dintr-o miscare. Asezat pe tron în fundul capelei, nu se miscase si se confunda cu penumbra. Oare chiar el vorbise ?... Despina era titlul rezervat împărătesei si celor mai mari doamne ale imperiului. Eu, Despina! De ce ?
M
Capitolul 5
editerana fiind practic un lac bizantin, am navigat în deplină sigurantă pe un vas de comert până la Beirut. De acolo am folosit remarcabila retea de drumuri lăsată de Roma antică. Mă deplasam ca o femeie plecată în pelerinaj, pretext pe care tinuta mea de călugărită laică si abundenta locurilor sfinte din regiune îl făceau plauzibil. Când se oprea carul vreunui negustor să mă ia, când mă lua câte un emisar imperial în sa, în spatele lui. în cea mai mare parte a timpului mergeam pe jos, dar îmi găseam de fiecare dată câte un tovarăs care să-mi tină de urât.
Eram uimită de numărul călătorilor din Levant, de care erau pline toate căile de comunicatie. „Mănăstirile din umbră" în care se ascundeau monofizitii erau departe de drumuri, în regiuni izolate si desertice. Nu aveam decât indicatii vagi pentru a le descoperi, dar era de ajuns să cer îndrumări primului tăran întâlnit. Desi amplasarea lor se presupunea că este secretă, o cunostea toată zona. Ajungeam în felul acesta fie într-o vale adâncă, fie pe o faleză abruptă si descopeream, ascunse după stânci, cocotate deasupra unei prăpăstii, clădirile căutate, în jurul unei capele micute, construită grosolan din pietre neregulate, se strângeau câteva cocioabe din lemn.
stiam că venirea mea era spionată. Intram într-o curte pustie, urmărită de privirile nevăzute, în capelă, intonam în greacă credo-ul monofizit. Atunci, călugării si călugăritele
75

apăreau din ascunzătorile lor. Trebuia să mai trec de controale, să dau parole de trecere înainte de a fi admisă, înmânam scrisorile cu livrarea cărora fusesem însărcinată si primeam altele, pe care să le duc în alte mănăstiri.
Mi se oferea găzduire peste noapte si, în pofida sărăciei locurilor, dădeau un ospăt în cinstea mea. în tot timpul mesei nu auzeam decât povesti despre cruzimile puterii împotriva monofizitilor. Sora Placidia nu exagerase. Acesti călugări, aceste călugărite asezate la masă în jurul meu fuseseră urmăriti, expulzati, jefuiti, bătuti, uneori torturati. Vorbeau despre suferintele lor fără nici un pic de amărăciune si fără să-si plângă de milă. Nu vedeam decât fiinte pioase si caritabile, a căror întreagă viată era închinată preamăririi Domnului. Atunci, mai mult ca oricând, mi-am dat seama de absurditatea aberantă a acestor persecutii.
Vreme de mai multe luni, am străbătut zona după un itinerar aparent dezordonat. Am vizitat Gaza, Laodiceea, Apameea, Sergopolis, Edessa si multe alte locuri. Nu găseam totusi nici o plăcere în a călători.
într-o zi, am ajuns la Antiohia. Comunitatea monofizită, în loc să se fi refugiat în vreo baracă pierdută în mijlocul desertului, se ascundea într-o casă de la periferiile orasului. Spre surprinderea mea, am fost rugată să astept acolo noi instructiuni. Mai multe zile s-au scurs fără să se întâmple nimic. Plictiseala îmi dădea ghes să ies. în această mănăstire care nu era de fapt mănăstire, regulile păreau mai putin stricte în privinta mea, din moment ce nu făceam parte dintre ei; cât despre consemnele de sigurantă, erau mai lejere pentru o străină ca mine.
Antiohia este poate mai putin magică decât Alexandria, dar la fel de prestigioasă, si acest avanpost din Asia ascunde multe surprize. Oras din nord, Antiohia este
76

mai activă, mai febrilă, mai putin exotică, însă mai bogată decât capitala Egiptului. Mostenitoare a marii traditii antice, a rămas păgână sub vesmintele crestinismului. Al treilea oras al imperiului este o metropolă fastuoasă, plină de palate, teatre, circuri, taverne, unde se desfăsoară serate, banchete si alte sărbători. Această atmosferă de usurătate si bucurie mă deprima, prin contrast cu situatia mea. Cât timp aveau să mai dureze peregrinările mele? Când voi vedea scopul, capătul ? De ce acest itinerar, de ce această misiune, de ce eu ? Mă săturasem să caut si să alerg în întuneric.
Pentru a-mi înfrânge îmbufnarea am apelat la remediul meu preferat, care consta în a mă duce în bazar. Gurmandă din fire, am început prin a defila prin fata sirurilor de măcelării, mezelarii, pescării, patiserii si tarabe cu condimente. Am făcut un ocol pentru a admira manuscrisele minunat copiate si bogat împodobite cu miniaturi. M-am plimbat prin fata prăvăliilor cu bijuterii, am admirat aici un cufăr de fildes pentru cosmetice, acolo o fibulă de aur filigranată. Obiectele de cult m-au uluit prin bogătia lor, cruci de aur încrustate cu pietre pretioase, lămpi din argint, racle din email si metale pretioase.
Am păstrat pentru desert „strada" mea preferată: cea a negustorilor de stofe. M-am oprit în fata unei tarabe deosebit de bine aprovizionată. Ochii mei mângâiau pofticiosi mătăsurile, brocarturile, muselinele pe care nu îndrăzneam să le ating. Negustorul privea cu uimire dezaprobatoare această călugărită cu porniri cochete. Nu-mi puteam dezlipi privirea de un anumit mantou usor din mătase albastră ca noaptea, brodat cu un galon mare roz cu argintiu.
Deodată, am auzit în spatele meu o voce soptindu-mi la ureche: „îl vreti ? Vi-l dăruiesc eu." M-am întors. O femeie foarte înaltă, admirabil clădită, cu ochi albastri migdalati si un păr negru bogat îmi zâmbea. Era îmbrăcată după ultima
77
_________        
modă, dar destul de tipător. „Lăsati-mă să vă cumpăr acest mantou", a repetat ea. N-am putut să răspund decât că nu stiam unde si cu ce ocazie as putea purta o haină atât de frumoasă. „Păcat, ori îl ascundeti în chilia dumneavoastră de la mănăstire, ori, mai bine, vi-l păstrez eu si veniti să-l probati la mine..." Exista bunătate, dar si o stranie complicitate în ochii acelei femei ispititoare. Fără să-mi asculte protestele, s-a tocmit cu aplomb. Negustorul, de altfel, a cedat usor. Ajunsese aproape în patru labe, atât se ploconea în fata ei. îi curgeau balele de atâtea complimente si lingusiri, l-ar fi lăsat mantoul si la un sfert de pret, atât era de flatat că se oprise la prăvălia lui. Asa am cunoscut-o pe Macedonia, dansatoarea cea mai renumită, cea mai populară din oras, într-un fel, mascota Antiohiei.
„Pe curând", îmi spusese ea când ne-am despărtit, invitându-mă să-i fac o vizită. Am ezitat mai multe zile, dar, întrucât instructiunile mele nu ajunseseră încă la mănăstire, m-am dus la Macedonia. Locuia nu departe de Teatrul Mare, unde îsi desfăsura talentele. Dimensiunile modeste ale casei, zidul orb care o proteja, intrarea modestă nu lăsau deloc să se bănuiască luxul inimaginabil în care am pătruns. Locuinta dansatoarei, ca o casă a surprizelor, cuprindea scări pe jumătate ascunse, aripi nebănuite, curti adăpostite de privirile indiscrete. Mă uitam cu încântare la aceste obiecte, la mobile, la picturi. Probabil că gusturile Macedoniei erau înfiorător de stridente, dar la vremea aceea mi se păreau culmea rafinamentului.
Era trecut de amiază si ea abia se trezise. M-a întâmpinat cu cea mai mare veselie. A poruncit să fie adus minunatul vesmânt, pe care mi l-a asezat pe umeri. Peste roba mea neagră dădea cel mai trist contrast.
78

— Dezbracă-te! mi-a poruncit ea.
M-am supus cu o lipsă de pudoare care a părut să o uimească foarte mult.
— Dar de ce să ascunzi atâtea frumuseti, atâtia nuri ? m-a întrebat ea de mai multe ori, contemplându-mi îndelung goliciunea. E o rusine să întretii atât de prost un trup atât de perfect! Ce piele uscată! si unghiile astea murdare, părul aspru!
A bătut din palme ca să-si cheme sclavele si le-a poruncit să-mi facă toaleta ca si cum ar fi fost vorba de ea. Baie fierbinte, unsori aromate, masaj, parfumuri, machiaj, coafură, am trecut prin fiecare din delicioasele etape ale elegantei. Macedonia a ales o tunică pentru mantoul meu, de un roz asemănător cu acesta. M-a împodobit cu o fibulă si cercei din argint, apoi mi-a asezat pe umeri frumosul mantou. Apoi m-a condus la o oglindă mare din bronz.
N-am avut nevoie de expresia admirativă a slujitoarelor ca să înteleg că eram frumoasă. Copil fiind, m-am crezut urâtă, adolescentă, cunosteam puterea mea de atractie sexuală, dar de aici până la a avea frumusete! Dar iată că lumea si îngrijirile elegantelor mi-o dezvăluiau. Avusesem dintotdeauna trăsături accentuate, dar greutătile cu care m-am confruntat în ultimii ani le îndulciseră desenul si parcă le purificaseră. Defectele chipului meu, pe care nu m-am gândit niciodată să le ascund, deveniseră avantaje, căci îi confereau personalitate si o anume bizarerie, încântată de descoperirea mea, am făcut o piruetă în fata oglinzii, făcând mantoul să fluture în jurul meu.
— Hai la Stoa! a hotărât Macedonia.
M-am oprit brusc. O călugărită în locul de întâlnire al elegantelor din Antiohia era de neconceput. Visul s-a destrămat si m-am întors pe pământ, încet, cu grijă, mi-am scos
79

vesmintele somptuoase si am revenit la tinuta mea austeră. Cea mai dezamăgită dintre noi două era Macedonia. Mi-a smuls promisiunea că mă voi întoarce foarte curând pe la ea.
Gustasem din fructul oprit al cochetăriei. Prin urmare, m-am întors, si adesea. Am început prin a mă schimba, adăpându-mă din inepuizabila garderobă a Macedoniei. Ea mă sfătuia, mă încuraja si eu eram mai mult decât încântată să-i fiu păpusă. Ne răcoream într-una sau alta din curtile umbrite si înflorite. Ne desfătam cu dulciuri care, asezate în castronase de argint, zăceau pe toate mesele din marmură. Ascultam muzicantii cocotati pe estradele din lemn cântând diferite cântecele la modă.
Macedonia primea multe vizite, oameni de teatru, admiratori, proaspăt îmbogătiti, înfloream în contact cu această lume. Fără să fiu cultă, stiam din instinct să întretin o conversatie, să dau replica, să uimesc un interlocutor, să plac. După plecarea invitatilor, rămâneam mult timp să pălăvrăgim pe săturate, ca două complice. Ea nu stia despre mine decât ceea ce binevoisem să-i spun si, judecându-mă dintr-o privire, mă primise asa cum eram, fără să se intereseze de originea mea, de trecutul meu, ceea care mă făcuse să mă atasez de ea. „Parcă te cunosc dintotdeauna", îmi zicea ea. Reciproca era la fel de valabilă.
Vedeta cea mai renumită din Antiohia si misterioasa necunoscută aveau acelasi fel de a gândi, de a reactiona, de a spera. Macedonia iubea mai presus de orice viata, eu asteptam totul de la viată. Profitam de personalitatea ei caldă si generoasă. Ne plăcea amândurora să râdem si aveam acelasi gen de spirite, una încheind deseori fraza începută de cealaltă. Eram la fel de pofticioase si una, si cealaltă după stofe, bijuterii, mâncăruri si vinul de Samos.
80

Ea mi-a deschis portile lumii mărete la care aspiram si era multumită să aducă acolo o nou-venită pe cât de misterioasă pe-atât de înteleaptă. Cât despre bărbati, experientele noastre erau similare în legătură cu ei. Ne hotărâserăm să nu le cădem victime, dar stiam, de asemenea, că ei erau cheia pentru orice.
Am cedat, în sfârsit, insistentelor ei si am început să iesim împreună. M-a dus la hipodrom într-o zi de curse. Când m-am trezit în mijlocul multimii, îmbrăcată, coafată ca femeile cele mai elegante, la bratul unei celebrităti, si când am simtit o sută de priviri atintite spre mine, observându-mă, criticându-mă si admirându-mă, am avut o senzatie de goliciune si amenintare, dar în acelasi timp eram în elementul meu. M-am distrat ca o nebună. Nu mă mai puteam dezbăra asa că, sub aripa dansatoarei, m-am aruncat în viata mondenă. Ea mă ducea ia spectacole, la banchete; am fost să petrecem o zi la Daphne, loc de vilegiatură vechi si celebru, poreclit odinioară Orgiopolis, „Orasul orgiilor", unde vilele minunate se ascundeau între dafini si plopi, într-o zi, am ajuns până la Seleucia de Pierie, portul metropolei, unde bogatele case moderne si albe se însirau cu fata spre mare. La mănăstire, nimeni nu punea întrebări legate de absentele mele din ce în ce mai repetate si mai prelungite, iar această tolerantă mă încuraja pe calea fatală. M-am trezit în felul acesta ducând o viată dublă: ba eram călugărită, -îmbrăcată toată în negru, silitoare la slujbele comunitătii -, ba machiată strident si împodobită cu cele mai frumoase haine ale Macedoniei, eram demnul ei emul în seratele tumultuoase.
Totusi, caracterul meu se revolta împotriva acestei existente mincinoase care, oricum, nu s-ar fi putut prelungi la nesfârsit. Poate că am fost deseori necinstită, în viata
81

'J
mea, cu ceilalti, dar niciodată fată de mine însămi, si de data aceasta stiam că trisez.
într-o după-amiază, la ora la care căldura începe să scadă, am mers cu Macedonia la Teatrul Mare. Era foarte diferit ca aspect si dimensiuni fată de cel în care mă produceam la Constantinopol. Imens si somptuos, era construit în stil vechi, sub cerul liber. Am luat loc pe băncile din marmură acoperite cu perne de brocart. Fundul scenei era ocupat de arcade si coloane între care se înălta un popor întreg de statui, dar admiram îndeosebi mozaicul de pe jos unde cânta corul, în care măstile grotesti alternau cu păsările.
La Teatrul Mare, se dădeau spectacole de dans, în care se dezlăntuia Macedonia, dar si tragedii si comedii antice. Totusi, în fata succesului în crestere al spectacolelor crestine nu mai rămâneau decât câtiva eruditi care să aprecieze această traditie. Astfel, publicul, în majoritate, pălăvrăgea fără să fie atent la piesa jucată în ziua aceea, Adunarea femeilor, o comedie politică a lui Aristofan. întreaga Antiohie era prezentă, într-o gloată frivolă si mondenă. Se mânca, se bea, căci cupele si mâncărurile circulau printre bănci. Vremea minunat răcorită de o briză usoară era încântătoare. Macedonia si eu, asezate una lângă alta, în rândul al doilea, chiar în spatele autoritătilor orasului, eram obiectul neîncrederii tuturor femeilor si al admiratiei multor bărbati.
în ciuda acestor omagii tăcute, mă simteam abătută. Nu stiu de ce am ales momentul acela pentru a mă destăinui Macedoniei, l-am mărturisit nesiguranta si nehotărârea mea. Nu mai stiam de ce mă aflam acolo si nu stiam încotro să mă îndrept. Patriarhul Timotei nu-mi spusese nimic despre urmarea periplului meu si, cum nu venea nici o instructiune
82

în legătură cu mine, mă resemnam să-mi iau iar destinul în propriile mâini. Ce să fac? N-aveam nici un port de bază, nici un scop. După ce am terminat, Macedonia nu a părut deloc surprinsă. Mi-a pus doar întrebări despre patriarhul Timotei si despre sentimentele mele fată de el. l-am jurat că doream încă să mă închin în întregime lui, chiar dacă, asa cum presimtise si el, nu mai credeam în vocatia mea.
„Tu si familia ta nu apartineti Verzilor ?" m-a întrebat ea brusc. Mi-am ascuns uimirea de a descoperi că era atât de informată si i-am răspuns că Verzii ne trădaseră si că fusesem salvati de Albastri, cărora mă voi dedica cu toate fortele dacă se va ivi vreo ocazie. stiam că Macedonia îi sustinea activ pe acestia. A tăcut. O vedeam reflectând, ezitând. Soarele la apus arunca o mătase transparentă pe cer. Un aer marin, adus de briză, înviora atmosfera. Nenumărate rândunele zburau pe deasupra noastră, tipând atât de tare încât aproape acopereau vocile actorilor.
M-am aplecat spre însotitoarea mea si i-am povestit că noaptea trecută avusesem un vis foarte depărtat de trista mea realitate. Se făcea că ajungeam la Constantinopol si întâlneam un necunoscut, a cărui imagine rămânea neclară. Acest bărbat depunea la picioarele mele mai mult aur, mai multe nestemate, mai multe comori decât văzuse lumea asta.
Am întrebat-o, râzând, ce sens vedea ea într-o asemenea închipuire.
—  Dacă vrei, Theodora, visul acesta poate deveni realitate, mi-a răspuns ea.
Am bombardat-o cu întrebări la care a refuzat să răspundă.
— Vino mâine la mine, o să-ti explic.
Piesa lui Aristofan s-a încheiat în aplauzele publicului. Nu urmărisem actiunea. Păcat, căci subiectul era preluarea
83

puterii de către femei. Societatea elegantă din Antiohia s-a împrăstiat, pregătindu-se pentru noi sărbători. Ne-am întors acasă fără să scoatem o vorbă. Mi-am pus roba neagră si m-am întors la mănăstire.
N-am  închis  ochii  toată  noaptea,  în  linistea  de dinaintea zorilor,  auzeam strigătele gărzilor de  noapte anuntând ora, înjurăturile unui trecător împiedicându-se de o piatră, miorlăiturile pisicilor amorezate, întinsă pe salteaua mea îngustă, în chilia minusculă si sufocantă, mă gândeam. Căutam cauza solicitudinii Macedoniei. Simpatia care ne unea, generozitatea ei sinceră nu erau suficiente pentru a o explica în întregime. De altfel, oferta ei bruscă nu mă uimise. De la o vreme mă asteptam la ceva de genul acesta si, destăinuindu-mă ei, voisem să provoc o reactie asemănătoare.' Dimineată, am alergat la ea. încă dormea si am fost nevoită să astept până s-a trezit. Apoi nu s-a grăbit deloc, a băut un ceai, s-a primenit, a dat ordine slujnicelor. După ce le-a trimis la treabă, mi s-a adresat, în sfârsit, si mie:
— De-acum te întorci la mănăstire si îti faci bagajele. Nu dai nici o explicatie. De altfel, nu-ti va pune nimeni nici o întrebare. Te vei duce în port, vei găsi un vas numit împăratul Apusului, care pleacă spre Constantinopol, si îl vei lua.
— Cu ce bani ? N-am nici o letcaie.
— Totul e aranjat de dinainte, mi-a zis ea, întinzân-du-mi pe deasupra o pungă de bani pentru a asigura primele mele cheltuieli.
N-am pus nici o întrebare. stiam că mi-ar fi răspuns ambiguu sau cu minciuni. Descopeream o Macedonia foarte diferită de aceea cu care eram obisnuită si totusi nu mă surprindea. Apărea deodată ca o stăpână care dă ordine, dar, pe undeva, rămânea si ea o executantă. Pentru cine ? Aveam timp mai târziu să mă ocup de asta. Unul dintre
84

marile secrete ale vietii este de a cunoaste vremea întrebărilor si de a nu le pune prea devreme. Pentru moment, numai calea pe care trebuia să o urmez mă preocupa, întrebările puteau să mai astepte.
Mi-a dat adresa casei pe care trebuia să o închiriez, odată ajunsă la Constantinopol, meseria pe care aveam să o practic, mi-a enumerat activitătile mele zilnice, locurile în care să mă duc frecvent, mi-a precizat chiar si locul din viitoarea mea locuintă în care trebuia să stau ca să lucrez, într-o seară, a continuat ea, un bărbat va veni să mă caute, pe care aveam să-l recunosc după descrierea făcută de ea.
— Cine e ? nu m-am putut abtine să întreb.
— O să-ti spună chiar el, s-a multumit ea să răspundă.
— si ce trebuie să fac atunci ?
— Numai ce îti dictează instinctul. Am încredere în el. Mi-a spus toate acestea cu usurintă, ca si cum ar fi fost
vorba de un joc, de o glumă, dar simteam intensitatea atentiei ei si, zâmbind în continuare, m-a obligat să-i repet de mai multe ori instructiunile ca să fie sigură că le retinusem.
împăratul Apusului, în ciuda numelui pompos, era o epavă hodorogită care ameninta să ia apă din toate părtile. Totusi, mi s-a părut nava cea mai luxoasă din lume, fiindcă mă ducea la Constantinopol, singurul oras din lume, orasul meu, unde suferisem atât si pe care nu încetasem să-l regret din clipa în care îl părăsisem. Una dintre zilele cele mai fericite din viata mea a fost cea în care, de pe punte, am văzut cupolele si turnurile sale ivindu-se încet din ceata caniculei. Niciodată orasul alb-auriu nu mi s-a părut atât de frumos si nu-mi puteam dezlipi privirea de la spectacolul feeric. Mă întorsesem acasă, hotărâtă să nu mai plec niciodată. La debarcare, mi-am smuls vălul negru si l-am aruncat în mare.
85

Am urmat cuvânt cu cuvânt instructiunile Macedoniei. Am închiriat două camere în casa pe care mi-o indicase ea, în spatele forului lui Constantin, în cartierul comercial ocupat de depozite si negustori cu ridicata. Am devenit tesătoare, lucrând acasă si îmbrăcându-mă cât mai sobru si mai demn posibil. Macedonia îmi interzisese mai mult sau mai putin direct să mă duc la teatru, la tovarăsele mele, la prietenii de tavernă si chiar la familia mea.
în pofida interdictiei sale, m-am întors la casa copilăriei mele. Pe aceasta voiam să o văd, si nu pe părintii mei. Am regăsit taverna, apoi străduta sordidă. Cu inima bătând de emotie, dar si de socul revederii acelei mizerii teribile, am pătruns în clădirea mai strâmbă, mai subredă ca oricând. Am dat nas în nas cu vecina noastră, care m-a recunoscut imediat. Locuinta noastră fusese vândută unor necunoscuti. Am simtit un soi de usurare la aflarea vestii. Vecina a luat expresia mea drept disperare. M-a invitat la ea, mi-a oferit un scaun, m-a servit cu dulciuri si fructe. M-a bombardat cu întrebări, pe care le-am rezolvat printr-o serie de minciuni. După aceste preliminarii, a fost nerăbdătoare să-mi dea noutăti, mai ales din cele proaste, îsi schimba expresia după circumstante, dar tragedia altuia o încânta vizibil. Mama murise la putin timp după plecarea mea în Africa, după o boală care ar putea fi ereditară. Pentru Nicetas, tatăl meu vitreg, acesta a fost sfârsitul, căci si-a pierdut slujba din cauză că se îmbăta; nu mai locuia în cartier. Cât despre Comito, vecina credea că lucrează în continuare la teatru, dar nu stia unde locuieste. Singura strângere de inimă pe care am simtit-o a fost când mi-a spus de moartea părintelui Bartolomeu. As fi vrut mult să am timp să schimb trista impresie pe care si-o făcuse despre mine.
în ciuda asteptărilor, noua mea viată nu mi-a displăcut.
86

jmi era drag să rămân până târziu aplecată peste vârtelnită. Conform instructiunilor Macedoniei, m-am instalat lângă fereastră ca să lucrez. Trecătorii, majoritatea negustori din cartier, se opreau să-mi facă propuneri deocheate, îi expediam si, dacă insistau, foloseam un limbaj învătat în trecutul meu, a cărui grosolănie îi alunga. Fusesem instruită să par cât mai virtuoasă. Noua mea viată îmi convenea si, fără obligatia de a face dragoste pentru a-mi câstiga traiul, mă simteam liberă.
Totusi, săptămânile, lunile treceau si nu vedeam pe nimeni apărând la orizont. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva Macedonia îsi bătuse joc de mine si dacă sarcina pe care mi-o dăduse nu era cumva un mod de a se debarasa de mine. Munca îmi ocupa destul zilele ca să-mi omor plictisul, dar mă ofileam în această monotonie. Aveam impresia că merg pe un drum fără munti, fără prăpăstii, fără peisaje noi si că mă pregătesc pentru un viitor steril. Din perioada când eram curtezană coborâsem până în fundul mocirlei si cunoscusem disperarea. Dar resemnarea în fata unei asemenea platitudini nesfârsite era aproape mai grea.
într-o seară, la începutul verii, mai precis la 25 iunie, era foarte cald si lăsasem fereastra larg deschisă. Ziua tocmai se sfârsea si răspândea o lumină cetoasă si cenusie. Unii negustori, cu prăvăliile pe jumătate închise, îsi făceau socotelile, altii închideau obloanele si se întorceau acasă, îi invidiam pe cei care îsi regăseau căminul, se asezau la masă, cinau. Invidiam pe tinerele ucenice care plecau la brat cu logodnicii lor, veniti să le caute la iesirea de la muncă. Pe mine nu mă astepta nimeni, eram singură si mă simteam singură.
Deodată am simtit că mă fixează cineva cu privirea si am ridicat ochii, în umbra străzii, un bărbat mă studia, de
87

ceva vreme deja, fără îndoială. Siluetă imobilă, cu trăsături greu de deslusit, nu se misca, nu vorbea. Până la urmă, agasată, i-am aruncat:
— Te mai holbezi mult la mine ?
— lartă-mă dacă te-am speriat.
Vocea era melodioasă, blândă, apartinea vizibil unui om educat. M-am linistit.
— Arată-te! i-am poruncit pe un ton mai normal. Nu s-a miscat.
— îmi permiti să te invit ?
— întâi arată-te, vreau să te văd!
A făcut câtiva pasi înainte, si lumina ferestrei mele a căzut chiar deasupra lui. L-am recunoscut îndată pe bărbatul descris de Macedonia. De talie mică, cu pieptul lat, un nas drept, frumos, chipul rotund, tenul deschis, părul si barba grizonate si ondulate. Nu mai avea douăzeci de ani, dar ochii lui îsi păstraseră toată tineretea si, as fi zis, toată inocenta. Recomandările Macedoniei mă lăsaseră să înteleg că era un bărbat important, dar mă îndoiam de asta văzându-l. Vesmintele lui nu aveau nimic luxos si purtau chiar urme de uzură, întregul său comportament trăda un soi de umilintă, ceva foarte străin personajelor importante.
Mi-a propus să ne plimbăm împreună pe străzi. Nu eram obisnuită cu acest gen de invitatii. Bărbatii mă pofteau de regulă la tavernă sau la ei acasă. Intrigată, am acceptat. L-am urmat de la forul lui Constantin până la cel al lui Arcadius, pe străzile aproape pustii, în general, ghiceam imediat cu cine aveam de-a face si eram uimită că nu reuseam să-mi dau seama ce e cu bărbatul acesta, care nu semăna cu nimeni. De aceea am acordat vorbelor lui o atentie pe care el a luat-o ca o aprobare. Vorbea fără întrerupere despre un fel de epocă de aur pe care spera să
88

o vadă instaurată într-o zi si în care vor domni dreptatea, egalitatea, abundenta, pacea. Nu vor mai fi nici săraci, nici maltratati. Probabil că era poet, poate era subventionat de Curte, în orice caz, apartinea categoriei visătorilor. Avea un farmec indiscutabil care, fără să-mi dau seama, mă învăluia. Sub blândetea lui îsi ascundea fermitatea. Am înteles că mă conducea exact unde voia.
Când mi-a propus să urc în vârful coloanei împăratului Arcadius - goală pe dinăuntru, după cum stie toată lumea -, si înzestrată cu o scară în spirală, eram epuizată, nu mă mai simteam în stare să fac vreun pas si totusi am urcat cele două sute treizeci si trei de trepte - le-am numărat una câte una si tin minte încă numărul lor. Din vârf se vedea tot Constantinopolul, Bosforul, Asia luminată de lună. Bărbatul nu se gândise să-mi ofere ceva de băut sau de mâncat. Aplecat peste balustradă, nemiscat si tăcut, părea incapabil să se desprindă de spectacolul feeric. Mi-am pierdut răbdarea:
— Mai ai mult? l-am întrebat pe tonul cel mai vulgar.
— lartă-mă, mi-am uitat îndatoririle, dar, vezi tu, orasul acesta mă fascinează.
— De ce ? Doar nu e al tău, am remarcat eu prosteste.
—  Nu, dar dacă dă Dumnezeu va fi, căci imperiul acesta ar putea fi al meu într-o bună zi. Eu sunt lustinian, nepotul împăratului Iustin.
Vorbise fără mândrie sau fanfaronadă, chiar din contră, foarte stânjenit, privindu-mă ca si cum s-ar fi asteptat s-o iau la fugă imediat. Mai degrabă m-a miscat, decât să mă uimească. stiuse să mă atingă si să mă convingă că era diferit de altii.
Am coborât din nou în for si s-a grăbit să mă ducă în prima tavernă pe care am găsit-o deschisă. Mersul, surpriza, emotiile mă lihniseră. Se uita îngrozit cum mă îndopam.
89

Părea să regrete că îsi dezvăluise identitatea, nu mai zicea nimic. M-a condus înapoi până la usa mea. La fel de tăcut Spre uluirea mea, m-a salutat cu o curtoazie pe care nici un bărbat nu mi-a arătat-o vreodată si a dispărut în noapte. Rămasă singură, mi-am examinat esecul. Asadar, Macedonia mă păstrase pentru însusi nepotul împăratului. Sperase, mai mult ca sigur, ca eu să-i devin amantă si să-mi exercit influenta asupra lui, executând astfel, prin intermediar, proiectele ei. Planul ei, care de-acum îmi era clar, mi-ar fi convenit întru totul. Doar că tintiserăm prea sus si neglijaserăm amândouă un detaliu primordial- nu fusesem pe placul lui lustinian.
A doua zi, m-am apucat iar de treabă, fără nici un chef Am executat masinal sarcinile cotidiene, si seara m-a găsit asezată la războiul meu, în fata ferestrei, desi nu mai avea nici un rost. Avusesem toată ziua la dispozitie ca să-mi rumeg esecul, când am auzit brusc un „Bună seara, Tneodora". Era lustinian. Venise la aceeasi oră si stătea în acelasi loc ca în ziua precedentă, căci era tipicar. Bucuria mea a fost pe măsura tristetii care mă chinuise până atunci Mă simteam usoară, înflorită, fericită.
A revenit în fiecare seară. Se plimba zilnic pe străzi fără fasoane si fără escortă, îi plăcea să stea la taclale cu negustorii, ca să se informeze, să ia pulsul opiniei publice si pentru a-si crea adepti. Ca să nu-i deranjeze la muncă trecea la sfârsitul zilei. Apoi se oprea în locuinta mea si vorbeam până noaptea târziu. Nu părea niciodată înfometat si era atât de frugal încât se multumea cu mâncăruri de legume sau cu „zeama sfântă", supa populară de ceapă pe care i-o încălzeam special.
lustinian nu era genul de bărbat care să facă curte. Nu
90

^^^^^^^^^^^
apela la complimente, nu debita platitudini, nu abuza. Modul lui de a-si dovedi sentimentele consta în a mă întreba fără încetare nu despre trecutul meu, ci despre ceea ce făceam
zi de zi.
îmi povestea si el ce făcuse în ziua respectivă, împăratul Iustin numindu-l atunci comite peste slugile palatului, avea în grijă pe cadetii gărzilor de la palat, dar ce era mai important, postul acesta îi dădea dreptul să asiste la Consistoriu, consiliul restrâns al Coroanei. Povestea despre afacerile de stat cu aceeasi usurintă cu care un functionar modest vorbeste despre slujba lui. Iar între peretii apropiati ai locuintei mele întunecoase, se dezvăluiau masinatiunile cele mai secrete ale puterii si negocierile cele mai importante ale imperiului.
Săptămâni de-a rândul, s-a multumit să mă sărute, să mă mângâie si mă abtineam să-i fac cel mai mic avans. Apoi, într-o seară, cât se poate de firesc, a devenit mai îndrăznet si am făcut dragoste. Trupurile noastre nu s-au căutat pe bâjbâite, ci s-au folosit unul de altul ca si cum ar fi fost dintotdeauna apropiate. Am fost surprinsă să descopăr în lustinian un amant expert si plin de consideratie. Exista, de asemenea, în modul lui de a actiona ceva feminin care m-a sedus. Plăcerea mi-era refuzată dintotdeauna, în ciuda simulacrelor mele, dar măcar m-a făcut să cunosc multumirea. Când pasiunea lui s-a linistit, m-am simtit jenată că l-am adus în camera mea sărăcăcioasă si mi-am cerut scuze.
— Nu-ti face griji, Theodora, am fost în locuri si mai rele, a afirmat el, ceea ce m-a umplut de uimire.
Capitolul 6
yv
Intr-o zi, contrar obiceiului său, si-a făcut aparitia dimineată si m-a rugat să-l urmez. Mă întrebam dacă avea să mă antreneze iar într-un mars epuizant când, după ce am traversat Augusteumul, m-a ghidat pe strădutele care se încrucisau mai jos de hipodrom. S-a oprit în fata unei porti joase, a scos o cheie, a deschis si m-a condus în micul palat Hosmidas, după numele unui print persan care se refugiase odinioară acolo. Era legat de Palatul Sfânt printr-o scară ascunsă în zid. De pe terasele lui am descoperit o vedere nesfârsită spre mare, insule si Asia. Nu mi-as fi putut închipui niciodată un asemenea lux si confort. Mătăsurile cel mai artistic brodate împodobeau usile si ferestrele. Brocarturile cel mai delicat înflorite se desfăceau pe marmura de pe jos. Mobila din fildes sau argint fin sculptată decora fiecare încăpere, luminată dulce prin vitralii de alabastru. Slujitorii ne-au întâmpinat zâmbitori si ne-au oferit răcoritoare. Credeam că sunt într-o locuintă fermecată, lustinian mi-a declarat că de-acum înainte era a mea. A făcut-o cu o stânjeneală profundă, ca si cum ar fi vrut să se scuze pentru generozitatea lui. Mi-a luat mult timp până să pot crede că posedam atâtea bogătii si, cu toate acestea, am fost hotărâtă din prima clipă să nu pierd nici o fărâmă si să nu rnă mai întorc niciodată în sărăcie.
lustinian venea să mă vadă în fiecare zi, dis-de-di-mineată, apoi la ora discretă a siestei, când toată lumea se
92

duce acasă si, în fine, seara, ca să cinăm si să petrecem noaptea împreună, dacă nu avea vreo ceremonie la Curte, în ciuda responsabilitătilor sale, îmi acorda mult timp. Era un muncitor încrâncenat si, la întâlnirile noastre amoroase, aducea deseori cu el diverse dosare pe care le citea si le adnota.
Sentimentul care mă atrăgea spre lustinian devenea din zi în zi tot mai plin de respect. Acest orator strălucit vorbea despre subiectele cele mai variate în cel mai interesant fel. stiam să ascult, căci fosta mea meserie mă învătase să procedez astfel pentru a plăcea bărbatilor. Cu el nu mă puteam plictisi. stia să mă captiveze în fiecare clipă prin cunostintele lui, prin povestirile lui, prin judecata lui. Blândetea lui mă misca pentru că era absolut autentică, în loc să amintească de rangul său, ca atâtia oameni puternici, el îl ascundea cu o modestie sinceră. Făcea pe oricine să se simtă în largul lui, chiar si pe sclavi, care nu se temeau de el ci, din contră, si-ar fi dat viata pentru el. Dispozitia lui constantă oferea un contrast binevenit cu temperamentul meu coleric, asa cum optimismul tui stia să-mi combată cu succes pesimismul si cum energia lui permanent pozitivă mă stimula, îmi tempera caracterul prea colturos.
Era legat de mine fizic. Cu sigurantă avusese si alte amante, dar puteam să jur că acestea nu fuseseră prea numeroase. Imediat după ce m-a cunoscut, a avut impresia că nu va putea atinge niciodată o asemenea plăcere cu nici o altă femeie. Replicile mele colorate îl amuzau. Bunul-simt si limba mea prea ascutită dobândite în trecut îl schimbau si, as spune, îl odihneau după linguselile prea parfumate si circumvolutiunile mieroase care ticseau Curtea, îmi aprecia spiritul, îi plăcea să discutăm, întrucât considera că inteligenta mea era la acelasi nivel cu a lui. Avusese
93

îndeosebi inspiratul instinct de a avea încredere în mine încă de la început, desi eu de obicei nu inspir deloc încredere. Văzuse drept de această dată, fiindcă, dacă mi se acordă încredere, nu numai că nu încerc să o trădez, ci chiar încerc tot timpul să fiu demnă de ea. Lumea exterioară nu putea percepe acest lucru si avea să se întrebe mai târziu cum a fost posibil ca o făptură ca mine să-l prindă în mrejele ei pe nepotul împăratului. Adevărul este că ne completam de minune. Ca două cărămizi ajustate la milimetru, ca două piese atât de bine îmbinate încât nimic nu le poate despărti, într-o zi, l-am întrebat pe lustinian cum mă dibuise în locuinta mea. „întâmplător", mi-a răspuns, si am descoperit astfel că stia să mintă. Se întâlnea cu o anumită Macedonia? l-am interogat eu. Cine n-o cunostea pe dansatoarea cea mai renumită din Siria, căreia popularitatea si relatiile strânse cu Albastrii cel mai înalt plasati îi confereau destul de multă putere. La cererea lui lustinian, ea îi trimitea acestuia rapoarte regulate despre situatia din Antiohia si din provincie, lustinian nu mi-a ascuns faptul că numeroase nominalizări sau căderi în dizgratie îi puteau fi imputate dansatoarei si că, datorită ei, îsi îngrosase rândurile partizanilor în zonă. Aveam să aflu mai târziu că unul dintre rapoartele ei continea un post-scriptum. Macedonia, dorind să-i multumească nepotului împăratului pentru bunătatea pe care i-o arătase, îl ruga să accepte un cadou. Acest cadou eram eu. Descrierea ei era suficient de îmbietoare si totodată incompletă pentru a-l intriga. Trebuise doar să-i urmeze indicatiile pentru a mă găsi.
Zilele mele la palatul Hosmidas erau consacrate asteptării lui lustinian. Fiind amanta clandestină a nepotului împăratului, eram nevoită să nu primesc pe nimeni, să nu
94

mă arăt si să ies cât mai putin posibil, în afară de această locuintă încântătoare, lustinian mă acoperea cu argint, bijuterii si a început încă de pe atunci să-mi ofere pământuri si case. Trăiam într-o bogătie care ar fi coplesit pe oricine, si cu atât mai mult o sărăntoacă asa cum eram eu...
Palatul Sfânt se ridica alături. Puterea era la o aruncătură de băt si fierbeam de ciudă că nu aveam acces la ea. Eram hotărâtă să sparg portile pentru a fi mai aproape de lustinian.
între timp, mă distram cum puteam. Mergeam uneori în bazar, unde cheltuiam, recunosc, sume exorbitante pe stofe, dar nu fără să mă tocmesc aprig pentru ele. într-o zi, mergând de-a lungul bulevardului Mesa, purtătorii litierei, împiedicati de multimea din ce în ce mai numeroasă, înaintau anevoie. Prin perdelele pe jumătate trase observam trecătorii.
De la o vreme urmăream cu privirea o femeie care mergea la înăltimea litierei mele si căreia nu-i vedeam decât spinarea. Pasii ei ezitanti, spatele încovoiat, tunica tocită dădeau o imagine a decăderii. Brusc, s-a întors să traverseze: era Indaro. O Indaro îmbătrânită, înfrântă, tot îngrijită, dar pe care pofta de viată si strălucirea păreau s-o fi părăsit. Ochii ei i-au întâlnit pe ai mei si s-au mărit; a deschis gura, incapabilă să scoată vreun sunet, si a întins un deget tremurător spre mine. Mă recunoscuse si nu-si credea ochilor, l-am poruncit cu un gest să tacă, apoi am ordonat unui sclav să se ducă să-i spună să se prezinte la palatul Hosmidas. Am tras perdelele si mi-am continuat drumul.
Când m-am întors de la bazar, ea mă astepta deja. Ne-am aruncat una în bratele celeilalte, ea a izbucnit în hohote:
— Theodora... o, iartă-mă, Excelentissima!
— Nu râde de mine, tutuieste-mă în continuare. Suspina în bratele mele, incapabilă să spună altceva
95

decât „Mai tii minte, mai tii minte...". Pentru a opri aceste efuziuni, am tachinat-o în legătură cu fascinatia ei pentru bărbatii liberi, care mă agasa atât altădată.
— Ei, cum e, aristocratii ăia cu care te lăudai nu ti-au dat de lucru ?
A clătinat din cap si mi-a povestit trista ei odisee. Gata cu rolurile, gata cu amantii bogati, vârsta, strada. De altfel, nu m-a întrebat nimic si părea extrem de fericită să constate că reusisem. Am invitat-o să stea cu mine. Nu numai că nu s-a eschivat si n-a părut surprinsă, ba chiar într-o clipă si-a regăsit elanul, veselia, si palatul Hosmidas a început să răsune de vocea ei limpede si de râsul ei în cascade, întrucât era fată bună, a pomenit de Comito. Mi-a zis că sora mea mai rezista cu chiu cu vai, fiindcă era ceva mai tânără, dar că nici ea nu trăia pe roze. Ideea de a o revedea pe Comito nu mă încânta, căci nu uitasem duritatea ei. Indaro a insistat, pretinzând că sora mea se schimbase mult.
A doua zi, Comito ni s-a alăturat. Cedasem nu atât din obligatie familială, cât din nevoia de tovarăsi care să vorbească limba mea si să-mi împărtăsească amintirile, pentru a-mi omorî urâtul în cusca mea de aur. si în scurtă vreme formam cel mai vesel trio.
îmi doream cu ardoare să-mi regăsesc fiica. Nu trebuia să fie prea dificil. Indaro a acceptat să se ducă la mănăstirea Pamakaristos si să întrebe dacă nu exista cumva printre ocupanti o mică Irina, născută la începutul anului 509. Voiam să stiu cum era acest copil, cu cine semăna. Voiam să mă linistesc, să aflu că era fericită, iubită, înconjurată de atentie si că avea tot ce-i trebuia. De altfel, i-am dat lui Indaro o sumă foarte mare de bani pentru călugărite. Ce sentiment mă împingea să fac asta, si eu mă
96

întrebam. Instinctul matern? Mă îndoiam puternic. Curiozitatea? Probabil. Dar poate exista în mine o remuscare înăbusită, o nevoie de a-mi repara greseala. De altfel, ce să repar? Ceea ce comisesem, fortată de împrejurări.
Am asteptat rezultatul misiunii lui Indaro cu o nerăbdare pe care n-as fi bănuit-o. S-a întors, în fine. O văzuse pe Irina. l se păruse foarte înaltă pentru vârsta ei. Fiica mea trebuie să fi mostenit această trăsătură de la tatăl meu. Nu-mi semăna deloc si, într-un fel, mi-a părut rău. Irina era absolut fericită. Le iubea pe călugăritele care o înconjurau cu toată atentia posibilă si în acelasi timp îi dădeau o educatie aleasă. Se credea, bineînteles, orfană, asa cum îi spuseseră educatoarele ei. Călugăritele au fost coplesite de uimire si bucurie în fata grămezii de aur pe care le-a adus-o Indaro. Au devenit foarte volubile si au vorbit mult despre Irina. Era o fetită foarte afectuoasă, dar înzestrată cu un caracter imperios si coleric. Uneori, o apucau accese de furie bruscă si teribilă. Măcar aici mă recunosteam.
Am văzut-o pe Indaro ezitând, căutându-si cuvintele, apoi întrebându-mă timid dacă nu voiam să o iau pe Irina la mine.
— Domnul lustinian nu va avea, cu sigurantă, nimic de obiectat, a adăugat ea.
— Niciodată, am replicat eu.
— Nu trebuie să zici că e fata ta. E suficient să minti, să spui că e nepotica ta, fiica lui Comito.
Indaro întelesese că amanta - fie ea si oficială - nepotului împăratului nu putea recunoaste o mică bastardă si că fărâma mea de respectabilitate risca să fie compromisă. Am rănit-o pe Indaro, declarând că nu-mi dorisem acest copil si că nici acum nu mi-l doream. Trăsesem o linie peste trecutul meu, mă spălasem de el, mă purificasem. Nimic nu trebuia să mi-l amintească mai ales cu atâta cruzime.
97

într-o seară, m-a asteptat neprevăzutul, lustinian întârziase la vizita zilnică, eveniment inedit. Un sclav a venit în scurt timp de la Palatul Sfânt, ca să anunte din partea lui că fusese retinut, fără altă explicatie. O oră, două ore s-au scurs. Uimirea mea s-a transformat în neliniste. Un al doilea sclav a apărut să mă roage să nu-l astept pe lustinian la cină. Părea agitat, speriat, asa că l-am interogat, l-a făcut o plăcere enormă să mă anunte că Vitalian tocmai fusese asasinat. Vitalian, generalul acela care fusese eroul meu la revoltele din 509, pentru că se ridicase în numele religiei oficiale împotriva împăratului Anastasius, bănuit de erezie. De atunci auzisem deseori vorbindu-se despre el, atâta zgomot făcea pe scena imperiului. De mai multe ori, se revoltase si amenintase tronul, dar de fiecare dată împăratul îl iertase, în cele din urmă, se oprise si, pentru a-l răsplăti că binevoise să nu mai fie o pacoste, Iustin îl acoperise cu onoruri. Vitalian asasinat! Indaro a trimis îndată un sclav să se intereseze la Palatul Sfânt: nu sunt slugile întotdeauna mai bine si mai repede informate ?
Spionul nostru benevol s-a întors cu tolba plină de informatii. Asadar, în seara aceea Vitalian fusese invitat la cină de împărat, domnul nostru Iustin, însotit de un aghiotant si de adjunctul său, trecea pe sub un portic, pustiu la ora aceea târzie, si se îndrepta spre palatul particular, locuinta împăratului, când mai multi bărbati iesiti din spatele coloanelor s-au aruncat asupra celor trei si i-au înjunghiat până au murit si, înainte ca gărzile de la porti să-si fi revenit din surpriză, au dispărut în grădină. Alarma a fost dată, soldatii au scotocit imediat peste tot, dar în zadar: nu au găsit pe nimeni, împăratul, tulburat de acest eveniment, discuta fără încetare cu generalii gărzii sale si cu nepotul său, lustinian.
98

—
Acesta a sosit foarte târziu, după miezul noptii, epuizat, încordat. A refuzat hrana si băutura. Zăpăceala lui era evidentă, după semne infailibile. Sprâncenele încruntate, gura întredeschisă, îsi trăgea umerii si lăsa capul în piept, fără să-si facă griji că îsi arăta astfel începutul de chelie. Anormal de tulburat de asasinarea lui Vitalian, nu-si va regăsi linistea, mi-a mărturisit, până când misterul nu va fi elucidat.
Cu ce îl puteam ajuta eu ? Era vorba, evident, de o crimă politică. si ca să aibă loc în incinta Palatului Sfânt, ucigasii ori făceau parte din anturajul Curtii, ori au beneficiat de complicitatea acesteia.
— Dar de ce el ? De ce Vitalian ? repeta lustinian.
— Pentru că era pe cât de periculos, pe-atât de popular, pentru că rămăsese un rebel, desi, chipurile, se caise. A dovedit de nenumărate ori că nu se dădea înapoi de la nimic si că era capabil să răstoarne cu susul în jos tot imperiul.
lustinian a afirmat că Vitalian se convertise:
—  Din rebel, a ajuns unul dintre primii demnitari ai imperiului, l-au fost încredintate cele mai înalte sarcini de stat si le-a dus la.îndeplinire strălucit si cu loialitate.
—în orice caz, crima aceasta nu e rea deloc, din moment ce adversarul tău cel mai puternic la mostenirea tronului a fost eliminat, am remarcat eu, profitând de lectiile de realism politic pe care lustinian avusese plăcerea să mi le ofere.
Iar acum, spre marea mea surpriză, deplângea „această crimă atroce".
—  Dar îl urai! am protestat eu, mi-ai repetat-o de atâtea ori.
—  Eu însumi i-am acordat permisiunea de a intra în Palatul Sfant, n-o să mi-o iert niciodată.
—  Bine, dar nu esti tu responsabil de moartea lui si nimănui nu i-ar trece prin cap să-ti impute asa ceva.
99

Nu mă asculta.
— Uiti, Theodora, că ne împăcaserăm si că în semn de prietenie urcaserăm împreună la altar pentru a primi sfânta împărtăsanie.
Nu pricepeam unde ducea acest argument si îi întelegeam din ce în ce mai putin reactia. Niciodată nu îl văzusem asa descumpănit, el, care în cele mai cumplite catastrofe, îsi păstra sângele rece. Parcă ar fi fost încoltit. L-am privit îndelung, nedumerită, si deodată am avut o străfulgerare: remuscările, groaza îl aduceau pe lustinian în starea aceasta, căci el poruncise să fie asasinat Vitalian.
—  Am urcat împreună, unul lângă altul, la altar..., repeta el.
—Atunci, domnul meu, omorului i-ai adăugat blasfemia.
N-a răspuns. S-a multumit să mă privească, nu cu groază, ci calm. Faptul că îi ghicisem vinovătia îl usurase. Sub nici o formă nu mi-arfi mărturisit-o. Totusi, vorbele lui, atitudinea lui mă conduseseră deliberat spre această concluzie.
Nu voi uita niciodată noaptea aceea, în care s-a născut complicitatea noastră, în acel sfârsit de noiembrie, un vânt acru venit dinspre Pontul Euxin sufla peste Bosfor, ridicând valuri furioase. Stăteam în camera mea preferată, un mic paraclis boltit, decorat cu mozaicuri profane reprezentând pe fond auriu arbori si animale stilizate. Ferestrele cu rame de alabastru erau închise si, în plus, pentru a mă apăra de frig, aprinsesem marele vas pentru jăratic din argint. Stăteam amândoi aplecati, fascinati parcă de jăraticul care trosnea.
lustinian nu se dăduse îna'poi de la crimă pentru a se apropia de tron. în fond, nu gresise, căci el era cel mai capabil - dacă nu singurul - să-si asume puterea. Cât despre forrnă, aceasta trăda o actiune impulsivă, nechibzuită, lusti-
100

nian, prin firea lui, nu avea nici un pic de cruzime. Cum ajunsese să poruncească un asasinat? l-am descoperit secretul, cel mai important si cel mai bine păzit. Sub geniul său, sub personalitatea sa, sub energia sa, lustinian era slab si numai slăbiciunea îl putuse împinge să ucidă, îi fusese teamă că nu-si va învinge adversarul, si această initiativă, oricât de decisivă ar fi fost, risca să se întoarcă împotriva lui. Această revelatie, departe de a-l scădea în ochii mei, m-a înduiosat. Totusi, trebuia să mă arăt dură fată de el, si poate se astepta la asta:
— Crimei îi adaugi nu numai blasfemia, ci si prostia, am reluat eu.
A ridicat capul ca si cum ar fi primit o lovitură de bici. l-am demonstrat că existau si alte metode de a se descotorosi de oameni, chiar si de cei mai puternici, înrudirea lui cu împăratul îl apăra, dar bănuielile se vor împrăstia repede, căci cine altcineva avea de câstigat de pe urma disparitiei lui Vitalian ? Mi-a cerut sfatul:
—  Poartă-te ca un nevinovat. Nu te apăra, mai ales dacă se fac aluzii la vinovătia ta. Convinge-i pe observatori că moartea lui Vitalian nu te interesează.
Bărbatii detestă să-si recunoască greselile, mai ales în fata unei femei. De aceea, lustinian a încercat să si-o justifice pe a lui. Voise să intre în gratiile unchiului său, împăratul Iustin, care îl ura pe Vitalian si se temea de el. Am fost uimită de această explicatie. Nu era el nepotul împăratului, ce nevoie avea să-i fie pe plac ?
— împăratul este un soldat bătrân si numai militarii îi câstigă favorurile. Or, eu nu am suflet de militar, împăratul o stie si simt foarte clar că nu sunt o alegere după placul inimii lui.
— Atunci, domnul meu, du-mă pe mine la el si ti-l voi îmblânzi eu!
101

lustinian mi-a multumit cu înflăcărare pentru ajutor: — Eu trebuie să-ti multumesc, domnul meu, pentru încrederea ta. Niciodată până acum nu mi-ai dovedit-o atât de profund. (si am întins mâna pentru a o apuca pe a lui.) întelege, domnul meu, că de-acum suntem unul.
lustinian a priceput mesajul căci, la putin timp după aceea, m-a anuntat că mă va prezenta familiei lui. l-am răspuns că voi regreta întotdeauna intimitatea pe care o cunoscusem cu el la palatul Hosmidas. Scena pe care voia să mă propulseze era presărată de riscuri, dar el era la fel de expus ca mine. Destinele noastre erau legate.
Tresărisem de bucurie la aflarea vestii că voi fi prezentată familiei imperiale. Totusi, în seara cu pricina, am fost mai emotionată ca oricând. M-am îmbrăcat cu o grijă deosebită, cu o rochie din voal auriu, brodată cu stele verzi. Alesesem dintre cadourile lui lustinian colierul de diamante cu pandantiv din smaralde mari si brătara cea mai modestă pe care am găsit-o încrustată cu aceleasi pietre. Mi-am asezat pe umeri un văl alb, brodat cu fireturi mari de aur. Eram convocati la una dintre acele cine intime la care împăratul Iustin îi reunea pe ai lui. Acestea aveau loc în gineceu, apartamentele private ale împărătesei. Pentru lustinian întâlnirile acestea erau banale. Nu-mi putea întelege emotia când am pus pentru prima dată pasul pe pământurile Palatului Sfânt, când am traversat curtile, grădinile, porticurile, până la clădirea numită palatul lui Daphne, rezidenta imperială.
L-am urmat pe unul dintre usierii împărătesei, care ne-a condus printr-un sir de săli, una mai încântătoare ca alta. Treceam pe sub bolti încrustate cu stele de aur de unde atârnau, suspendate cu lanturi de aur, candelabre mari de
102

—•      ~~
argint. Intre coloanele din marmură rară cu capiteluri delicat sculptate, stăteau gărzile personale ale împărătesei: numai eunuci. Alte marmure de toate culorile, din toate tinuturile, se îmbinau subtil cu pardoseala si peretii, până la jumătate din înăltimea sălii. Deasupra se aliniau siruri lungi de sfinte si de prelati în mozaicuri pe fond auriu. Usile cu două canaturi din argint cizelat se deschideau unele după altele în fata noastră. Prin ferestre descopeream, luminate de razele soarelui la apus, grădinile care coborau în trepte până la marea sclipitoare.
Palatul Hosmidas era aproape auster în comparatie cu acesta, în jurul meu, bogătia se etala cu o abundentă fără seamăn, splendoarea se întindea cât vedeai cu ochii. Nu eram absolut deloc coplesită. Din contră, gineceul imperial era locuinta care-mi trebuia.
în anticamera împărătesei, marele sambelan ne-a rugat să asteptăm o clipă. Slujbasii lui obisnuiti, care se înghesuiau în încăpere, erau în număr destul de mare pentru a-mi da impresia unei gloate. Rosul uniformelor gărzilor se combina cu albul mantiilor curtenilor si cu aurul tunicilor doamnelor de onoare. Acestea aveau toate o coafură în formă de turn, care mi s-a părut foarte stranie. Nimeni nu scotea nici un cuvinte! si domnea cea mai adâncă liniste. Cu inima bătând, fixam draperiile imense din mătase purpurie, brodată cu animale fantastice din aur, în spatele cărora se găsea salonul împărătesei. Deodată, acestea au alunecat pe galeriile lor din argint. Ora mea sosise si am înaintat alături de lustinian. Am pătruns într-o încăpere vastă, circulară, simfonie de auriu, albastru si verde. Cu coltul ochiului i-am zărit pe eunuci alunecând tăcuti pe pardoseală si agitându-si mânecile largi din satin alb, ca aripile unor păsări.
Dar, de fapt, n-am văzut decât cele două tronuri din fildes sculptat către care am mers cât mai încet posibil. Am
103

simtit, mai degrabă decât am văzut, privirile familiei imperiale atintite asupra mea. La distanta regulamentară am efectuat proskinisis-u\, adică m-am prosternat cu bratele si picioarele depărtate în fata tronului. Când am sărutat piciorul împăratului, acesta s-a aplecat spre mine si a schitat un gest amabil, ca pentru a mă ridica. Era, probabil, foarte înalt si rămăsese frumos, în pofida vârstei înaintate, cu nasul lui perfect si părul cenusiu ondulat. Tenul rozaliu îi conferea un aer tineresc. Din contră, împărăteasa Eufemia era hidoasă, un soi de mastodont, lată la chip, lată la trup, înzestrată cu mamele protuberante si cu o mustată destul de stufoasă. Minunatele bijuterii ale Coroanei care îi încadrau fata, de la diadema acoperită cu pietre semipretioase până la colierul sclipind de nestemate, îi accentuau înfătisarea grotescă. A fixat asupra mea doi ochi mici, vicleni si răutăciosi si a rămas de piatră când i-am sărutat papucul brodat.
lustinian m-a prezentat apoi unei multimi de veri si nepoti. Singurul său văr german, Germanus, vestitul general, mi-a arătat o oarecare amabilitate, în schimb, sotia lui, Passara, m-a scrutat de sus si la aspasmos, îmbrătisarea de rigoare între femeile de rang asemănător, m-a apucat cu atâta dezgust ca si cum ar fi atins un cătel răpciugos. La capătul sirului se afla unicul nepot al lui lustinian, fiul singurului său frate, mort cu câtiva ani înainte, micul Iustin, un băiat înalt, blond, cu ochii albastri.
Revăd scena ca si cum s-arfi petrecut ieri: eu si lustinian în mijlocul unui cerc. Turul familiei se încheiase, dar eram în continuare examinată, lată că lustinian mă ia de mână. Ce se întâmpla ? A lăsat ochii în pământ, a luat un aer de copil naiv si căpos. Vocea lui surdă a răsunat până departe:
— Am hotărât să mă căsătoresc cu Theodora. Consi-derati-o logodnica mea!
104

Stupefactia mea a fost mai puternică decât a celorlalti. Nimic nu mă lăsase să prevăd o asemenea decizie. Nu-mi zisese nimic, nu mă întrebase nimic. Asa era lustinian, întotdeauna îi plăcuse să ia oamenii prin surprindere. Era felul lui de a-i dezarma pe ceilalti. Cei de fată nu s-au ostenit să-si ascundă reactia. Am văzut uimirea împăratului, oroarea împărătesei, dispretul Passarei, ironia lui Germanus. Nimeni n-a scos nici un cuvânt, nimeni n-a venit să mă felicite.
Am trecut în încăperea alăturată, care servea drept sală de mese, am luat loc pe unul dintre jilturile din jurul mesei lungi din marmură, cu picioare sculptate, acoperită cu veselă de aur. Poate că familia imperială era încremenită de vestea pe care tocmai le-o adusese lustinian. Poate că asa era de obicei, însă, în orice caz, cina a fost sinistră, împăratul, mâncând repede, repeta întruna întâmplări vechi din armată si lansa glume grosolane, la care râdea singur, împărăteasa, cu o origine ia fel de modestă ca a mea, nu învătase niciodată să se folosească de lingurile din agat folosite la Curte si mânca cu degetele. Ceilalti de-abia s-au atins de succesiunea de mâncăruri care mai de care mai suculente. De aceea, n-am îndrăznit să-mi astâmpăr foamea care, în pofida tracului si a emotiilor, mă chinuia. si îl invidiam pe micul Iustin care, la capătul mesei, era singurul care se ghiftuia, aproape maladiv.
Mână în mână, eu si lustinian ne-am întors la palatul Hosmidas, în noaptea dulce de primăvară. Abia vedeam gărzile, sclavii care ne însoteau, purtătorii de făclii care deschideau un cortegiu de foc între gardurile vii de chiparos si tufisurile |pumos mirositoare, lustinian mă voia si nimeni si nimic pe lume nu mă putea împiedica să devin sotia lui.
Capitolul 7
âteva zile mai târziu, lustinian a intrat la mine în palat, cu furia înscrisă pe chip. Nu ne puteam căsători, m-a anuntat el. Exista, într-adevăr, o lege care interzicea oricărui înalt functionar să se însoare cu o fostă comediană. Drept singur comentariu m-am multumit să întreb de unde plecase lovitura. Mi-a mărturisit că de la împărăteasă. N-am fost surprinsă, îi simtisem chiar din prima clipă antipatia.
Am aflat că făcuse cercetări despre mine si îmi descoperise trecutul... cel putin scenic. Profitase de el pentru a scoate la iveală acest regulament străvechi. Nu era rea, era meschină. Uitase că ea însăsi fusese sclavă, că împăratul Iustin, pe vremea când era simplu soldat, o cumpărase de la unul dintre tovarăsii lui ca să si-o facă amantă, ceea ce a si rămas mult timp, până să se căsătorească. Adevăratul ei nume era Lupicina, dar îi era atât de rusine de el, încât si-l schimbase. Pentru această tărancă, o fostă actrită ca mine era un obiect reprobabil.
„Nu-i nimic, sunt fericită asa", am avut curajul să-i spun lui lustinian... Apoi m-am înarmat cu răbdare. Nu era nimic pierdut. Afacerea era, pur si simplu, amânată. Bătrânul împărat nu-si ascunsese simpatia fată de mine cu ocazia întâlnirii noastre. In pofida conversatiei destul de sărace de la cina aceea de familie, găsise ocazia să mă întrebe ce
106

,_
gusturi aveam, adică le enumerase pe ale sale; îi plăcea îndeosebi sahul, iar eu stiam să joc; se plângea că nimeni nu-i cunostea fineturile si, zicând asta, a aruncat o privire lipsită de amabilitate spre sotia lui. în orice caz, îmi promisese că mă va invita să joc cu el o partidă.
într-adevăr, un praepositus n-a întârziat să vină să mă caute într-o după-amiază din partea lui si, în scurt timp, ne-am regăsit amândoi în jurul unei table de sah din abanos si marmură, cu piesele din fildes admirabil sculptat si pictat, împăratul Iustin era, conform expresiei consacrate, un „analfabet", adică primul dintr-un lung sir de suverani ai imperiului care nu stia nici să scrie, nici să citească. Poruncise să se confectioneze o pecete purtând presupusa lui semnătură, pe care o punea în josul documentelor de stat. Nimic surprinzător: începuse prin a fi soldat benevol, destul de nefericit, căci sărăcia în care trăia era atât de cruntă încât îl alungase din provincia lui. Ajuns la Constantinopol, angajat în armată, urcase rapid din grad în grad, până la vârf. Confuzia care a urmat după moartea împăratului Anastasius i-a îngăduit să fie ales succesorul său, căci analfabetismul lui nu-l împiedica să dea dovadă de o abilitate iesită din comun...
Am avut un gând de recunostintă pentru Hecebolas care mă învătase să joc sah la Boreium si am binecuvântat retrospectiv serile înfiorătoare din Libia datorită cărora devenisem expertă în acest joc.
Bătrânul Iustin si cu mine ne-am înteles ca doi vechi complici. Simteam o simpatie reală pentru el si îmi amintesc de el cu melancolie. Proveneam amândoi din acelasi mediu popular. Nici el, nici eu nu ascundeam acest lucru, spre deosebire de împărăteasa Eufemia, care încerca să facă pe marea doamnă, ceea ce îi scotea în evidentă vulgaritatea.
107

Cu mine, împăratul se simtea liber să folosească limbajul de soldat pe care îl îndrăgea si cu care sotia lui nu era de acord, îi răspundeam prompt pe acelasi ton, iar vocabularul meu murdar îl făcea să pufnească în râs. îi aminteam de târfele pe la care trecuse în timpul campaniilor sale si îi cântam în strună cu nerusinare.
Avea crize îngrozitoare de furie atunci când se întâmpla să piardă, dar aprecia că am cinstea să nu-l las intentionat să câstige. Acest războinic aspru era un om tandru, pe care stiam să-l emotionez exagerându-mi vulnerabilitatea. Datorită mie îsi regăsea o ultimă tinerete. Dacă ar fi fost după el, am fi jucat sah în fiecare după-amia-ză. Totusi, am evitat o prea mare asiduitate, împărăteasa, pe care gelozia o făcea răzbunătoare, stătea la pândă. N-am cerut nimic, pur si simplu mi-am asezat pionii si mi-am consolidat pozitiile.
în acelasi scop mi s-a părut potrivit să le fac o vizită lui Germanus si sotiei lui, Passara. lustinian îsi aprecia mult vărul, general vestit si popular, căruia lumea îi urmărea cu entuziasm campaniile victorioase. Voiam să anihilez ostilitatea pe care o simtisem la Passara, ai cărei strămosi nobili coborau până în cele mai vechi timpuri ale Romei antice si care se bucura de una dintre averile cele mai mari ale imperiului. Până la urmă, eram curioasă să le văd palatul.
Acesta se găsea în inima regiunii a zecea, la marginea Cornului de Aur, în cartierul cel mai scump si cel mai elegant al orasului. Lucru iesit din comun pentru o locuintă particulară, avea mai multe curti. Grădinile, apărate de ziduri înalte, coborau în trepte până la tărmul mării. Primăvara izbucnea acolo cu o orgie de flori si cu ciripit de păsări, în mijlocul unei simfonii de fântâni. Germanus si Passara tineau casa
108

deschisă. Ospitalitatea lor, generozitatea lor îi transformaseră în regii Constantinopolului. Noapte si zi, la ei defilau oaspetii, în cinstea mea, convocaseră tot ce era mai de vază în capitală. Când am coborât din litieră, am fost nevoită să trec printre două siruri de priviri si soapte si nu mă simteam prea în largul meu. Proba era mult mai grea decât prezentarea în fata familiei regale, căci atât împăratul, cât si împărăteasa se născuseră în popor, în vreme ce aici mă confruntam cu aristocratia. Mi-am îndreptat spatele si mi-am tinut capul cât de sus am putut.
Germanus si Passara m-au întâmpinat de parcă ar fi fost absolut încântati să mă primească si de parcă as fi fost personajul cel mai important al serii, curtoazie pe care o aplicau, de altfel, fiecăruia. Invitatii - aristocrati, dar si scriitori, prelati si militari - se plimbau prin galeriile deschise, rătăceau prin grădini sau se adunau în sălile răcoroase de la parter, căci vremea fiind deja caldă ar fi fost bine ca petrecerea să aibă loc în casa de vară. Stoluri de slujitori ofereau răcoritoare, vinuri, aperitive, dulciuri, conduceau oaspetii la venire sau la plecare.
Passara m-a rugat să iau loc în mijlocul a treizeci de doamne, cele mai nobile cu putintă, cele mai bogate cu putintă. Le-as fi luat drept orăsence nevoiase, atât de discret erau îmbrăcate, în vreme ce eu eram împodobită cu toate bijuteriile si mă machiasem ca pentru un mare banchet. Am simtit imediat că eram stridentă printre ele si că ele mă examinau cu ironie.
Passara părea mult mai tânără decât sotul ei, desi în realitate nu-i despărteau decât câtiva ani. Vioaie si drăgută, blondă, cu ochii albastri, cu o expresie înselătoare de inocentă, a făcut, practic, totul pentru a mă umili. A început prin a se exprima în latină, limba ei maternă, pe care toate
109

damele acelea o vorbeau la fel de bine ca greaca, dar pe care eu o stăpâneam foarte putin. A evocat personalităti pe care nu le cunosteam si pe care, evident, ar fi trebuit să le cunosc dacă apartineam înaltei societăti. Mi-a cerut politicos părerea despre modă, despre decorarea caselor. Răspunsurile mele au provocat priviri ironice, vedeam zâmbete greu stăpânite ori de câte ori deschideam gura. Invitatele m-au lăsat să înteleg subtil că nu apartineam mediului lor, că locul meu nu era printre ele si că fusesem foarte îndrăzneată să vin.
Germanus s-a apropiat, plin de politete, plin de farmec, aparent, si am crezut că supliciul meu se va încheia în sfârsit. L-a întetit. Se tinea tot usor aplecat, ca si cum ar fi fost jenat de statura lui prea înaltă. Extraordinar de cultivat, a vorbit despre istorie, artă, literatură, domenii cu care ascultătorii lui erau aproape la fel de familiarizati ca si el. N-a avut grosolănia de a mă supune unui examen, dar mi-a explicat fiecare subiect în detaliu, si numai mie. M-am prefăcut că nu-mi dau seama de nimic si m-am mărginit la singura apărare posibilă: zâmbete si amabilităti.
Am întârziat intentionat, ca si cum mi-ar fi făcut o deosebită plăcere această reuniune. Am văzut nerăbdarea cuprinzându-le pe gazdele mele, pentru că aveau chef să rămână cu invitatii lor ca să mă disece în liniste. Am întârziat cât de mult am putut acest moment de delectare a lor. Când am fost nevoită să traversez din nou saloanele ticsite, am avut un moment de slăbiciune. Mă tineam tot asa de teapănă, dar simteam că mă înrosisem toată.
întoarsă la palatul Hosmidas, mi-am jurat să nu mă mai las ademenită niciodată. Venisem să ofer pacea, Germanus si Passara voiau război, îl vor avea!
Seara, asteptându-l pe lustinian, le-am distrat pe
110

Comito si pe Indaro imitându-le pe doamnele din lumea bună, cu sclifoselile, ticurile si afectarea lor, si am avut satisfactia de a-mi vedea spectatoarele tăvălindu-se pe jos de râs. Nu fusesem degeaba mim.
Amantă declarată a printului, eram de-acum prada solicitantilor, care îmi asediau locuinta. Desi continuam să duc o viată cât se poate de discretă, tot orasul stia de existenta mea si îmi atribuia o anumită influentă asupra lui lustinian. Noua mea situatie m-a făcut să primesc, într-o după-amiază, o femeie îmbrăcată modest. Era văduva unui mic functionar de provincie, avea mai multi copii de crescut si mă implora să intervin pentru a-i obtine o alocatie. Mi-a mărturisit că se simtea profund stânjenită, căci apartinea unei familii sărmane, dar veche si onorabilă, si nu mai ceruse nimic în viata ei până atunci. Cu toate acestea, nu ezitase să vină la mine pentru că aveam reputatia unei sfinte. si a intonat un sir lung de linguseli prea gogonate pentru a le enumera aici. Apoi m-a contemplat îndelung si a conchis: „Sunteti chiar mai frumoasă decât se spune".
Credea că mă întâlneste pentru prima dată. Eu, din contră, o recunoscusem, si chiar foarte bine. Poate că era într-adevăr văduvă si mamă, dar înainte de asta fusese târfă, ca si mine. Era Antonina, una dintre fetele de la Măgarii Paradisului. Nu-si mai vopsea părul si nu mai purta bijuterii vulgare, dar îsi păstrase ochii umezi si inocenti care ascundeau intentiile foarte calculate. „Dacă sunteti la ananghie, puteti încă să faceti trotuarul", i-am aruncat eu. si, înainte să-si revină din uluire si oroare, i-am înmânat o pungă cu bani care puteau să-i asigure câtiva ani de viată tihnită. Eram foarte dispusă să am o reputatie de generozitate, dar nu si de naivitate.
De-atunci am avut grijă ca solicitantii să fie filtrati de
111

Indaro si de Comito, care s-au înteles de minune. Ghicin-du-mi îngrijorarea, Comito m-a linistit: „Nu ai de ce să te temi. Chiar dacă însotitoarea nepotului împăratului are aceiasi ochi, acelasi nas, aceeasi gură ca o târfă din port, nimeni nu va stabili asemănarea între una si cealaltă... sau nu va voi s-o facă. Cu cât vei urca mai mult, cu-atât vei fi mai putin recunoscută."
Nu-mi încheiasem însă socotelile cu trecutul meu. Un senator a venit să solicite atribuirea unui monopol. Sub toga lui strălucitor de albă cu margine purpurie, l-am regăsit imediat pe Arsenius, unul dintre obisnuitii cei mai fideli de la Măgarii Paradisului... si din patul meu. Mă recunoscuse si el, am înteles din strălucirea care i-a luminat privirea si din zâmbetul pe care nu s-a putut stăpâni să-l schiteze. Dar deja îsi regreta iesirea si s-a înclinat chiar mai tare, având grijă să nu mă scoată din „Despina", titlu rezervat marilor doamne. M-a rugat să uit rugămintea lui. Monopolul de care pomenise nu avea nici o importantă si mi-a cerut, ca dovadă a admiratiei sale, să accept suma pe care o adusese. Singura lui dorintă era să-mi fie de folos si m-a implorat să-l folosesc oricât si oricum vreau.
• L-am regăsit pe acelasi Arsenius pe care îl cunoscusem, rapid, inteligent, discret si fără scrupule, exact omul de care aveam nevoie.
— si dacă te-as crede pe cuvânt, domnule senator ?
— Porunciti, Despina!
L-am întrebat dacă stia o tavernă numită Măgarii Paradisului, dacă stia ce este acela un peste si dacă îsi amintea de un anumit peste care „proteja" toate fetele din respectiva tavernă si care probabil era încă acolo. A încuviintat din cap la toate întrebările mele, fără să manifeste nici surpriză, nici curiozitate.
112

— Acest peste, am continuat eu, dacă e încă peste, are o imaginatie prea bogată. Inventează, vorbeste prea mult, si povestile lui de adormit copiii riscă să aducă atingere mai-marilor zilei.
Arsenius mă ascultase respectuos, numai ochi si urechi.
—   Dorintele dumneavoastră  vor fi  împlinite,  s-a multumit e! să spună, fără ca eu, de altfel, să-mi fi exprimat vreo dorintă.
Două zile mai târziu, s-a prezentat din nou la palatul Hosmidas. Imediat după ce a pătruns în încăperea unde eram, s-a aruncat la picioarele mele si a depus acolo un inel de aur împodobit cu un turcoaz mare crăpat la mijloc, îl văzusem de atâtea ori pe degetul pestelui meu. tinea la el ca la lumina ochilor si ca să se despartă de el trebuia într-adevăr să fie mort. Putusem, în sfârsit, să-i înapoiez însutit suma pentru care mă cumpărase odinioară. Există umilinte pe care doar moartea le poate sterge, cea a umilitorului, fireste.
în ciuda cuvintelor linistitoare ale lui Comito despre cei care m-ar fi putut recunoaste în ipostaze mai mult sau mai putin jenante ale tineretii mele, existau martori pe care era mai bine să-i reduc la tăcere. Arsenius trecuse cu brio proba, asa că i-am propus să lucreze pentru mine si să-mi întocmească o retea de informatori. Arsenius m-a interogat despre finantarea operatiunii: nelimitată, i-am răspuns. Cât despre metode si agenti, el trebuia să le găsească, iar eu nu voiam să stiu nimic despre asta. A acceptat fără să clipească si am fost foarte mândră să constat că acest speculant redutabil si cu intuitie miza pe mine. îi dădusem instructiuni să tină urechea ciulită la zvonurile din înalta societate si îndeosebi la cele care circulau la palatul lui Germanus si al Passarei.
în scurt timp, s-a întors cu o recoltă bogată. La vărul lui lustinian devenisem unul dintre subiectele de conversatie
113

preferate. Provocam multe râsete, căci eram considerată într-adevăr total necorespunzătoare, cu părul meu pieptănat pe frunte, machiajul scandalos, rochiile prea stridente, mersul sleampăt, pe scurt tot ceea ce-mi trăda originile. Se întelegea că ignoram nu numai obiceiurile de la Curte, ci în general pe cele din toată lumea, drept dovadă aruncam ocheade tuturor nou-venitilor, mă trăgeam de sireturi cu demnitarii, tutuiam bătrânii, tratam pe cele mai nobile doamne în cel mai libertin mod si, culmea, păreau să-mi facă plăcere toate aceste abateri - ultima trăsătură era, până aici, singura complet neadevărată. Nu-mi făcea plăcere, pur si simplu nu stiam, în fine, eram criticată că arunc banii pe fereastră. si aceste nobile doamne conchideau că risipa mea smintită pe rochii si bijuterii era clar dovada că trăisem în cea mai cruntă mizerie, căci, după cum se părea, atunci când îmi atingeam mătăsurile si colierele, o făceam ca si cum încă nu credeam cu adevărat unde ajunsesem...
Nu îl însărcinasem pe Arsenius să spioneze societatea pentru a-mi spori resentimentele, ci pentru a trage învătături din aceste pălăvrăgeli, lustinian era maestrul care îmi modela spiritul, tatăl care mă educa, cu toate acestea nu mă putea învăta ceea ce un bărbat nu observă, în general: subtilitatea în maniere, atitudinea si înfătisarea, adică tot ceea ce remarcă o femeie.
l-am scris Macedoniei să-mi găsească un profesor de maniere. Mi-a trimis o aristocrată care îsi pierduse averea. Ariana era o femeie mică si grăsută, cu ochi de mioapă, permanent strânsi, rea ca o scorpie, dar excelentă ca profesoară, l-am ordonat să-mi dea portii duble. S-a ocupat de tot: mersul, dictia, tinuta, accentul, gesturile. M-a convins, de exemplu, să renunt la sânii falsi pe care continuam să-i port de pe vremea când le invidiam pe nurliile de la teatru. A
114
l

corijat cel mai mic detaliu al înfătisării mele. Cel mai dificil a fost, după ea, să-mi tempereze vulgaritatea, căci aceasta, în loc să fie naturală, era rodul unei riguroase puneri în scenă, pentru a soca, amuza, seduce. Devenise o a doua fire,'mai tenace decât cea adevărată.
Muncind cu ea în fiecare zi, am fortat-o să insiste, să mă pună să repet, s-o iau de la capăt de zeci de ori. Eleva îsi epuiza profesoara. Datorită Arianei, o femeie din popor perseverentă, initial o paiată, se transforma treptat în printesă. Totusi, eram condamnată să nu ajung niciodată printesă, din pricina legii care se opunea căsătoriei mele cu lustinian.
împărăteasa Eufemia a fost cea care mi-a venit în ajutor: a murit. Constitutia ei masivă ascundea un organism slăbit. Moartea ei mi-a eliberat calea, îmi închipuiam că împăratul Iustin se va simti usurat de disparitia acestei balene împotriva căreia lansa fără încetare ironii. Din contră însă, el părea distrus, ca si cum ar fi primit cea mai îngrozitoare lovitură.
în schimb, întrucât nu mai aveam a mă teme de răzbunarea moartei, acceptam mai des să joc sah cu el, ceea ce îl încânta. Eram, într-adevăr, hotărâtă să ocup locul lăsat liber de sotia lui. L-am consolat cât mi-a stat în puteri si mi-am acoperit chiar cu elogii înflăcărate dusmanca. Plângea atunci când o descriam ca întruchiparea desăvârsită a tuturor virtutilor.
Bătrânul militar mă adora, dar de aici până la a-mi îngădui să mă căsătoresc cu lustinian... într-o după-amiază, m-am hotărât să obtin totul sau nimic.
Partida de sah dura interminabil de mult, căci împăratul se gândea extraordinar de mult înainte de fiecare mutare. Umbrele serii îi invadaseră camera de lucru, dar sclavii nu îndrăzneau să intre să aprindă lămpile, de teamă
115

să nu-l deranjeze. Această penumbră îmi era de folos, căci era propice melancoliei. A fost prima si singura dată când l-am lăsat să câstige intentionat, cu foarte multă grijă, să nu-si dea searna, pentru a-i crea o dispozitie cât mai bună.
Deodată, am împins tabla de sah la o parte, mi-am ascuns fata între mâini. Bătrânul Iustin s-a aplecat nelinistit spre mine. Nu-i puteam mărturisi greutatea care-mi apăsa pe inimă ? în loc de răspuns, am izbucnit în plâns, în cele din urmă, am vorbit, îl iubeam pe lustinian din tot sufletul, dar nu mai puteam trăi în continuare cu el în păcat. Preferam să renunt la dragostea noastră, decât să-mi pierd sufletul. Voi părăsi pentru totdeauna palatul Hosmidas si voi dispărea. îmi va părea rău, am conchis eu, că nu-l voi mai vedea niciodată pe el, pe împărat, care a fost mereu atât de bun cu mine si pe care îl iubeam ca pe propriul tată, si voi regreta partidele noastre de sah...
Avea lacrimi în ochi. A ridicat bratele spre cer, cu un aer coplesit de durere.
— Ce să facem ? a repetat el de mai multe ori.
Am clătinat din cap si l-am lăsat să rumege situatia câteva clipe. Apoi mi-am riscat viitorul pe o singură carte:
— Schimbati regulamentul care ne împiedică să ne căsătorim. La urma urmei, împăratul nu e mai puternic decât legea ?
Avea să-mi descopere jocul, să-mi măsoare ambitia, să-mi bănuiască planurile si să mă alunge ? Nu mai trebuia să mă prefac disperată, soarta mea era în mâinile lui.
Concentrat din nou asupra jocului, nu părea să mă fi auzit si a rămas adâncit în gânduri, căutând miscarea perfectă. A mutat regina si m-a anuntat cu o voce triumfătoare: „sah si mat !" Victoria obtinută i-a adus pe buze un zâmbet fericit: „Trebuie să mai jucăm, cât mai curând" si cu aceste cuvinte m-a expediat.
116

M-am întors perplexă la palatul Hosmidas. Ce întelesese bătrânul împărat sau mai degrabă ce voise să nu înteleagă? Avea de gând să actioneze sau, dacă nu actiona, trebuia să-mi pun în aplicare amenintarea? Să-l părăsesc pe lustinian, nici nu se punea problema. Să rămân pentru totdeauna concubina lui, nici vorbă. Am blestemat atât impasul în care mă găseam, cât si graba cu care mă blocasem singură în el.
A doua zi seara, îmi rodeam unghiile de nerăbdare când lustinian si-a făcut aparitia în odaia mea, strălucind de fericire, împăratul tocmai publicase, în Consistoriu, următoarele decrete: orice femeie care fusese actrită sau mim, dar care de-atunci se caise si îsi părăsise meseria dezonorabilă, putea să se mărite cu cine dorea, cu conditia să ceară permisiunea suveranului. Cu toate acestea, pentru a mă feri de acest demers penibil, bătrânul Iustin făcuse exces de zel; al doilea decret prevedea că orice actrită, comediană sau mim, care fusese recunoscută ca atare de ' către Consiliul de Stat era scutită de la obligatia de a cere o autorizatie prealabilă. Era prea fericit ca să observe că eu nu păream surprinsă de această veste. De altfel, n-a mai stat pe gânduri. Era grăbit să-si ofere recunostinta, dar si pe a mea, la piciorul tronului bătrânului său unchi.
Teama de a-si pierde partenera preferată la sah avusese mai multă greutate decât perspectiva de a-si face în continuare nepotul nefericit. Ajunsi la vârsta aceasta, bătrânii nu sunt decât niste egoisti.
sah si mat, Maiestate!
Acordul dat de împărat căsătoriei noastre nu înlătura piedicile care mă asteptau si nici adversarii care mă pândeau.
lustinian avea un tovarăs sau mai degrabă un prieten pe care îl respecta nespus de mult, un militar căruia îi
117

urmărea îndeaproape cariera si care promitea să aibă un viitor strălucit, un trac, fiul unor mari proprietari de pământuri. Ascultându-l, ai fi zis că acest Belizarie avea toate calitătile, o simplitate vecină cu modestia si nepătată de vanitate, o generozitate neîntrecută fată de soldati, o profundă consideratie pentru oamenii mărunti, în special pentru tăranii din regiunile pe care le traversau trupele sale, o judecată extrem de pătrunzătoare care, în situatiile dificile, îi permitea să ia foarte rapid decizia cea mai dreaptă. Era curajos, dar fără să-si asume riscuri inutile, îndrăznet, dar fără să-si piardă sângele rece. Opusul capetelor seci pe care le detesta lustinian. în fine, afisa virtutea, refuzând cele mai frumoase femei pe care le lua pradă după victoriile sale, calitate pe care delicatul lustinian o aprecia în cea mai mare măsură.
Belizarie tocmai se întorsese de pe frontul din Răsărit, unde plecase să lupte împotriva persilor, dusmani ai imperiului din cele mai vechi timpuri, iar lustinian dorea să mă prezinte acestui prieten cât mai repede, în ciuda descrierii prea perfecte pe care mi-o făcuse si care m-ar fi putut înversuna împotriva lui, am avut o tresărire de admiratie si de simpatie când l-am văzut intrând pe acest bărbat foarte înalt, foarte frumos, cu muschi puternici, pe care se citeau cinstea si dreptatea. Ofiterul perfect la care visează toate tinerele. Din prima clipă m-am simtit instinctiv atrasă de el si am văzut în ochii lui că reciproca era si ea adevărată. De aceea am fost uimită constatând că l-a cuprins stânjeneala când să mă salute. Am crezut în primul moment că era vorba de timiditate, dar cele ce au urmat mi-au arătat că mă înselam.
Conversatia s-a închegat banală, laborioasă, lustinian părea surprins de atitudinea reticentă a lui Belizarie. Eu eram iritată, pentru că îmi desfăsuram în zadar toate gratiile,
118
l

încercând să mă arăt prietena prietenului lui lustinian. pentru a pune capăt stânjenelii din ce în ce mai clare si sub pretextul de a nu-i deranja în confidentele lor, m-am retras. Dar curiozitatea mea era prea puternică si n-am ezitat să apelez la unul dintre avantajele pe care printul Hosmidas, ca orice bun oriental, le instalase în locuinta sa. Sala de receptii, cu tavanul foarte înalt, avea la jumătatea unuia din pereti o galerie îngustă, acoperită cu o dantelă groasă din lemn pretios, pe unde se trecea dintr-o parte în cealaltă a palatului, dar mai ales pe unde se putea supraveghea si asculta ce se întâmpla jos.
M-am lămurit repede, când l-am auzit pe Belizarie declarând:
—  Mă doare că trebuie să te avertizez, prietene lustinian. Nu neg că Theodora este nespus de seducătoare, dar originea ei rămâne incertă, si trecutul dubios. Asupra ei planează cele mai grave bănuieli. Gândeste-te la viitorul tău si află că îl vei compromite pentru totdeauna dacă te însori cu ea. în numele vechii noastre prietenii, te implor să n-o faci si să o uiti pe Theodora.
Primul lucru pe care !-am remarcat a fost că lustinian n-a părut surprins de acest discurs si n-a cerut explicatii. Asadar, îmi cunostea trecutul, desi nu i-l dezvăluisem vreodată si nu făcuse niciodată nici cea mai mică aluzie la el, căci disimularea era, într-adevăr, una dintre marile lui calităti. El, atât de sever în privinta moravurilor, el, pe care îl auzeam condamnându-le fără să clipească pe femeile cu un trecut muit mai luminos decât al meu, tinea, asadar, la mine atât de mult. Rusinea si emotia s-au amestecat în sufletul meu, mai ales când a anuntat:
— Am nevoie de Theodora, va fi ori ea, ori nimeni altcineva.
119

Această mărturisire lapidară a contat pentru mine mai mult ca toate declaratiile lui de dragoste, îl detestam si mai mult pe acest tânăr pretentios care avusese îndrăzneala să încerce să se bage între noi. Să aibă grijă acest Belizarie, fiindcă nu stiu nici să uit, nici să iert.
Căsătoria noastră a avut loc în intimitatea capelei de la palatul Hosmidas, în prezenta câtorva apropiati, apoi ne-am dus să primim felicitările oficiale de la bătrânul împărat, care aveau să mă consacre în noua mea pozitie de sotie. Am putine amintiri de la ceremonie, poate pentru că erau deja trei ani de când trăiam cu lustinian si viata noastră comună n-a cunoscut nici o schimbare.
Căsătoria nu a fost pentru mine decât o formalitate indispensabilă înainte de a intra în capitolul următor, pe care eram nerăbdătoare să-l abordez.
Capitolul 8
Proaspăt căsătorită, am învătat să mă orientez în acest oras de douăzeci de mii de locuitori care era Palatul Sfânt. Era nu numai suprapopulat, ci si construit anarhic. După gusturile si nevoile diferitelor epoci, împăratii construiseră palate mai mici sau mai mari, Magnaure, rezervat ceremoniilor oficiale, Daphne, rezidenta imperială, Chalke, vestibul de intrare si muzeu, de exemplu. Apoi fuseseră extinse, mărite, completate cu noi aripi, etaje, turnuri, excrescente în toate directiile. Apoi fuseseră legate între ele prin galerii deschise sau acoperite, prin porticuri si trepte, în fine, pe ici-pe colo fuseseră completate cu anexe si clădiri utilitare. De fapt, Palatul Sfânt, rezidenta sefului statului, era si sediul guvernului.
în explorările mele dădeam întâmplător peste biserici sau paraclise, clădite cam peste tot, cazărmi ale gărzilor, săli de concerte, saloane de frumusete, vistierii, băi, terenuri pentru jocuri, îmi plăcea să mă plimb pe aleile sinuoase ale grădinilor stufoase sau să privesc marea de sus, de pe terasele înflorite care coborau în trepte până în cele două porturi private ale palatului. Descopeream, între chiparosii negri sau în umbra platanilor gigantici, pavilioane de destindere cu nume fermecătoare, Pavilionul Perlei, Pavilionul Armoniei, Pavilionul Iubirii, locuinte de vară sau teatre pentru sărbătorile de seară. Mărturie a atâtor mari împărati si păstrător de capodopere, Palatul Sfânt devenea
121

pentru mine o permanentă lectie de istorie si de artă. Zelul meu de exploratoare era inspirat de certitudinea că va fi într-o zi locuinta mea, atunci când lustinian îi va urma bătrânului împărat, în vreme ce eu făceam cunostintă cu împrejurimile, lustinian visa.
într-o seară când rămăseserăm până foarte târziu în intimitatea paraclisului din palatul Hosmidas, el mi-a desenat harta imperiului nemăsurat si familiar, pe care rapoartele si lucrările citite îl făcuseră să-l cunoască până în cel mai mic coltisor.
în fata noastră, pe partea cealaltă a Bosforului, se întindea Asia Mică, ultimul avanpost al unui continent îndreptat spre Europa. La est, mult mai departe de Trebi-zonda, trăiau popoare caucaziene, iberiene, georgiene, lăzii, si acolo jos, chiar în fundul Pontului Euxin, tulburată de furtuni bruste si teribile, se întindea granita limbii grecesti, limbă comună si liant al imperiului.
în Orient, în spatele înaltelor lanturi ale muntilor Cappadociei, se întindeau provinciile armene, vitale din punct de vedere strategic, care continuau să fie administrate de satrapi locali. Dedesubt era Mesopotamia, care despărtea imperiul de concurentul său cel mai încrâncenat, Persia. Alături, Siria strălucea datorită focurilor cetătilor sale întemeiate de urmasii lui Alexandru: Antiohia, Apameea, Seleucia, Laodiceea, pe care le vizitasem când mă trimisese acolo patriarhul Alexandriei, Tlmotei.
Palestina învecinată era un turn al lui Babei dominat de limba iui Hristos, arameica. Trei rase - evreii, samaritenii si arabii, care se urau unii pe altii - si-o disputau, în fată, dormea insula Cipru, leagănul familiei mele.
La sud, prospera provincia cea mai bogată si cea mai veche a imperiului, Egiptul, pe care o amenintau barbarii
122

•~-                                                     ""-"---
desertului. Apoi erau Libia, Numidia si cele două Mauritanii, atinse de coloanele lui Hercule.
Toată această Africă de Vest cunoscuse vremuri mai bune înainte ca invadatorii vandali să le smulgă din imperiu, la fel ca Spania, pe care o cuceriseră. Cât despre Italia, de când căzuse Roma, si centrul lumii se mutase la Constanti-nopol, aceasta se zbătea într-o situatie înfiorătoare, sfâsiată între imperiu si ocupantii goti, în asemenea măsură încât lustinian sustinea că ajunsese mai mizeră decât Libia. Pe partea cealaltă a Adriaticii, în fine, opulentele provincii ale Hiriei, Traciei, Greciei se vedeau asediate de huni, bulgari si alti barbari, în timp ce slavii începuseră să se infiltreze acolo cu viclenie.
si lustinian continua:
— Mostenitori ai Romei, noi rămânem cea mai mare putere a lumii, care se întinde de la Atlantic până în Persia si acoperă toate cele trei continente. Mult timp am adus lumii ordine si progres înainte de a fi stâlpul unei ordini superioare, a lui Dumnezeu. Am de gând să recuceresc provinciile pierdute, să refac unitatea statului, să restaurez măretia si gloria imperiului, simbol al crestinismului în fata barbarilor si a păgânilor.
îmi plăcea să-l aud vorbind asa, căci stia să mă convingă, îmi descria imperiul nu ca pe viitoarea sa posesiune, ci ca pe o mostenire vie si sacră, pe care trebuia să o înconjoare cu atentii, să o apere, să o revigoreze, îi răspundeam că, nehrănindu-mă cu istorie ca el, mă gândeam mai putin la ideea de imperiu, ci mai degrabă la bărbatii si femeile care îl alcătuiau, aceste fiinte de toate rangurile, din toate clasele, de toate meseriile, de toate rasele. Simteam poporul pentru că îi apartineam din nastere.
123

si acestui popor eram hotărâtă, prin intermediul lui lustinian, să-i aduc prosperitate si fericire:
—  Ne vom uni telurile, ne vom aduna fortele si vom reusi, fiindcă împreună noi doi suntem de neînvins.
—  Dacă, totusi, voi urca pe tron. împăratul nu m-a desemnat încă urmasul lui.
— Nu e doar o formalitate ?
— Nu, Theodora, pentru că sunt si alti pretendenti... Vitalian, atât de inoportun eliminat, nu fusese singurul.
Produs, chestorul Palatului Sfânt, cea mai înaltă autoritate judiciară a imperiului, era un personaj atât de impunător, încât numerosi consilieri ai Coroanei vedeau în el pe mostenitorul tronului. Dar mai ales trebuia să tinem cont de Germanus, general prestigios, mare senior generos, orator popular care stiuse să-si cucerească un număr considerabil de partizani în popor, în armată, la Curte. Mult mai strâns legat prin afinitătile comune de împărat, avea incomparabil mai multe sanse decât lustinian... cu atât mai mult cu cât trecutul meu constituia un obstacol formidabil.
Passara, asa cum aveam să aflu de la Arsenius, repeta cu voce destul de ridicată că împăratul Iustin nu va desemna niciodată drept urmas al său pe sotul unei târfe. Aceste revelatii m-au deprimat în aceeasi măsură ca propria orbire, îmi reprosam îndeosebi că lăsasem să-mi scape problema esentială a succesiunii la tron. în apărarea mea, îl vedeam pe bătrânul împărat lăsându-si din ce în ce mai mult atributiile în seama lui iustinian, devenit al doilea om al imperiului, si neglijasem să privesc mai departe. Dacă nu-mi pusesem întrebări, poate considerasem drept sigură succesiunea la tron a lui lustinian, pur si simplu, pentru că mi-o doream cu ardoare.
lustinian refuza să se dea bine pe lângă împărat:      t
124

—  Vreau să-i las libertate deplină în decizia lui.  II respect, îi sunt recunoscător pentru bunătatea lui si voi continua să-i slujesc pe el si imperiul, fără să cer nimic în schimb.
De fapt, retinut de o timiditate stranie, nu stia cum să-l abordeze pe unchiul său. Asadar, eu singură trebuia să intervin. De altfel, asa si era cel mai drept: eu eram scandalul, obstacolul, prin urmare eu trebuia să-l sterg pe primul si să-l înlătur pe celălalt, dar mai întâi trebuia să îl încurajez pe lustinian:
— De-acum dusmanii tăi sunt si ai mei si îi voi urmări mult mai implacabil decât tine; de-acum prietenii tăi sunt si ai mei si voi sti să-i folosesc mai bine ca tine.
în anul acela, 526, lustinian fusese ales consul. Acest post onorific atribuit anual nu era decât o rămăsită desuetă a Romei antice. Titularul nu avea nici o influentă, nici un rol în conducerea statului: „Să profităm, totusi", l-am sfătuit eu pe lustinian. De fapt, singura atributie a consulului era să organizeze jocurile de la hipodrom si să împartă daruri, lustinian a cheltuit două sute optzeci de mii de solidi de aur pentru a oferi poporului spectacole mărete, nemaivăzute. Un singur spectacol număra douăzeci de lei si treizeci de leoparzi ucisi. Poporul, care nu mai văzuse nicicând un asemenea fast, îsi proslăvea consulul. Nu era mult, dar era un început bun.
într-o dimineată, Indaro a apărut spumegând de furie în camera mea. Spre deosebire de mine, ei îi plăcea să se culce târziu. Se întâlnea în fiecare seară cu amantul ei, un negustor bogat, care n-o aducea înapoi decât în zori, imediat după ce se deschideau portile palatului. Asadar, în zori fuseseră într-una din casele de jocuri cele rnai frecventate din capitală, unde averile îsi schimbau stăpânii dintr-o clipă
125

în alta. In toiul noptii, o bandă de tineri zgomotosi îsi făcuse aparitia acolo. Cozile lor lungi, mânecile largi strânse la încheieturi, încăltările lor copiate după cele ale hunilor îi desemnau ca apartinând tineretului bogat. Se luaseră de Indaro si îi făcuseră propunerile cele mai grosolane, respingându-l cu brutalitate pe amant. Căutau ceartă, în mod vizibil. După insulte si amenintări, scoseseră săbiile scurte cu două tăisuri pe care le tineau ascunse sub tunici, desi portul de armă era interzis. Indaro si amantul ei nu s-au putut salva decât dând bir cu fugitii. O compătimeam si mă indignam împreună cu prietena mea care, în plină vervă, mi-a povestit urmarea.
Pe stradă, dăduseră peste una dintre patrulele însărcinate cu asigurarea sigurantei nocturne. Subofiterul care o comanda îi văzuse pe netrebnici intrând în casa de jocuri si, după costume, îi recunoscuseră ca fiind Albastri. si-a cerut scuze: îi era imposibil să se atingă de Albastri. Deodată, am fost extrem de atentă si am întrebat cum s-a terminat. N-am avut nevoie să o încurajez pe Indaro. Ardea de nerăbdare să vorbească.
Amantul, care avea idei fixe si se credea mare smecher, a târât-o pe Indaro la prefectură si a aranjat să fie primit de nikteparkhos, prefectul de noapte, pe care îl cunostea, si i s-a plâns zgomotos. Această înaltă autoritate a avut aceeasi reactie ca subofiterul: îi părea rău, dar nu putea face nimic împotriva Albastrilor.
— Văd că instructiunile sunt executate mai mult decât strict, am comentat eu.
Furia lui Indaro s-a transformat în stupefactie. Am fost nevoită să o luminez:
— Avem nevoie de un partid care să-l sustină pe lustinian. Albastrii, prin asociatiile lor de partizani implantate
126
T

în tot imperiul, prin puterea lor de a ridica în picioare întreg hipodromul în favoarea oricui vor ei, sunt în mod firesc desemnati pentru a-i asigura propaganda si a intimida adversarii...
—  Atunci le-ai dat mână liberă să brutalizeze, să vandalizeze, să fure, să violeze după cum poftesc! a exclamat indignată Indaro.
— N-au decât să se distreze, cu conditia să ne ducă la putere... Deplâng excesele lor, dar impunitatea este pretul sprijinului pe care ni-l acordă.
Amuzarea poporului cu spectacole, înregimentarea Albastrilor, toate acestea intrau în sarcina lui lustinian. Treaba mea era împăratul Iustin. Sănătatea lui tot mai subredă îl obliga să consacre mai putine ore Consiliului ministrilor si ceremoniilor oficiale. De aceea eu îi umpleam tot timpul liber. Vremea partidelor noastre de sah trecuse, îl ajutam în plus în munca lui, citeam, digeram pentru el documentele de stat pe care nu mai avea putere să le parcurgă, foloseam în locul lui vestita pecete cu semnătură.
Cum stiam că bătrânii sunt mereu preocupati de sănătatea lor, îl împiedicam să mănânce sosuri prea grele, condimente prea puternice, care îi dădeau stări proaste si crampe, îi îngrijeam durerea de picior, rezultatul unei răni mai vechi care îl făcea să schiopăteze. Găsisem un unguent mai eficace decât cele recomandate de doctorii lui si îl întindeam eu însămi pe rană.
Dar cel mai mult îi plăcea să vorbească, să povestească, si manifestam cel mai puternic interes pentru povestile lui. Unele, de altfel, chiar mă captivau, împăratul nu ascundea modestia începuturilor sale. Simplu tăran din Iliria, îsi câstiga traiul atât de greu, încât împreună cu doi prieteni
127

la fel de nevoiasi se hotărâseră să-si părăsească pământurile si să se angajeze în armată. Au călătorit pe jos, mergând din provincia lor până la Constantinopol, unde ajunseseră având drept unică avere o felie de pâine în traistă.
Iustin se considera, de altfel, ales de providentă. Mi-a povestit cum o interventie - probabil divină - îi salvase viata. Pe vremea când era soldat, comisese o greseală atât de gravă, încât fusese încarcerat si condamnat la moarte, însă chiar în noaptea aceea o fiintă de dimensiuni monstruoase apăruse în vis în fata comandantului care îl judecase si îi poruncise să-l elibereze pe prizonier. Evident, comandantul n-a făcut nimic. Noaptea următoare, acelasi vis. în ziua următoare, bineînteles, comandantul nu s-a supus, în a treia noapte, aparitia l-a amenintat pe comandant cu o soartă atât de înspăimântătoare, încât acesta, nevoit să capituleze, a eliberat prizonierul, salvându-i astfel viata. Aparitia adăugase de altfel că într-o bună zi comandantul va avea nevoie de simplul soldat pe care se pregătea să-l execute...
Dar anecdota preferată a lui Iustin era urcarea lui pe tron, pe care o povestea ca pe o farsă reusită. Bătrânul împărat Anastasius de-abia murise si Senatul se reunise pentru a-i alege un urmas; poporul invadase hipodromul ca să-si cunoască noul suveran. Un candidat la tron a încercat să-l corupă pe Iustin în favoarea lui si i-a încredintat o sumă considerabilă, pe care Iustin s-a grăbit s-o folosească în interes propriu, pentru a-si cumpăra soldatii. Acestia au apărut pe hipodrom si, conform instructiunilor, au început să strige diverse nume. Poporul, de fiecare dată, le respingea cu urlete frenetice, între partizanii diversilor candidati a început cearta. Violenta, atâtată de soldatii lui Iustin, s-a intensificat. Mai multi oameni au murit. Iustin a venit în persoană la hipodrom, sub pretextul de a restabili ordinea.
128

-— ~~~                              ~"                                                                                            "
Ca din întâmplare, soldatii lui au început să-l aclame si l-au cerut ca împărat. El a declinat pudic onoarea, gloata s-a repezit la Senat pentru a afla cine fusese ales si, văzând că nu fusese desemnat nici un împărat, a amenintat că sparge portile. Senatorii înnebuniti i-au oferit tronul lui Iustin care, din nou, a refuzat. Dezordinea n-a făcut decât să sporească, savant orchestrată de partizanii lui Iustin, până când toti, soldati, senatori si popor, l-au implorat pe Iustin să accepte coroana. A încuviintat în cele din urmă, ca si cum s-ar fi supus vointei populare.
Dar Iustin devenea îngrozitor de plicticos când se avânta în amintirile lui de război, într-o zi, când mi-a povestit pentru a douăzecea oară campania din Isauria, mi-am înăbusit un căscat si, exact în clipa aceea, privirea mea s-a încrucisat cu cea a uneia dintre cele două gărzi care stăteau la usă, nemiscate ca niste statui si părând că nu văd nimic, nu aud nimic, nu se manifestă nicicum. Am zărit o lucire amuzată în ochii lui albastri. Era foarte tânăr, poate nici optsprezece ani, dar, chiar si asa, părea mare si puternic. Era foarte frumos. Părul blond îi trăda originea barbară... A doua zi nu mai era acolo si am fost uimită eu însămi de dezamăgirea pe care am simtit-o. S-au scurs trei zile până l-am regăsit la locul lui, lângă usă. N-am schimbat nici un semn de recunoastere, dar simteam că îmi aruncă priviri furise.
Am aflat că era fiul unui sef got trimis după obicei la Curte, ca să fie crescut acolo, îl chema Ruderic. întrucât părea dezghetat si plin de caracter, mi-am promis că mă voi ocupa de cariera lui si îi voi obtine o avansare. Mărturisesc că în zilele când era el de gardă mi se părea mai usor să-l ascult pe bătrânul Iustin pălăvrăgind.
Din contră, împăratul mi-a trezit nespus de mult interesul când mi-a dezvăluit trecutul lui lustinian, până
129

atunci acoperit de un văl de mister. II WIluswa uu aiai maj bine cu cat era născut în acelasi sat din Iliria, în aceeasi coliba,  lustinian fusese copil de tăran,  si unchiul lui î, adusese la Constantinopol,  după  moartea  prematură a părintilor săi. întrucât nu voia ca nepotul lui să sufere de aceleasi lipsuri ca si el, îi dăduse cea mai aleasă educatie Apoi, la rugămintea lui, lustinian începuse acea carieră militară care se împăca atât de prost cu temperamentul său pasnic. Ajunsese la rangul de ofiter în prestigiosul Regiment ai scolarilor. Atunci si-a schimbat numele. Spre marea mea surprindere, am aflat că până atunci îl chemase Petrus babatus,  după  numele tatălui său,  dar că,  probabil considerând că nu sună suficient de nobil, si-l alesese pe acela sub care îl cunosteam eu. Acest detaliu mi-a confirmat m ce măsură era rusinat sotul meu de un trecut umil.
Iustin era preocupat de ideea de a lăsa imperiul pe mam, bune, dar stiam, de asemenea, că se temea într-un fel ca urmasul lui să nu-i umbrească domnia si să-l arunce în uitare. De fiecare dată când unchiul lui îmi vorbea de el profitam pentru a-i aminti virtutile lui lustinian. Serios, silitor! muncitor, bun administrator, nu avea altă grijă decât binele statului^ insinuam că, dacă Germanus ar ajunge într-o bună zi împărat, acest senior strălucitor, nobilissima lui sotie si Curtea înfloritoare pe care artine-o vor sterge până si numele unui împărat tăran precum Iustin, în vreme ce, dacă lustinian ar avea posibilitatea să domnească, modestia lui firească ar face ca imperiul să păstreze pe veci amintirea unchiului său... Acest ultim argument a  măcinat probabil spiritul încetosat de vârstă al împăratului Iustin, pentru că, în cele din urmă, s-a hotărât.
Cu trei zile înainte de Pastele din anul 527, am fost încoronat, amândoi, lustinian si cu mine. Eram suverani
130
T

asociati, din moment ce Iustin trăia încă. Aceasta a fost, cred, singura dată din viata mea când m-am trezit prea devreme. Teama, nelinistea si în acelasi timp nerăbdarea m-au împiedicat să dorm. lustinian îsi păstrase calmul obisnuit, întreaga lui persoană trăda o profundă reculegere.
încă din zori începusem să mă pregătesc. Tunica lungă din catifea purpurie împodobită cu benzi late din mătase aurie sclipea la fiecare pas. Mi-am amestecat în păr siraguri de perle si nestemate care îmi cădeau în valuri pe umeri. Mi-am strâns în jurul gâtului un lant din aur încrustat cu smaralde si safire si mi-am pus în urechi cercei atât de grei că mi le deformau.
Voiam să fiu demnă de sotul meu la aparitia în public si m-am contemplat cu un ochi nemilos în oglindă. Dusmanii mei si obisnuitii palatului lui Germanus afirmau că eram pitică, îmi compensam talia minusculă tinându-mă atât de dreaptă si purtându-mi capul atât de sus, încât păream cioplită în marmură. Slăbută, aveam un aspect fragil, pe care îmi plăcea să-l subliniez purtând bijuterii enorme. Aveam trăsături fine si nasul drept, dar ochii constituiau prin ei însisi principala mea podoabă. Imensi, usor migdalati, păreau lacuri întunecate traversate de fulgere. Tenul rămânea prea închis pentru o modă care continua să prefere blondele. Fata purta urmele aproape imperceptibile ale unui vărsat de vânt din copilărie, si poate că eram singura care le observa, dar care îmi displăceau la fel de mult. Ariana mă ajutase să-mi corijez mersul prea rapid si prea teapăn. Dar, în pofida acestor defecte, ceea ce am văzut în oglinda mea m-a multumit. Aveam să-i plac lui lustinian.
Fiind nevoită pentru prima dată să apar în plină lumină în fata multimii, n-am ezitat să-mi exagerez machiajul si să-mi subliniez ochii cu fard negru mai pronuntat ca de
131

obicei. Pentru a plăcea chefliilor care frecventau Măgarii Paradisului sau pentru a seduce un popor sunt valabile aceleasi artificii. Nobilele doamne din aristocratie n-aveau decât să mă critice, măcar voi fi văzută de departe.
în cele din urmă, lustinian a venit să mă caute. Am luat loc în cortegiul curtenilor, înaintam prin galeriile si curtile Palatului Sfânt, între două siruri de gărzi în uniforme cu alb, rosu si auriu, spre catedrala Sfânta Sofia.
Când am intrat, am avut impresia că pătrund într-un nor de aur. De aur erau mozaicurile de pe pereti si cupolele, ornamentele prelatilor, tinutele demnitarilor, de aur încetosat de norii de tămâie era lumina miriadelor de făclii si torte, lustinian mi-a zis mai târziu că pălisem atât de tare, încât a crezut că o să pic din picioare. M-a privit, mi-a zâmbit si în felul acesta mi-a redat puterile. Pentru a putea continua, nu l-am mai slăbit din ochi. Niciodată nu mi se păruse mai impunător, cu tunica lui aurie, centura sclipind de pietre pretioase. Era prima dată când purta încăltămintea rosie cu vulturii imperiali.
Am urcat în amvon, situat în mijlocul bisericii, mii si mii de priviri s-au atintit asupra noastră. Patriarhul s-a apropiat, a pus pe umerii lui lustinian o mantie mare de purpură. A apucat de pe un altar portabil marea coroană cu ciucuri si i-a asezat-o pe cap. Noul împărat, cu crucea în mână, a asistat la slujba Domnului.
în momentul în care moastele sfinte au fost aduse în procesiune, diaconii au îngenuncheat în fata lui si, când a trecut în fruntea procesiunii si I-a salutat pe patriarh, pentru prima dată acesta i-a răspuns. Căci devenise Alesul lui Dumnezeu, Apărătorul lui Dumnezeu, Vicarul lui Dumnezeu pe pământ, rege si preot, si primea titlul de Isapostolos, egalul unui apostol. „Nu în armele mele, nici în soldatii mei, nici în
132

generalii mei, nici în propriul geniu nu am încredere, a declarat el, ci în providenta Sfintei Treimi îmi pun toată speranta."
Comuniunea s-a încheiat. Momentul, momentul meu se apropia. Am avut o viziune bruscă a dificultătilor, încercărilor, eforturilor care mă asteptau si, cu toate acestea, am pătruns cu pasi siguri în noua mea viată, căci eram constientă că vreau mult si pot mult si mă stăpânea certitudinea că eram sustinută de Dumnezeu si de lustinian. Am înaintat indiferentă la greutatea inumană a giuvaerurilor si a brocarturilor mele si am îngenuncheat în fata lui. A apucat de pe altar o a doua coroană, mai mică decât a lui, dar sclipind de nestemate, si mi-a asezat-o pe cap. Afăcut-o cu atâta usurintă, că la început nu i-am simtit apăsarea. Aveam chef să plâng, să râd. Tremuram, străluceam, toate acestea în sinea mea, fiindcă în exterior rămâneam întepenită, incapabilă să mă ridic, ca si cum o pelerină de plumb m-ar fi tinut la pământ. Atunci am văzut o mână întinzându-se, cea a lui lustinian, am întins si eu mâna să-i apuc si m-am ridicat îndată. Cu coroanele pe cap, mantiile de purpură pe umeri, am rămas fată în fată, privindu-ne îndelung.
După Dumnezeu, poporul. La plecarea din Sfânta Sofia ne-am dus, conform obiceiului, direct la hipodrom, pentru a ne prezenta locuitorilor Constantinopolului. în timp ce aclamatiile urcau spre noi, mi-am amintit de sărăntoaca slăbănoagă si insultată care stătuse tremurând în fata aceleiasi kathisma în care aveam să tronez de-acum. Am avut vreme să mă gândesc la drumul parcurs si la cei care mi-l trasaseră, îmi pusesem deseori întrebări privind itinerarul sinuos care, cu câtiva ani în urmă, mă adusese la Constantinopol. Mă îndoiam că misiunea pe care mi-o
133

încredintase patriarhul Timotei fusese în realitate atât de importantă sau că întâlnirea mea cu Macedonia fusese cu adevărat întâmplătoare, în ciuda sinceritătii si a spontaneitătii prieteniei care ne unise, ea nu se apropiase de mine fără gânduri ascunse si mă antrenase intentionat în lumea în care îmi uitasem vocatia, în plus, fusese nevoie ca superiorii mei să se arate prea indulgenti fată de mine.
Aveam impresia că, de la plecarea din Alexandria până la prima întâlnire cu lustinian, trecusem cu ochii legati prin mai multe probe initiatice. Căutasem mult timp să aflu cine o informase pe Macedonia despre fosta apartenentă a familiei mele la partidul Verzilor. Un singur om care îmi cunostea tot trecutul ar fi putut s-o facă: patriarhul Timotei. Dacă stăteam să mă gândesc, faptul că sfântul prelat si dansatoarea cu reputatie dubioasă aveau ceva în comun nu era chiar asa de neînchipuit. seful unei minorităti religioase amenintate voia să împiedice dezlăntuirea persecutiilor împotriva enoriasilor săi si pentru asta era gata să apeleze la orice instrument. Iar instrumentul cu pricina fusese nimeni altul decât încântătorul idol al publicului Antiohiei, în realitate un sef politic care nu se gândea decât la extinderea puterii Albastrilor - partidul ei - si a celei proprii. Amândoi se înteleseseră să mă manipuleze.
Or, în pofida aparentelor si a presiunilor, nu fusesem un instrument. Mă găsisem acolo unde trebuia la momentul potrivit si dacă beneficiasem de sansă asta se întâmpla pentru că stiusem să o provoc. Nici intrigantii, nici hazardul nu asezaseră o fostă curtezană pe tronul imperial, îl câstigasem în luptă aprigă, modelând oamenii, evenimentele si chiar destinul după voia mea.
Câteva zile mai târziu, noua împărăteasă a avut onoarea inedită de a face o vizită de adio celui mai tânăr
134

general al imperiului, lui Belizarie, care pleca din nou să se bată în Arabia cu triburile răsculate. Locuia în regiunea a unsprezecea, un cartier care se întindea de-a lungul micului fluviu Lycus, unde cresteau noile palate, si care era aproape la fel de elegant ca regiunea a zecea. Toti locuitorii din împrejurimi erau la ferestre când cortegiul s-a oprit în fata locuintei lui Belizarie. Aceasta era mică, dar distinsă, cu curtea mărginită de coloane de marmură si împodobită în centru cu o fântână .delicat sculptată în porfir.
Belizarie, după cum era obiceiul, îsi convocase rudele si prietenii ca să mă întâmpine. Nu mi-am putut înfrâna un zâmbet amuzat recunoscând-o printre ei pe Antonina. Asadar, îsi croise drumul de când o alungasem de lângă mine. N-a părut să-mi poarte pică si s-a înclinat în fata mea mai adânc, mai gratios decât toate celelalte. Belizarie m-a condus la primul etaj, în sala de receptie a casei de iarnă.
în timp ce îmi făcea onorurile locuintei, m-am lăsat pentru a doua oară emotionată de această frumusete viguroasă si cinstită, de această virilitate expusă fără încetare. Imaginea pe care mi-o lăsase după prima noastră întâlnire îmi alungase resentimentele si venisem sub actiunea unui impuls, foarte periculos tinând seama de pozitia mea.
După oferirea dulciurilor si a răcoritoarelor, am rămas între patru ochi si i-am spus ceea ce voiam să-i spun. stiam că la început manifestase o oarecare ostilitate fată de mine. îi propuneam să uite ce se petrecuse, asa cum voi uita si eu. Usa mea îi va fi mereu deschisă si voi fi fericită să-l ajut în orice împrejurare, îmi foloseam toate farmecele pentru a pleda nu cauza mea, ci pe a lui. Nu voiam, într-adevăr, să mă văd constrânsă să devin adversara prietenului împăratului, căci el ar fi cel care ar avea de pătimit, în timp
135

ce vorbeam, mă devora din priviri, dar în spatele admiratiei bărbatului pentru femeie exista în ochii lui un dispret care mă dezarma, l-am cerut totusi să mă slujească cu credintă, ceea ce era echivalent cu a-l sluji pe împăratul căruia jurase să-i fie devotat până la moarte. Belizarie s-a ridicat:
— Sunt în slujba imperiului, si nu a împărătesei. Hotărât lucru, poate că era un bun militar, dar se arăta
mult prea obtuz. Mi-am ascuns iritarea sub gesturi gratioase, dar n-am mai zăbovit si, la plecare, i-am aruncat:
— Un sfat, generale, să nu aveti încredere în această Antonina care vă dă târcoale. Dacă vă apropiati prea mult de ea, ati putea regreta într-o bună zi.
Nici de data aceasta nu părea să înteleagă. Câteva zile după aceea, chipul lui Belizarie m-a bântuit, si amintirea lui mă scufunda într-o dispozitie execrabilă.
Rana de la piciorul împăratului Iustin s-a infectat. Cangrena i-a cuprins tot trupul si a ajuns în câteva săptămâni la celălalt capăt, lustinian si cu mine asistam la agonia lui. Camera era plină de curteni nemiscati care asteptau inevitabilul, de medici coplesiti de neputinta lor si de preoti mormăind masluri. Mirosul de tămâie nu reusea să acopere duhoarea cărnurilor putrezite. Stăteam amândoi la picioarele patului mare cu cuverturi de purpură. Corpul plin de vigoare era descărnat, chipul tânăr si roz, devenit cenusiu, se ascutise. Opiul pe care i-l dăduseră pentru a-i calma durerile insuportabile îl cufundase într-un soi de stupoare. Pulsul îi scădea. stiam că îmi va părea rău după bătrânul militar care trisa la sah si care contribuise la ascensiunea mea.
Totusi, priveam decorul feeric al camerei imperiale care în scurt timp avea să fie a noastră: imensa cruce verde pe fond auriu ocupa centrul cupolei din plafon, păunul îsi
136

desfăsura penele pe mozaicul de pe jos, alte mozaicuri înfătisând buchete mari de flori înveseleau peretii, apoi, sus de tot, se însirau portretele fostilor ocupanti, împărati si împărătesc de mult uitati. Atunci am înteles că această somptuozitate neegalată nu-mi va apartine niciodată si că voi fi doar păstrătoarea ei, tot asa cum voi fi doar ocupanta efemeră a acestei încăperi în care mi-am promis să adaug însă efigiile noastre.
în câteva clipe, în câteva ore, viata mea si a lui lustinian aveau să se schimbe. El se pregătise pentru sarcina precisă care îl astepta, eu mă pregătisem pentru orice, fără a cunoaste nimic. El avea cultură, educatie, eu aveam instinct. El era sigur pe sine, eu eram sigură numai de el. stiam că va continua să fie ca în trecut, sobru si blând, nesăturat în setea lui de dreptate, simplu si modest. Nu mă îndoiam că va fi un împărat foarte mare.
Trebuie să-mi fi ghicit gândurile, poate pentru că erau la fel cu ale lui, căci s-a aplecat spre mine si mi-a soptit:
— Atunci când, peste putină vreme, voi fi în fata poporului meu, asta va fi nu numai pentru că asa a vrut destinul, ci si pentru că, fără s-o recunosc cu adevărat, am stiut întotdeauna că într-o bună zi mă va astepta această îndatorire. Singurul lucru pe care nu l-am stiut a fost că alături de mine se va afla o fiintă, o femeie, care să mă ajute să port greutatea. Datorită tie, responsabilitatea mea va deveni un privilegiu.
Draperiile grele din catifea brodată, trase ca întotdeauna ca precautie în caz de boală, făceau atmosfera irespirabilă. Am poruncit să fie trase si nici un curtean, nici un medic nu a îndrăznit să protesteze. Atunci o lumină strălucitoare a inundat încăperea, făcând să strălucească aurul mozaicurilor, în fond, căsătoria noastră fusese unirea a
137

două vointe, a două complicităti politice, a două pasiuni pentru putere. Legătura cea mai puternică ce ne unea, de altfel o legătură destul de inconstientă, era asemănarea originilor noastre. Nu fuseserăm nevoiti să ne explicăm motivele unul altuia sau să ne scuzăm. Puteam să ne simtim în largul nostru împreună, fiindcă eram amândoi din aceeasi plămadă. Aliati în aventură, ne avântaserăm cu acelasi entuziasm pe aceeasi cale. Legăturile dintre noi erau mai puternice decât pasiunea sau dragostea, căci erau tesute din camaraderie, interese comune, complicitate intelectuală si neîncredere fată de toti ceilalti...
La amiază, împăratul Iustin a încetat să mai respire, lustinian si cu mine deveniserăm suveranii celui mai mare, celui mai puternic, celui mai frumos imperiu din lume.
PARTEA A DOUA
Capitolul 9
D
evenisem „Gloria Purpurii, Bucuria Lumii, prea-pioasa si preafericita Augusta, Vassilissa iubită de Dumnezeu". Locuiam de-acum în gineceu, aripa rezervată împărătesei, în care împăratul avea si el un apartament privat, însă lucra într-o altă aripă a palatului Daphne.
împăratul îmi desemnase un personal comparabil cu al lui. Marele meu sambelan sau praepositus era sef peste o multime de sambelani, referendari, usieri si silentiaires, acestia din urmă fiind însărcinati cu impunerea linistii în prezenta mea, în semn de respect. Aveam propriile gărzi, alese cu mare grijă dintre eunucii palatului. Marele maestru si seful degustătorilor se ocupau de meseie mele. Ariana, pe care o numisem mare maestră, se vedea răsplătită cu titlul fermecător de patriciană a ghirlandei, împreună cu protovestiaire domnea peste regimentele de doamne si domnisoare de onoare alese pentru ireprosabila lor virtute. Toate purtau rochii aurii, mantii albe si voaluri lungi peste o bonetă în formă de turn. tineam la acest serviciu de onoare impunător, foarte stânjenitor si chiar inutil, pentru a-mi păstra prestigiul pozitiei. De aceea n-am ezitat să dublez numărul femeilor din anturajul meu.
Fiind permanent înconjurată de lume, aveam impresia că trăiesc în public, însă în copilăria mea mizeria nu ne forta să stăm claie peste grămadă ? De-acum curtenii aveau să-i înlocuiască pe vecini, iar promiscuitatea nu era cu nimic
140

schimbată. Asistam la anumite ceremonii ale Curtii. Ieseam uneori din Palatul Sfânt ca să mă duc, înconjurată de un cortegiu numeros, să vizitez vreo biserică sau mănăstire. Dar, în cea mai mare parte a timpului, obiceiul spunea că împărăteasa trebuie să rămână în gineceu. Ocupatiile ei depindeau de initiativa, puterea si personalitatea ei. Regretam libertatea străzii cu care fusesem obisnuită, însă acesta era pretul pe care trebuia să-l plătesc pentru că fusesem încoronată.
Am început prin a nivela terenul în jurul meu. Am suprimat cinele în familie, precum cea la care asistasem cu ocazia prezentării mele la palat. N-aveam nici un chef să-i revăd pe Germanus, Passara si clanul lor, pentru ca apoi să mă critice si mai mult pe la spate. Cu cât veneau mai rar la Palatul Sfânt, cu-atât era mai bine. l-am cerut lui lustinian o favoare, aceea de a-l înlătura pe vărul său din postul de sef peste soldatii din Tracia. Lipsit de autoritate, intrigile lui ar fi mai putin periculoase.
Ca dar de înscăunare i-am oferit lui Comito un sot, un militar de viitor, pe nume Sitas... concurent direct al lui Belizarie, pe care l-am asezat în postul-cheie de sef al soldatilor din Armenia. M-am hotărât, de asemenea, să o mărit pe fiica mea, Irina, operatiune pe care Indaro a negociat-o în locul meu. A găsit un tânăr de familie bună, cu chip plăcut, cu caracter amabil, care a acceptat să ia de sotie o orfană de origine necunoscută din cauza zestrei sale fabuloase, l-am dăruit foarte multe pământuri în Caria, una dintre provinciile cele mai frumoase ale imperiului, foarte fertilă, învecinată cu marea, unde ea si sotul ei puteau duce o viată cât se poate de plăcută... departe de Constantinopol, departe de mine.
Mă gândisem deseori la Macedonia, cu care întretineam o corespondentă care se rărise de când mă
141

căsătorisem. Fusese prietena mea, însă o împărăteasă nu are dreptul să aibă asa ceva. S-ar fi putut crede demiurgul meu, însă Theodora nu avea nici unul, în afară de ea însăsi. Pe Arsenius însusi l-am trimis la Antiohia, căci n-as fi încredintat nimănui în afara lui misiunea cu care era însărcinat. !-a oferit Macedoniei din partea mea o sumă colosală si proprietăti imense în Cilicia, în schimbul tăcerii si al promisiunii unei vieti retrase. La întoarcerea sa, Arsenius mi-a povestit reactia dansatoarei. Dacă fusese uimită, nu lăsase să se vadă nimic, l-a declarat cu cel mai minunat surâs: „Viata mondenă din metropolă mă plictiseste. Am poftă să trăiesc la tară. Să-i zici împărătesei că singura mea dorintă va fi să o multumesc întotdeauna si să-i mai spui că mă voi ruga mereu pentru fericirea ei."
Chiar a doua zi si-a făcut bagajele si disparitia ei a fost atât de rapidă, încât a iscat cele mai extravagante speculatii. Prezenta amantului iubit i-a îndulcit exilul îndestulat, dar nu era suficientă pentru a-i explica plecarea. De fapt, fusese inspirată de întelepciune si mă cunostea prea bine pentru a nu se teme de mine.
Ne suiserăm pe tron plini de bunăvointă, gata să ne apucăm de treabă cu înflăcărare pentru binele imperiului, însă imediat am fost asaltati de o serie de conflicte si catastrofe, precum si de una dintre acele furtuni îngrozitoare care răscolesc Pontul Euxin. în Italia am crezut că pacea cu gotii, adversarii nostri tenace, se profila în fine la orizont, căci noua lor regină, Amalasuntha, căuta să se apropie de noi, când o lovitură de stat a înlăturat-o brusc de la putere. Pornind din Africa, vandalii dominau toată Mediterana apuseană si constituiau pentru noi o amenintare directă, în celălalt capăt al imperiului, persii, dusmanii nostri seculari, îsi
142
T

înmulteau zâmbetele prietenoase care ascundeau atâtea masinatiuni periculoase. Marele lor rege, pentru a asigura coroana celui de-al treilea fiu al său, favoritul, Chosroes, îi propunea lui lustinian să-l adopte, această anomalie fiind deja întâlnită în trecut. Sotul meu a văzut în asta ocazia de a restaura autoritatea în partea aceea a lumii si eu am fost cea nevoită să-l oprească în ultima clipă: „Cezar, l-am întrebat eu, acest fiu adoptiv n-ar putea pretinde oare într-o zi mostenirea tatălui său, adică imperiul ?" lustinian a văzut capcana în care fusese pe punctul de a cădea. Pentru a-l calma pe marele rege i-a trimis o solie pompoasă, supraîncărcată cu daruri splendide, si I-a desemnat în fruntea ei pe Hypatius, nepotul hodorog al împăratului Anastasius. El n-a reusit să-l convingă pe marele rege care, furios, a început o serie de incursiuni ucigase în imperiu. A fost nevoie să-l trimitem din nou pe Hypatius, de această dată nu ca sol, ci ca general. A fost învins umilitor, esuând atât în război, cât si în pace.
De parcă politica n-ar fi fost de ajuns, natura ne agresa si ea. Antiohia a suferit cel mai groaznic cutremur din ultimele secole, care a omorât două sute cincizeci de mii de oameni. Atrocea veste a miscat în mine vechile amintiri si am plâns. Laodiceea, Amaseea au fost si ele distruse de cutremure cărora li s-a adăugat în scurt timp o secetă cruntă, cum nu s-a mai văzut de zeci de ani, care a adus imediat în tot Orientul amenintarea foametei.
Samaritenii, evreii aceia disidenti, s-au revoltat, ne-au masacrat garnizoanele si au proclamat un uzurpator care a avut îndrăzneala de a ne maimutări, într-o clipă, Palestina a fost trecută prin foc si sabie. Ereziile îi puneau probleme de nerezolvat lui lustinian care, fiind vicarul lui Dumnezeu pe pământ, se voia strict catolic: „Este drept, repeta el, ca aceia
143

care nu-l adoră pe Dumnezeu în modul corect să fie privati de avantajele pământesti." Puteam din pricina aceasta să-i urmărim pe arieni, când atâtia mercenari goti din armatele noastre respectau această dogmă ? Puteam să-i condamnăm pe păgâni, când toti profesorii de la universitatea din Atena, cea mai prestigioasă, cea mai venerabilă, cea mai veche din imperiu, rămăseseră păgâni ? îi puteam arde pe maniheisti, când atâtia bărbati si femei din cea mai înaltă societate, din elita imperiului îmbrătisaseră această deviere ? în fine, Biserica catolică si Biserica monofizită schimbau între ele enciclice ucigase si, în pofida tuturor eforturilor împăratului, nu se putea găsi nici o cale de întelegere.
Nici nu apucaserăm să începem guvernarea că deja riscam să fim dezrădăcinati, lustinian îsi păstrase sângele rece. Nu se gândea decât să-si împlinească visul si să-si pună în aplicare marea operă: reforma legislativă.
în ciuda gravitătii evenimentelor, am amintiri fericite din perioada în care muncea cu entuziasm si încrâncenare la refacerea legilor împreună cu o comisie pe care o alcătuise în acest scop. „Poporul, mi-a explicat el, nu se mai regăseste în mijlocul acestui talmes-balmes de dispozitii îngrămădite secol după secol. Vreau să fac legi simple, clare, accesibile. Vreau să croiesc un drum prin hătisul de erori si contradictii si să ies din acest ghem încâlcit." Cu cât avea mai multe lucrări de corectat, cu-atât era mai multumit. si evoca aproape fericit cele două mii de opere pe care trebuia să le compileze, cele trei milioane de rânduri pe care trebuia să le reducă. Nu avea în cap decât legi, se gândea la ele zi si noapte si chiar în momentele noastre de intimitate tot despre asta vorbea, îl comparam în glumă cu un măcelar al cazuisticii. Râzând, îmi reprosa că nu pricep nimic din legi pentru că nu sunt obisnuită să le respect. Si totusi, entu-
144

ziasmul lui era contagios. stia să dea viată acestui corp inert de edicte, să traducă în limbaj transparent aceste sarade si să transforme plicticosul subiect într-o aventură pasionantă. Am realizat că era pe cale să clădească o operă nemuritoare si m-a ambitionat să-mi aduc contributia, să-mi las si eu numele în istorie, pentru ca posteritatea să repete că alături de lustinian a existat o femeie.
Pentru a adăuga o piatră la edificiu fără a-i răpi din timpul pretios, m-am gândit să-l chem pe responsabilul acestei lucrări monumentale, pe seful însărcinat cu această refacere, îl chema loan din Cappadocia. Acest functionar mărunt stiuse, prin calitătile sale extraordinare, să-i atragă atentia lui lustinian care îl promovase rapid, până la a-l numi prefect al orasului, adică seful guvernului. Era de origine umilă si nu avea nici un pic de cultură, lustinian râdea de greselile pe care le făcea în latină, iar în greacă scria mult mai prost decât mine. Din aceste motive îmi era foarte simpatic.
A început prin a întârzia. Am văzut intrând un bărbat gras, gălbejit, cu nasul gros si coroiat, cu degetele bondoace si pline de inele stridente, cu o tunică de mătase pătată. L-am întâmpinat gratios pe consilierul preferat al împăratului. A executat trei plecăciuni, de parcă ar fi fost vorba de un efort insuportabil, gâfâind zgomotos si chiar când se ridica a râgâit. M-am întrebat dacă era beat, fiindcă se zicea că bea prea mult.
Stăpânindu-mi scârba, am abordat subiectul care mă frământa si i-am împărtăsit ideile mele privind anumite dispozitii din noul cod.
— Legea e pentru bărbati, nu pentru femei, m-a întrerupt el cu grosolănie.
Făcând un efort ca să nu-mi pierd răbdarea, am evocat
145

protectia curtezanelor si suprimarea proxenetilor, loan din Cappadocia a izbucnit în râs.
— Pestii sunt utili atât fiscului, cât si societătii. Fără ei n-ar fi curtezane. Fără ele, ar fi sfârsitul civilizatiei.
Nici de această dată nu mi-am pierdut calmul si i-am cerut ajutorul pentru mănăstirea pe care voiam să o întemeiez, menită să adăpostească pe curtezanele pocăite. A continuat să mă ia peste picior:
— Sărmanele fete, s-ar simti ca la închisoare acolo si ar încerca să evadeze prin orice mijloace. Sunt mult mai fericite în libertate.
Apoi, sub pretextul că este asteptat de împărat, s-a retras fără să astepte să-i dau încuviintarea.
Asadar, am fost nevoită să-mi pun în aplicare planurile fără ajutorul nimănui. O doză de îndrăzneală era suficientă pentru a reusi. La ordinele mele, gărzile au adunat curtezane si pesti cât putea cuprinde sala mare a gineceului. înconjurată de suita mea în formatie completă, m-am dorit mai maiestuoasă ca de obicei, arborând cele mai scumpe bijuterii si drapându-mi cu grijă pliurile brocarturilor pe treptele tronului. Curtenii si specimenele de cea mai joasă spetă se priveau uluiti că se treziseră fată în fată. Mutrele de banditi ale pestilor nu mă impresionau, eram obisnuită. Dar mă uitam cu inima însângerată la fetele prea machiate, cu zdrentele lor tipătoare, care afisau atitudini insolente, prefăcându-se că nu sunt intimidate.
— Statul a numit magistrati pentru a pedepsi pe hoti si pe jefuitori. Nu este oare rezonabil să-i urmărim pe cei ce au furat onoarea si castitatea ?
Asa mi-am început discursul, pentru a încheia prin a-i întreba pe pesti cu cât le cumpăraseră pe nefericite. Nici unul nu a îndrăznit să deschidă gura.
146

—  Cu cât? am urlat eu, aruncându-le o ploaie de înjurături a căror grosolănie le-a dezlegat limba, desi mi-a ofensat curtenii.
' — Cinci solidi de aur e cursul actual, a mărturisit unul dintre ei.
Mai scump ca pe vremuri, m-am gândit eu. Pestele meu nu mă cumpărase decât cu doi solidi. Am răscumpărat toate fetele de-acolo, apoi i-am alungat pe pesti, poruncindu-le să-si găsească altă meserie. Am împărtit fiecărei fete câte un solid de aur, o tunică nouă si le-am trimis la părintii lor.
lustinian, informat despre această scenă, m-a admonestat:
—  Palatul Sfânt nu este taverna Măgarii Paradisului, ironia binevoitoare fiindu-i caracteristică.
—  Trebuia să mă ocup singură de situatie. Dacă vorbesc cu prefectul tău, nu mă ascultă.
Am profitat pentru a da o lege care-i expulza pe pesti din capitală si un decret prin care primeam un teren pe malul asiatic al Bosforului pentru a construi pe el un stabiliment menit să le găzduiască pe curtezanele pocăite. Am obtinut chiar ca în cod să se adauge o dispozitie legislativă care punea capăt conditiei inferioare a actritelor si le acorda egalitate cu ceilalti cetăteni. S-ar fi putut sustine că trecutul meu stătea la baza acestor măsuri. Ce contează! Nu vorbeam decât despre ce stiam si nu interveneam decât pe teren cunoscut, împăratul îmi aplauda, îmi încuraja initiativele fără să mi-o spună, dar acordându-mi tot ce-i ceream.
De optsprezece luni stimula el însusi zelul legiuitorilor, prin pertinenta si profunzimea comentariilor sale. Datorită acestei vigilente, proiectul s-a realizat într-un timp-record.
în scurt timp, a fost publicat noul cod care trebuia să poarte pe bună dreptate numele lui lustinian, o operă legisla-
147

tivă fenomenală, care nu are pereche nicăieri în istorie. Mi-a acordat onoarea de a-mi pomeni numele în preambul si de a afirma, în fata posteritătii, că, înainte de a-si lua deciziile, se înconjura de sfaturile „preaveneratei sotii" pe care Dumnezeu îi făcuse favoarea de a i-o dărui.
Această recunoastere oficială a ajutorului modest pe care l-am putut aduce, această mângâiere a vanitătii mele nu mi-au permis, totusi, să uit ironia lui loan din Cappadocia. Nu m-am coborât până la a mă plânge împăratului de preferatul său, cu atât mai mult cu cât imediat după publicarea codului era însufletit de o poftă nemăsurată de muncă. Sobru si frugal din fire, abia apuca să mănânce si să doarmă. Atunci când eu mă culcam, epuizată de asteptare, era ora la care, după plecarea colaboratorilor, se cufunda în dosarele lui. Lucra practic singur, noaptea, fiindcă din consideratie fată de secretarii săi îi forta să se ducă la casele lor.
Dimineata, când deschideam ochii, descopeream deseori ca venise în zori lângă mine, în camera noastră, cu mare grijă să nu mă trezească. Era deja asezat în tinută de noapte în fata unei măsute pliante, redactându-si instructiunile, adnotând decretele cu scrisul lui mare căruia cerneala rosie, rezervată împăratului, îi dădea elegantă.
Cum de-abia avea timp să mă informeze despre reformele în care se aruncase si care se refereau la toate subiectele, l-am convocat din nou pe loan din Cappadocia să mă tină la curent. Acesta n-a venit, fără măcar să-si dea osteneala de a se scuza, în noaptea cu pricina, am înghitit o multime de ceaiuri întăritoare ca să pot rămâne trează până la sosirea lui lustinian. Când s-a culcat alături de mine, l-am întrebat inocent dacă ministrul îl ajutase în seara aceea. Mi-a răspuns că loan din Cappadocia, epuizat, plecase de mult să se culce.
148

—  Cu vreo fată sau vreun tigan, am replicat eu. Ar trebui să stii că nu doarme niciodată. Sunt uimită că n-a rămas să te ajute, Cezar.
si mi-am pornit atacul împotriva favoritului său.-Pentru acest prim asalt n-am folosit decât arme usoare, l-am denuntat grosolănia, betia, lăcomia, desfrânarea si necinstea, lustinian s-a ridicat putin si, sprijinit în cot pe o pernă de purpură, mi-a zis destul de sec:
— Asadar, nu apreciezi opera lui loan ? S-a aruncat în viesparul administratiei, i-a restrâns rândurile umflate de secole de favoritism,  a îndrăznit să pună sub asediu fortăretele coruptiei si venalitatea birourilor. Dacă vreau să-mi continuu politica si să nu fiu o marionetă încoronată, trebuie să dau o lovitură acestei armate de scribi, notari, subsecretari, contabili si alti functionari. De altfel, el umple sipetele   statului   recuperând   restantele  si  diminuând cheltuielile. A avut curajul neînchipuit de a repartiza mai corect taxele si de a-i face pe bogati să plătească cel mai mult. A pus capăt privilegiilor, imunitătii si abuzurilor lor. Bineînteles există proteste, strigăte, bineînteles că loan si-a făcut dusmani, dar cine sunt ei? Aristocratii. Le iei si tu partea ? îi vei apăra ?
Nu l-am văzut niciodată pe lustinian atât de vehement. Discutia nu avea rost.
— Sper, Cezar, că nici loan, nici vreun alt ministru nu se vor băga niciodată între noi doi, m-am multumit eu să spun.
Asa cum prevăzuse împăratul, furtuna care ne scuturase la începutul domniei s-a linistit la fel de brusc cum se dezlăntuise. în Africa, un nou rege al vandalilor a urcat pe tron, a cărui mamă era printesă bizantină. De aceea s-a proclamat cetătean al imperiului, si provinciile africane s-au
149

întors singure sub aripa noastră. Revolta samaritenilor a putut fi înăbusită cu un pret greu, în sânge si ruine, dar linistea s-a reinstalat în Palestina, împăratul, după nenumărate tentative, a reusit în cele din urmă să reunească în jurul aceleiasi mese pe reprezentantii Bisericii catolice si pe cei ai monofizitismului. A prezidat el însusi sedinta inaugurală, în fine, un mesager grăbit ne-a adus vestea pe care o asteptam de atâta vreme: moartea marelui rege al persilor. Urmasul lui desemnat, cel de-al treilea fiu, Chosroes, fiind la concurentă cu alti pretendenti, nu putea în acelasi timp să se războiască cu noi, asa că a cerut să negociem, împăratul i-a trimis imediat o ambasadă si în scurt timp a semnat cu el un tratat care, conform expresiei printului, trebuia să fie cel al Păcii Vesnice.
Sfârsitul războiului I-a lăsat liber pe Belizarie, care s-a întors la Constantinopol. Am aflat fără întârziere, din zvonurile de la Curte, că se îndrăgostise nebuneste de Antonina si că ar fi vrut să o ia de sotie, însă se temea de reactia mea. l-am primit pe amândoi într-o audientă privată. Au intrat ca si cum le-ar fi fost teamă să nu-i mănânc. Antonina se agăta de bratul victimei sale si îsi luase un aer de fecioară. Credeam că ar fi în stare să mimeze un lesin si că nu se va mai ridica din plecăciunea adâncă. Măcar nu ezitase să caute cât mai sus. Masiv, superb, cu ochii atintiti într-ai mei, Belizarie părea să-si folosească trupul ca meterez pentru a o apăra pe Antonina, dar îl simteam destul de stânjenit. Nefericitul nu rezistase probabil scenei cu văduva nobilă si lipsită de apărare, fără să-si dea seama că o doamnă respectabilă nu avea de unde să cunoască metodele de budoar care îl înăltau în al saptelea cer. Am lăsat să se scurgă câteva clipe de tăcere pentru a le spori nelinistea, apoi i-am anuntat că nu-mi doream altceva decât
150

^
să fie fericiti. Mi-ar fi părut foarte rău să fiu o piedică în fata căsătoriei lor. Nu numai că o autorizam, ba chiar mi-o doream din tot sufletul. Recunostinta i-a făcut să se arunce la picioarele mele si s-au retras strălucind de fericire.
Lui Indaro, care în intimitatea gineceului se amuza copios de acest mariaj ridicol, m-am abtinut să-i mărturisesc sentimentele mele, dar zâmbeam în sinea mea, căci spunea exact ceea ce doream să aud.
Capitolul 10
La sfârsitul anului 531 s-a produs un fenomen ciudat. Mai multe zile la rând soarele a pălit, apoi, într-o noapte, a apărut o cometă. La fel ca restul orasului, am urcat împreună cu lustinian pe terasă ca să o admirăm. O bilă de foc a traversat încet cerul, lăsând în urmă dâre sclipitoare, si am rămas mult timp acolo, pătrunsi de frumusetea fenomenului. Acesta s-a repetat a doua zi si în zilele următoare. Astronomii nostri îl cunosteau. Calculaseră, de fapt, că respectiva cometă vizitase Pământul de patru ori în revolutiile ei, care durau fiecare cinci sute saptezeci si cinci de ani. Astrologii, la rândul lor, au văzut în asta preludiul unor mari tulburări din care se va naste o nouă epocă de aur, dar expresia lor când mi-au anuntat previziunile nu mi s-a părut prea convingătoare. Atunci am poruncit să fie chemată Photini, ghicitoarea mea din adolescentă. Pe vremea aceea îmi ceruse o singură favoare, să-mi amintesc de ea mai târziu, si îmi tineam promisiunea. Membrii Casei mele începuseră se să obisnuiască cu vizitatori neobisnuiti.
Photini a sosit, învesmântată în niste vechituri pestrite, de o murdărie respingătoare, legănându-se pe picioarele groase.si scurte. Nu părea uimită să se găsească în fata împărătesei. Prevăzuse că asa se va întâmpla. Am întrebat-o despre cometă. Mi-a răspuns că nu reusea să vadă nimic. Poate că nu voia să vadă. Dar a adăugat că poporul se astepta la nenorociri îngrozitoare... „Poporul este nemultumit,
152

poporul bombăne", a mai spus. Desi am refuzat să mă alarmez, nu am reusit să-mi alung nelinistea câteva zile.
într-o dimineată, la începutul anului 532, în pofida frigului si a umiditătii, hipodromul era plin de lume. Luasem loc în spatele ferestrelor apărate de zăbrele ale bisericii de lângă Sfântul stefan, într-adevăr, poporul nu doreste să o vadă pe împărăteasă în public. Femeie fiind, ea trebuie să rămână în cămin, adică în gineceu. Percepeam atmosfera tensionată, în aer plutea o ostilitate aproape palpabilă, care mă îngrijora. Cu o zi înainte, orasul fusese din nou însângerat de unul dintre acele incidente de-acum obisnuite, dar care, de această dată, luase proportii neasteptate, întrucât provocase moartea câtorva zeci de oameni, întreaga populatie, si Verzii mai mult ca oricine, îi acuza pe Albastri. De la urcarea noastră pe tron, acestia îsi închipuiau că ei îl întronaseră pe împărat si insolenta lor scăpase treptat de sub control. De-acum erau bande de tâlhari care terorizau locuitorii... si îndeosebi pe vechii lor dusmani, Verzii. Iar acestia se saturaseră până peste cap să fie brutalizati, jefuiti, ucisi...
Anuntat de sunetele trompetelor si precedat de gărzile cu panas rosu, împăratul si-a făcut aparitia în kathisma, marea lojă imperială.
Imediat, din locurile lor, Verzii s-au pus pe fluierat, desi respectul si protocolul impuneau liniste desăvârsită în prezenta persoanei sacre a suveranului, ceea ce m-a făcut să bănuiesc ce putea fi mai rău. Nu încetau să huiduiască, să urle, să protesteze. S-au luat, Dumnezeu stie de ce, de marele sambelan, Calopodius, pe care îl acuzau că e cel mai fanatic dintre Albastri si responsabil pentru nenorocirile lor.
Aparitia carelor în capătul pistei a linistit putin agitatia. Vizitiii s-au aliniat la linia de pornire. Semnalul a fost dat. Caii s-au avântat pe pistă. Gloata s-a încins.
153

Prima cursă s-a desfăsurat de bine-de rău fără probleme, în timpul pauzei, nemultumitii au luat-o de la capăt, cu si mai multă înversunare, în asemenea măsură încât l-am văzut pe împărat poruncind dintr-un gest ca dansatorii si jonglerii să se oprească. L-a trimis pe unul dintre emisarii de lângă el să întrebe ce voiau Verzii. Acestia au început să protesteze împotriva nedreptătilor cărora le cădeau victime. La început, respectuosi fată de împărat, au făcut aluzii obscure. Apoi, încălzindu-se din ce în ce mai tare, au început să ameninte cu pedeapsa divină pe oricine i-ar ataca, împăratul, indignat de această insolentă, a vrut să-si impună autoritatea si, din înaltul tronului său, a strigat la Verzii comasati pe partea cealaltă a hipodromului:
— Ati venit aici ca să asistati la curse, nu ca să vă insultati conducătorii !
l-a răspuns un concert de vociferări. Emisarul a făcut atunci greseala de a-i jigni pe Verzi:
— Liniste ! a urlat el. Ereticilor, blasfemiatorilor ! Liniste, altfel vor cădea capete !
în loc de răspuns, Verzii l-au potopit pe împărat cu injurii.
— luda ! Călăule ! Asasinule ! Mai bine n-ar fi văzut tai-că-tău lumina zilei, decât să fi zămislit un asemenea asasin !
O dată cu lăsarea serii, frigul se întetea, dar nimeni nu-l simtea. Din contră, spectatorii încălziti îsi scoteau la unison, cu gesturi spasmodice, hainele de iarnă. Lumina cenusie ca fierul, care cădea pe marmura albă a hipodromului, le dădea un aspect funebru.
Verzii continuau să strige, plângându-se care mai de care că erau tinuti departe de palat si de guvernare, că si-au pierdut libertatea si că sunt în permanentă victime ale autoritătilor corupte.
în fine, acuzatia supremă de care mă temeam a sosit:
154

— Ti lăsati pe Albastri să ne asasineze si, mai rău, tot pe noi ne pedepsiti!...
Deodată, Albastrii au intrat în joc si au început să arunce si ei insulte, alături de emisarul imperial:
— Ar trebui să fiti atârnati în streang, dusmani ai lui Dumnezeu ce sunteti! Nu mai tăceti odată ?
Verzii îsi premeditaseră actiunea, după cum se vedea. si-au ales un emisar care a lansat vestita apostrofă:"
— Noi îl vom respecta pe împărat în ciuda indiferentei pe care ne-o arată. stim tot ce face, tot ce urzeste. Noapte bună, dreptate! Ai murit. Noapte bună tuturor! Noi plecăm. Mai degrabă ne facem păgâni decât Albastri.
Verzii s-au ridicat toti o dată si au părăsit hipodromul. Cursele au fost anulate, împăratul s-a retras cu pompa obisnuită, ca si cum nu s-arfi întâmplat nimic, iar Albastrii, la rândul lor, s-au împrăstiat, spumegând de furie.
întorsi la palat, am discutat cu lustinian despre incident. L-am readus la proportiile corecte, căci nu era primul de acest gen. Din cele mai vechi timpuri, cursele de la hipodrom dădeau oamenilor ocazia de a-si exprima sentimentele. Verzii se ridicaseră cu o jignire de neiertat împotriva Persoanei Sacre, dar, la urma urmei, asa era obiceiul. Oricum, nu puteau fi decât în opozitie, din moment ce noi îi protejam pe dusmanii lor dintotdeauna, pe al căror sprijin puternic si neconditionat ne puteam baza oricând, în seara aceea de ianuarie, împăratul a rămas încrezător si m-am întors în gineceu fără nici o neliniste. Incidentul era închis.
Peste două zile, spre orele amiezei, le primeam în audientă pe sotiile senatorilor, care străluceau de fericire că veneau la împărăteasă. Se schimbau complimentele de rigoare si mă plictiseam de moarte. Brusc, un zumzet îndepărtat a intrat prin fereastra deschisă, atrăgându-mi
155
MICHBL DE GRECE
atentia. Am ciulit urechile, auzeam tipete si strigăte, dar nu le întelegeam sensul. Am trimis un eunuc la fereastră, l-am văzut expresia schimbându-i-se de la uluire la incredulitate, apoi la groază. A venit să-mi soptească la ureche că auzise clar strigătul: „Trăiască Verzii si Albastrii uniti!" Am refuzat să cred. La naiba cu protocolul, audienta si sotiile senatorilor, m-am ridicat brusc de pe tron si am alergat la fereastră. Această încălcare a bunelor maniere le-a uimit pe femei mai mult decât dacă le-ar fi căzut tavanul în cap. Atunci am auzit clar: „Trăiască Verzii si Albastrii uniti în mizerie!" Verzii si Albastrii uniti, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nicicând în istoria Constantinopolului nu se întâmplase asa ceva. Era de neînchipuit, imposibil, înspăimântător. L-am trimis îndată pe marele sambelan să-mi aducă ultimele noutăti si le-am trimis acasă în grabă pe sotiile senatorilor, care încă nu stiau ce se întâmplă, împăratul însusi a venit să mă anunte că aveam necazuri în oras.
Scânteia o provocase aberatia de neconceput a stupidului prefect Eudemon. Din exces de zel, îi arestase pe cei mai zgomotosi scandalagii de pe hipodrom si îi condamnase pe mai multi dintre ei la moarte, pe doi dintre acestia - ia spânzurătoare. Călăul s-a dovedit a fi atât de neîndemânatic, încât streangul s-a rupt de trei ori la rând sub greutatea victimelor. Atunci gloata, care până atunci nu fusese mânată decât de o curiozitate morbidă, cuprinsă de milă a cerut gratierea condamnatilor. Călăul a vrut să-i spânzure si a patra oară. Multimea i-a eliberat pe condamnati si, urlând „La biserică, la biserică!", i-a obligat pe călugării de la mănăstirea învecinată cu Sfântul Cosma să le acorde azil. S-a nimerit că unul dintre supravietuitori era Albastru si celălalt Verde. Cele două factiuni unite au cerut gratierea condamnatilor de către împărat pe care,
156

bineînteles, nu s-a gândit nimeni să-l pună la curent.
Albastrii si Verzii amestecati s-au împrăstiat pe Mesa, strigând „Nika", adică victorie. Numele revoltei era găsit încă dinainte ca ea să izbucnească.
împăratul a fost informat doar atunci când multimea a luat cu asalt si a jefuit locuinta prefectului considerat responsabil de trista soartă a condamnatilor. Toată noaptea manifestantii au bătut străzile urlând. Toată noaptea în Constantinopol a răsunat îngrozitorul slogan „Verzii si Albastrii uniti. Nika! Nika!"
A doua zi, când m-am trezit, marea maestră Ariana m-a anuntat că gloata asedia Palatul Sfânt. Portarul care, conform obiceiului, deschisese la sase dimineata portile mari din bronz ale palatului Chalke, abia apucase să le închidă la loc. Manifestantii cereau imperios demiterea imediată a prefectului Eudemon si pe cea a marelui sambelan Calopodius. Dar în special cereau plecarea lui loan din Cappadocia. Peste noapte, miscarea se transformase în presiune politică, împăratul si-a dat seama imediat de pericol si mi-a făcut onoarea de a veni să mă consulte în legătură cu decizia care trebuia luată, înclina să dea ascultare cerintelor populatiei. Dumnezeu stie că as fi vrut să-l văd pe loan din Cappadocia concediat brutal si chiar umilitor, dar l-am sfătuit pe împărat să nu cedeze în fata multimii. „Atunci, ce să fac?" m-a întrebat el. Să adoarmă poporul cu promisiuni si, dacă asta nu era de ajuns, să-i acorde concesii, dar altele decât cele pe care le cerea, împăratul s-a retras pentru a se pune de acord cu consilierii reuniti în grabă si regretam amarnic că, femeie fiind, nu puteam să particip la această deliberare, în scurt timp, strigătele de „Trăiască lustinian!" care se înăltau din multime m-au făcut să înteleg că poporul cedase.
157

Un ofiter din garda mea a venit să mă anunte că manifestantii se împrăstiau în liniste. Pentru a doua oară, incidentul era închis, dar nu fără pierderi. Culmea era că deplângeam plecarea lui loan din Cappadocia pentru că, acceptând să se despartă de el, împăratul îsi dovedise slăbiciunea.
A doua zi, gloata revenise în fata palatului. De această dată, am refuzat să mă supun sfaturilor anturajului meu. Voiam să văd si m-am cătărat, însotită de cei mai putin speriosi dintre eunucii mei, pe terasa crenelată a palatului Chalke, de unde aveam o vedere excelentă spre Augusteum si ocupantii lui. Nu mai era lumea bună a Constantinopolului, ci mai degrabă drojdia cartierelor mărginase, printre care zăream o grămadă de mutre dubioase. Fără să pară agresivi, se tineau grupati într-un colt al pietei largi, susotind si părând să astepte nu-stiu-ce. Numerosi locuitori veniseră si ei să caste gura si îi înconjurau curiosi, în spatele meu, în curtile palatului, regimentele de barbari echipati pentru bătălie se adunau.
Am văzut chiar sub postul meu de observatie miile de bărbati înarmati, cu coifuri si armuri, ale căror săbii grele luceau în razele soarelui îngrămădindu-se în fata portilor Palatului Sfânt. Au înaintat în ordine de luptă spre manifestantii care dădeau înapoi când preotii bisericii învecinate cu Sfânta Sofia au apărut în prag, cu crucile si icoanele în fată. Voiau să evite masacrul si încercau să intervină între multime si soldati, niste barbari care nu cunosteau respectul datorat clerului nostru, l-au îmbrâncit pe prelati, trântindu-i si rănindu-i usor pe câtiva. Imediat cetele de gură-cască, până atunci neutre, au intervenit. Au început să arunce în barbari cu tot ce le pica în mână. Bătălia s-a deplasat spre marile artere de circulatie, si Augusteumul s-a golit cât ai clipi.
158

Tn momentul acela, pe terasa palatului Chalke si-a făcut aparitia comandantul spatharo-cubiculaires, gărzile eunuce de la palat, implorându-mă să mă adăpostesc. L-am mustrat pe bărbatul micut, cu înfătisare firavă si alură delicată, îl chema Narses si abia atunci l-am remarcat. Să mă retrag când Augusteumul era pustiu ! M-a asigurat că în foarte scurt timp revolta va ajunge la zidurile palatului. Am replicat că meterezele groase mă vor apăra de pericol. A insistat respectuos, dar ferm. Spiritele erau atât de încinse, după părerea lui, încât trebuia să ne temem de tot ce putea fi mai rău. Pesimismul lui Narses m-a impresionat mai putin decât aerul lui calm si hotărât. L-am ascultat si m-am întors în gineceu.
Am aflat apoi că regimentele de barbari fuseseră nevoite să bată în retragere în fata multimii furioase si se repliaseră rapid în interiorul palatului. Locuitorii cartierelor din jurul Augusteumului, îndeosebi femeile, aruncaseră cu pietre si cărămizi în soldati, „asasinii preotilor", care fuseseră luati prin surprindere de această agresiune neasteptată. Constantinopolul trecuse de partea revoltatilor.
Tăcerea care domnea în gineceu părea să se fi împrăstiat peste tot orasul. Am asteptat o oră, poate două, înconjurată de eunuci si de femeile mele lesinate de frică. Mirosul a fost primul care ne-a alertat. Am alergat la ferestre. Suluri imense de fum negru se înăltau în oras, înnegrind iute soarele palid de iarnă. Principalele clădiri din jurul Augusteumului, Senatul, băile lui Zuxippus si chiar catedrala Sfânta Sofia căzuseră pradă flăcărilor, în scurt timp, trosniturilor îndepărtate ale incendiilor li s-au adăugat zgomotele unei bătălii care se desfăsura undeva în apropiere de palatul Daphne, unde ne găseam. Mirosul acru de ars a devenit mai puternic si norii negri care până atunci
159

păreau să se înalte de undeva din fată au început să se ridice chiar de lângă aripa anexelor. Palatul Sfânt avea să fie invadat? Ce făcea garda? Aveam să fim masacrati cu totii acolo? Nu venea nimeni si nu îndrăzneam să ies din gineceu. Rămăsesem acolo, încremeniti ca niste statui, cu urechile ciulite, constienti de neputinta noastră.
în cele din urmă, un mesager al împăratului si-a făcut aparitia. Am recunoscut imediat ochii albastri ironici si sub barba blondă chipul copilăros al lui Ruderic, tânărul ostatic got care se amuza când căscam la povestile de foc si sânge ale bătrânului împărat Iustin. Asa cum îmi promisesem, îl mutasem la excubitors', înăltimea îi permitea, într-adevăr, să intre în acest corp de elită al gărzilor, alcătuit numai din uriasi, îi obtinusem o avansare rapidă, pretextând în fata împăratului că această promovare nu putea decât să flateze triburile de goti comandate de tatăl său. Venea din partea lui lustinian să-mi propună să mă refugiez lângă el.
— Asadar, crezi că voi fi mai bine apărată de multime acolo ? l-am întrebat.
—  Măcar compania bărbatilor este mai linistitoare, a replicat el cu acea ironie amuzată pe care împrejurările nu-l făcuseră să si-o piardă.
— si îti închipui că bărbatii aceia ar fi capabili să ne apere de populatia dezlăntuită si dornică de măcel ?
Schită un gest comic de îndoială:
— Măcar eu voi fi acolo ca să vă apăr. Entuziasmul fără fanfaronadă al tineretii lui m-a încălzit.
— Spune-i împăratului că stau foarte bine în gineceu, că n-am de gând să mă misc de aici. Apoi du-te să vezi ce se întâmplă si întoarce-te la mine să-mi povestesti.
S-a întors după o oră, negru de fum, cu mantia albă ruptă, fibula de aur cu monograma lui Hristos smulsă,
160

penele rosii de la coiful auriu atârnând lamentabil. Era plin de sânge de la câteva răni aparent usoare. „Nimicuri", a afirmat el, respingând agasat solicitudinea femeilor. Mi-a dat raportul. Gloata reusise să invadeze palatul Chalke, îi dăduse foc, la fel cazărmilor de lângă gardă, dar putuse fi respinsă în cele din urmă după o bătălie crâncenă. Situatia nu era deloc strălucită.
în zilele următoare, palatul a trăit sub asediu. Nimeni nu putea scoate nasul afară. Noaptea, curtenii dormeau care pe unde apucau, în galerii, în sălile de receptie, pe perne aruncate direct pe jos. încă din prima zi lustinian îi trimisese la casele lor, cât încă era posibil, pe senatorii veniti să-si ofere serviciile si, printre ei, pe Hypatius, nepotul împăratului Anastasius, nefericitul general învins pe vremuri de către persi, în care nu avea încredere.
Afară, incendiul să întinsese. Biserica Sfânta Irina, băile lui Alexandru, marele spital al lui Samson nu mai erau decât dărâmături înnegrite. Bazarul, palatele particulare, întreg superbul cartier dintre Augusteum si forul lui Constantin era în flăcări. Cel mai frumos sfert din Constantinopol era nimicit de acest cataclism. Pe jumătate sufocati si orbiti de fum, călcând în jăratic, ivindu-se dintre ruinele fumegânde, oamenii, ca niste fiare sălbatice, se băteau între ei, jefuiau, ucideau si, mai ales, continuau să dea foc peste tot unde puteau. Chiar în palat, mirosul de ars ne muta nasurile si cenusa adusă de vânt pătrundea prin toate deschizăturile, acoperind mobilele, covoarele si marmura de pe jos. Pretutindeni domnea confuzia sau mai degrabă frica. Cine ne va apăra dacă vom fi asaltati din nou ? Gărzile imperiale, spatharo-cubiculaires ? Comandantul lor, micul Narses, avusese curajul să afirme că frumosii lui soldati de paradă erau luptători mediocri, pe
161

loialitatea cărora nu prea avea rost să ne bizuim. Cele câteva regimente de mercenari recent întorsi de pe frontul persan sub comanda generalului Belizarie, cele trei mii de barbari care treceau absolut întâmplător prin Constantinopol în momentul acela si care, călcându-i în picioare pe prelatii nostri, stătuseră la originea revolutiei, ce puteau face aceste ajutoare firave în fata unei multimi nenumărate, constientă de forta ei, învingătoare ?
Trei zile s-au scurs, trei zile de foc si sânge în oras, trei zile de neliniste si incertitudine la palat, trei nopti fără somn. Nu atât amenintarea, cât lipsa de actiune îmi tinea nervii încordati. Nimeni din jurul meu nu reactiona. Asteptam ca bunul nostru popor să binevoiască să apară să ne reteze beregatele în paturile noastre. Aveam senzatia, chinuitoare pentru mine, că suport tot ce se petrece în jur fără a misca un deget. Fierbeam la foc mic si îmi simteam fortele topindu-se. Cu câteva zile mai devreme putusem să trimit la casele lor pe majoritatea curtenilor. Mai rămăseseră lângă mine doar câteva doamne speriate si câtiva eunuci care tresăreau la cel mai mic zgomot. Ba se prăvăleau coplesite, ba se pierdeau în treburi superficiale, si mă tem că nu i-am ajutat deloc să-mi suporte starea de spirit. Trebuia, totusi, să actionăm. Pe împărat, care venea de mai multe ori pe zi să mă tină la curent si să-mi ceară părerea, I-am sfătuit să facă un efort suprem, să se prezinte la hipodrom si să vorbească poporului. Mă inspiram de la împăratul Anastasius, care mă socase în adolescentă prin felul în care întorsese multimea în favoarea lui prin cuvinte frumoase, lustinian, care nu stia ce este spaima fizică, a acceptat.
Nu stiu cum au reusit crainicii să anunte poporul că suveranul îl convoca la hipodrom. La ora unsprezece, portile de bronz ale lojii imperiale s-au deschis larg si împăratul a
162

apărut, cu Biblia în mână. Eu stăteam alături de el. In pofida implorărilor lui si ale anturajului nostru, cerusem să-l însotesc. Nu aveam de gând să-l las să înfrunte singur pericolul la care îl trimiteam, dar am interzis tuturor femeilor să mă urmeze. Pentru această aparitie, care ameninta să fie ultima din domnia noastră, îmi elaborasem mai mult ca oricând tinuta. M-am coafat si m-am machiat cu grijă si, acoperită de bijuteriile Coroanei, mi-am făcut aparitia în fata poporului, împăratul, asezat lângă mine pe tron, a luat cuvântul:
— Eu sunt singurul responsabil pentru toate acestea. Din cauza păcatelor mele am refuzat ceea ce mi-ati cerut în prima zi pe hipodrom.
A asteptat câteva clipe, pentru ca fiecare să priceapă acest act neobisnuit de umilintă imperială.
—  Mincinosule, măgarule, prefăcutule, porcule! urla de pretutindeni multimea, Albastri si Verzi amestecati.
si a început să plouă cu pietre în loja imperială, din fericire fără să ne atingă.
— Hoato, desfrânata, târfă ce esti!
Multimea mă ataca si pe mine. Nu m-am miscat sub insulte. Mâinile mele nu s-au crispat, buzele mele nu tremurau, nici nu clipeam. Mă străduiam să rămân cât mai dreaptă pe tron, sclipind de giuvaeruri, ca un idol impasibil, mai presus de gloată. Ce simteam în sinea mea prefer să nu mărturisesc nimănui.
Tumultul crestea de la un minut la altul, proiectilele se înmulteau, tirul devenea mai precis si deja mai multe gărzi, în ciuda armurilor si a coifurilor aurite, fuseseră coplesite. Nu ne mai rămânea decât o solutie: retragerea. si încă una rusinoasă. Nici măcar n-am luat-o prin galeria principală. Ne-am repezit pe scări si pasaje secrete care dădeau în inima rezidentei imperiale.
163

Eu eram singura care nu se grăbea. Deodată, am simtit pe cineva în spatele meu înfăsurându-mi mantia lunga si împingându-mă usor. Era prietenul meu blond si bărbos Ruderic. L-am fulgerat cu o privire furioasă:
— Nu vreau să fug.
— Nu fugiti, faceti o repliere necesară si strategică, a avut el îndrăzneala de a-mi răspunde.
Bratele lui mă strângeau, mă ducea cât de repede putea. M-am eliberat brusc:
— Ce repliere strategică ? Toti cred că am pierdut.
— Dati-le curaj,
— Eu, o femeie!
— Sunteti singura de-aici căreia nu-i este frică. Zicând acestea, mi-a zâmbit. L-as fi putut pălmui
pentru zâmbetul acela.
— Lasă-mă! i-am poruncit.
N-a reactionat. Să mă zbat, să strig după ajutor ? Să adaug orelor teribile prin care treceam încă un detaliu grotesc? Respectul uman mi-a înfrânt rezistenta. Picioarele mele nu mai atingeau pământul. Ruderic mă căra zâmbind si, în fundul ochilor lui albastri, sclipeau firisoare de aur. în felul acesta am revenit în gineceu.
La începutul după-amiezei, poporul a ales un nou suveran. Acesta era Hypatius, nepotul împăratului Anasta-sius, hodorogul acela pe care îl considerasem întotdeauna un incapabil. Rebelii veniseră să-l scoată din casă, unde îl trimisese împăratul, si i-au oferit tronul. Sotia lui făcuse tot ce-i stătea în putintă ca să-l împiedice să li se alăture, în cele din urmă, dus la forul lui Constantin, cocotat pe un scut, împodobit cu un colier de aur în chip de coroană, fusese proclamat împărat. A fost acoperit cu o mantie de ceremonie purpurie, brodată cu aur care, furată cu ocazia incendiului de
164
 f*~
la Chalke, reapăruse în mod misterios, apoi multimea l-a condus la hipodrom, unde l-a suit în loja imperială. Rebelii au adunat pe toti mizerabilii, nemultumitii si prizonierii eliberati ca să-l aclame. S-au găsit chiar câtiva senatori si destui nobili suficient de abjecti încât să vină să-i prezinte omagiile lor. Atunci Hypatius, linistit si încălzit de aplauze, a crezut cu adevărat că începea domnia lui. Această parodie de încoronare a făcut situatia noastră si mai precară.
Palatul practic lipsit de apărare, orasul în flăcări, hipodromul în mâinile rebelilor, si acum poporul aclama un uzurpator- imperiul mi se părea la marginea abisului. „Dati-le curaj, căci dumneavoastră nu vă e frică!", îmi zisese Ruderic. Nu-mi era frică! Trebuia s-o dovedesc însă. M-am dus la fereastră si am descoperit afară un spectacol care m-a lovit în suflet, în grădini, un alai de furnici făcea ture dus-întors între palat si unul dintre porturile private. Erau sclavii care transportau Tezaurul Coroanei la bordul navei care tocmai ancorase acolo. Am înteles că împăratul strângea tabăra, că fugea din capitala sa, de poporul său, din imperiul său.
Atunci s-a declansat ceva în mine, un mecanism pe care nimic nu-l putea stăvili. Am iesit din cameră trântind usa. Oamenii mei erau prea abătuti ca să mă mai urmeze. Galeria, sălile de receptie prin care am trecut, în general ticsite, erau pustii, în afara câtorva gărzi de la usi. Aproape alergam si pasii mei răsunau pe marmură, într-o liniste mai înspăimântătoare decât cel mai asurzitor vuiet, pentru că era preludiul unei catastrofe inevitabile. Am grăbit si mai mult pasul pentru a ajunge la cabinetul de lucru al împăratului. Am deschis brusc usa dublă. Ochii mei au înregistrat într-o clipă scena. Putini credinciosi rămăseseră în jurul lui lustinian, Belizarie, Narses, câtiva generali, o mână de
165

sambelani. Unii se molesiseră prin colturi, prea consternati pentru a se putea misca, altii mergeau în sus si-n jos, agitându-si nervosi bratele si vorbind singuri cu voce tare. împăratul, asezat în jiltul lui înalt din argint cizelat, stătea cu capul între mâini. Nu vedea, nu auzea, pierdut în cine stie ce gânduri sinistre.
Toti au tresărit la venirea mea si m-au scrutat de parcă as fi fost o aparitie de pe lumea cealaltă. Fără nici un machiaj, eram palidă si ochii mei semănau cu două bile incandescente, îmi scosesem bijuteriile cu care mă împodobisem la hipodrom si eram îmbrăcată din cap până în picioare în purpură, culoarea-simbol, tunică purpurie, mantie purpurie, papuci purpurii, văl purpuriu. Am înaintat apăsat si m-am asezat pe un tron, în fata mesei de consiliu. Fără să scoată vreun cuvânt, au venit cu totii lângă mine si s-au asezat cuminti. Am întrebat ce hotărâseră. Fiecare a emis o opinie diferită. Mai multe planuri de retragere, diverse proiecte de rezistentă. Dar toate implicau abandonarea imediată a palatului de la Constantinopol. O singură posibilitate rămânea încă deschisă: să urmeze Tezaurul imperiului si să ridice ancora cât mai curând posibil. Rebelii ghiciseră această stare de spirit si răspândeau în oras zvonuri despre fuga împăratului si a împărătesei. Când lustinian, care nu se miscase de la venirea mea, a ridicat capul, a făcut-o pentru a spune:
— Nu mai există altă sperantă decât fuga.
Toti au clătinat melancolic din cap. Atunci m-am ridicat atât de brusc, încât tronul s-a răsturnat. Discursul pe care i l-am adresat lui lustinian, cu ochii atintiti spre el, cu voce tăioasă, este reprodus în toate cronicile. L-am dictat eu însămi, căci tin la legenda mea.
—  Dacă nu mai rămâne nimic de făcut decât să căutăm siguranta prin fugă, eu nu voi alege fuga. Cei care
166

au purtat coroana nu trebuie să supravietuiască pierderii ei. Nicicând nu voi vedea ziua în care nu voi mai fi salutată ca împărăteasă. Dacă tu vrei să fugi, Cezar, îti urez noroc! Ai bani, navele tale sunt pregătite, marea e deschisă. Eu, una, voi rămâne, îmbrătisez vechea maximă care spune că purpura este cel mai nobil lintoliu...
în realitate, nu peroram ca un senator format la scoala antică, fiindcă în emotia momentului mi-am regăsit vorbele din prima tinerete: „Mă faceti să vomit. Sunteti niste lasi, niste curci plouate. Ghiar nimeni de-aici n-are pic de curaj ? Nu e nici unul aici chitit să lupte ca un bărbat, în loc să se smiorcăie ca o muiere, nici tu, Cezar? stergeti-o de-aici, dacă aveti chef să plecati... Mă dezgustati prea tare ca să vin cu voi."
Am tăcut, cu ochii tintă în cei ai lui lustinian. Atunci nu stiu ce i-a apucat, dar toti, instantaneu, n-au mai avut altă idee decât să reziste. Erau srguri că vor învinge ? Nici măcar. Erau constienti că soarta lor, viata lor nu se mai tinea decât într-un fir? Cu sigurantă, nu. Deodată, n-a mai existat altă posibilitate, altă solutie decât să rămână să se bată. împăratul, transfigurat, a redevenit bărbatul pe care-l vedeam zilnic, analizând situatiile cu sânge rece, inventând solutii. A dat ordine cu luciditate, rapiditate si precizie. Belizarie a fost însărcinat cu organizarea operatiunilor. El va fi cel care va culege gloria, dacă va fi glorie ? Asa să fie. si Narses ? De la începutul revoltei, acest fost sclav armean, acest eunuc cu aspect fragil mă impresionase prin hotărârea, luciditatea si energia lui. l se dădea ocazia de a fi pus la încercare. La insistentele mele, împăratul i-a încredintat o misiune care necesita rapiditate si abilitate. Apoi, după ce si-au primit instructiunile, s-au împrăstiat toti în toate directiile si am rămas singuri, împăratul si cu mine, să asteptăm.
167

Tntrebându-mă ce fortă mă împinsese, mi-am dat seama că furia stătuse la originea initiativei mele. Nu aveam deloc intentia de a lăsa capul jos în fata unei adunături de rebeli. Orice, chiar si masacrul, mai degrabă decât să-i las să învingă. Aceasta a fost reactia mea instinctivă. Poate că, în clipa următoare, as fi preferat să aleg calea sigurantei si as fi fugit împreună cu sotul meu si cu Tezaurul Coroanei ca să trăiesc într-un exil îndepărtat si aurit. Totusi, m-as fi putut îmbarca sub ochii lui Ruderic? Ce s-ar fi întâmplat cu încrederea, cu veselia din privirea lui atunci ? Nu mi-a dat el un exemplu, tânărul acesta barbar? Am rămas, eu si împăratul, în asteptarea evenimentelor, dar eu stiam deja că eram victoriosi.
Pericolul nu părăsise încă zidurile palatului, dar eram convinsă că imperiul nu se putea prăbusi, că lustinian nu putea dispărea de pe scenă, Dumnezeu nu ar fi îngăduit asta si îi eram recunoscătoare pentru ocazia pe care mi-o dăruise ca să-i slujesc o clipă drept resort tovarăsului meu de viată.
Narses reusise să iasă din palat cu o parte din fondurile secrete, fără să fie interceptat. S-a fofilat până la casele celor mai importanti Albastri, pe care-i cunostea pe toti, din moment ce apartinea factiunii lor. Pe jumătate convingându-i, pe jumătate cumpărându-i, cu bani si cu promisiuni, i-a întors unii după altii în favoarea noastră. La rândul lor, ei au transmis instructiuni „clientilor" lor, rude sărace, cunostinte, lucrători, care nu-si părăseau niciodată locuintele, mai ales în aceste vremuri tulburi. Acestia s-au împrăstiat prin oras pentru a aduna partizani si au început să strige sloganuri în favoarea împăratului.
între timp, Belizarie, în fruntea trupelor proaspăt revenite de pe frontul persan, si-a croit drum prin palatul Chalke peste mormanele de dărâmături si ruine fumegând si
168
"W-

a intrat pe hipodrom prin porticul Albastrilor, în acelasi timp, aghiotantul lui făcea turul clădirii cu regimentele barbare si pătrundea prin Poarta Mortilor, nume foarte potrivit în momentul acela. Făcându-si aparitia pe hipodrom prin cele două extremităti, trupele i-au atacat pe rebeli, în vreme ce detasamentele de arcasi, cocotate pe scările interioare până la galeria de plimbare, trimiteau o ploaie de săgeti peste ei. într-o secundă, trufia lor s-a transformat în panică. Erau înconjurati din toate părtile si, în ciuda numărului lor, cu mult mai mare decât cel al soldatilor, s-au arătat incapabili să se opună veteranilor. Instructiunile erau clare: nici măcar un singur rebel nu trebuia crutat. Soldatii urmau să-si înfigă săbiile în zidul compact de carne. Masacrul a durat până după căderea noptii.
Belizarie, lăsându-si trupele să termine treaba, s-a întors la palat. Narses îl precedase. Revolta Nika, după ce zguduise imperiul, îsi găsise sfârsitul.
împăratul s-a întors spre mine.
— Niciodată nu-mi va pieri din minte imaginea ta la consiliul acela tragic. Păreai mai înaltă decât cele mai înalte, atât erai de maiestuoasă. Te urâtisesi intentionat, însă niciodată n-ai fost mai fascinantă, mai frumoasă. Nemesis cu văluri asemenea dârelor de sânge închegat, fortă obscură venită din fundul veacurilor, dacă ai fi fost constientă de ceea ce făceai... Se va spune că imperiul a fost salvat de o femeie... De tine, Despina, de tine, Vassilissa iubită de Dumnezeu. De tine, Theodora mea!
Acest omagiu mi-a dat fortă să continuu, să împlinesc ceea ce trebuia împlinit, să-l apăr mai bine pe împărat de toti si îndeosebi de el însusi. Eram prezentă în marea sală de audiente hrisotriclinium, asezată pe tronul dublu din porfir
169

când, în prezenta întregii Curti, a guvernului si a tuturor autoritătilor, a fost adus Hypatius. Smuls din kathisma de la hipodrom, de unde îsi închipuise că va începe domnia lui, înlăntuit, păstrase pe cap, căzut grotesc într-o parte, colierul de aur care-i slujise drept efemeră coroană. Avusese întotdeauna, chiar si în vremurile sale cele mai prospere, expresia lamentabilă a unui învins, dar îsi păstrase o urmă de demnitate si nu implora iertare.
— Ai fost ademenit de către rebeli, mai degrabă decât ai condus evenimentele, a comentat împăratul. Te-ai lăsat atras, mai degrabă decât ai complotat, în amintirea augustei tale rudenii cu împăratul Anastasius, ca răsplată pentru serviciile pe care le-ai adus pe vremuri imperiului si ca dovadă a vechii noastre prietenii, îti acord iertarea.
M-am ridicat brusc.
— Opreste-te, Cezar! Clementa ta va deschide calea altor nebuni, altor ucigasi, altor tentative. Viitorul cere un exemplu.
— Victoria, Despina, cere îndurare.
— si cele cincizeci de mii de lesuri care putrezesc pe hipodrom i-au dat iertare ? S-au răsculat, e adevărat, dar ei sunt nevinovati, căci sunt oameni simpli care s-au aventurat într-o experientă funestă. Au murit fără să înteleagă, în vreme ce conducătorii înteleg si supravietuiesc. Cine au fost, asadar,  dusmanii statului,  uneltitorii? înalti functionari, generali intriganti, mari proprietari de pământuri, aristocrati, într-un cuvânt „mediocrii", dusmanii vesnici ai oricărui progres, ai oricărei evolutii. Ei sunt egoisti, trufasi, superbi si vanitosi.  Nu au  iertat abolirea  privilegiilor lor si  legea egalizării impozitelor, pe care ai adus-o tu, Cezar. Atunci s-au speriat si si-au jurat că ne vor face să dispărem. De ce să avem milă, când ei n-au avut milă fată de trupele lor
170

nevoiase ? Pe ei trebuie să-i pedepsim, pe acesti „mediocri", s\ în primul rând pe purtătorul lor de cuvânt, pe suveranul pe care si l-au ales, mediocrul împărat al mediocrilor. Jură-mi, Cezar, că vei fi fără milă fată de Hypatius, fată de senatorii si nobilii care l-au sprijinit! Mortii ti-o cer!
Au avut răzbunarea lor, nu numai împotriva marionetei încoronate pentru o clipă, ci si împotriva „mai-marilor" care se prosternaseră în fata tronului său iluzoriu. Hypatius a fost executat.
Capitolul 11
Această încercare l-a schimbat pe lustinian si l-a răsplătit cu un cinism necunoscut de el până atunci. Arsenius mi-a raportat, într-adevăr, insolitele foloase pe care le trăgea împăratul de pe urma puterii sale judiciare. Totul a început în ziua în care un anume Leon, preabogat proprietar de pământuri, aflat în proces pentru dobândirea unui teren contestat, i-a oferit jumătate din valoarea acestuia lui lustinian pentru ca el să hotărască în favoarea lui; ceea ce a acceptat imediat, pentru a încasa comisionul. Gheata era deja spartă, în scurt timp, a acaparat averi fabuloase, sub felurite pretexte, pentru a le împărti apoi colaboratorilor săi sau afaceristilor de origini umile, care stiuseră să-i atragă atentia si cărora le oferea bogătii peste bogătii. Generos era din fire, începând cu mine, căci îmi dăruise atâtea proprietăti în Pont si Paflagonia, încât fusesem nevoită să creez un organism special pentru a le administra; însă pe acesti necunoscuti de ce îi îmbogătea ? Bănuiam motivul, dar am vrut să-l aud din gura lui. N-a făcut pe misteriosul:
— Nu are rost să încercăm să-i atragem pe aristocrati de partea noastră. Am constatat ce le poate pielea în timpul răscoalei Nika. Orice am face, ei vor fi mereu împotriva noastră, din instinct, visceral. Or, noi avem nevoie de o clasă care să ne sustină si să ne permită să ne ducem planurile la îndeplinire. Aceasta nu exista, asadar, trebuia creată, în felul acesta, sporeste numărul nou-îmbogătitilor care au tot
172

interesul să ne mentină pe tron, căci, dacă am fi alungati, ar avea ei însisi de pierdut.
Punctele mele de vedere erau atât de asemănătoare cu ale lui lustinian, încât l-am sfătuit imediat să preia în folosul Coroanei bogătiile unuia dintre fratii lui Germanus, Boraidis, care tocmai murise, pentru a-i împiedica pe dusmanii nostri să-si rotunjească averile. A îmbrătisat pe loc sugestia mea. Poate că se temuse că îl voi critica si a fost usurat să descopere în mine un complice. Legiuitorul, reformatorul, cuceritorul, împăratul care detinea lumea întreagă putea să se lase însă tentat de mostenirea unui particular si să cumpere ceva ce nu avusese încă... In voluptatea lui de a vedea aurul scurgându-i-se neîncetat printre degete, supravietuiau amintirile copilăriei sale sărace, sentiment pe care îl întelegeam pe deplin, din moment ce îl împărtăseam. Eu voisem să mi-o sterg din memorie pe a mea, lustinian a sters-o pe a lui de pe hartă. Se născuse si crescuse în fundul Iliriei, într-un cătun mizerabil numit Taurisium. L-a ras de pe fata pământului si a clădit în loc o cetate superbă, udată de un apeduct, plină de biserici, piete, fântâni, băi publice si bazaruri. A numit-o Tetrapyrgia, orasul cu patru turnuri, si i-a atribuit pe deasupra un arhiepiscop, în felul acesta a vrut să îngroape sub splendidul oras coliba umilă în care trăise un anume Petrus Sabatus, dispărut si el pentru a deveni lustinian.
Pentru a-l ajuta cât mai bine pe împărat în problemele delicate cu care se confrunta zi de zi, hotărâsem să intervin în numirile din administratie, din guvern, din armată si chiar din biserică. Mă obisnuisem să abordez acest capitol la micul-dejun, pe care împăratul si cu mine îl luam împreună. Nu mai aveam chef să recurg la „soaptele de budoar", adică la ocaziile acelea atât de utile pentru o femeie când, în
173

intimitatea patului conjugal, reuseste să facă un bărbat să îi accepte punctul de vedere fără prea multă împotrivire. Ritmul de lucru al împăratului ne silise să avem camere separate. El muncea până noaptea târziu si câteva ore de somn îi erau suficiente. Luase hotărârea să se culce la locul de muncă si instalase în coltul cabinetului un pat simplu de campanie, pe care se întindea când ajungea la capătul puterilor. La masă, scăpat de problemele la care muncise toată noaptea, cât nu fusese încă nevoit să înfrunte dificultătile zilei, era mai dispus ca oricând să mă asculte.
După cum aveam chef, porunceam ca masa să fie pusă într-una sau alta din camerele gineceului, cu conditia să nu fie prea departe de camera mea de culcare, unde stăteam în cea mai mare parte a timpului, într-adevăr, nu-mi plăcea nici să mă misc, nici să mă deplasez. Nu mă duceam, practic, niciodată în biblioteca privată si nici în muzeul gineceului, pe care împăratul îl umpluse cu cele mai admirabile statui ale Greciei antice. Din contră, petreceam ore îndelungate într-o încăpere vastă, amenajată special pentru a păstra acolo bijuteriile si stofele pe care le strângeam cu pasiune.
Din respect fată de împărat, am adoptat o regularitate a orarului zilnic foarte nepotrivită cu firea mea. Dormeam în general putin si prost. Trezită în zori, pluteam într-o stare de semiconstientă până la trezirea oficială, care avea loc la ora nouă. Atunci mă ocupam de toaletă, transformată în rit ceremonial. Mai multe ore erau consacrate unei băi prelungite, masajelor si îngrijirilor corporale ca să fiu gata la ora la care mă întâlneam cu împăratul. El abia se atingea de mâncăruri, nu bea decât apă si era servit cu amestecul lui preferat de ierburi de munte fierte. Eu, din contră, mă hrăneam zdravăn, mâncăm fructe proaspete sau uscate,
174

dulceturi, prăjituri cu miere si grâu după care eram înnebunită. Mă serveam de mai multe ori din „zeama sfântă", supa aceasta de ceapă, hrana săracului, cu care mă obisnuise trecutul meu. Apoi înghiteam o lingurită de sare de Sfântul Luca împotriva durerilor de cap care mă chinuiau si sare de Sfântul Grigore Teologul, care îmi permitea să-mi păstrez sănătatea si culoarea părului negru, pe care nu fusesem nevoită să-l vopsesc niciodată. stiam că împăratul nu va zăbovi mult. De aceea, în timp ce mâncăm, discutam cu el numirile în functie. Deja suprimase vânzarea functiilor, pentru a le atribui celor mai merituosi. Mai trebuia să-i descopere pe candidati în rândul multimii.
Am început prin a porunci astrologilor să întocmească horoscopul celor mai capabili. Dacă un bărbat era născut sub semnul lui Jupiter sau al lui Venus, eram înclinată să-i accept candidatura. Saturn si Marte erau exclusi. Soarele era considerat o posibilitate, dar cu rezerve. Cât despre Lună si Mercur, nu aveam încredere, fiindcă nativii acestor semne sunt cunoscuti pentru firea lor schimbătoare, în realitate, astrii erau subordonatii mei cei mai credinciosi. După decizia lor, considerată ca fiind fără drept de apel, mă încredeam exclusiv instinctului meu. stiam că aveam ochiul format pentru a descoperi sub înfătisarea cea mai stearsă spiritul cel mai remarcabil, caracterul cel mai integru, energia cea mai capabilă, si mă pot lăuda că am stiut să „inventez" personaje care vor rămâne tot atâtea podoabe ale domniei.
în primul rând, Narses. împăratul îl avea pe Belizarie, eu îl aveam pe Narses. Privirea lui, autoritatea si devotamentul de care dăduse dovadă în timpul revoltei Nika mă cuceriseră definitiv, l-am cerut lui lustinian să-i acorde rangul de general-sef, amânând pe mai târziu găsirea unei functii demne de talentele sale. lustinian mi-a făcut imediat această
175   .

favoare, apoi s-a întristat. Era îngrijorat de situatie, mi-a mărturisit el. Prefectul orasului, care îi urmase lui loan din Cappadocia în fruntea guvernului, se arăta incapabil să scoată statul dintr-o situatie financiară deja precară înaintea revoltei Nika si care acum ajunsese catastrofală. Luată din scurt, am propus mai multi candidati, pe care împăratul i-a respins din motive foarte întemeiate. El însusi a rostit numele câtorva personalităti cât se poate de nepotrivite, asa încât mă întrebam unde voia să ajungă. L-am privit îndelung, cum stătea asezat în fata mea. Din el emanau simplitatea, bunăvointa, dorinta de a-i ajuta pe ceilalti, în ciuda celor cincizeci de ani împliniti, îsi păstra tenul proaspăt, silueta elegantă si talia fină. Vocea lui blândă, gratia din priviri, surâsul timid, un aer usor distrat îi dădeau un farmec firesc care mă învăluia, mă adormea.
— Ar fi cineva... dar... a soptit el.
Mi-am dat seama în sfârsit ce voia, dar am făcut pe nevinovata:
— Cine mai e, Cezar?
— Singurul capabil să scoată tara la liman, loan din Cappadocia.
— Fă cum doresti, Cezar, m-am multumit să zic.
Ca de obicei, îsi alesese foarte bine momentul pentru că, după ce obtinusem de la el promovarea lui Narses, mi-era greu să protestez împotriva întoarcerii ministrului, lustinian a scos din mânecă un decret pe care îl pregătise deja si m-a rugat să-l citesc. Nu făcuse economie de înflorituri pentru fostul său favorit:
fi multumim pentru că a pus atât la inimă binele nostru si îi acordăm încrederea noastră oarbă pretiosului si devotatului nostru servitor.
.     176

Nu-mi convenea deloc acest decret, însă i l-am dat înapoi fără nici un comentariu. Adversarul meu era din nou pe pozitie, si mult mai solid ca înainte.
Mi-am calculat prost următoarea lovitură si am dat gres când a venit vorba de cumnatul meu, Sitas. Sora mea Comito tocmai îi dăruise o fată pe nume Sofia si am vrut să-i ofer o provincie mai prestigioasă si mai putin periculoasă ca Armenia; fără să-mi dau seama, am atins rănile secrete lăsate de revolta Nika în sufletul lui lustinian. El îi reprosa lui Sitas, fără a o spune cu voce tare si foarte pe nedrept, că nu fusese acoio pentru a-l apăra si, fără a-l decădea propriu-zis în dizgratie, l-a condamnat la obscuritate.
Nika lăsase în fiecare dintre noi cicatrice adânci. Cum as fi putut să neg acest lucru când, chiar a doua zi după înăbusirea revoltei, îl primisem pe Ruderic singură. Ariana, marea maestra a Casei mele, protestase la această abatere de la protocol, îi dădusem precedente istorice. De altfel, prea putin mă interesa părerea ei. Le-as fi inventat, atât mă atasasem de tânărul got, si îi eram recunoscătoare pentru curajul pe care stiuse să mi-l insufle în clipa în care mi-l pierdusem. Cel putin, asta voiam să cred. După multumirile rapide am ajuns la confidente, căci el mă inspira să am încredere să^mi descarc sufletul. Apoi, pentru a străpunge armura lui Ruderic, l-am făcut să vorbească despre el. Nu mai tinea minte mare lucru despre Italia lui natală si despre confratii lui, pentru că fusese trimis de la vârsta de cinci ani la Constantinopol. Nu-si regreta nici familia, nici patria. Era fericit aici. Avea, cu sigurantă, o logodnică, am insinuat eu. Multe, a mărturisit el râzând, îi poruncisem sa se aseze pe treptele tronului meu de fildes, îsi scosese coiful si privea drept înainte. Capul lui, ceafa mă atrăgeau ca un magnet si am riscat să-l mângâi usor pe păr. L-am simtit crispându-se,
177

dar nu s-a miscat. N-am încercat să aflu dacă această supunere era răspunsul la invitatia unei femei sau respectul datorat împărătesei.
Am rămas o bună bucată de vreme nemiscati, tăcuti, iar eu simteam că inima îmi bătea nebuneste. Nu mă mai puteam stăpâni. O natură imperioasă, ascunsă în adâncurile fiintei mele, reapărea, în cele din urmă, mi-am revenit si i-am făcut semn să se retragă, încercând totusi să-l revăd, I-am numit curopalat, adică însărcinat cu administrarea palatului, post prestigios si foarte căutat. Barbarii nu erau foarte populari la Curte, unde conservatorii ne acuzau că le dăm prea multă atentie; pe de altă parte, Ruderic era prea tânăr pentru această promovare. Cu toate acestea, împăratul nu plecase urechea la nici o presiune si îmi împlinise dorinta. Ruderic avea de-acum dreptul de a intra în gineceu la orice oră din zi si din noapte.
îmi închipuisem că prezenta lui avea să-mi aducă liniste. Zi de zi îl aveam sub ochi, îi auzeam vocea, îi urmăream miscările, îi întâlneam privirea. Numindu-l în Casa mea, făcusem o greseală si ratiunea îmi poruncea să-l îndepărtez cât mai iute. îndată ce-l vedeam, hotărârea mea slăbea. Pretextam o asa-zisă afectiune maternă. Din păcate, eram prea directă pentru a folosi siretlicuri si, nemaiputând renunta la prezenta lui, o ceream în orice împrejurări. Cu o rezervă pe care nu stiam dacă trebuie sau nu să o atribui deferentei, el se supunea tuturor capriciilor mele.
în scurt timp, situatia din Africa a devenit îngrijorătoare. Regele probizantin al vandalilor, care domnea în partea aceea a lumii, fusese dat jos de pe tron. în locul lui, războinicii si nobilii vandali aleseseră o căpetenie tânără, Gelimer, care s-a declarat imediat dusmanul nostru
178

neîmpăcat. Calitătile lui l-au transformat îndată într-un grav pericol pentru noi. Fără să mai astepte, împăratul a decis să trimită acolo armatele, sub comanda lui Belizarie.
Cu o zi înainte de plecarea sa, am asistat la botezul protejatului său, un tânăr got care se hotărâse să renunte la erezie si căruia el si Antonina urmau să-i fie nasi. în timpul ceremoniei, m-am amuzat foarte mult interceptând privirile pe care i le arunca Antonina catehumenului - care nu erau nicidecum cele ale unei nase către finul ei -, fără să-mi dau seama că si eu făceam acelasi lucru cu Ruderic.
După ceremonie, am primit-o singură pe Antonina. Nu o măritasem cu cea mai bună partidă a imperiului doar ca să-i fac plăcere si ea a înteles foarte bine că asteptam ceva în schimb. Mi-a descris fericirea ei conjugală. Ascultând-o, ai fi zis că trăia împreună cu Belizarie ca în paradis, fericirea aceasta fiind încununată de nasterea unei fiice, Ioana, si mie îmi datora toate acestea. Nu i-ar fi fost de ajuns o viată întreagă pentru a-mi dovedi recunostinta. Nu trebuia decât să poruncesc, ea îmi era sclavă, era o unealtă în mâna mea. Am rugat-o, pur si simplu, să-mi dea vesti, fiindcă trebuia să-si însotească sotul în Africa:
— Poti să-mi scrii scrisori în care să povestesti campania în cuvintele tale, poate chiar cu mici indiscretii, în orice caz altfel decât în rapoartele oficiale.
A priceput repede că îi ceream în schimbul mariajului ei să spioneze pentru mine. Ca de obicei, a vrut să facă exces de zel. Mi-a promis să noteze toate greselile generalissimului. Am protestat: „Nu ti-am zis să-l denunti pe sotul pe care sustii că îl iubesti atât. Notează numai ceea ce vezi."
A doua zi, flota care se pregătea de plecare spre Africa a defilat în fata multimii. Prin traditie, împărăteasa nu trebuia să asiste la plecare. De aceea, eu nu eram împreună cu
179

Curtea si guvernul pe metereze, ci mă retrăsesem pe terasele palatului Daphne. împăratul îl însotea pe patriarhul Anthimus, care binecuvânta cele cinci sute de nave cu saisprezece mii de soldati si treizeci de mii de marinari. Era cea mai mare expeditie văzută până atunci. Un soare vesel lumina pădurea de pânze de toate dimensiunile si vântul puternic flutura stindardele lungi brodate cu efigia Fecioarei Măria si cu chipurile sfintilor. Acest spectacol splendid mă lăsa indiferentă si eram sensibilă mai degrabă de prezenta lui Ruderic la câtiva pasi de mine. Curtenii, obisnuiti să înregistreze cele mai imperceptibile semne, se distrau probabil copios de ocheadele mele furise. Nu îmi mai puteam ascunde atractia pe care o simteam pentru el. Cu atât mai mult cu cât îmi făcea din ce în ce mai multă plăcere să-i povestesc despre politică, să-i dezvălui dedesubturile si mecanismele ei. Avea darul de a se interesa de orice si, având un asemenea ucenic, trăiam o experientă care îmi îmbogătea spiritul. Acest neofit vedea lucrurile dintr-un unghi neasteptat, iar remarcile lui, întotdeauna pertinente si personale, mă distrau de fiecare dată. Văzută prin el si cu el, puterea mi se părea mai usoară, iar intrigile ei, din sordide, deveneau amuzante. Campania din Africa îl pasiona.
începutul a fost strălucit. Flota noastră, scăpând de pândasii inamici postati pe fiecare insulă din Mediterană, a trecut printre navele flotei vandale trimise să o oprească si a înfăptuit o debarcare-surpriză care l-a luat pe Gelimer pe nepregătite, într-o primă mare bătălie, trupele noastre 1-au zdrobit si în scurt timp au intrat triumfătoare în Cartagina. Gelimer s-a ascuns prin împrejurimi si a avut ideea de a oferi locuitorilor din zonă recompense pentru fiecare soldat bizantin ucis. Ideea i-a costat scump pe imprudentii care
180

s-au aventurat în afara zidurilor: piramidele de capete se înăltau zi de zi tot mai sus. Credincioasă promisiunii pe care mi-o făcuse, Antonina îmi scria des. Trecând repede peste chestiunile militare, se plângea de toate. Căldura o sufoca, furtunile de nisip o făceau să tusească, tântarii o piscau, mici neplăceri pe care le cunosteam prea bine. Citeam printre rânduri satisfactia acestei fete a străzii de a se lăfăi în asternuturile unui rege, desi ea considera palatul abandonat de Gelimer lipsit de orice confort. Cartagina nu se compara cu Bizantul, produsele de pe piată erau de calitate îndoielnică, iar vinurile locale atât de scârboase, încât ea si le aducea din Constantinopol. Cât despre Belizarie, nu-l vedea, practic, niciodată si când venea să o caute era pentru a bombăni sau pentru a adormi imediat, fără să-i observe măcar eforturile.
Datorită slujitoarei ei, mituită de Arsenius ca să o spioneze pe spioana mea, îmi completam informatiile.
Belizarie si Antonina îl luaseră împreună cu bagajele si pe proaspătul lor fin Theodosius, angajat sub stindardul imperiului. Pe nava-amiral care o transporta în Africa, Antonina se plictisise îngrozitor si, datorită duratei călătoriei, interesul ei pentru Theodosius s-a intensificat tot mai mult, astfel încât înainte chiar de debarcare si-l transformase în amant. Discretă la început, excesele pasiunii ei au făcut ca legătura să devină publică, în scurt timp, nu mai exista nimeni în armată în afară de Belizarie care să nu vadă ce se petrece. Cu toate acestea, inevitabilul s-a produs la Cartagina, în palatul lui Gelimer, rechizitionat de armata bizantină. Ca în comediile pe care le mimam în adolescentă, într-o bună zi sotul a intrat fără să bată în iatacul sotiei si a surprins-o în bratele amantului. Fireste, l-a apucat o furie violentă, care n-a descumpănit-o pe Antonina. A sustinut sus
181

si tare că Theodosius si cu ea se pregăteau, pur si simplu, să coboare în pivnită anumite obiecte de pret luate ca pradă, pentru a se asigura că nu vor cădea în mâinile împăratului. Cel mai ciudat a fost că Belizarie a crezut-o. Fiul Antoninei din prima căsătorie, Photius, s-a amestecat în afacere, încercând să-i deschidă ochii tatălui său vitreg. Belizarie a preferat să creadă incredibilul, adică pe sotia lui. Ea nu ajunsese însă la capătul emotiilor.
Una dintre femeile din anturajul ei, pe care o conce-diase, s-a dus la Belizarie si i-a povestit totul, sustinându-si spusele cu mărturia a două sclave aflate în slujba Antoninei. Aceasta si-a convins sotul că era victima unei conspiratii odioase. Dar, pentru a pune capăt acestor acuzatii infame, slujitoarea si cele două sclave au fost tăiate în bucăti, bucătile puse în saci, sacii azvârliti în mare... căci pentru a si-l păstra pe Theodosius Antonina nu se dădea înapoi de la nimic. Ruderic gusta cu aceeasi plăcere ca mine aventurile acestea picante.
Din păcate, vestile proaste din Africa mi-au întrerupt distractia. După cum presimtise împăratul, regele Gelimer era departe de a fi înfrânt. Liniile noastre de comunicatii rămâneau periculos de fragile. Meterezele Cartaginei se transformau în ruine. Populatia, care în sinea ei ne ura, îi prefera pe vandali. Agentii lui Gelimer, infiltrati peste tot, s-au apucat să ne corupa regimentele de mercenari, în restul tării, Gelimer ne hărtuia permanent trupele, în tabăra imperiului, domneau dezertările si descurajarea. Desi nu lăsa să se vadă, împăratul era măcinat de incertitudine. Un esec ar fi însemnat abandonarea oricărei sperante de a recupera nu numai Africa, ci si toate provinciile pierdute pe care jurase, la suirea pe tron, să le recucerească, iar acest esec nu era imposibil.
182

încetineala cu care soseau stirile îi sporea nelinistea, într-adevăr, emisarii trebuia să călătorească pe mare până la un port din Peloponez, apoi pe jos până la Constantinopol. Această tăcere îmi tinea nervii încordati la maximum, în sfârsit, într-o zi de noiembrie a anului 533, a venit minunata veste. Armatele noastre, sătule de atâta hărtuială, se hotărâseră să preia initiativa si să-l înfrunte pe Gelimer. In ultimul moment, mercenarii ne-au rămas credinciosi si în câteva ore trupele vandale au fost atacate, respinse, doborâte, sfâsiate în bucăti. Gelimer a scăpat cu numai câtiva oameni din masacru. Din acel moment, a fost de negăsit. Regatul vandal din Africa fusese învins.
Mândria, veselia mea s-au amestecat cu o admiratie profundă pentru regele învins. Fugar, fără coroană, fără armată, fără adepti, Gelimer compunea poeme în latină despre nenorocirile lui. si atunci când, nemaiavând de ales, a negociat termenii predării, n-a cerut decât trei lucruri: o liră ca să-si acompanieze cântecele funebre, un burete ca să-si steargă lacrimile si o bucată de pâine, conditii care, bineînteles, au fost acceptate.
O dată cu măretia sufletului unuia dintre sefii lor, descopeream vitejia, onestitatea si mândria acestor barbari pe care regretam că nu i-am cunoscut atâta timp si pe care îi lăsam să fie dispretuiti de „mediocri"... Barbarii din rândurile cărora provenea Ruderic.
Pentru a sărbători victoria, am reintrodus obiceiul căzut în desuetudine al triumfului roman. Spectacol pretios, pe care îl revăd si acum cu ochii mintii, împăratul călărea un pur-sânge arab complet alb. Armura lui strălucea, gărzile purtau platose si lănci aurii, iar în centrul scuturilor lor era pictat un ochi înconjurat de un cerc de aur. Cubicularii îi
183

urmau împreună cu protospatarii - eunucii militari -, senatorii drapati în tunicile lor de aur, functionarii civili în alb si rosu. O procesiune lungă de nobili vandali prizonieri le scotea în evidentă statura impozantă si virilitatea. Dromaderi albi, patru câte patru, purtau comoara cucerită de la învinsi. Averea unei natii se desfăsura în văzul tuturor, armurile bogate, tronurile de aur, carul folosit de regii vandali, splendidul mobilier al banchetelor regale, pietrele pretioase, statuile, vazele, cuferele pline ochi de monede de aur.
în semn de bucurie, oamenii din popor îsi puseseră coroane de flori în jurul gâtului sau tineau buchete în mâini. Linii închise vopsite pe jos tineau gloata la o distantă respectuoasă. Sute de copii aruncau cu smirnă si rozmarin. Albastrii si Verzii, purtând bonete de catifea neagră si împodobiti cu trandafiri, agitau batiste brodate si strigau într-un glas urările rituale, asa cum spune proverbul: „Mai multe decât stelele din cer sunt aclamatiile Bizantului."
Prefectul cetătii i-a întins două ghirlande, una din aur si cealaltă din laur verde împăratului, care si le-a pus pe brat. Suveranul a ajuns la Augusteum si s-a oprit în fata marii statui cu patru fete a lui lanus, zeu al războiului, dar si zeu al păcii. A descălecat, în fata lui, catedrala Sfânta Sofia lăsa să se scurgă prin portile ei clerul învesmântat în robe de toate culorile.
împăratul a pătruns în biserică, a îngenuncheat si s-a rugat, apoi eunucii i-au înlocuit coiful cu o coroană, l-au înmânat hlamida de aur si încăltările purpurii, simbol al puterii sale spirituale. A urcat încet treptele care duceau spre crucea de aur si a luat-o în mână. Atunci domnul războiului a redevenit o imagine a lui lisus. Aprinzând o făclie, îsi ilustra functia de lumină a lumii si, la semnul acesta, sute de mii de lumânări s-au aprins pe străzi, la fiecare fereastră, în fiecare biserică.
De la biserică, împăratul s-a dus la hipodrom. Imnul
184

victoriei intonat de coruri i-a ridicat în slăvi aparitia: „Salutare, împărat si rege, încântare a universului pe care Sfânta Treime I-a condus către victorie, nemaivăzut conducător, păzitor al lumii!"
Când împăratul a luat loc pe tronul dublu de porfir unde îl asteptam eu, generalii, conducătorii flotei i-au adus pe prizonierii vandali cei mai importanti si i-au aruncat la piciorul crucii de aur pe care lustinian o tinea în mâna dreaptă. Arhicancelarul le-a plecat capetele până când buzele lor au atins piciorul împăratului. Apoi Gelimer a înaintat încet spre noi. Era foarte înalt, mult mai înalt ca oricare dintre compatriotii săi. Din el emanau mândria si autoritatea, îmbrăcat într-o robă purpurie, îsi păstra măretia de rege. Era probabil mai maiestuos în momentul acela decât fusese vreodată până atunci. Nici o lacrimă nu i-a căzut din ochi, nici o plângere nu i-a scăpat printre buze. Seninătatea, pietatea lui îsi găseau poate sursa în vreo consolare secretă, fiindcă l-am auzit clar soptind spusele lui Solomon: „Trufie, trufie, totul e trufie..." într-o înscenare voit agresivă, demnitarii nostri i-au smuls mantia de purpură si I-au fortat să se încline în fata tronului.
Exact în clipa aceea, solistii corurilor imperiale si-au înăltat vocile: „Cine e mai mare ca Dumnezeu decât Dumnezeu, Dumnezeul acesta care face minuni, dusmanii nostri au fost respinsi de judecata domnului nostru..."
Prizonierii, prosternati în continuare, au primit în sfârsit încuviintarea să se ridice. Atunci, deodată, în uraganul sonor al orgilor de argint, poporul întreg, gărzile, oficialii, generalii, conducătorii flotei au intonat într-un glas: „Salutare tie, Basileus, rege, împărat, mereu învingător, preaiubit de Dumnezeu, apărat de Dumnezeu. Viată lungă tie, care tii cu bratul tău echilibrul lumii!"
185

Atât de puternice si de sincere erau aclamatiile, atât de bucuroase, încât s-au auzit până departe, dincolo de Bosfor, pe malul asiatic. si asa cum e scris în Cartea îngerilor: „Ei cântă, ei strigă, ei preamăresc, ei vorbesc de măretia împăratului nostru."
împăratul, fidel firii sale, a dat dovadă de cea mai mare clementă, în loc să-i imite pe atâtia predecesori care i-au trimis pe dusmanii lor în lanturi sau la moarte, i-a acordat lui Gelimer libertatea, onorurile suverane si pământuri considerabile în Galatia, unde putea duce o viată îndestulată.
în gineceu, am întâmpinat-o pe Antonina ca pe o triumfătoare, asa cum se cuvenea, l-am anuntat, gratioasă, că aveam de gând să obtin de la Belizarie să-l numească pe tânărul Teodosiu, finul ei, sambelanul sotiei lui. Voiam să-i dau de înteles că stiam de legătura ei si că eram hotărâtă să o protejez. Ea era deja sclava mea zeloasă, însă din momentul acela mi-a devenit supusă entuziastă.
Am primit apoi, la cererea lor, o solie a evreilor din capitală. S-au prezentat îmbrăcati în negru cu totii, condusi de un rabin foarte bătrân, care a vorbit în numele lor. în prada adusă de la Cartagina de armatele noastre se afla bunul cel mai sacru, cel mai venerabil al rasei lor, comoara Templului, care trebuia să se întoarcă la Ierusalim.
— Noi, Maiestate, suntem cei mai umili între cei mai umili supusi ai imperiului, noi nu ne punem la socoteală, însă blestemat fie acela ce pune mâna pe candelabrul cu sapte brate, blestemat fie acela ce nu-l înapoiază poporului lui Israel.
si mi-au însirat toti hotii celebri cărora prada le-a purtat ghinion, dintre care Gelimer, care si-a pierdut regatul, era ultimul de pe lunga listă. „Am obtinut de la împărat să le
186

acorde satisfactie, i-am povestit eu lui Ruderic, nu trebuie niciodată să ti-i pui pe evrei împotrivă."
i-am prezentat perfid generozitatea lui lustinian, în opozitie cu avaritia lui Belizarie, care îsi păstrase imensa pradă, din care de altfel o parte trebuia să revină Coroanei.
Ruderic, cu stilul lui direct de a vorbi, care avea deseori ceva proaspăt, mi-a atras atentia că Belizarie era totusi învingătorul din Africa. N-am vrut să mă supăr pe acest nestiutor:
— Numai împăratul a găsit fondurile inepuizabile pentru această expeditie, numai împăratul este autorul victon'ei noastre.
— Asadar, în cazul acesta el a poruncit masacrele.
— Ce masacre ?
Sărisem din scaunul meu si mă repezisem la el, gata să-l strâng de gât.
— Ce masacre ? a răspuns ei cu un calm sub care se ascundea o ironie dureroasă. Nu stiai, asadar, Glorie a Purpurii, că soldatii nostri au doborât fără diferentiere pe toti prizonierii barbari, precum si pe berberii băstinasi, împreună cu sotiile si copiii lor? Ucideau, ucideau, nu se puteau opri din omoruri, de parcă ar fi încercat să nimicească o rasă întreagă. Mortii au fost numerosi ca firele de nisip, iar distrugerile au fost atât de îngrozitoare, încât călătorul trece acum  printr-un  pustiu,  acolo  unde  prosperau înainte bogatele provincii atât de populate.
Eram cu atât mai îngrozită cu cât Ruderic vorbea fără urmă de repros sau pasiune, doar pentru a mă informa. Vorbele lui erau inspirate numai de simpatia spontană a unuia dintre fiii gotilor, împotriva cărora lupta imperiul, pentru vandalii pe care imperiul îi învinsese.
— Cine ? Bine, dar cine a poruncit grozăvia asta ? am reusit să îngaim.
Ruderic m-a privit drept în ochi si nu mi-a răspuns.
187

împăratul, eram convinsă, nu stia mai multe decât mine. Belizarie, trebuia să recunosc, n-ar fi săvârsit niciodată o asemenea prostie. Responsabilitatea îi apartinea, fără îndoială, vreunui general obscur, în orice caz, numele lui nu conta prea mult. Responsabilitatea acestor mii de cadavre cădea pe umerii lui lustinian, pe ai mei.
Am descoperit că ni se ascundea adevărul, când eu mă mândream cu contrariul. Credeam că noi conducem totul, manipulăm totul si, de fapt, eram doar niste ucenici vrăjitori. De ce să ne pierdem vremea controlând, dând instructiuni, ascultând rapoarte din moment ce nu stăpâneam situatia ? De ce să fim siliti să renuntăm să trăim din moment ce domneam peste o iluzie ?
La sfârsitul acelei dimineti, eram în camera mea, unde nimeni nu avea voie să mă deranjeze, singură cu Ruderic, si el mă vedea pentru prima dată descumpănită. Aveam nevoie să mă confesez cuiva, încet-încet, mă cuprindeau vechile regrete.
— Experienta tineretii mi-a smuls orice sentimentalism, orice idealism. Mai târziu, ambitia mi-a sufocat orice fericire. De-acum sunt permanent în spectacol... Viată încremenită, viată înghetată, în spatele fatadei sclipitoare, corpul amorf în care m-am transformat a devorat orice urmă de fiintă umană din mine. Nu mai sunt femeie.
Ruderic m-a întrerupt pentru a protesta si pentru a-mi lăuda frumusetea. Frumusete, poate, însă artificială, falsă, am replicat eu. Mi se întâmpla să trezesc admiratia celorlalti, dar eram un corp steril si uscat. M-am înduiosat de propria soartă si ochii mi s-au umplut de lacrimi, pe care am vrut să le ascund de Ruderic si m-am întors cu spatele la el. S-a apropiat de mine, pe la spatele meu, m-a apucat de umeri. M-a răsucit si m-a sărutat pe gură...
'W"
Capitolul 12
um a pătruns tânărul barbar în odaia împărătesei fără să fie observat de nenumăratele gărzi însărcinate cu apărarea ei? E suficient să spun că în aceeasi noapte a devenit amantul meu. Pentru prima dată l-am binecuvântat pe lustinian pentru hotărârea care mă costase atât pe vremuri, de a avea camere separate.
Noapte de noapte tânărul războinic blond a venit la mine. Toată ziua asteptam să apună soarele, să amutească palatul pentru a renaste. Am fost suficient de nechibzuită pentru a fi fericită. Anii se estompau, purpura imperială îsi pierdea strălucirea. La fel ca orice fiintă umană din imperiu, am cedat dorintei absurde de a trăi măcar o dată. Voiam să cred că secretul va rămâne bine păstrat, dar eram totusi constientă că această legătură punea în pericol opera unei vieti întregi, scopul căruia îmi închinasem toate eforturile si toate sacrificiile. Existaseră în trecut împărătese adultere prinse în flagrant si repudiate. Mă uram pentru propria imprudentă, propria slăbiciune mă umilea si, cu toate acestea, îmi purtam iubirea ca pe o diademă invizibilă si mult mai frumoasă decât toate cele cu care mă împodobeam zi de zi.
Am încercat, în legătură cu Ruderic, să-mi păstrez controlul pentru a nu-l îndepărta prin violenta pasiunii mele. Voiam întotdeauna mai mult. Ce ? Nu stiam, în pofida orelor extatice si a fulgerelor de fericire, această legătură avea pentru mine o rezonantă dureroasă, în asemenea măsură
189

încât de multe ori plângeam fără un motiv anume. O neliniste vagă, însă tenace m-a făcut să o chem pe Photini, bătrâna vrăjitoare, ca să-mi vorbească despre amantul meu. „Fereste-te de o femeie, asta a fost predictia ei. O femeie înaltă si frumoasă, o străină care poartă diademă." Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce putea fi vorba si nu m-a interesat. Am ridicat din umeri. Numai Ruderic si viitorul nostru contau pentru mine.
Sora mea mă cunostea de prea multă vreme ca să nu-si dea seama ce-mi trecea prin cap, si ea era ultima care să mă condamne. Cu toate acestea, de câteva zile o vedeam preocupată. Am evitat-o, pentru că mi-am închipuit că era lacomă de confidente. A reusit, totusi, să mă prindă singură într-o după-amiază după masa de prânz, când mă pregăteam să-mi fac siesta. Pentru prima dată, a părut intimidată de prezenta mea si a ezitat înainte de a deschide gura:
— Circulă zvonuri despre tine, Despina. Nu vreau să cred.
— Atunci, nu crede... Ce fel de zvonuri ?
—  Cică unul dintre administratorii palatului, un tânăr barbar, ar fi îndrăznit să ridice ochii la Perla Imperiului.
—  Nu mai bălmăji ca restul curtenilor. stii bine că e adevărat. Cine vorbeste ?
—  Toată lumea, în gineceu,  la Curte. Tot palatul vuieste de bârfe.
—  îti multumesc pentru amabilitate. Esti îngrijorată pentru mine sau pentru soarta ta, în caz că purtarea mea m-ar îndepărta de pe tron ?
îmi plăcuse întotdeauna să-mi „întep" sora mai mare.
stiam din experientă că era imposibil să ascunzi orice într-un palat, dar credeam că luasem toate măsurile de precautie. De când îmi petreceam noptile cu Ruderic, îl vedeam cât mai putin posibil ziua, si în public nu-i acordam
190

aproape deloc atentie. Imprudenta nu mai era importantă. Iubirile secrete sunt întotdeauna evidente pentru observatori.
— Cine stă la originea acestor zvonuri ? Vreau să stiu. Comito, plecând capul, a murmurat numele Arianei,
încântată să o denunte, fiindcă o detesta.
— Ariana, am exclamat eu, e imposibil! Inventezi.
— într-o dimineată, în zori, l-a zărit pe tânărul barbar care iesea din camera ta.
Ce făcea la ora aceea în apartamentele mele ? Ariana era în stare să inventeze totul pentru a-si alimenta răutatea. Voiam totusi să fiu cu inima împăcată. -Cu ea stiam că trebuie să merg direct la obiect.
— Mă spionezi ? am certat-o eu.
S-a uitat drept în ochii mei, tantosă pe picioarele ei scurte si grase, cu o privire indolentă si cu bratele încrucisate. Credea oare că dacă îmi descoperise aventura nu putea fi pedepsită ?
—   Multi  au dispărut fără  urmă  pentru  mai  putin de-atât, i-am atras eu atentia.
Am văzut spaima din ochii ei. S-a lăudat pentru a se apăra, lăsând să-i scape mărturisirea pe care avea să o regrete în clipa imediat următoare:
— Nu mă puteti atinge. Am protectori puternici.
Mai puternic decât împărăteasa era un singur personaj în tot imperiul, împăratul. Asadar, lustinian îi poruncise să mă spioneze. Probabil cu mult înainte de a avea de-a face cu Ruderic si aproape sigur chiar din ziua în care o angajasem ca să mă învete bunele maniere, într-adevăr, era tipic pentru sotul meu să nu lase nimic la voia întâmplării. Era mai bine să o împiedic pe Ariana să învenineze si mai mult lucrurile, ceea ce constituia ocupatia ei preferată. Am vrut să o îmblânzesc, cerându-i să o sfătuiască pe fosta ei
191

elevă. Nu s-a îmbunat deloc si mi-a răspuns:
— O împărăteasă nu are curtezani.
Această ultimă prostie mi-a confirmat bănuielile. Era pornită împotriva mea. l-am primit părerea stupidă cu deferenta datorată profesorului care m-a învătat totul, căci aveam nevoie să-i adorm neîncrederea.
Ea a avut, cu toate acestea, avantajul de a mă trezi dintr-un vis. Mi-am dat seama brusc si în întregime de comportamentul meu si de implicatiile care decurgeau din el. M-am gândit la lustinian, pe care iubirea îl alungase din inima mea.
în fiecare dimineată, tineam un consiliu cu sefii serviciilor mele. Marele sambelan îmi citea lista audientelor. seful degustător îmi propunea meniurile zilei. Cu Ariana, marea maestră, discutam despre tinutele pe care să le îmbrac. Protovestiarul îmi cerea să iau decizii privind problemele domestice. Cât despre Ruderic, care reprezenta administratia palatului, el îmi aducea zilnic socotelile gineceului.
După ce mi-am compus cu grijă spectacolul, am examinat coloanele de cifre pe care le întocmise si le-am criticat. Cheltuielile pentru mâncare nu erau suficient de distincte de cheltuielile pentru garderobă. Apoi am aruncat tabletele lui atât de tare că s-au rupt. Am strigat că socotelile erau prost tinute. Am simulat perfect o furie crescândă. M-am arătat indignată de subordonatii incapabili. N-as fi avut nici o jenă să-l insult în public pe Ruderic, dacă ar fi fost suficient de subtil pentru a intra în jocul meu. însă el se înrosise, asuda cu picături mari. îi vedeam pe chip uimirea, mânia, tristetea, în cele din urmă, s-a ridicat brusc si a părăsit încăperea, sfidând protocolul. M-am adresat marelui sambelan:
192

— Trebuie să-l pedepsiti... Să continuăm.
Atitudinea lui mândră mă stânjenise, mai degrabă decât mă afectase. Am asteptat însă cu nerăbdare momentul să-i explic de ce procedasem asa. Mi-a luat mult timp să-i vindec rana, mai ales că nu era de acord cu stratagema căreia îi fusese victimă.
într-o seară, Indaro a intrat ca o furtună să ceară dreptate. Tocmai fusese adus la ea acasă amantul ei, un negustor extrem de bogat. Fusese torturat până la moarte. Nici o bucătică din trupul lui nu rămăsese intactă, mi-a povestit ea, astfel încât bietul om semăna cu unul dintre animalele acelea jupuite, vândute de măcelari înainte de Pasti, îl acuza pe ministrul loan din Cappadocia pentru această barbarie. Intr-adevăr, pentru a strânge tot mai multi bani în cuferele sale, pentru a-si satisface lăcomia nesătioasă, jefuia orasele, sacrifica fără milă, fără remuscări vieti umane, îsi amenajase în palatul său săli de tortură perfectionate si inventase el însusi instrumente de provocat suferinte. Cei care încercau să-si ascundă bunurile de el aflau în această văgăună sinistră de ce era în stare. Constantinopolitanii sopteau că din prefectură iesi ori fără bani, ori fără viată. Amantul lui Indaro alesese a doua variantă. Convocat de loan din Cappadocia, care cunostea probabil la cât se ridica averea lui, refuzase mai mult ca sigur să i se supună...
Am fost nevoită în primul rând să-mi consolez singura prietenă. stiam că de mult timp visa să-si ia un sot si că se bizuia pe amantul ei, dar, cunoscând-o, presupuneam că avea deja alt candidat în minte, al cărui nume nu mi-a fost greu să i-l smulg. Era vorba de Saturnius, un om de afaceri nemaipomenit de bogat, fiu de magistrat. Atât doar, a
193

adăugat timidă Indaro, că era deja logodit cu o verisoară de-a lui. Dacă asta era singura piedică, n-aveam decât să rupem logodna, ceea ce am si făcut. Căsătoria a urmat la putin timp după aceea, permitându-i lui Indaro să capete respectabilitatea la care aspira. După noaptea nuntii, Saturnius a povestit oricui voia să-l asculte despre greselile din trecutul tinerei sale mirese. De aceea am poruncit să fie biciuit, ca să învete să respecte sexul slab.
Mai rămânea loan din Cappadocia. Nu puteam lăsa crima nepedepsită, mai ales când victima era cineva care mă afecta, chiar si indirect. Dacă îi ceream împăratului să-l pedepsească, m-ar fi refuzat aproape sigur, iar legătura mea mă punea în pozitie de inferioritate. Trebuia, asadar, să improvizez, lucru de care mi-e cel mai groază, si să mă multumesc să-l amenint pe favorit.
Am ales momentul când ieseam din biserica Sfânta Irina, biserica mare a palatului, după slujba de duminică. Am coborât din strana care îmi era rezervată la galerie si m-am alăturat împăratului în curte. A trecut câtva timp înainte de formarea cortegiului, timp de care am profitat pentru a vorbi cu unii sau cu altii. M-am apropiat de ministru, mai unsuros si mai gălbejit ca oricând, semănând cu un eunuc imens, desi îi erau atribuite numeroase succese atât masculine, cât si feminine. tineam să-l avertizez pentru ultima dată: dacă se băga în calea mea, avea s-o regrete pentru totdeauna. Răzbunarea mea avea să-l ajungă oriunde s-ar găsi, oriunde s-ar adăposti. Atunci, a îndrăznit. M-a apucat de brat. Duhoarea de alcool care i-a iesit pe gură aproape m-a sufocat:
— Esti prea frumoasă, împărăteaso, ca să fii rea. Dă-mi si mie sansa mea.
M-am smuls, iar el mi-a tras o palmă usoară pe spate ca unei fete oarecare. Din fericire, incidentul a fost atât de
194

rapid, încât putini curteni l-au observat. L-am fixat ostentativ pe lustinian, fără să mă îndoiesc că va porunci arestarea si executarea insolentului. M-a privit ca si cum as fi fost transparentă, apoi s-a întors spre marele maestru al Curtii si i-a vorbit despre detaliile organizării unei ceremonii, împăratul nu voise să intervină. Scandalul era prea mare si toată lumea a preferat să nu observe nimic. M-am resemnat, în pofida vointei mele, să le urmez exemplul, loan din Cappadocia îndrăznise ceva de neînchipuit împotriva mea, si în public, lustinian îi permisese s-o facă. Asadar, trebuia să fie la mijloc mai mult decât legătura mea cu Ruderic, dar ce ?
întoarsă la gineceu, i-am dat instructiuni lui Arsenius să afle exact ce se întâmpla în secret în cabinetul de lucru imperial; împăratul, poruncind să fiu spionată de Ariana, mi-a arătat calea de urmat. Să-l pun pe Arsenius să-si plaseze cât mai rapid posibil agentii la fata locului.
— Maiestate, am avut deja ocazia de a-i cumpăra pe câtiva apropiati de-ai împăratului. stiam că într-o zi veti avea nevoie.
Arsenius ducea geniul intrigii până la a-mi ghici dispozitiile. Datorită acestui lucru mi-a confirmat fără întârziere intuitia, în inima intrigii, se afla o femeie.
Din Italia, regina gotilor, Amalasuntha, îndepărtată de la putere si speriată pentru viata ei, îsi anuntase sosirea la Constantinopol, unde venea să-i ceară împăratului să-i redea tronul, în schimbul acestui sprijin, ea urma să se declare vasală a imperiului. Supunerea gotilor si reintegrarea Italiei în imperiu constituiau zestrea ei, căci se punea problema căsătoriei ei... cu lustinian. Arsenius nu stia de la cine venea proiectul, în schimb, loan din Cappadocia îl încuraja din ce în ce mai mult. împăratul ajunsese până la a-l
195

pomeni în fata vărului său, Germanus, iar Passara anunta în fata apropiatilor ei repudierea mea iminentă. Photini, vrăjitoarea, văzuse corect, avertizându-mă în privinta unei „străine cu diademă".
Parcă am simtit o lovitură de pumnal si tocmai lustinian era cel care mi-l înfigea în spate. Eu îl înselam, iubeam un tânăr barbar si mă dăruisem acestuia, dar tovarăsul, aliatul, complicele rămânea lustinian. Chiar avea de gând să se însoare cu Amalasuntha si să mă alunge ? Nu conta. Simplul fapt că ascultase asemenea propuneri era suficient, înainte de a alege tactica pe care să o aplic în continuare, trebuia să analizez pericolul sub toate aspectele si în toată amploarea sa.
M-am gândit la avocatul acela sirian care fusese ambasador la Curtea gotilor si care stătuse acolo mai multi ani. Am poruncit, asadar, să fie adus Petru Patricianul si l-am interogat în mai multe rânduri. Voiam să stiu totul despre regina gotilor, despre felul ei de a fi, de a se îmbrăca, de a trăi, de a se machia, despre viata ei publică si despre cea privată. După portretul descris de el, Amalasuntha era ambitioasă, îndrăzneată si avea atâta răceală în ochi încât nimic nu o oprea. Mai tânără decât mine, frumusetea ei clasică sfida artificiile. Era cultivată, rafinată ca spirit si ca gusturi, iar farmecul ei natural era completat de o demnitate autentică, în sfârsit, era perfect constientă că era stăpâna legitimă a unui regat opulent si că apartinea unei linii dinastice prestigioase... Desi era suveranul celui mai mare imperiu din lume, împăratul îsi resimtea aprig originile umile si precaritatea dinastiei. Dar iată că i se oferea posibilitatea de a se uni cu o regină de sânge nobil... Această eventualitate împreună cu calitătile Amalasunthei făceau ca amenintarea să fie mai gravă decât as fi bănuit.
196

f.                                          "'"          ~
Nu puteam nici să ezit, nici să pierd timpul, nici măcar sg rnai petrec încă o noapte cu Ruderic. L-am chemat după ce mi-am terminat siesta, întâlnirea la o oră neobisnuită l-a uimit. Când a intrat, l-am simtit încordat. Pentru a-mi face curaj, am recurs la cele mai vechi artificii ale teatrului si mi-am reluat, atât la propriu, cât si la figurat, locul pe tron. Am început prin a declara că demnitatea mea de împărăteasă îmi interzicea orice legătură. De aceea, în ciuda iubirii mele pentru el, mă vedeam obligată să iau sfâsietoarea hotărâre de a ne despărti... Ruderic, fără să vrea, si-a regăsit atitudinea respectuoasă datorată suveranei, însă buzele îi tremurau si ochii i se umpluseră de lacrimi. Cu toate acestea, nu voia nici să plângă, nici să se lamenteze, nici să implore.  Mi-a expus nemultumirile  lui, fără furie,  fără amărăciune, ca pe niste simple constatări. Mi-a reprosat că mă folosisem de el ca de o jucărie si că pictasem în culorile puternice ale dragostei ceea ce nu fusese în realitate decât un capriciu. Mi-a imputat... Dar ajunge! Mi-e prea penibil să adun frânturile de amintiri ale acestei scene ca să o repet sau să repet în detaliu cuvintele schimbate. E suficient să spun că m-a acuzat de destule lucruri de care nu eram întotdeauna nevinovată, în pofida oricărui rău pe care i l-as face, a încheiat el, va avea mereu aceleasi sentimente fată de mine. Am profitat de această mărturisire pentru a-i smulge două promisiuni. Prima - dictată de prudentă -, l-am pus să jure că va păstra tăcerea în privinta ccior petrecute între noi. A doua - femeia din mine vorbea -, l-am făcut să promită că nu va iubi nici o altă femeie. A binevoit să-mi jure tot ce l-am rugat. Bineînteles, nu se punea problema să rămână la Curte, în oras. Nu eram sigură pe mine însămi si nu doream să-i provoc o suferintă inutilă. L-am trimis în armată, pe care n-ar fi trebuit să o părăsească niciodată, si
197
^pPffffl

i-am obtinut un brevet de ofiter. La interventia mea, a fost trimis peste mare, pe frontul din Italia, si atasat statului-major al lui Belizarie, recomandându-l sotiei acestuia. Momentul despărtirii sosise. As fi vrut să mă arunc în bratele acestui tânăr strălucitor si temerar, si am fost silită să-mi înfig unghiile în carne ca să rămân nemiscată pe tron. El a executat cele trei plecăciuni obligatorii cu o încetineală exagerată, pentru a mă tenta sau pentru a retine timpul care fugea. Apoi s-a îndepărtat pentru totdeauna, fără ca eu să mă fi miscat. Am poruncit să fie dus la el acasă un cufăr plin cu aur si bijuterii, de parcă acest dar l-ar fi putut consola sau mi-ar fi linistit remuscările.
M-am închis trei zile si trei nopti, pretinzând că sunt bolnavă; n-am acceptat să văd pe nimeni, nici pe curteni, nici pe împărat si m-a slujit doar Indaro. Nimeni n-a pus întrebări. Crizele de apatie alternau cu orele de agonie în care plângeam, tipam, îmi smulgeam părul; mă urâteam intentionat si îmi provocam singură răni... fără martori. Legătura mea nu durase decât câteva luni, nu cunoscusem decât câteva nopti de dragoste, din care îmi aminteam fiecare clipă. si, cu toate acestea, mi s-a părut insuportabil să mă despart de Ruderic si să-l alung din sufletul meu. El fusese singurul căruia mă confesasem, singurul căruia mă dăruisem.
Cu lustinian, lungii ani de intimitate hrăniseră o încredere reciprocă. De altfel, eram două forte înăltate una în fata celeilalte, rămâneam permanent în întrecere. Prin contrast, elanul care mă aruncase în bratele lui Ruderic rămânea în întregime gratuit. Avusesem de ales între viată si putere. Poate că as fi preferat-o pe prima, asa precară cum părea, dacă n-as fi sacrificat atâtea pentru a doua. Nu puteam da cu piciorul tuturor sacrificiilor si suferintelor prin
198

care trecusem pentru a o avea. Nu puteam arunca la gunoi chinurile pe care mi le impusesem pentru a mi-o asuma, în sfârsit, eram datoare imperiului, împăratului si nu aveam dreptul să-mi trădez angajamentul. Renuntarea a fost însă atroce. Mi s-a părut că toate luminile s-au stins brusc în mine. M-am închis intentionat în fata oricărei sensibilităti si poate că din această experientă sfâsietoare s-a născut cruditatea aceea care avea să-mi fie reprosată.
Atunci când, în a patra zi, mi-am făcut aparitia după izolare, cu ochii uscati, cu spiritul rece, cu buzele pecetluite peste secretul meu, nu m-am mai întrebat dacă era necesar să îi frâng inima amantului meu si să mi-o împietresc pe a mea pentru totdeauna. Mă asteptau vesti din Italia. Regina Amalasuntha, după ce a poruncit asasinarea principalilor ei adversari, îsi recăpătase puterea. Dintr-o dată, si-a anulat venirea la Constantinopol, căci s-a crezut în măsură să se lipsească de sprijinul nostru. A continuat să vorbească de prietenia ei, dar nu se mai punea nici problema vasalitătii, nici a căsătoriei, care ar fi fost acelasi lucru, sub o altă formă.
Desi amenintarea fusese îndepărtată, i-am purtat în continuare pică acelei femei care se gândise să se mărite cu lustinian. Ea trezise în mine o fiară gata să sfâsie pe oricine ar fi încercat să mirl smulgă.
Câteva luni mai târziu, printr-una din acele răsturnări de situatie deja obisnuite în regatul Italiei, o a treia lovitură de stat a alungat-o din nou pe regina Amalasuntha în folosul unuia dintre verii ei, regele Theodahad, dusman declarat aî imperiului. De această dată, Amalasuntha nu era, pur si simplu, alungată, ci tinută prizonieră si bine păzită pe o insulită de pe lacul Bolsene. Imediat, împăratul a hotărât să protesteze împotriva brutalitătii comise fată de aliata lui si a
199

avut inspiratia de a-l alege pe Petru Patricianul pentru această misiune spinoasă pe lângă noul rege al gotilor, între timp, eu mă informasem despre avaritia si ambitia acestuia din urmă, calităti care nu stricau deloc, si, cu o zi înainte de plecarea lui în Italia, l-am primit într-o lungă întrevedere între patru ochi, în care a stiut să-si vadă interesul.
De-abia ajuns la Ravenna, a aflat că, în închisoare, regina Amalasuntha era în pericol de moarte, dusmanii ei având de gând să-si încheie socotelile cu ea. S-a repezit la palatul lui Theodahad. Acolo, în fata întregii Curti a gotilor, l-a intimidat pe regele lor, avertizându-l că, dacă fosta suverană pătea ceva si dacă nu era repusă pe tron, împăratul va invada regatul imediat. Apoi a cerut o întrevedere particulară cu Theodahad. l-a explicat că amenintările pe care tocmai le proferase nu aveau alt scop decât să ia ochii lumii. De fapt, guvernul imperial nu era interesat de Amalasuntha, aliată pe care nu se putea baza. Pentru a-si dovedi bunele intentii fată de noul rege, cu care spera să întretină relatii excelente, îi lăsa în seamă soarta Amalasunthei, nu va face nimic pentru a o salva în afara unui protest public si nu va reactiona în caz că ea va dispărea brusc... Petru Patricianul îsi învătase bine lectia, în scurt timp, am primit o misivă în care ne anunta că, în ciuda eforturilor sale, dăduse gres, iar regina Amalasuntha fusese sugrumată în celulă de rudele uneia dintre victimele ei. împăratul a decretat doliu la Curte si, chiar în aceeasi zi, a poruncit sefului soldatilor din Iliria să invadeze Dalmatia gotilor, în timp ce Belizarie se îmbarca în fruntea unui corp expeditionar însărcinat cu recucerirea pe apă a Siciliei. Italia urma să fie prinsă ca într-un cleste.
A doua zi, împăratul, care venise să ia masa cu mine, a arborat o mină potrivită împrejurărilor, la unison cu curtenii îmbrăcati în negru. Femeile mele, cu lungile lor văluri
200

funebre, semănau cu niste păsări de noapte, spre deosebire de eunucii rămasi în haine albe care, agitându-si mânecile largi, păreau păsări de zi. lustinian si cu mine purtam culoarea doliului imperial, purpura fără galoane, fără broderii si fără nici un alt ornament. Ridicând ochii spre sfintii si sfintele din mozaicurile care îl binecuvântau, împăratul a deplâns moartea Amalasunthei si i-a lăudat calitătile, panegiric pe care l-am ascultat cu cea mai profundă compătimire. L-am întrebat dacă n-ar fi drept să-l răsplătească pe cel care încercase să o salveze, Petru Patricianul. Pentru a le arăta clar gotilor ce credem despre odioasa lor nelegiuire, răsplata trebuia să fie enormă. Am cerut, asadar, pentru el postul de sef al oficiilor, adică sef peste birourile palatului si ale Casei imperiale, ceea ce împăratul mi-a acordat cu plăcere.
Apoi a tras concluziile acelei „odioase nelegiuiri":
— Trebuie să recunosc că cei responsabili de moartea reginei Amalasuntha mi-au împlinit o dorintă secretă, căci crima lor mi-a oferit casus belii pe care îl asteptam de atâta vreme. Fără să vrea, au făcut posibilă invadarea Italiei, care va aduce din nou această provincie sub steagul imperiului. De aceea, ucigasii ei ar merita recunostinta mea vesnică.
îmi cunoscuse dinainte planurile si mă lăsa să înteleg că prin faptele mele îi fusesem de folos în politica lui ?
— Unele spirite rătăcite, a continuat el, si-au închipuit că m-as putea căsători cu  regina Amalasuntha. Ar fi însemnat mai întâi să uit că sunt căsătorit si, din fericire, cu cea mai perfectă sotie. Acest zvon a fost lansat poate pentru a o păcăli pe Amalasuntha, o barbară credulă, căci trebuie să fii cu adevărat nebun ca să-i dai câtusi de putin crezare.
Poate că împăratul nu mintea. Dar ar fi sustinut aceeasi teorie dacă Amalasuntha ar mai fi fost pe lumea
201

asta ? Preferam să mă fi descotorosit de o rivală, decât să fiu silită să răspund acestei întrebări. Atâta vreme cât ea era în viată, orice s-ar spune, ar fi constituit un posibil pericol pentru mine. si nu îi iertasem că si-a închipuit că ea era totul, iar eu nimic. Ironia a fost singura răzbunare pe care si-a permis-o lustinian. Aceasta i-a înlesnit să renunte la ranchiuna pe care o căpătase fată de mine, tot asa cum moartea Amalasunthei a distrus-o pe cea pe care o simteam eu fată de el.
Aflasem că de-acum trebuia să mă protejez de toată lumea, chiar si de lustinian. si este mai dificil să distrugi o imagine, decât o fiintă umană. De aceea am hotărât să mă transform în statuie inalterabilă. Am părăsit efemeritatea lumii pentru imuabilitatea stilului pe care mi l-am creat. Mi-am conceput în cel mai mic detaliu tinutele pentru a produce la fiecare din aparitiile mele o impresie de neuitat. Indaro îmi tot reprosa că îmi lăsasem obrajii să se rideze, că îmi pierdusem pielea catifelată, care devenise aproape lucioasă, eu nu mă lecuiam: „N-o să te vrea nici un bărbat", îmi repeta ea în limbajul acela direct, amintire a tineretii noastre. Ce conta! Nu portretele ei semănau cu Theodora, ci Theodora semăna cu portretele ei, acele imagini ale mele, mozaicuri de un rosu aprins care, în fundul sanctuarelor, îmi fixau pentru totdeauna înfătisarea intangibilă, în acelasi scop am restrictionat limitele respectului protocolar datorat împărătesei sau mai degrabă le-am stabilit ca regulă pe cele folosite de lingusitori, si nu pe cele ale conservatorilor. Am cerut trei plecăciuni în loc de una, sărutarea ambelor picioare, în locul unuia singur, apelativele de „stăpână" si „maiestate", în loc de „împărăteasă" si referirea la „umilii sclavi" care mi se adresau.
202

în ciuda onoarei pe care i-o făcusem de a o numi mare maestră, Ariana s-a crezut suficient de nobilă pentru a lua peste picior noul ceremonial, împreună cu prietenii pe care si-i păstrase în aristocratie. Am profitat de faptul că, bolnavă fiind, căzuse la pat si am îndepărtat-o de pe o zi pe alta. M-a implorat să o primesc înapoi, am refuzat-o. Merita să sfârsească într-una din acele uitări în care eram acuzată că-mi arunc atâtia dusmani, în semn de recunostintă pentru serviciile pe care mi le adusese, m-am multumit să o trimit într-o aripă îndepărtată a Palatului Sfânt, în felul acesta era suficient de aproape de paradisul Curtii pentru a-i adulmeca parfumul si, în acelasi timp, la fel de departe ca într-un exil în fundul vreunei provincii uitate, lustinian nu a protestat împotriva concedierii spioanei sale credincioase si nu i-a mai rostit niciodată numele în fata mea. De când o demascasem, îi devenise nefolositoare.
La simplul zvon al unei eventuale căsătorii a împăratului cu regina Amalasuntha, anticamerele mele se goliseră pe jumătate. Situatia era oricum mai încurajatoare ca pe vremea revoltei Nika, când aceleasi anticamere rămăseseră pustii. De la moartea reginei gotilor, ele erau din nou ticsite. Atunci, să se adune, acesti „mediocri" care se scurgeau ca valurile mării, să se adune strâns în galeria palatului Daphne! Să astepte cu orele bunăvointa mea! Să se întoarcă zi de zi, săptămâni întregi, luni întregi! Să se îmbrâncească, să se ridice pe vârfuri ca să încerce să se facă remarcati de eunucii mei!
Să-l luăm pe patricianul Iulian. Vreme de două luni, i-am lăsat pe ceilalti solicitanti să-l împingă până la ultimul rând, apoi am poruncit să fie chemat. Am observat, când a apărut în pragul sălii de audiente, că a dat putin înapoi.
203

Aranjasem totul pentru a-l impresiona. Mă înconjurasem nu numai de doamnele de onoare obisnuite, ci si de domnisoare de onoare extraordinare, învesmântate din cap până în picioare în mătăsuri viu colorate, brodate cu aur si arborând cât de multe bijuterii sclipitoare îsi puteau pune, ca niste flori unele mai somptuoase si mai strălucitoare decât celelalte.
Eram asezată pe un tron foarte înalt din fildes sculptat în întregime cu scene delicate. Penele marelui păun de pe mozaicul care se întindea pe jos păreau să urce de-a lungul tronului cuprinzându-mă, căci mantia mea reproducea exact aceleasi tonuri si motive. Din aur erau brătările care-mi înconjurau gleznele, din aur vălul prins pe cap. Coliere si brătări încrustate cu nestemate uriase îmi îngreunau umerii îngusti si încheieturile firave. Pietrele pretioase montate în inele sclipeau pe fiecare dintre degetele mele ale căror capete pătrătoase îmi trădau originea plebee. Coroana imensă cu ciucuri mi-ar fi strivit chipul prea subtire, fără flacăra ochilor mei. Sprâncenele smulse până la o liniută curbă îmi dădeau o expresie permanent uimită.
L-am văzut cu multă plăcere pe patricianul Iulian executând plecăciuni atât de profunde, încât părea să se afunde în pământ. „O, stăpână, este trist pentru un muritor să aibă nevoie de bani! Nobililor ca mine le este rusine să pomenească acest lucru..." Mă ruga umil să îl ajut să scape de creditorii săi. A avut prudenta să nu mentioneze „drepturile sale", din moment ce unul dintre eunucii mei îi împrumutase o sumă foarte consistentă, în loc de orice răspuns, am început să bat din palme cântând „Iulian patricianul, Iulian patricianul", la care eunucii mei, bine dresati, au reluat ca un cor bisericesc care îi dă răspunsul patriarhului: „Are crampe, crampe grave, grave crampe." Bătrânul era de descendentă foarte nobilă si prieten cu
204

Hilaria, noua mea mare maestră. încremenit în rusinea lui de solicitant, de fiecare dată când încerca să ridice putin vocea, aceasta era acoperită de corul eunucilor care repetau: „Are crampe, crampe grave, grave crampe". N-a avut curaj să insiste si, clătinându-se, tulburat, descumpănit, s-a retras, uitând de altfel să efectueze si cea de-a treia plecăciune de adio.
Farsa grosolană nu mi-a displăcut niciodată, iar Iulian era vărul preaiubit al Passarei, care mă crezuse deja repudiată.
Capitolul 13
Plecarea lui Ruderic din viata mea mi-a întărit puterea vointei. Incidentul cu regina Amalasuntha mă învătase că, cu cât îmi extindeam puterea, cu-atât aveam mai multe sanse să o păstrez. Afacerile Bisericii au necesitat în scurt timp interventia mea. Deja, sub împăratul Iustin, în toiul persecutiilor împotriva monofizitilor si cu riscul de a-mi compromite favorurile proaspăt obtinute, îi trimisesem mesaje călugărului Marras, cerându-i să vină la Constantinopol, alături de mine. Cu ambitia mea entuziastă, pornită să cuceresc tronul, aveam nevoie neapărat de prezenta lui, de spusele lui, de exemplul lui. însă refuzase.
îndată ce a urcat pe tron, l-am implorat pe lustinian să oprească persecutiile. Nu i-am cerut să abolească îngrozitoarele legi, ci pur si simplu, fără vâlvă, să le aplice mai putin strict. A acceptat, asa că urmăririle au încetat treptat, exilatii s-au întors, si libertatea credintei a fost restabilită încet si discret. Ca urmare, împăratul a reusit minunea de a-i aseza la aceeasi masă pe monofiziti si pe catolici, însă această tentativă de apropiere a esuat în fata intransigentei celor din urmă.
Papa Agapetus fiind în drum spre Constantinopol, ne întrebam ce intentii îl animau, sperând, fără prea multă convingere, că era vorba de împăcare, în dimineata aceea de martie a anului 536, trebuia să debarce în principalul port privat al Palatului Sfânt si urma să fie întâmpinat cu o pompă
206

extraordinară. Un soare palid în mijlocul unui cer lăptos răspândea o lumină incoloră peste cupole, chiparosi, platani si aranjamentele florale  rărite de  iarnă.   Pe  marmura teraselor si a scărilor fuseseră împrăstiate ierburi mirositoare. Norii de tămâie si smirnă se înăltau din vasul mare de bronz în aerul nemiscat.  Ferestrele si  balcoanele clădirilor palatului fuseseră decorate cu draperii mari din brocart si mătase, brodate cu aur si argint. Senatul, Curtea, Comitatus si celelalte autorităti ale imperiului acopereau cheiurile micului port.  Numerosi episcopi,  nenumărati călugări si diaconi îl înconjurau pe patriarhul Constan-tinopolului, venerabilul Anthimus, protejatul meu, pentru care intervenisem să fie numit cu doi ani mai devreme si pe care mă bizuiam să ne apere punctele de vedere în fata eventualelor exigente ale papei, învesmântat în roba lui din satin albastru, brodată cu crucea de aur, trona alături de împărat.  Majoritatea demnitarilor bombănea împotriva acestei corvezi, pentru că dinspre Pontul Euxin sufla un vânt aspru. Eu îmi aruncasem pe umeri o subă îmblănită, fiind friguroasă din fire, si de pe terasa gineceului, unde îmi impunea protocolul să stau, am remarcat că anumiti ministri si episcopi nu se jenaseră să se adăpostească într-un pavilion.  Nici  măcar nu încercau  să imite stoicismul împăratului. Insensibil la temperatură, asezat pe un tron adus din Tezaur, în întregime acoperit cu plăci de aur, încrustat cu berii roz si peridot verde pal, astepta netulburat, cu fata spre mare, schimbând din când în când politeturi cu patriarhul Anthimus.
O miscare în gloata înghesuită jos, pe chei, mi-a atras atentia. Flotila care îl aducea pe papă se vedea în zare si fiecare s-a grăbit să-si ocupe locul în jurul tronului, în scurt timp, la extremitatea portului au apărut mai multe galere mari
207
________
cu catarge aurii si pânze pictate, umflate de vântul care unduia imensele stindarde decorate cu imagini pioase. Tonajul prea mare al navelor împiedicându-le să pătrundă în port, unul dintre marile slepuri imperiale care asigurau transportul Curtii de pe un mal al Bosforului pe celălalt a venit alături de cea mai spatioasă dintre trireme. După ce a îmbarcat pretioasa încărcătură, s-a îndreptat spre chei cu toată viteza celor saptezeci si doi de vâslasi ai săi. Sute de bărci albastre si roz îl înconjurau, lăsând să plutească în spatele lor, pe valuri, panglici de brocart, astfel încât marea întreagă părea acoperită cu aur. La apropierea momentului solemn, împăratul si patriarhul Anthimus s-au ridicat si s-au îndreptat spre treptele late de marmură care se pierdeau în mare.
Atunci, trompetele au început să sune, cimbalele si flautele si-au început dulcele fluierat, corul imperial a început prin a-l saluta pe suveranul nostru cu celebrul imn: „Salutare, rege al romanilor, încântare a universului, pe care Sfânta Treime l-a îndrumat către victorie. Stăpân fără pereche, nemaiîntâlnit păzitor al lumii, tu poti, acum si în viitor, să unesti natiile prin arma sacră a pietătii tale!"
slepul a acostat. Primul care a păsit pe covorul de purpură ce ducea la tron a fost un diacon agitând o cruce din aur foarte mare si foarte înaltă, sclipind de nestemate, în spatele lui, înainta încet Sfântul Părinte, papa Agapetus. De departe mi s-a părut extrem de înalt, iar barba lui cenusie, extrem de lungă. Roba lui din brocart verde era brodată cu scene din Vechiul Testament, iar tiara lui strălucea de bijuterii. seful corului imperial a lansat aclamatia ritmată: „lisus e salvarea noastră!" La care toti cei de fată, într-un glas, au răspuns pe acelasi ton: „El e de-a pururi învingător!"
Atunci când suveranul pământesc si suveranul spiritual s-au găsit fată în fată, si-au scos unul coroana,
208

celălalt tiara, pe care le-au înmânat sambelanilor, apoi, în acelasi timp, s-au prosternat amândoi cu fruntea până la pământ unul în fata celuilalt.
După ce s-a ridicat, împăratul i-a făcut loc patriarhului Anthimus. Momentul solemn, momentul critic sosise. Sensul venirii papei avea să fie dezvăluit. Anthimus a îngenuncheat pentru a săruta inelul Sfântului Petru. Papa si-a tras mâna brusc si, fără nici o privire, si-a continuat drumul de parcă celălalt n-ar fi existat. Văzusem destul, asa că m-am retras.
A doua zi, Agapetus a cerut condamnarea solemnă a monofizitismului. A refuzat să-i vorbească lui Anthimus, afirmând că acesta ocupa ilegal patriarhia de la Constan-tinopol. împăratul a fost, asadar, silit să-l înlocuiască ia negocieri. Valurile persuasiunii si ale seductiei sale se spărgeau în fata stâncii încăpătânării papale si în fiecare zi pierdea teren. El era tolerant din fire, cu toate acestea, nu îndrăznea să se ridice împotriva presiunilor papei, pe care îl considera păzitorul unitătii religioase a imperiului.
— Bine, Cezar, dar tocmai unitatea imperiului este în pericol dacă cedezi în fata papei, i-am replicat eu.
Constantinopolul, întreg Orientul, jumătate din imperiu refuza de fapt să se supună acestei autorităti îndepărtate, străine care, fără a cunoaste nevoile enoriasilor săi, fără să le asculte cererile, le impunea legile sale. lustinian a insistat
—   Imperiul va dăinui atâta vreme cât vor dăinui ordinea si uniunea; or, acestea două vin de la papă si de la împărat.
Poruncisem eunucilor si femeilor să ne lase singuri în camera mea. Eram asezati unul în fata celuilalt pe jilturile din argint, împăratul îsi scosese mantia de purpură si purta o tunică simplă, din in verde-închis. Eu îmi schimbasem tinuta îngreunată de broderii cu o tunică de interior foarte largă, din
209

mătase usoară, albastră ca noaptea, pe care el o numea „rochia mea de vrăjitoare". Priveam prin fereastra deschisă stolurile de corbi croncănitori care zburau foarte sus pe cerul rosu al serii aceleia de iarnă, încercam să-i deschid ochii lui lustinian. Purta greutatea istoriei, iar memoria lui era încetosată de măretia vechii Rome. Trăia cu traditii defuncte, cu visul unui imperiu îngropat de câteva secole. Mă gândeam la părintele Bartolomeu si, în această împrejurare, regretam mai mult ca oricând disparitia lui. El avea credinta celor simpli. Mă învătase câteva cuvinte în latină si îmi aminteam cum bombănea împotriva acestei limbi pe care măruntaiele lui nu prea o mistuiau si, în taină, îsi rostea rugăciunile în greacă, la fel ca toată lumea din Constantinopol. Protesta împotriva riturilor impuse de Roma, împotriva episcopilor numiti de papă si prin el se exprima un popor întreg. Acest popor era înteles de noi, de părintele Bartolomeu si de mine, pentru că noi îl cunosteam si, prin urmare, îl iubeam. „Tu, Cezar, iubesti politica."
Acest ultim argument, în pofida adâncii sale nedreptăti, trebuie să-l fi atins, căci a promis să încerce să-l înfrângă pe Agapetus. încă o dată, a dat gres. Atunci am preluat initiativa si am cerut o întrevedere cu papa. Acesta m-a primit în capela apartamentelor pe care i le pusesem la dispozitie în Palatul Sfânt. Trona la o catedră împodobită cu lemn aurit si purta o tiară sclipitoare. Barba lui lungă se desfăsura pe roba albă cu cruce neagră. Dacă încerca să mă impresioneze, n-a reusit. Din contră, m-a enervat adăpostindu-se în spatele protocolului ca să nu se ridice când i-am sărutat inelul si ca să neglijeze să-mi ofere un scaun. L-am întrebat dacă intransigenta lui fată de monofiziti nu risca să îndepărteze de el milioane de credinciosi. Adevăratii crestini vor sti să găsească drumul Domnului,
210

mi-a răspuns el. Nu se temea, am insistat eu, să vadă pro-vinciile răsăritene, Siria, Egiptul, desprinzându-se de imperiu pentru a fugi de persecutii? Cuiburile acelea de eretici trebuia curătate, a tunat el.
—Asadar, un masacru, Preasfânt Părinte.
— Nu, fiica mea, o purificare!
—Ar fi suficient, totusi, un singur pas, un gest mărunt pentru ca monofizitii să vă recunoască autoritatea.
A scuturat din cap cu încăpătânare. El voia o supunere deplină si totală. Ce s-ar întâmpla, am insinuat eu, dacă împăratul, pentru a salva unitatea imperiului, ar tăia legăturile cu papalitatea si ar îmbrătisa monofizitismul ?
—  Biserica noastră, a răspuns el, posedă o retea universală, care îsi întinde ramurile până în cel mai mărunt cătun. De la o zi la alta această putere omniprezentă si insesizabilă s-ar întoarce împotriva unui suveran necredincios, ar predica împotriva lui si ar cere detronarea lui.
încăpătânarea lui Agapetus, refuzul lui de a admite realitatea m-au deconcertat. Am comis atunci greseala de a-i oferi abrupt două sute de mii de solidi de aur, întrebându-mă, de altfel, de unde as putea face rost de o asemenea comoară.
— Afară de aici, fiică a lui Satan! a urlat, ridicându-se de la catedra lui.
M-am întors cu spatele, m-am dus la iconoclast, am sărutat linistită fiecare icoană, m-am închinat, apoi am iesit încet, cu capul sus, fără să-i dau nici un pic de atentie lui, care spumega de furie.
în aceeasi seară, tocmai când mă pregăteam de culcare, praepositus m-a înstiintat că unul dintre membrii din suita papei, diaconul Vigilius, solicita o audientă. Uimită de ora târzie si neasteptată a acestei vizite, l-am lăsat să intre.
211

Am văzut apărând un prelat gras, cu bărbuta cenusie, figura jovială si ochi pătrunzători. Pieptul său lat era împodobit cu mai multe cruci încrustate cu nestemate. A început prin a-mi lăuda puritatea sufletului, nemaipomenita moralitate, puterea inteligentei care, dacă i-as fi dat ascultare, era superioară celei a tuturor femeilor din vremea mea. A mai urcat câteva trepte în linguseală, comparându-mă cu pioasa si Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Ca si ea, eu eram „adevărata primitoare a tuturor harurilor lui Dumnezeu". Asteptam curioasă urmarea. Vigilius aflase de întâlnirea mea cu papa si de atitudinea lui revoltătoare. Mă sfătuia să trag de timp cu orice pret. La ce bun ? am întrebat eu. Se părea că nimic nu-l putea îndupleca pe papa Agapetus.
— Ba da, moartea, a replicat diaconul. Sfântul nostru Părinte este grav bolnav, zilele îi sunt numărate. Rezistati până atunci si actionati apoi în asa fel încât următorul papă să fie mai aproape de idealurile dumneavoastră.
L-am întrebat care ar fi cel mai bun urmas al lui Agapetus.
—  Eu. Faceti în asa fel încât să fiu ales eu si promit să-i protejez pe monofiziti.
l-am acceptat oferta, îmi plăcea felul iui direct de a negocia.
A doua zi dimineată, mă pregăteam să-i repet lui lustinian sfatul lui Vigilius, dar înainte să apuc să deschid gura m-a anuntat că patriarhul Anthimus era detronat. Nu numai că deja contrasemnase decretul, dar cedase la toate exigentele papei Agapetus. Conducătorii monofizitismului se vedeau expulzati din Constantinopol, cărtile lui sfinte erau condamnate să fie arse, iar preotii lui primeau interdictia de a predica si de a administra tainele bisericesti. Dar de ce, de ce atâta nerăbdare, întrebam eu fără încetare, în graba lui
212

'          de a scăpa de presiunile mele, împăratul s-a ascuns în
'         spatele amenintării proferate de Agapetus. Noul patriarh al
j          Constantinopolului era deja numit, abatele Menas.
j                   Nefericitul   Anthimus   trebuia   totusi   anuntat   de
l        condamnarea sa. Atunci a început misterul. A fost căutat
j        pretutindeni, dar în zadar. Oamenii papei i-au scotocit palatul,
Sfânta Sofia, bisericile în care s-ar fi putut refugia, mănăstirea
Sfântul Sergiu, vestită ca fiind ticsită de adeptii săi. Agentii
papei au îndrăznit chiar să caute în Palatul Sfânt si în
particular, în paraclisul Arhanghelului Mihail, urmând zvonul că
Anthimus s-ar fi ascuns acolo. A rămas de negăsit. Lumea
afirma că l-a văzut când aici, când acolo. A fost căutat peste
tot, fără rezultat. S-a ajuns până la a întreba copiii de pe stradă
pentru a descoperi vreun indiciu. Tot degeaba. Nu s-a găsit
nici cea mai mică urmă si nimeni n-a reusit să-si dea seama
ce se întâmplase cu el. Speculatiile înfloreau. Fusese răpit de
agentii papei? Agapetus nu avea însă nici un interes să
procedeze astfel,  din  moment ce avea condamnarea
patriarhului în buzunar. Fusese ascuns la porunca împăratului
pentru a fi scutit de nenorocirile sortii? în acest caz, era
imposibil să nu se fi stiut nimic. Fusese ascuns de adeptii săi ?
S-ar fi aflat. Pe scurt, misterul a rămas de nepătruns, mai putin
pentru mine. Ca toti cei care îl cunoscuseră si îl veneraseră pe
Anthimus, am asimilat disparitia lui cu o minune, îngerii cerului
îl răpiseră din mâinile dusmanilor săi.  Din contră, papa
Agapetus, persecutorul său, n-a mai trăit mult. O lună mai
târziu, asa cum prezisese Vigilius, a murit. Catolicii au crezut
că a fost o manevră a monofizitilor. Dusmanii.niei m-au acuzat
că l-as fi otrăvit. Eu, pur si simplu, l-am multumit Domnului
pentru acest minunat exemplu de dreptate divină.
între timp,  planurile împăratului pentru recucerirea Italiei reuseau pe deplin. Napoli a fost eliberat, apoi Roma si,
213

unui după altul, orasele italiene reveneau sub stindardul imperiului. Belizarie conducea campania cu surle si tobe, ajutat de lipsa de geniu a adversarului său, regele Theodahad, înlocuitorul Amalasunthei, si de lipsa de initiativă a gotilor. Sfântul Scaun era, de asemenea, foarte grăbit si, când Vigilius a ajuns la Roma încărcat cu sacii de aur pe care: conform întelegerii noastre, îi dădusem pentru a cumpăra Sfântul Colegiu, s-a trezit în fata unui, nou papă. Era călugărul Silverius, mostenitor devotat al lui Agapetus, fanatic de intransigent. Dădusem gres.
De-abia ales, papa s-a pus imediat pe treabă, împreună cu creatia lui, patriarhul Constantinopolului, Menas, care îl înlocuise pe Anthimus al meu. împăratul nu s-a opus ca cei doi să dezlăntuie un nou val de persecutii în Orient si chiar, pentru prima dată, în Egipt, care până atunci fusese scutit. Am avut impresia unei repetitii si sub precizia rece a rapoartelor oficiale descopeream povestiri trăite, pe care le ascultam si care mi se întipăreau cu litere de foc în minte. Mănăstiri închise, călugări împrăstiati cu brutalitate, predicatori azvârliti în carceră, torturati, peste tot se aprindeau ruguri pentru a-i arde pe monofizitii care refuzau să-si renege credinta. Torte ale rusinii, flăcări ale falsei religii, semnale ale fanatismului care s-au răspândit din oras în oras, sufeream cu încrâncenare pentru că nu putusem opri această dezlăntuire de atrocităti.
Am plecat la apele calde ale Pythiei, în Bithynia. Un ministru în functie, cornitele afacerilor private, o deputătie a Senatului, condusă de Arsenius, si o multime de sambelani, eunuci, doamne de onoare, secretari, călugări, ofiteri îmi escortau litiera. Trei mii de soldati îmi asigurau protectia. Interminabilul cortegiu de care si cavaleri serpuia peste câmpuri, cu stindardele în vânt, înăltând nori de praf, si când
214

tăranii îl vedeau trecând se opreau din muncă, îngenuncheau si se închinau. Această pompă neobisnuită era intentionat menită să convingă populatia de măretia imperiului. Cât despre generozitatea ei, o marcam prin daruri către bisericile, mănăstirile, orasele si cătunele întâlnite în drum. Practic, golisem Palatul Sfânt de fauna lui si nu eram deloc nemultumită să-mi dovedesc în felul acesta puterea celor rămasi, si îndeosebi Marelui Rămas, împăratul. Destinatia pe care o alesesem era suficient de aproape de capitală ca să pot primi în continuare vesti din Palatul Sfânt cu ajutorul curierilor si totodată suficient de departe pentru ca împăratul să nu poată veni în vizită. Era destul de subtil pentru a întelege că îl pedepseam.
Pythia era un orăsel cochet, asezat pe o coastă a Olimpului, în Frigia. La picioarele lui, livezile, viile si plantatiile de măslini se întindeau până la marea al cărei albastru se confunda cu cel al cerului. Primăvara scurtă aprinsese în câmpuri flori fără număr, violet, galbene, albastre, albe. îmi stabilisem resedinta în vila construită alături de izvoarele termale pentru oaspetii de seamă ai statului. Apartamentele erau insuficiente pentru a-mi adăposti suita, si confuzia instalării mi-a oferit o distractie de calitate. Pe scurt, Pythia era idilică si mă plictiseam de moarte. Am detestat întotdeauna orăselele de provincie si Constantinopolul, pe care jurasem să nu-l mai părăsesc niciodată din ziua în care revenisem acolo, îmi lipsea. Singura consolare era să aflu că împăratul rătăcea descumpănit prin gineceul pustiu, cerând fără încetare vesti despre întoarcerea mea. Dacă m-ar fi chemat la el, as fi venit în fugă, însă nu îi stătea în fire să cedeze asa de usor. Iar eu nu încetam să mă întreb care dintre noi doi va rezista mai mult: eu, în plictiseala mea, sau el, în singurătatea lui.
215

La Pythia, protocolul era în vacantă, diferentele deveneau mai putin stricte, discutiile mai libere. Seara, pe terasă, în fata soarelui care se cufunda încet între dealuri, lumina strălucitoare a zilei se îmblânzea, si umbra răcoroasă acoperea peisajul. Discutam despre situatia destul de îngrijorătoare din Italia, a cărei recucerire, după ce începuse atât de bine, stagna. Gotii, prinsi la înghesuială, îi chemaseră în ajutor pe franci. Acesti războinici de temut ajunseseră la Alpi în număr mare si coborâseră panta spre câmpia lombardă. Dusmanii tineau sub asediu Milano, Rimini si majoritatea oraselor eliberate de curând. Toti cei din jurul meu se întrebau dacă trupele noastre vor rezista si dacă Belizarie va reusi s-o scoată la capăt de unul singur. ,Ar fi suficient să-i fie trimis Narses cu întăriri", am sugerat pe tonul cel mai detasat. Un lingusitor, asa cum se găseau întotdeauna destui în anturajul meu, mi-a lăudat îndată ideea si m-a încurajat să o pun în aplicare, îmi venea să-l strâng în brate, căci interventia lui stupidă îmi permitea să dau replica pe care abia asteptam să o plasez: „împăratul este cel care decide. Eu nu pot face nimic, sunt doar umila lui supusă." Cunoscând indiscretia curtenilor, mă asteptam ca vorbele mele să-i fie repetate lui lustinian. Va prinde din zbor mesajul si va actiona în sensul în care voiam ? Mi-am reluat asteptarea, plictiseala împletindu-se acum cu nerăbdarea.
Zece zile au trecut, zece zile s-au scurs, în care am admirat peisajul si mi-am ros unghiile. Zece zile înainte ca un curier imperial să-mi aducă un plic de la chestorul Palatului Sfânt. La ordinul împăratului, acesta îmi trimitea copia după decretul prin care Narses era numit general-sef al armatei din Italia, cu acelasi grad ca Belizarie. Era modul indirect si caracteristic inventat de lustinian pentru a mă ruga să mă întorc, îmi împlinise vrerea, asadar, si eu m-am grăbit să-i
216
^IP

fac pe plac. lustinian îmi simtise lipsa, asa cum pe mine absenta lui mă îndurerase, în mod hotărât, eram făcuti unul pentru celălalt.
M-a întâmpinat cu aspasmos, protocolul restrâns al întâlnirilor noastre publice. Nu si-a exteriorizat sentimentele, însă a coborât în portul palatului pentru a mă primi. Onoare absolut neobisnuită, menită să sublinieze bucuria întoarcerii mele. lustinian se exprima cu o subtilitate care marca în existenta noastră borne fine si elegante, cu tot atâtea semnificatii.
Nici o clipă nu mi-am pierdut din vedere obiectivul. Neputând împiedica dezlăntuirea persecutiilor, am hotărât să lovesc în vârf. Voiam să mă descotorosesc de papa Silverius, ale cărui actiuni constituiau toate sfidări ia adresa mea.
Pentru a-mi spori avantajul, am profitat de prezenta Antoninei la Roma, unde îsi urmase bărbatul, ca de obicei. La indicatiile mele, s-a înteles cu diaconul Vigilius, pe care papa, nestiind de intrigile sale, îl păstrase în anturajul său apropiat, împreună, ei au stiut să confectioneze o acuzare de trădare de toată frumusetea împotriva acestuia. Totusi, Belizarie, pretinzând că este prea ocupat cu războiul împotriva gotilor, a refuzat să se implice. L-a convocat însă pe papă, sfătuin-du-l, pur si simplu, să se arate mai împăciuitor cu monofizitii si mai flexibil cu împărăteasa, în loc de orice răspuns, Silverius a plecat, a întrerupt negocierile si s-a închis cu demnitate în catedrala Sfântul Petru. Belizarie, din proprie initiativă, a încercat în mai multe rânduri să-l înduplece, să-l facă să priceapă situatia, în zadar. Eu, la rândul meu, o hărtuiam pe Antonina să preia controlul, într-una din scrisorile ei, mi-a povestit cum îsi asedia sotul pentru ca el să accepte să intre în complot si să-l convoace din nou pe papă. Acesta,
217

ofensat, a refuzat să părăsească refugiul catedralei Sfântul Petru, în cele din urmă, s-a resemnat, dar a avut grijă să fie însotit de o suită numeroasă si bine înarmată. Sosit la palatul lui Belizarie, a fost separat îndată si introdus alături doar de Vigilius, pe care credea că se poate bizui. Spre marea lui surprindere, a găsit-o pe Antonina întinsă pe o pernă, ca o regină, si, asezat la picioarele ei, tăcut, jenat, umil, sedea sotul ei, generalissimul. Antonina l-a făcut cu ou si cu otet pe Silverius, i-a aruncat în fată valuri de reprosuri, amestecând acuzatiile cele mai scandaloase care-i veneau în minte. Sufocarea si indignarea papei au fost atât de puternice, încât nici nu si-a dat seama că Vigilius îi smulgea de pe umeri pallium-u\, emblema rangului său. Nici măcar n-a avut ocazia să deschidă gura pentru a protesta împotriva tratamentului la care era supus, pentru că a fost imediat îmbrâncit în camera alăturată, tuns, îmbrăcat în haine de călugăr, dus în port, îmbarcat si trimis în Orient.
Câteva zile mai târziu, un conciliu ametit de evenimente si constrâns conditionat de bani si de amenintările pe care Antonina le alterna cu îndemânare, îl alegea pe Vigilius papă. Monofizitismul îsi găsise, în sfârsit, apărătorul.
Atunci, a căpătat sens toată protectia pe care o acordasem căsătoriei Antoninei cu Belizarie si pasiunii ei pentru tânărul Theodosius, care continua de altfel fără să o tulbure nimeni. Nu luasem această hotărâre pentru a-mi ridiculiza adversarul. Răzbunarea simplă nu este, de fapt, decât un arbore uscat. Mizasem foarte mult pe ambitia si desfrâul Antoninei. Din aceste motive, ea era în totalitate în mâinile mele si detineam controlul asupra lui Belizarie, a cărui interventie era indispensabilă în realizarea planurilor mele. Amestecându-mă în povestioarele*de alcov, ajunsesem să influentez politica religioasă a imperiului. Usor de
218


povestit, asadar, s-ar putea crede, usor de făcut si totusi, pe moment, câte ezitări privind mijloacele, câte îndoieli privind agentii, câte piedici de depăsit, câtă nerăbdare de înfrânat, câte temeri de alungat! Lumea zice că premeditam totul, însă mă confruntam fără încetare cu neprevăzutul.
La putin timp după detronarea papei Silverius, s-a încheiat reconstruirea catedralei Sfânta Sofia, arsă în timpul revoltei Nika. împăratul, care umpluse imperiul cu realizările sale, hotărâse să facă din sanctuar capodopera supremă, rezumatul actiunilor, domniei, gândirii sale, cea mai mare, cea mai frumoasă, cea mai vestită catedrală din lume. Zece mii de muncitori au lucrat la ea vreme de cinci ani fără întrerupere. Pentru sfintirea ei, împăratul a dorit un protocol de zile mari. înconjurati de întreaga Curte si de autoritătile statului, am mers în cortegiu de la palatul Chalke, prin tot Augusteumul, până la porticul Sfintei Sofia, un sarpe lung din aur, sclipind în soare si înaintând prin mijlocul gloatei. Patriarhul Menas ne-a întâmpinat. De la detronarea lui Silverius, am constatat cu satisfactie că se cumintise si căuta să-mi ciugulească din palmă cu orice ocazie. saizeci de preoti, o sută de diaconi, nouăzeci de subdiaconi, o sută de lectori, o sută de usieri si douăzeci si cinci de cântăreti îl înconjurau, numiti de lustinian să se ocupe de minunea pe care o închina lui Dumnezeu, îsi exprimase dorinta de a intra primul, singur, asa că eu mă tineam putin în spate, când, în ultimul moment, s-a răzgândit. M-a luat de mână si am pătruns amândoi în clădirea din aur, argint si marmură. De această dată, împăratul nu si-a ascuns sentimentele, privea peste tot, fermecat, uluit, tulburat. A ridicat ochii spre cupola impresionantă, în mijlocul căreia un Hristos imens părea să-l scruteze, a întins bratele în aer, de parcă ar fi vrut să-L
219

atingă, si a strigat: „Slavă Domnului, care m-a socotit demn să închei această operă. Solomon, te-am depăsit." Acest strigăt de trufie era îndreptătit. Nicicând mâna omului nu crease o asemenea perfectiune, o asemenea armonie, a cărei semnificatie i-a făcut plăcere să mi-o laude:
— Aici, vezi tu, Theodora, frumusetile lumesti trebuie să arate armonia frumusetilor si mai mari ale vesniciei. Această catedrală este o sferă pur spirituală, ale cărei elemente sunt gloriile unui regat din altă lume. Oricine pătrunde aici trebuie să priceapă îndată că ea n-a fost clădită prin puterea sau măiestria umană, ci sub influenta divină. Spiritul credinciosului trebuie să fie aspirat de Dumnezeu, trebuie să-l simtă apropierea. Domnului îi place acest loc, pe care El I-a ales. si noaptea vreau ca marinarii de pe Bosfor să se bucure la vederea nenumăratelor ferestre luminate strălucitor, ridicându-se deasupra promontoriului întunecos. Sfânta Sofia le va arăta drumul, asa cum muritorilor le arată calea Domnului. Priveste, Theodora, geometria simplificată a acestor figuri. Ele sunt hotarul dintre materie si lumină.
si mi-a arătat sfintele paradisului, însirate pe fond auriu. Atunci am zâmbit, căci aveau ochi negri, imensi, nasul drept, o gură mică si fruntea înaltă. Toate îmi semănau. Atentia m-a miscat, la fel ca monograma mea împletită cu a lui pe fiecare capitel. Dragostea îl împingea să pretindă că Sfânta Sofia era opera noastră comună, desi era numai a lui.
îsi sporea astfel dovezile atasamentului său, unica sursă a puterii mele, singurul pilon fragil si totodată solid pe care mă sprijineam. Nu comentase la detronarea papei Silverius si, desi îi sustinea pe catolici, mă lăsase să procedez cum doream. Dacă m-ar fi dezaprobat, ar fi găsit mijlocul să mă înstiinteze. De fapt, nu voia să se opună
220

monofizitilor de teamă să nu-i piardă, însă nu putea nici să-i aprobe pe fată. Atunci ne-am împărtit responsabilitătile, el sustinând Biserica oficială, eu, protejându-i pe monofiziti. Asa hotărâserăm noi, cu cinism, după discutii si târguieli ? Nici măcar, întelegerea noastră era tacită. El îmi acorda o mare putere si mijloacele de a mi-o exersa, dar nu mi-a dat niciodată vreo indicatie, n-a schitat nici o linie, n-a trasat nici o limită, tot asa cum nu m-a prevenit niciodată de capcanele care mă asteptau. Refuzam să-mi închipui reactia lui, inspirată din ratiuni de stat, în cazul în care as fi comis o greseală compromitătoare. Sub privirea lui ascutită, atentă si totusi binevoitoare, continuam să înaintez pe o frânghie întinsă. De aceea, pentru a nu cădea, eram silită să-mi iau toate măsurile de precautie...
Papa deportat în Licia fusese încredintat gărzii episcopului de Pătară, un nerod cu mintile aburite de băutură. Prelatul, dus cu vorba de Silverius si convins de buna lui credintă, a dat fuga la Constantinopol si a fost primit... de ministrul favorit, loan din Cappadocia. Acesta, după ce l-a ascultat cu atentie, s-a repezit la împărat. Papa Silverius era un om sfânt, înzestrat cu toate virtutile, cel mai zelos apărător al unitătii Bisericii, iar detronarea lui fusese o monstruozitate, loan din Cappadocia a stiut să aducă argumente convingătoare, asa că a iesit triumfător din întrevedere, împăratul poruncise o anchetă privind căderea lui Silverius - si favoritul a început să pretindă că n-ar fi imposibil să-l revadă pe fostul papă readus pe tronul pontifical.
Am fost imediat informată de aceste masinatiuni. loan din Cappadocia ilustra mai mult ca oricând zicala pe care poporul, în întelepciunea sa, o aplica confratilor săi: „Cappadocienii au o fire diabolică. Dă-le o functie, atunci devin mai răi. Arată-le cum să facă bani, atunci vor deveni si
221

mai insuportabili." In scurt timp, împăratul, fără să-si facă griji că mi-ar aduce un afront, a poruncit ca Silverius să fie dus la Roma.
Din Cetatea Eternă, Vigiiius îmi trimitea tot mai des scrisori nelinistite, îsi pierduse capul. Neavând timp să-mi astepte instructiunile, Antonina a actionat din proprie initiativă. Prin ce mijloc, prin ce minune, prin ce potiune fermecată, nu stiu, dar a reusit să-l convingă pe Belizarie să-l încredinteze pe Silverius... lui Vigiiius, adică să-l dea pe fostul papă pe mâna papei în functie. Silverius, care naviga spre Italia, a fost deturnat spre mica insulă Palmaria, unde a fost condamnat la „pâinea tristetii si apa nelinistii". Temnicerii lui si-au executat instructiunile cu atâta râvnă, încât bătrânul a murit după numai câteva săptămâni... de moarte naturală. Am felicitat-o din tot sufletul pe Antonina pentru initiativa ei. împăratul, descumpănit, n-a îndrăznit să spună nimic, loan din Cappadocia si-a bătut gura degeaba. Silverius ardea în iad, iar monofizitii erau salvati.
U
Capitolul 14
na dintre orele mele preferate din zi era aceea din mijlocul diminetii când, după o baie fierbinte si parfumată, urmată de o odihnă plăcută, mă lăsam în mâinile costumierelor, ale coafezelor si ale machiorilor. Aceste operatiuni se desfăsurau într-o cămărută impenetrabilă, expusă chiar la est, pentru a primi lumina diminetii. Oglinzile mari alternau cu etajerele supraîncărcate cu flacoane, cutii, cutiute si instrumente destinate împrospătării frumusetii feminine. Ce dacă rupeam traditia virtuoaselor împărătesc romane care refuzau cel mai mic artificiu si dacă preferam să împrumut arta fabuloaselor suverane ale Orientului ? Zi de zi, această ceremonie initiatică mă transforma în idol capabil să-i socheze pe oameni si să se întipărească pentru totdeauna în mintea lor.
într-o dimineată de martie a anului 539, praeposi-fcvs-ul, în ciuda instructiunilor mele stricte de a nu fi deranjată sub nici un pretext, a intrat valvârtej în încăpere si mi-a întins niste scrisori pe care tocmai le adusese un curier din Italia. „stiri importante", s-a scuzat el. „si proaste", m-am gândit eu, văzându-i expresia descompusă, căci, ca un bun eunuc si curtean, se informase deja cu discretie despre continutul lor. Milano, orasul cel mai bogat, cel mai populat, cel mai muncitor, cel mai frumos din Italia, Milano hărtuit de goti căzuse în mâinile lor. Atunci acesti barbari, ca niste fiare sălbatice, se împrăstiaseră pe străzile orasului, trecându-l
223

prin foc si sabie. Au ars, au dărâmat, au prădat, au furat, au torturat, au masacrat toată populatia: bărbati, femei, bătrâni, copii. Trei sute de mii de lesuri putrezeau în metropola nimicită. O altă scrisoare anunta pe deasupra căderea Paviei, căci vestile, care circulau greu, ajungeau toate o dată. si acolo, gotii, dar îndeosebi francii, aliatii lor, comiseseră grozăvii de neînchipuit, masacre abominabile, în durerea si furia mea, am respins-o cu un gest necontrolat pe slujitoarea care îmi pieptăna părul, atât de violent încât a căzut pe spate, împăratul si-a anuntat sosirea. A poruncit ca femeile să iasă, apoi m-a înstiintat că tocmai ordonase concedierea lui Narses. Am asteptat să-mi explice motivele lui, înainte de a protesta. Căderea Milanului, mi-a zis el, avea să-i încurajeze pe dusmanii imperiului să profite de presupusa lui slăbiciune pentru a-l ataca si voia să-l aibă pe Narses la îndemână pentru a-l trimite pe vreun front nou care s-ar putea ivi. Văzând că nu m-a convins, a început să critice actiunile lui Narses. Am argumentat că el a eliberat Rimini, în vreme ce Belizarie a pierdut Milano. si tot primul era învinuit, prin această concediere. „De-acum, trupele se vor supune numai lui Belizarie", mi-a trântit lustinian, pe un ton care nu admitea replică. Pentru a-mi linisti furia crescândă, a afirmat că Narses însusi ceruse sa se întoarcă. N-am vrut totusi să par că mă îndoiesc de această ultimă precizare suspectă înainte de a sti mai multe, ceea ce i-a permis lui lustinian să încheie usurat întrevederea noastră. M-a uimit atunci că Antonina, în scrisorile ei, nu mi-a furnizat nici cea mai mică indicatie privind motivele care ar fi provocat căderea în dezgratie a lui Narses. M-am întrebat dacă într-adevăr nu văzuse nimic sau adormise pe lauri, după eliminarea papei Silverius. în orice caz, încrederea mea în talentele ei de informatoare s-a clătinat. Pentru a
224

—
| descâlci intriga, nu mai aveam decât o metodă, care se f numea Ruderic. Se întelege, pentru a dezgropa si a scoate t la lumină adevărul nu uitasem modul în care îmi dezvăluise l masacrele campaniei din Africa. si din moment ce eram | fortată de împrejurări, nu-mi displăcea ideea de a relua i legătura cu el... Scrisoarea mea a fost în toate privintele l demnă de cea a unei împărătese către un tânăr ofiter, dar ' am stiut să inserez formule mai personale, care lăsau să se
bănuiască,  desi  nu o spuneau,  o afectiune profundă.
Ruderic mi-a răspuns fără întârziere printr-un raport precis,
în care n-am depistat mărturia nici unui sentiment.
De la sosirea lui Narses, între cei doi generalissimi a mocnit tot timpul conflictul, ei fiind dusmani declarati. Era suficient ca unul să propună un plan pentru ca celălalt să propună altul, diferit. Belizarie a vrut să ne concentrăm fortele pentru a salva Milanul. Narses a insistat să eliberăm mai întâi Rimini. Asadar, din cauza lui am pierdut metropola lombardă. Egalitatea de rang acordată celor doi sefi si instructiunile contradictorii pe care si le-au dat unul altuia au paralizat complet armata. Fără nici un fel de exagerare, putem spune că numirea lui Narses ca sef al armatei din Italia s-a dovedit a fi o greseală catastrofală.
Voisem adevărul, îl aveam. Ruderic n-avea cum să nu stie că eunucul era protejatul meu si parcă vedeam satisfactia cu care expunea atât de crud aceste fapte care nu puteau decât să-mi displacă. Un rând referitor la Antonina mi-a dat de gândit:
în cursul acestei campanii dezastruoase, sotia lui Belizarie a dat dovadă de un curaj iesit din comun. Ea n-a
225

ezitat să traverseze liniile inamice ca să-l caute pe Narses si să-/ implore să i se alăture lui Be/izar/e, pentru a apăra Milanul. Acest remarcabil exemplu de devotament conjugal i-a atras simpatia armatei.
Am fost fericită că născocisem o nouă functie pentru Ruderic. Prin acelasi curier, i-am multumit pentru franchete si I-am rugat să-mi trimită de-acum rapoarte regulate.
Gândindu-mă la cele petrecute, mi-am dat seama că lustinian n-arfi avut niciodată din proprie initiativă îndrăzneala de a-l alunga atât de brutal pe Narses si bănuielile mele s-au îndreptat asupra lui loan din Cappadocia. Mai crud, mai hot, mai bogat, mai dezmătat, mai sfruntat ca oricând, impopularitatea lui sporea de la o zi la alta. Mi s-a povestit că se îmbrăca în mătase verde, chipurile pentru a-si scoate tenul în evidentă, si defila pe străzi în litieră, înconjurat de un cortegiu de curtezane cu rochii transparente si de efebi care îl acopereau cu mângâieri, imagini desfrânate la care nici nu mă gândeam să zâmbesc, în ceea ce mă privea, renuntase la orice urmă de respect si, atunci când mă vedea, mă fixa cu un aer insolent, atitudine care deja nu mă mai surprindea.
Eram revoltată la ideea că un asemenea om se bucura de favorurile neclintite ale împăratului, individ drept si binevoitor din fire. La toate insinuările, el obiecta că datorită favoritului imperiul avansa si progresa. I-am recomandat lui Arsenius să-si îndoiască supravegherea. N-a întârziat să dibuie pasărea rară, un membru al gărzii pretoriene, detasat pe lângă loan din Cappadocia care, stiindu-se urât, pretindea măsuri de securitate iesite din comun. Ministrul a intuit neobisnuita abilitate financiară a acestui sirian si I-a făcut unul dintre oamenii săi de încredere. Am aflat că acest Barsyme se ocupa la început cu schimburile de bani si că,
226

acuzat în mai multe rânduri de furt, reusise de fiecare dată să-si convingă judecătorii de onestitatea sa. Era omul providential. A acceptat îndată oferta de a mă sluji si a primit cu lăcomie banii pe care i-am trimis, l-am acordat onoarea de a-l primi personal. Bine am făcut, dată fiind importanta informatiilor sale. De la o vreme, loan din Cappadocia, renuntând la aluzii si insinuări, trecuse la critici deschise. Picătură cu picătură, turna otrăvuri în urechea împăratului. De fapt, concepuse neobisnuitul plan de a-l desprinde de mine, în scopul de a domni singur asupra stăpânului lumii. Nu mi-era greu să mi-l închipui pe acesta ascultând, impasibil si impenetrabil, calomniile scuipate de loan din Cappadocia în privinta mea. Acesta, în ciuda influentei si a puterii sale de pătrundere, nu trebuia să-i ghicească reactiile. Dar un bărbat nu are secrete fată de sotia lui, mai ales dacă aceasta se numeste Theodora, si stiam că mai devreme sau mai târziu lustinian avea să se trădeze. Atitudinea lui avea să-mi dicteze atunci cum să mă comport. Am avut o clipă de slăbiciune. Abia obtineam o victorie, abia câstigam teren că apărea o nouă amenintare, în permanentă noi riscuri, noi conflicte îmi dădeau impresia că mă aflam exact acolo de unde pornisem. Această reîncepere perpetuă mă consuma.
Am tinut ochii atintiti asupra Italiei, tulburati de vestile care veneau de acolo. De aceea nu am dat multă atentie unei revolte care a izbucnit în capătul celălalt al imperiului, în Armenia. Aceasta era totusi cheia Orientului, zaua slabă a hotarelor noastre, apărată de generalul Sitas, cumnatul meu, care a fost asasinat acolo. A lăsat în urmă o văduvă, Comito, care îl însela, o fiică, Sofia, care practic nu-l cunoscuse, si nici un regret în sufletul împăratului, care nu i-a iertat niciodată
227

absenta din timpul revoltei Nika. Acesta l-a trimis în locul lui pentru a restabili ordinea pe Bouses, un general capabil cu sigurantă, dar în care instinctul îmi dicta să nu mă încred. Primul lui raport secret insinua că aceste necazuri nu erau nici izolate, nici spontane si că el îl bănuia pe marele rege al persilor că ar fi instigatorul. Existenta Păcii Vesnice semnată între Imperiu si Persia ne-a împiedicat să-l credem. Chosroes era el cel mai redutabil politician, însă ar fi fost de neînchipuit să încalce în fata întregii lumi jurămintele cele mai solemne!... Cu toate acestea, am deschis bine ochii.
însă iată că foarte departe de acolo, în Mesopotamia, gărzile au arestat un sirian care încerca să treacă hotarele noastre noaptea si pe ascuns, sub pretextul că face o vizită familiei. A protestat, a pretins că se află sub protectia unor persoane importante, a refuzat să răspundă la întrebări, a făcut pe misteriosul si si-a dat importantă. Vamesii, încurcati, l-au trimis la Constantinopol pentru a scoate de la el mai multe informatii. Intrusul si-a pierdut mult din prestantă, dar si-a continuat fanfaronada. Agentii l-au strâns cu usa, a început să cedeze, l-au amenintat si deodată s-a prăbusit. A început să vorbească atât că în scurt timp nu-l mai putea opri nimeni. Era un torent de cuvinte, un suvoi de dezvăluiri... Cu câteva săptămâni mai devreme, la palatul Ctesiphon, servise drept interpret între doi preoti italieni si Marele Rege. Cine erau oamenii aceia sfinti ? Unul se pretindea episcop, celălalt diacon, în orice caz, purtau hainele preotesti ale acestor functii, datorită cărora putuseră călători prin tot imperiul, fără să fie remarcati si mai ales fără să fie arestati si interogati. si ce călătorie! Plecati din Italia de Nord, fuseseră trimisi de regele gotilor să-l pună în gardă pe Marele Rege în privinta victoriei absolute a imperiului în Italia, care l-ar pune pe el, Chosroes, în mare pericol.
228


Inevitabil, aveam să ne întoarcem împotriva lor, putând să ne concentrăm toate fortele pentru a-i invada statul. Marele Rege nu avea altă solutie decât să se alieze cu gotii... Sirianul nu cunostea urmarea, fiind între timp însărcinat cu o misiune de spionaj în tara lui de bastină.
Răspunsul persilor nu lăsa, totusi, nici o urmă de
îndoială. Căci aveau prea multe interese să se alieze cu gotii
pentru a nu profita de ocazie. Daca trebuia să ne batem pe
două fronturi, era evident că nu puteam rezista. Imperiul
risca să fie invadat si dezbinat. Această eventualitate m-a
hărtuit toată ziua si toată noaptea. Nereusind să dorm, m-am
trezit si m-am dus să-l caut pe lustinian. Acesta măsura
cabinetul în sus si-n jos cu pasi mari. Ba se oprea brusc pe
steaua de porfir care împodobea centrul marmurei de pe jos,
ba ridica ochii spre cupolă si-l contempla pe marele Hristos
din mozaic ca pentru a-l cere o idee. Nu scotea nici un
cuvânt, se gândea. sambelanii si secretarii îi asteptau de
atâta vreme ordinele, încât fuseseră doborâti de oboseală si
adormiseră rezemati de ziduri. Eu am rămas tăcută, multu-
mindu-mă să-l privesc, în timpul revoltei Nika, îl văzusem
resemnându-se la lasitate, în timp ce pe mine inconstienta
mă împingea la îndrăzneală, iar acum, în criza aceasta,
fermitatea lui răspundea descumpănirii mele.
Toată noaptea a mers, toată noaptea a cântărit alternativele, în zori, a luat o hotărâre, cea mai penibilă si cea mai înteleaptă: va renunta la proiectul cel mai scump, va opri războiul cu gotii pentru a-si putea retrage trupele din Italia ca să lupte împotriva lui Chosroes. Mai trebuia să-i convingă pe goti să încheie pacea. Avea să le trimită cât de repede negociatori însărcinati să o obtină cu orice pret. Nici o clipă nu si-a subestimat adversarul persan care, din vremurile îndepărtate când fusese silit să lupte pentru tron
229

contra fratilor săi, îsi arogase puterile depline erodându-le pe cele ale personajelor mai importante ca el. Creându-si o armată formidabilă, se impusese ca rival al împăratului. Din păcate, nu ducea lipsă de partizani în imperiu, din motivul absurd că se legase de elenism. De fapt, tradusese în persană capodoperele literaturii noastre antice si învătase pe dinafară citate masive din acestea. Această operatiune de seducere dăduse roade pentru că „mediocrii", mereu gata de orice josnicie, îl lăudau zi si noapte pe marele om, fără să-si dea seama că era dusmanul nostru cel mai aprig.
împăratul a început prin a-i reaminti obligatiile Păcii Vesnice si l-a rugat să oprească imediat pregătirile militare. Chosroes n-a răspuns, refuzând să accepte oferta. Atunci, lustinian, cedând dorintei lui de pace, a coborât încă o treaptă a umilintei. Mi-a cerut să scriu si eu în Persia. Nicicând până atunci nu participase vreo împărăteasă atât de direct la treburile statului. Am văzut în asta o dovadă de încredere din partea împăratului, ca pentru a-mi afirma că rămânea surd la calomniile lui loan din Cappadocia. Gresisem când mă îndoisem de el.
Nu m-am adresat direct Marelui Rege, ci unuia dintre vizirii săi, pe care îl întâlnisem când fusese ambasador la noi. L-am implorat să-si influenteze stăpânul în sens pacifist, i-am promis, dacă reusea, o răsplată imensă si, pentru a-l face să mă asculte si să acorde un pic de încredere demersului meu, I-am asigurat că împăratul nu lua nici o decizie fără să mă consulte. Nefericită frază, căreia Chosroes a avut perfidia să-i dea un mare răsunet, sustinând că un imperiu condus de o femeie nu mai rezista decât printr-o minune. „Mediocrii" au auzit si ei, datorită lui, si mi-au ironizat înfumurarea. Tiranul, care tinea Persia cu o mână de fier, era, de asemenea, un personaj grosolan.
230

Totusi, corespondenta aceasta si intentia noastră declarată de a mentine pacea l-au mai întârziat până când am obtinut indispensabilul armistitiu cu gotii, a cărui veste mult-asteptată ne-a parvenit în scurt timp. Invazia atât de temută era inevitabilă, însă trupele pe care împăratul le chemase din Italia avuseseră vreme să ajungă la hotarele noastre de răsărit. Puteau rezista ? Atentia noastră se concentra asupra Mesopotamiei, când un curier a sosit în goană din nordul imperiului, informându-ne că bulgarii atinseseră Dunărea, invadau Balcanii, distrugând, arzând, ucigând totul în calea lor. Ajunseseră deja până în inima Greciei, în Corint, în plus, o revoltă foarte gravă a izbucnit în garnizoanele noastre din Africa. Soldatii nostri, hărtuiti de berberi, în loc să lupte, li s-au alăturat si au amenintat Cartagina, pe care ne chinuisem atâta să o recuperăm din mâinile lui Gelimer.
în mijlocul acestei cascade de vesti proaste, nu aveam decât un singur gând: Antiohia. Antiohia cea splendidă, cea bogată, ilustra metropolă a imperiului, pe care Chosroes o asediase. Antiohia, unde curajul garnizoanei era dublat de eroismul locuitorilor, în ciuda disproportiei dintre forte, îsi apărau orasul de câteva săptămâni ca niste fiare sălbatice. Noi voiam să credem că vor rezista! însă ce puteau face ei, nefericitii, împotriva unei armate nenumărate si bine antrenate? Atunci a venit vestea îngrozitoare. Antiohia fusese luată cu asalt si cucerită. Templele crestinismului au fost pângărite, desacralizate si la fiecare răspântie s-au aprins, la porunca Marelui Rege, ruguri ale căror flăcări urcau până la cer, proclamând suprematia zeului Soare.
Căderea giuvaerului imperiului a răsunat pe toată întinderea acestuia ca un tunet, în regiunile de granită s-a instaurat panica. Valuri de refugiati s-au împrăstiat în Anatolia si până în capitală. Eu mă revoltam la ideea că
231

orasul în care locuisem, unde adunasem atâtea amintiri plăcute, unde se hotărâse viitorul meu căzuse în mâinile dusmanilor. Mă gândeam la Macedonia, la călugării care mă găzduiseră si mă ascundeam pentru a plânge, împărăteasa, de fapt, nu are dreptul să se nelinistească pentru prietenii ei, căci ea nu are preferinte, fiind mamă nepărtinitoare pentru toti copiii ei. De altfel, n-as fi avut posibilitatea să mă las mult timp în voia disperării.
Catastrofa suferită de imperiu nu-l oprise nici o clipă pe loan din Cappadocia în campania lui pentru a mă distruge, iar Barsyme mă tinea la curent aproape zi de zi cu urzelile lui. Făcea parte dintre oamenii pe care îi primeam în secret. S-ar crede că, dacă esti înconjurat si păzit zi si noapte, îti pierzi orice intimitate, însă, în mijlocul multimii care observa cele mai mici gesturi ale mele, mi-era suficient un număr restrâns de doamne si eunuci în care aveam încredere pentru a-mi sluji de paravan. Discretia lor fusese răsplătită regeste, dar un cuvânt în plus i-ar fi condamnat să dispară de pe fata pământului.
în unii aveam încredere aproape deplină. Mai fideli ca umbra mea, ei erau făpturile mele, pe care unii îi vor numi sufletele mele blestemate. Arsenius, sora mea Comito si îndeosebi Indaro, de departe cea mai dezinteresată. Cine alta în afară de ea m-ar fi putut forta în această perioadă de dificultăti si tensiuni să primesc fiinta de a cărei prezentă mă temeam cel mai mult: fiica mea ?
Aceasta se speriase la căderea Antiohiei si fugise împreună cu ai ei până la Constantinopol. S-ar fi putut cruta de oboseala unei călătorii atât de lungi, am ironizat-o eu, căci armatele Marelui Rege nu vor ajunge asa de repede la zidurile capitalei. Indaro a recurs atunci la lacrimi, care nu m-au impresionat prea tare. Să o primesc pe fiica mea!
232

Să-mi recunosc bastarda! In momentul în care loan din Cappadocia mă vâna si imperiul era scuturat de furtună! Indaro si-a pierdut mintile. N-am reusit s-o descurajez pe neghioabă: s-a târât la picioarele mele. Irina, zicea ea, nu avea decât o singură dorintă: să-si vadă mama, fie chiar si câteva clipe, si apoi să nu mai încerce niciodată să se apropie de ea. Sătulă să mă războiesc cu ea, am cedat.
întrevederea a avut loc într-un paraclis al gineceului, o încăpere micută, cu peretii din alabastru si tavanul acoperit cu mozaic înfătisând bolta cerească. Indaro a adus-o în secret pe fiica mea. Era foarte înaltă, destul de voinică, stângace, fără gratie. Nu mi-a trecut prin cap să o îmbrătisez. De la prima vedere am constientizat cum se scurg anii, nu că m-as fi crezut tânără, dar avusesem până atunci impresia că nu-mi trădam vârsta, si mi-am dat seama subit că mă apropiam de cincizeci de ani.
Am întrebat-o pe Irina cum aflase de identitatea mamei ei. Indaro i-o dezvăluise atunci când s-a măritat si, dacă solicitase o audientă, o făcuse la sfatul tatălui ei, cu care coresponda, acel Pharas despre care o altă minciună de-a lui Indaro mă făcuse să cred că era mort. Asadar, primul meu amant trăia.
Un val de nostalgie, de ură, de dragoste m-a cuprins. Mă clătinam atât de tare, încât am fost nevoită să mă sprijin de perete, a cărui piatră rece m-a înviorat. Am întrebat-o cu severitate pe Irina ce voia. Nu avea tot ce-si putea dori ? Nu-i dădusem totul ? Mi-a răspuns printr-un torent de reprosuri, conchizând că nu mă va ierta niciodată că am lăsat-o să creadă că e orfană. Ochii mici si răi care mă fixau mi-au adus aminte de mama si detestam această amintire. Am înteles că, dacă-si părăsise provincia, nu era nici de frica persilor, nici
233
™

din dragoste filială, ci pentru a fi recunoscută ca fiică a împărătesei si pentru a obtine o pozitie demnă de rangul ei. Am încercat să-i explic că era imposibil ca ea să rămână la Constantinopol sau la Palatul Sfânt. „Dacă n-o faci pentru mine, măcar fă-o pentru fiul meu, însă îmi închipui că nu stii că esti bunică", mi-a aruncat ea. Ba da, stiam, îl chema Anastasius si tocmai împlinise nouă ani. Avea părul blond, ondulat, ochii căprui-deschis, o frunte joasă. Era un copil linistit si afectuos, un elev silitor, care vorbea deja latina în afară de greacă. M-a privit uluită, descoperind că acolo, în fundul îndepărtatei sale Caria, se afla sub supravegherea mea si că le cunosteam existenta în cel mai mic detaliu. Poate că n-o arătam, dar nu puteam fi acuzată că nu mă interesa soarta lor. Această femeie masivă era exact contrariul fiicei pe care mi-as fi dorit-o, dar poate că ar fi fost altfel dacă ar fi primit dragostea maternă, totusi rămânea carne din carnea mea. Trebuia să mă adun rapid si să-mi arăt fermitatea dacă nu voiam să mă las înecată într-un sentimentalism pe care l-am evitat toată viata. „Vei obtine tot ce ceri, i-am declarat eu, dar cu o singură conditie: să pleci imediat, să părăsesti Constan-tinopolul si să nu te mai întorci niciodată."
— Păstrează-ti cadourile! a scrâsnit ea.
—  Totusi, până acum, ti-au prins foarte bine, i-am întors-o eu.
Furioasă, simtind că pierduse partida, a părăsit încăperea fără o privire, fără un salut. N-as fi rezistat nici un minut în plus. Gâfâiam, sudoarea îmi curgea pe fată si o migrenă nemiloasă îmi strângea tâmplele în menghină. Am poruncit ca o escortă de onoare să o însotească pe fiica mea pentru a mă asigura că va trece Bosforul chiar în aceeasi zi si se va întoarce cât mai curând în provincia ei.
234

Zvonul existentei Irinei si al vizitei sale s-a scurs în afara zidurilor Palatului Sfânt. De aici legenda răspândită de Germanus si Passara că mi-as fi făcut fiica să dispară. Indaro s-a pierdut în scuze, s-a încurcat în explicatii si m-a implorat să-i iert minciunile. Poate că, la urma urmei, nu gresise prea tare, dar abia reuseam să o ascult. Mintea mea era în altă parte. Pharas era încă în viată în acest oras, nu departe de mine, si amintirile amare mă sufocau. Pharas putea suporta, după atâtia ani, răzbunarea mea. Dar puteam face una ca asta tatălui fiicei mele, mai ales după ce am văzut-o? Cât despre ideea de a-l revedea, nu voiam ca un bărbat urâtit si îmbătrânit să-mi murdărească vechea imagine pe care o păstram despre el si, pentru a îndepărta tentatia, peste chipul întunecat si frumos al tineretii lui am suprapus figura luminoasă si zâmbitoare a lui Ruderic. Abia atunci am plâns, fără să stiu dacă pentru cele două iubiri moarte sau pentru Antiohia, al cărui lung martiriu era detaliat în rapoarte.
Persii nu erau barbari nici pe departe. Jefuiau, furau, masacrau nu în dezordine, ci metodic si numai la ordinele ofiterilor lor. Marele Rege nu lăsa nimic în voia întâmplării: după ce orasul a fost golit de comori, a poruncit să fie ras de pe fata pământului, în acest fel, din pricina lui, Antiohia care strălucise atâtea secole în istoria lumii nu mai exista. Rarii supravietuitori, deportati în străfundurile Persiei, în provincia cea mai aridă, au fost siliti să construiască alt oras, căruia Chosroes i-a dat numele victimei sale... îmi închipuiam, copilăreste, că, după o asemenea catastrofă, destinul nefast va înceta să ne chinuiască si că furtuna se va opri. Mă înselam, căci valul de vesti proaste nu părea încetinit de nimic si fiecare zi ne aducea o înfrângere, pierderea unei fortărete, căderea unui oras. Mi se întâmpla să mă întreb dacă nu stârnisem furia divină si mă
235

gândeam în zadar ce am fi putut săvârsi pentru a-L ofensa pe Dumnezeu, în toată această perioadă, n-am încetat să-l admir pe lustinian. Antiohia fiind stearsă de pe hartă, hotărâse nu numai să recucerească terenul pe care fusese asezată, ci si să o reconstruiască mai frumoasă, mai măreată ca înainte. Nici o zi, nici o clipă n-a părut obosit, nici măcar slăbit. Nu era convins de victoria finală, căci nu manifesta nici optimism, dar nici pesimism, se multumea să guverneze constiincios, metodic. Datorită acestei atitudini ne sustinea si pe mine, si pe colaboratorii nostri. Ne împiedica să disperăm. Nu renunta să se bată cu Chosroes si în vis se gândea doar la revansă si l-a rechemat pe Belizarie în tară pentru a pregăti următoarea campanie în Orient.
împreună cu statul său major, generalissimul a revenit la Constantinopol, si Ruderics-a întors între zidurile orasului. Mă sfâsia tentatia de a-l chema la palat si de a-l revedea. Cu toate acestea, nu puteam si nu trebuia. Nu aveam să renunt la sacrificiul făcut si nici nu voiam, după ce l-am făcut să sufere din pricina ei, să-i dezvălui nestatornicia mea. Zilele treceau, rezistenta mea slăbea si mă rugam lui Dumnezeu ca Belizarie să plece cât mai iute din capitală. De fiecare dată când se deschidea usa camerei mele, tresăream ca si cum ar fi trebuit să apară Ruderic, uitând că era, practic, imposibil, în după-amiaza aceea, când balamalele de argint s-au răsucit în tâtânile lor, nu m-am putut abtine să nu tresar; dar în locul tânărului ofiter a intrat o văduvă. Era Antonina, îmbrăcată în văluri de doliu. A vărsat un suvoi de lacrimi, scotând gemetele cele mai patetice. Din această tânguială funebră reiesea că amantul ei, Theodosius, o părăsise. Am linistit-o si am rugat-o să-mi povestească totul.
Curtezanul fugise din Constantinopol pentru a se
236
THEODORA, > IPARATEASA BIZANtULUI
închide într-o mănăsti; . Asadar, fusese atins dintr-o dată de gratia divină ? am întreoat eu. Antonina afirma contrariul. Ce motiv îl împinsese atunci să-si caute salvarea în religie ? S-a pierdut într-o însiruire de minciuni, până când am silit-o să mărturisească adevărul, începuse din nou să hohotească si, printre sughituri, mi-a mărturisit că tânărul Theodosius continuase să o coplesească, însă ea ceruse prea mult de la el si, în pofida tineretii sale, îsi pierduse puterile. Epuizat după atâtea servicii vitejesti, buimăcit, îsi găsise salvarea în fugă. Antonina jura că o să moară de durere. Catastrofele care scuturau imperiul nu însemnau nimic în comparatie cu drama pe care o trăia. Mi-am înăbusit un hohot de râs si, într-un fel, i-am fost recunoscătoare, fiindcă, fără să-si dea seama, mă înveselea în momentul în care simteam cel mai mult nevoia. Inspiratia mi-a suflat să o sfătuiesc să ceară ajutorul sotului ei. Am înteles din reactia ei că se întreba dacă nu cumva îmi bat joc de ea, dar m-a părăsit înseninată. A reusit să-l convingă pe Belizarie că pierduse în Theodosius colaboratorul ce! mai fidel, prietenul cel mai fermecător si că era necesar să facă totul pentru a încerca să-l recupereze. Belizarie s-a conformat imediat, cu graba care îl caracteriza, si a cerut o întrevedere cu noi, nu pentru a vorbi despre război, ci despre tânărul ale cărui servicii îi erau indispensabile, sustinea el, implorându-l pe împărat să-l cheme înapoi, lustinian, neîntelegând nimic din afacerea aceasta, m-a lăsat pe mine să-i dictez cum să procedeze. La îndemnurile lui, Theodosius a acceptat să iasă din mănăstire. Antonina, regăsindu-si amantul datorită sotului ei, nu mai putea de fericire si cel mai perfect menaj în trei s-a refăcut ca în trecut. Măcar a existat o femeie fericită în perioada aceea de nefericire.
Capitolul 15
T
oate aceste evenimente dramatice îmi deturnaseră atentia într-atât încât neglijam să cercetez viata de zi cu zi. Schimbarea avusese deja loc atunci când mi-am dat eu seama, imperceptibilă pentru toată lumea, dar semnificativă pentru mine. Apărea un punct asupra căruia lustinian insista, altul, asupra căruia nu era de aceeasi părere cu mine, o favoare minusculă pe care refuza să mi-o acorde, de altfel din cele mai întemeiate motive posibile. Această fisură, o mică zgârietură la suprafata bunei noastre întelegeri, a fost suficientă pentru a mă alerta. Asadar, încrederea pe care mi-o arătase, încredintându-mi sarcina de a le scrie persilor, nu fusese decât o momeală. Se folosise de mine pentru că mă crezuse utilă, ca să-si dea seama, de altfel, că se înselase. Pericolul mă pândea, si amenintarea îmi invada viata cotidiană, loan din Cappadocia era hotărât să mă elimine, iar eu eram hotărâtă să-l împiedic s-o facă. Duelul a început, inexorabil, până la moarte.
Fără a mă astepta la vreun rezultat, l-am luminat pe împărat asupra golurilor din administratia favoritului său si asupra nemultumirii generale pe care o stârnea. Evitând să mentionez necazurile personale, am făcut apel la bunul lui simt politic, la dorinta lui de a aduce fericire popoarelor sale, pe care ministrul, în numele lui, le făcea nefericite. Asa cum mă asteptam, am auzit răspunzându-mi-se că loan din Cappadocia era geniul cel mai capabil al timpului său.
238

Atunci, strategia mea s-a desfăsurat mai insidios si am încercat să-i trezesc lui lustinian bănuielile în privinta ambitiilor favoritului său. O clarvăzătoare îi prezisese că va purta vesmântul lui Augustus, suveranul care a întemeiat imperiul. Sigur că va deveni el însusi împărat, nu ezita să se dedea la incantatii magice pentru a grăbi acest moment binecuvântat. Noaptea, la el acasă, se îmbrăca în mare preot si-i ruga pe demoni sau pe câini să-l învestească cu puterea supremă, lustinian, oricând dispus să ciulească urechea la asemenea zvonuri, a rămas de data aceasta surd. Mi-am dat seama atunci în ce măsură nu mai eram nici prima, nici cea mai puternică. Bineînteles, lustinian mă iubea la fel ca pe vremuri, dar nu mai eram eu ochii lui, căci vedea prin altcineva, nu mai eram eu urechile lui, căci asculta de un altul. N-am avut de ce să caut mult timp motivele acestui dezastru. Un altul în afară de mine descoperise secretul cel mai intim al împăratului: slăbiciunea lui. loan din Cappadocia îl domina pe lustinian atât de mult, încât acesta nu se mai putea desprinde de influenta lui.
Atunci am fost nevoită să mă tocmesc cu caracterul meu. Până atunci, în toate împrejurările, mă năpustisem drept înainte, fără ezitări, fără să cedez, poate fără milă si fără scrupule. Pentru prima dată am fost silită să mă resemnez. Am fost obligată să fiu tot ce nu fusesem niciodată înainte, adică ascunsă, răbdătoare si vicleană. Cu toate acestea, câmpul meu de manevră rămânea extrem de mărginit, în fata încăpătânării lui lustinian de a-si absolvi favoritul, mi-am dat seama că era prea târziu pentru a-i dezvălui războiul ucigas pe care îl ducea împotriva mea. Cât despre ideea de a mă descotorosi de el într-un mod mai expeditiv, era atât de bine păzit, încât nici nu puteam visa la asa ceva. loan din Cappadocia era atât de neîncrezător în
239
II

privinta mea, încât nu gusta decât mâncărurile preparate în fata lui. Noapte si zi, mii de gărzi îl apărau si, în ciuda precautiilor lui, informatorii îmi raportau că avea somnul tulburat mereu de cosmaruri în care se vedea înjunghiat de vreun mercenar pe care i-l trimisesem eu. Spaima lui devoratoare nu mă consola nici un pic, din moment ce câstiga teren de la o zi la alta. si cea mai mică tentativă se întorcea împotriva mea. lustinian începea să mă privească cu ochi neîncrezători, iar ruptura s-a lărgit fără încetare.
Cu răceală, cu disperare, asteptam momentul în care avea să devină o groapă, apoi o prăpastie pe care n-o mai puteam depăsi, împăratul era, practic, învăluit. Riscam ce putea fi mai rău, dar sub nici o formă nu trebuia să-i arăt spaimele mele. Deja Curtea se întorcea subtil, suav, dinspre mine. Anticamera mea era mereu plină, dar, cu toate acestea, mai putin ca de obicei, încă exista o gloată de solicitanti, dar numărul acestora se diminua de la o zi la alta. loan din Cappadocia avea multi dusmani, însă acestia socoteau că, o dată descotorositi de mine, le va fi cu atât mai usor să facă acelasi lucru cu el. Simteam că-mi fuge pământul de sub picioare, dar, dacă cedam nelinistii, eram pierdută. Cu mintea rece, mi-am concentrat toate puterile pentru a descoperi cea mai mică fisură în zidul reprezentat de adversarul meu.
Fiara nemiloasă avea totusi o inimă, bine ascunsă sub viciile si crimele sale, o inimă pe care o păstra doar pentru unica lui fiică, Eufemia, o adolescentă proaspătă, fermecătoare si naivă, bucuria si mândria lui. Antonina, rămasă la Constantinopol după plecarea lui Belizarie si a statului său major în Răsărit, s-a împrietenit cu tânăra, îi făcea vizite sau o invita pe la ea aproape în fiecare zi. A profitat de absenta
240

tatălui, plecat în inspectie în provinciile din Est, căci acesta, bolnăvicios de bănuitor, s-ar fi putut arăta neîncrezător fată de o prietenă a împărătesei.
într-o zi, având chef de confesiuni, Antonina n-a ezitat să-i facă Eufemiei cele mai grave destăinuiri. A început prin a pomeni adânca nemultumire pe care o simtea fată de sotul ei, Belizarie. Cucerise Africa, Italia, Mesopotamia, îmbogătise neîncetat imperiul cu prăzile sale de război, pentru a nu primi în schimb decât cea mai neagră nerecunostinta. si-a vărsat amarul, ajungând să critice aspru puterea si pe cei care o detineau. Pentru Eufemia care, stiind-o pe împărăteasă dusmana tatălui său, o detesta, cuvintele ei erau ca mierea. Foarte încântată, a întrebat-o nevinovat pe Antonina de ce îndura Belizarie atâtea nedreptăti când avea toată armata pe mână. O lovitură de stat într-un câmp de luptă îndepărtat nu avea nici o sansă de reusită, a replicat Antonina, dacă nu exista chiar în capitală un aliat solid si puternic.
Imediat ce s-a întors tatăl ei, Eufemia s-a grăbit să-i repete aceste discutii, încântarea a fost mai puternică decât neîncrederea. Dacă Belizarie si armata îsi uneau fortele cu ale lui, era sigur că va pune mâna pe coroană. A trimis-o să-i spună Antoninei că ar fi fericit să se întâlnească a doua zi. Antonina s-a crispat, înnebunise, ce naiba? Tot orasul colcăia de spioni ai împăratului si împărătesei; întrevederea lor ar iesi la iveală imediat si ar trezi o multime de suspiciuni. Dar, adăugase ea, trebuia să plece în câteva zile să i se alăture sotului ei pe front si avea să înnopteze într-o casă izolată pe care o detinea în împrejurimi. Ministrul ar putea să se întâlnească acolo cu ea fără nici un pericol. Acest exces de precautie i-a plăcut lui loan din Cappadocia, asigurându-l că avea de-a face cu o femeie serioasă.
"   în noaptea convenită pentru întâlnire, s-a dus cât mai
241

discret posibil la casa cu pricina, luând cu el doar câteva gărzi. Antonina îl astepta, singură, în grădină. S-au găsit doi aliati. S-au recunoscut doi complici. S-au înteles din vreme asupra mijloacelor si asupra scopului si cu cea mai bună dispozitie au pus la punct complotul lor. loan din Cappadocia a promis tot ce a cerut Antonina si a jurat solemn să-si folosească toate puterile pentru doborârea împăratului si a împărătesei, în momentul acela, din tufele din împrejurimi au iesit doi bărbati. Erau Narses si unul dintre aghiotantii lui. S-au năpustit asupra favoritului, care a început să strige după ajutor. Gărzile lui au sosit în goană. Soldatii lui Narses, părăsindu-si ascunzătorile, au apărut pretutindeni. A urmat o bătălie în toată regula, cu lovituri si răni. în încăierare, ministrul a reusit să fugă si, revenit în viteză în oras, a alergat să se refugieze la Sfânta Sofia.
Până atunci, împăratul refuzase să creadă în vinovătia lui, chiar si atunci când se dăduse de gol solicitând o întrevedere cu Antonina. Avusesem cele mai mari dificultăti să-l conving să accepte stratagema noastră. Cu o zi înaintea întâlnirii fatale, cuprins de un incredibil acces de afectiune, l-a sfătuit insistent pe loan din Cappadocia să nu se ducă în casa Antoninei. Fără să se mai mire că stăpânul lui era la curent cu modul în care îsi petrecea timpul liber, n-a dat nici o atentie avertismentului său. Cuvintele lui trădătoare, apoi fuga lui i-au deschis ochii, în cele din urmă, împăratului si mi-au îngăduit să cer destituirea lui imediată.
A doua zi, Sfânta Sofia a fost martora unei scene uluitoare, pe care am poruncit mai multor persoane să mi-o povestească, atât de tare mă ungea la inimă. Biserica era înconjurată de forte armate care nu lăsau pe nimeni să iasă, dar permiteau să intre oricui voia. în interior, călugării îl
242

tineau aproape cu forta în genunchi pe loan din Cappadocia, în vreme ce unul dintre ei îl tundea, iar preotii, vizibil îngroziti, murmurau rugăciuni. Spectatorii nu-si reveneau din soc. Era acelasi loan din Cappadocia care chiar în ziua precedentă se împăuna în culmea puterii... îi înscenasem pedeapsa chiar în interiorul refugiului pe care si-l alesese; obiceiul cerea ca ministrii căzuti în dizgratie să se călugărească... de bunăvoie sau cu forta. Grăbiti să termine cât mai repede, preotii îl dezbrăcaseră pe ministru si se pregăteau să-i pună rasa, când si-au dat seama că aceasta lipsea. Au început să ridice bratele spre cer, să se agite, să se insulte reciproc si chiar să înjure într-un mod foarte nepotrivit unor fete bisericesti, în cele din urmă, l-au zărit pe călugărul paznic al comorii catedralei, care se tinea deoparte, cu ochii lărgiti de frică. Cu riscul de a-l lăsa în pielea goală, i-au smuls sutana de dimie si i-au pus-o lui loan din Cappadocia. seful guvernului, stăpânul imperiului după Dumnezeu si împărat, nu mai era decât călugărul loan.
Oracolul avusese dreptate să-i spună că într-o zi va purta haina lui Augustus, căci acesta era numele paznicului comorii.
Am lăsat grija de a-i numi un succesor pe seama împăratului, care l-a ales pe Theodatus, un înalt functionar cu reputatie excelentă.
Obtinusem victoria după lupte grele. Satisfactia mi-a fost totusi umbrită de blândetea pedepsei acordate dizgratiatului. împăratul, ca si cum ar fi fost în continuare vrăjit, s-a multumit să-l exileze nu departe de Constanti-nopol, la Cizic, înapoindu-i o mare parte din bunurile pe care 'a început i le confiscase. Acestora li s-au alăturat roadele furturilor pe care loan din Cappadocia avusese prudenta să 'e ascundă si care i-au permis să trăiască pe picior mare. Nu
243

răzbunarea îmi inspira regretele, ci prudenta. Fostul favorit îsi păstra viata, averea si libertatea. Dar el dovedise că era capabil de orice... până la a dori să o elimine pe împărăteasă si să-l înlocuiască pe împărat.
Preocupările mele au fost date peste cap într-o zi din primăvara anului 541, când am aflat că în Orient, unde ostilitătile reîncepuseră, trupele noastre cuceriseră fortăreata Sisauranon. Unde mai era si această Sisauranon? Bineînteles, împăratul stia. Cât despre mine, m-am repezit la hartă. Sisauranon era situată în teritoriul persan. O fortăreată modestă, un loc de mâna a doua, poate, dar prima noastră reusită. Era un semn, un simbol, si-mi amintesc că am strigat de bucurie la aflarea vestii.
Pentru această campanie, îmi scria Ruderic în raportul lui, Belizarie i-a chemat pe toti aliatii nostri. S-a dus chiar să-l scoată din ascunzătoare pe un anume Harith Ghassanidul, un mic rege indigen care se purta cu o mare fidelitate fată de imperiu si Biserica... monofizită. Aliatii de teapa lui nu valorează prea mult Belizarie I-a trimis în teritoriul persan într-o misiune de recunoastere, în fruntea celor două mii de cavaleri ai săi. Harith a stiut asa de bine să-i convingă pe ofiterii care îl însoteau de apropierea unei masive armate inamice, încât acestia s-au retras fără a cerceta mai departe, în felul acesta, arabul a putut să pună mâna linistit pe toată regiunea si să-si însusească singur întreaga pradă de război. Generalissimul i-a adresat reprosuri pentru purtarea lui, pe care acesta a avut insolenta să le conteste.
Cu toate acestea, datorită informatiilor acestui aliat bizar, armatele noastre au putut atinge Tigrul. Am obtinut de
244


la împărat să-i acorde lui Harith titlul de patrician. Ce dacă Belizarie dezaproba această răsplată ?
Regele persilor, încrezător si sigur de victorie, îsi înaintase prea mult trupele. Despărtit de ariergardă, îsi lăsase regatul fără apărare. Armatele noastre au crezut că întreaga Asirie se afla la mila lor. în momentul în care se pregăteau să se năpustească asupra prăzii oferite, au primit deodată ordinul de a face cale întoarsă. Belizarie întrerupea campania în plină reusită. O epidemie bruscă îl împiedica să continue ofensiva. Acestea erau explicatiile cărora împăratul le dădea crezare. Asta era ceea ce îmi afirma Ruderic în scrisorile sale si ceea ce refuzam să cred.
îndoielile mele au fost confirmate în scurt timp de minciunile înnebunite ale Antoninei. Ca sotie devotată, se hotărâse să i se alăture lui Belizarie pe front. Bineînteles, îl luase si pe Theodosius, dar îl lăsase, prudentă, la Efes. tăranul urâcios de Photius, fiul ei din prima căsătorie, reusise de data aceasta să-si convingă tatăl vitreg de ghinionul său. si Belizarie, grăbit să o facă să dea socoteală, galopase, pur si simplu, în calea ei, după ce le-a poruncit trupelor sale o „repliere strategică". Victoria totală asupra Marelui Rege n-avea decât să astepte altă ocazie!
Pentru prima dată de la căsătoria lor, i-a rezervat Antoninei o primire glacială. Aceasta, deja încercată, a aflat că amantul ei, Theodosius, fusese răpit, fără să se stie nici de cine, nici de ce. Am primit de la ea cereri patetice de ajutor si am vrut să-i dovedesc că, dacă mă slujea bine, avea dreptul la recunostinta mea netărmuită. Convinsă că Photius se afla în spatele disparitiei misterioase a lui Theodosius, am poruncit să fie arestat, adus la Constantinopol si azvârlit în temnitele Palatului Sfânt. Pentru a-l face jnai maleabil, am poruncit să fie biciuit ca un sclav de rând.
245

Credeam că durerea îi va dezlega limba. Spre surprinderea mea, acest bărbat fragil si cu sănătate subredă a dat dovadă de o rezistentă neasteptată. Torturat, a refuzat să dezvăluie ascunzătoarea în care îl tinea prizonier pe Theodosius. Atunci am ordonat, pur si simplu, torturarea slugilor lui care au vorbit îndată... Eu aveam grijă să-mi fac fericită o prietenă, în vreme ce împăratul se ocupa de repararea greselilor comise de sotul ei.
Marele Rege al persilor avea părtile lui bune. A oprit imediat ostilitătile când a auzit clinchetul aurului: era suficient să audă câteva monede ciocnindu-se pentru a lăsa armele jos. Două mii de livre de argint au permis orasului Hierapolis din Siria să scape de ce putea fi mai rău. Pentru o mie de livre, a renuntat la asediul Dârei. Din contră, Berrhoea, neputând plăti cele patru mii de livre de argint cerute, a fost cucerită si arsă. Locuitorilor din Edessa le-a propus să-si răscumpere prizonierii pe care îi capturase cu un an înainte din Antiohia. întreg orasul s-a stors si s-a scremut, de la prostituate până la tăranii din împrejurimi, în cele din urmă, Marele Rege a consimtit politicos să treacă din nou 'granita... pentru cinci mii de livre de aur si un tribut anual de cinci sute de livre...
La întoarcerea lui Belizarie în Constantinopol stiam de-acum la ce să mă astept, într-adevăr, Antonina a apărut din nou în fata mea, deghizată în văduvă, cerându-l pe Theodosius al ei si jurând că prefera să se omoare decât să rămână despărtită de el. „Dragă prietenă, i-am zis, pentru a o scoate din durerea ei, un giuvaer nepretuit a căzut ieri în mâinile mele, o minune pe care nimeni pe lume n-a avut-o niciodată. Dacă te încântă, mi-ar face plăcere să te las să-l admiri."                     t
246


Desi îsi plângea amantul cu lacrimi de sânge, Antonina nu-si pierduse pasiunea pentru tot ce strălucea. Curiozitatea fiindu-i stârnită, m-a implorat să-i arăt achizitia mea. M-am prefăcut că ezit, am făcut pe misterioasa, pentru a o aduce în culmea nerăbdării, apoi m-am ridicat si m-am dus în fundul încăperii. Am tras o draperie si în spatele ei a apărut Theodosius în persoană. Datorită indicatiilor slujitorilor lui Photius, găsisem locul în care era tinut Theodosius si poruncisem să fie adus la Constantinopol în cei mai mare secret, pentru a-mi pregăti surpriza. Antonina a alergat la amantul ei, care stătea în picioare, cu o mutră stânjenită, l-a strâns la piept mai să-l sufoce, apoi a căzut la picioarele mele si mi-a strâns genunchii atât de tare încât era să cad. S-a ridicat pentru a se năpusti la amantul ei, apoi s-a întors să se agate de tunica mea, numindu-mă salvatoarea ei, stăpâna ei, binefăcătoarea ei.
Mai rămânea să-i împac pe cei doi soti, căci am fost întotdeauna o adversară feroce a divortului, împăratul, la îndemnurile mele, a binevoit să discute cu Belizarie si, prin grija mea, menajul s-a refăcut pentru a treia oară. Mă gândeam că mă pot culca pe o ureche, când acest Theodosius pentru care mă străduisem atât a murit, după o boală scurtă. Mă pregăteam să fiu inundată de un suvoi de lacrimi. Antonina a manifestat într-adevăr durerea cea mai arzătoare, dar mi s-a părut că mai degrabă voia să fie consecventă cu ea însăsi. De fapt, n-am simtit-o prea afectată. Poate că se săturase de distractia Theodosius...
Aceste valuri linistindu-se, m-am întors la problemele mai grave. Nu dusesem o luptă aprigă împotriva lui loan din Cappadocia pentru a-l vedea înlocuit de un neputincios notoriu. Un singur om mi se părea apt să relanseze la apă nava statului, care, ca de obicei, lua apă prin toate părtile:
247

Barsyme. Anii lui de colaborare cu loan din Cappadocia îl familiarizaseră cu afacerile publice, îmi dovedise loialitatea lui, iar originile umile ne garantau fidelitatea lui. Mintea îi era atât de iute, atât de strălucitoare, atât de plăcută, încât uitam de urâtenia lui iesită din comun, nu mai observam capul acela prea mare pentru corpul sfrijit, gura mare plină de dinti lungi, prost însiruiti, limba aceea cu care îsi umezea tot timpul buzele si din care plescăia ca o broască.
lustinian, înduplecat de argumentele mele, l-a numit prefect al orasului.
Credeam că pusesem mâna pe un ministru abil. Am descoperit însă un vrăjitor. Banii intrau în valuri în vistieriile statului, de regulă goale, precum si în cuferele private ale împăratului si împărătesei. Pentru a răspunde acuzatiilor, recunosc că fura. Dar ce ministru, ce apropiat al puterii n-a furat? Sora mea, care nu rata nici o ocazie să-mi dovedească slugărnicia ei în chip de afectiune, nu recurgea la comisioane, în numele influentei pe care si-o atribuia sau pe care presupuneau altii că o are? Iar Arsenius, credinciosul meu Arsenius, nu băga la buzunar sume frumoase pentru fiecare recomandare ? si chiar curajoasei Indaro, cu inima mare, nu i se întâmpla si ei să-si rotunjească veniturile cu câte o spagă pe care i-o înmânau solicitantii dornici să-si vadă cerintele îndeplinite mai repede ?
împăratul si cu mine am hotărât să tăiem ghearele aristocratiei. Pentru a reduce influenta acestor „mediocri", a refuzat să le usureze taxele si i-a lăsat să se îngroape în datorii tot mai mari. Din spirit de democratie, le-am îngăduit oamenilor de rând să aibă acces la functiile rezervate altădată numelor mari si am creat unele noi. De aceea s-au înmul-
248

tit „gloriosii", „magnificii", „clarissimii", „ilustrissimii", „alesii" si alte titluri cu care se îndopase până atunci doar nobilimea.
Dintr-o dată, denunturile s-au dublat. Dacă primeam un cadou de la seful vămilor imperiale ale Strâmtorii, imediat acesta era denuntat pentru piraterie, iar noi eram acuzati că am fi complicii lui. Dacă porunceam să fie confiscate baloturile de mătase vândute de negustori peste pretul fixat, imediat eram înfierată că as fi deturnat stocul în folosul meu. Nu s-a sustinut că eu l-as fi sustinut pe falsificatorul acela vestit numit Priscus, care imita perfect semnătura defunctilor bogati si, după moartea lor, confectiona contracte de împrumut în favoarea lui ?
„Mediocrii" mi-au imputat că nu m-am săturat niciodată de putere si că m-am întins ca o pată de ulei în tot imperiul. Cât despre împărat, au văzut în el pe nimeni altul decât pe diavolul reîncarnat. L-au citat pe călugărul acela care, chemat în audientă sacră, se oprise paralizat de groază în usa sălii, căci văzuse pe tron un bărbat cu chipul Satanei. Au împins mârsăvia până la a invoca mărturia mamei împăratului. Prietenilor ei cei mai intimi ea le-ar fi destăinuit că primise, cu nouă luni înainte de nasterea fiului ei, vizita diavolului si imediat după aceea a rămas însărcinată... Diavolul! Sărmanul lustinian!
Această revoltă suscitată de administratia severă, dar eficace a lui Barsyme ne silea să ne sprijinim si mai mult pe partizanii nostri, îndeosebi pe Albastri, care, de la Nika, ne sustinuseră întotdeauna. Dar de la o vreme acestia se simteau trădati de împărat, din pricina unui incident pe care l-au considerat o insultă gravă adusă factiunii lor. Guvernatorul orasului Tars reusise, prin pretentiile lui, să-i exaspereze pe locuitori, printre care numerosi Albastri, în cursul unei ceremonii publice, mai multi au vrut să-si manifeste nemultumirea si au
249

avut proasta inspiratie de a-l ucide pe scutierul său, care încerca să-l apere. Arestati, ei fuseseră găsiti vinovati si executati, în ciuda indulgentei sale binecunoscute fată de Albastri, împăratul, voind să-si dovedească nepărtinirea totală, confirmase sentinta, fără să-si dea seama cu adevărat că în felul acesta îi provoca pe partizanii nostri. Mie îmi revenea sarcina de a remedia situatia... cu ajutorul lui Barsyme. Dacă îl adusesem în fruntea guvernului, era pentru binele imperiului, pentru odihna împăratului si pentru a-mi executa docil planurile. Sosise ocazia de a-l pune la încercare.
A început prin a-mi detalia circumstantele acelei afaceri penibile din Tars. Am întrebat dacă guvernatorul, atât de sever cu Albastrii, apartinea partidei Verzilor, într-adevăr, asa era, mi-a confirmat Barsyme.
— Cum îl cheamă ?
— Calinicus.
— Este acelasi Calinicus care e fiul lui Dessius, fratele sefului soldatilor din Epir?
— Chiar acela.
—  Să fie tras în teapă pe mormântul Albastrilor pe care i-a executat.
—  Maiestate, dar comandă o cetate a imperiului. Trebuie un ordin personal de la împărat.
—  Este acelasi Calinicus a cărui familie a avut o proprietate în afara zidurilor Constantinopolului, nu departe de Sfânta Măria a Izvorului ?
— Asa cred, Maiestate, dar nu văd...
—  N-are rost să vezi, multumeste-te să te supui poruncilor mele.
—  Ce-o să zică împăratul, Maiestate ? Calinicus se bucură de încrederea lui.
—  Ori el, ori tu vei fi tras în teapă, alege! am strigat
250

scoasă din fire.
Barsyme a făcut o grimasă foarte asemănătoare cu scălâmbăielile cimpanzeilor din menajeria palatului, cu care, de altfel, semăna uimitor de mult. Atunci am stiut că neinspiratul Calinicus va avea soarta pe care i-o alesesem.
Am avut grijă să nu-i dezvălui lui Barsyme amintirile care rnă asaltau ascultându-l. Sunt fetită, fug de-acasă, iată-mă în afara zidurilor orasului, alerg peste câmpuri până la incinta vastă a unei proprietăti magnifice, mă cocot între două creneluri, copiii se joacă în grădina minunată, mica Eudoxia se apropie de zidul care mă adăposteste. Mă zăreste, îmi întinde păpusa ei, fratele ei o dojeneste, o îmbrânceste, păpusa cade si se sparge. Fratele o amenintă pe intrusă: „Dispari de-aici, jegoaso, sau sclavii mei te vor biciui." încă îi aud vocea, îl chema Calinicus. si după atâtia ani, găsise mijlocul de a se oferi răzbunării mele. Cu toate acestea, dacă îl condamnam la o soartă atât de teribilă n-o făceam pentru a alunga un cosmar din copilărie, ci pentru că politica îmi dicta să dau un exemplu, împăratul îi defavorizase pe Albastri, împărăteasa îi pedepsea pe Verzi, iar echilibrul era restabilit.
Capitolul 16
iuma s-a ivit în inima mlastinilor din Pulusium, pe valea Nilului, l-au dat nastere aerul umed si stătut, apele în care putrezeau lesurile animalelor si tulpinile de lotus. S-a întins rapid până în Siria, apoi, din provincie în provincie, a vizitat granitele răsăritene ale imperiului. Am crezut că locurile îndepărtate vor fi scutite. Insulele cele mai izolate, muntii cei mai inaccesibili au fost atinsi. Unele orase care au scăpat de epidemie la trecerea ei si ai căror locuitori îsi închipuiau că scăpaseră au fost lovite de o a doua vizită a năpastei. Parcă însusi vântul transporta veninul subtil.
Constantinopolul simtea înaintarea nemiloasă a răului, refuzând să admită însă că l-ar putea afecta. Farul universului era invulnerabil. Metropola artelor, a luxului, a plăcerilor era protejată. Orasul Domnului va fi apărat prin miracole... si locuitorii continuau să se distreze, să cheltuiască, să râdă fără griji.
Epidemia s-a abătut aproape surprinzător la sfârsitul primăverii anului 542 si s-a împrăstiat cu viteza fulgerului, în câteva zile, numărul victimelor a crescut în ritm ametitor. Cei care începeau să verse sânge mai puteau trece noaptea, însă cei al căror trup se acoperea de pustule negre nu mai aveau de trăit decât câteva ore.
Confuzia si dezordinea sporeau fără încetare. Sclavii rătăceau lipsiti de stăpânii lor; stăpânii care fuseseră obisnuiti toată viata să fie serviti de altii se trezeau cu un
252

singur slujitor care să-i ajute, chiar când erau bolnavi sau muribunzi. Imobilele, grupuri întregi de case rămâneau fără nici un locuitor. Străzile, de regulă atât de însufletite, s-au golit cu desăvârsire. Oamenii rămâneau închisi în casă, pentru a-si îngriji sau pentru a-si plânge rudele. Constan-tinopolul a devenit un oras mort. Administratia fiind paralizată, toate serviciile publice au încetat să mai functioneze. Aprovizionarea a fost întreruptă. Morile si brutăriile si-au închis portile. Foametea a însotit în scurt timp moartea. Aparitiile s-au înmultit. Multi au văzut înăltându-se în fata lor demoni, înainte de a fi loviti de boală. Unii îi vedeau în vis si, imediat ce se trezeau, simteau primele simptome. Altii îi auzeau pe acesti demoni strigându-i pe nume si atunci se baricadau în spatele mai multor usi, fiind convinsi că ciuma venise peste ei si refuzau să le mai deschidă apropiatilor. Sperau să scape în felul acesta de demoni, de contagiere, din păcate fără succes. Supravietuitorii au alergat în biserici. Zi si noapte umpleau sanctuarele, rugându-se, implorând, sau se spovedeau si se pregăteau de moarte.
La palat, eram tinuti la curent cu situatia, oră de oră. împăratul îsi păstra sângele rece, dar eu stiam că pentru el fiecare moarte era o nouă rană, o nouă suferintă. Eu însămi eram epuizată si, totodată, sfâsiată de durere. Nu mai puteam nici să mâncăm, nici să dormim. Aveam impresia că ne batem sau mai degrabă că ne zbatem în fata unei fantome insesizabile, omniprezente, care lovea fără încetare pretutindeni în imperiu. Sub povara acestui sentiment îngrozitor, insuportabil de neputintă, tineam să ducem o viată cât de cât normală, însă trezirea dimineata, îmbrăcatul, îndeplinirea gesturilor zilnice cereau de fiecare dată un efort-Angoasa ne anchiloza pe toti. Viata de la palat era comp|et dezorganizată. Bineînteles, nu mai erau ceremonii, audiente
253

solemne si cu atât mai putin banchete. Linistea surprindea cel mai mult în această locuintă imensă, atât de sonoră de regulă, atât de plină de murmur, si această liniste apăsată de amenintări îmi sporea angoasa.
si apoi erau cei pe care nu-i mai revedeam, curtenii, membrii guvernului, până la eunuci, gărzi si slugi; cel care cu o zi înainte sau doar cu câteva ore mai devreme era acolo nu mai apărea. Nimeni nu punea întrebări. Nu se vorbea despre ei, nu li se pomeneau numele, fiecare îsi vedea de treabă, întrebându-se cine va fi următorul.
într-o dimineată, în camera mea, în timpul toaletei, unul dintre eunuci a început să se clatine. Mi se păruse că avea o expresie ciudată, dar cine mai dădea atentie unor asemenea amănunte? Nefericitul s-a răsucit pe călcâie, apoi s-a prăbusit, cu ochii scosi din orbite. O limbă enormă, violacee îi iesea din gură, îl sufoca. Femeile, ceilalti eunuci se dăduseră câtiva pasi în spate. Pentru nimic în lume nu l-ar fi ajutat, nu l-ar fi atins, într-un efort nemaipomenit de a-mi înfrânge lasitatea, m-am aplecat asupra bolnavului si am pus mâna pe fruntea lui care ardea de febră. Am simtit nu atât frică, cât un dezgust înfiorător, de neînvins, involuntar, pe care mi-l reprosam si pe care mi-era teamă să-l arăt... în cele din urmă, au sosit ajutoarele pentru a lua bolnavul. Cărătorii l-au înhătat brutal pe sărmanul meu eunuc. Mânecile lui lungi, albe, se târau pe jos si capul îi tresaltă mecanic. Mi-am ferit privirea, înfiorată.
Mortii, mult mai numerosi decât viii, puneau probleme urgente, împăratul s-a ocupat în primul rând de ei. Din moment ce nu mai existau destule brate pentru a-i îngropa, acestia se descompuneau în case, pe străzi, în piete. Printr-o ironie a sortii, anul acela a adus una dintre verile cele mai toride pe care le suportasem vreodată. Căldura accelera
254

procesul de putrefactie si sporea mirosurile pestilentiale. Nu puteam lăsa cadavrele să se înmultească la nesfârsit.
împăratul l-a însărcinat atunci pe Theodorus, marele referendar al Curtii, cu o misiune de curătare, în ciuda pericolului, a acceptat cu un curaj exemplar. A strâns voluntari si s-a dus în oras, să sape gropi peste tot. Nimeni nu mai avea putere să tină slujbe de înmormântare. Cadavrele erau aruncate în gropi, îngrămădite unele peste altele, în scurt timp, acestea n-au mai fost suficiente: gropile comune s-au umplut toate până la refuz, iar numărul mortilor crestea atât de repede că nu mai era timp să fie săpate altele noi. Problema devenise crucială. Ne înhămasem cu totii, inventând solutiile cele mai nebunesti, pentru a face să dispară câteva mii de cadavre pe zi.
în cele din urmă, unul dintre noi, nu mai tin minte cine, a sugerat o initiativă pusă în practică imediat: scoaterea acoperisurilor tuturor meterezelor Galatei, pe partea cealaltă a Cornului de Aur si, de sus, aruncarea cadavrelor în interior, nu contează cum, cât mai repede. Când se umplea un turn, acoperisul era sigilat. Curând toate turnurile au fost pline. Atunci au fost chemati noi voluntari, însărcinati să care cât mai multe cadavre până pe faleză si să le arunce în Bosfor, în speranta că vor fi duse de curenti departe de Constan-tinopol. împăratul a mers până la a-i invita pe sefii Albastrilor si ai Verzilor ca să-i roage să încheie un armistitiu. Acestia au consimtit. Cele două factiuni rivale, s-au unit în numele mortilor si se putea vedea imaginea neobisnuită a unui Albastru cărând cadavrul unui Verde si invers.
împăratul a vrut, de asemenea, să reteze răul din rădăcină, l-a convocat în capitală pe cei mai buni medici ai imperiului, a improvizat laboratoare în anexele palatului, a făcut rost de cadavre... n-a fost greu, grădinile erau ticsite...
255

si practicienii le-au disecat, le-au analizat, au experimentat zi si noapte.
După ce ne-au lăsat să ne perpelim mai mult de două săptămâni, n-au putut decât să-si mărturisească perplexitatea. Unii bolnavi, initial scutiti de ciumă, mureau brusc, altii, atinsi si condamnati, supravietuiau, desi nu li se mai dădea nici o sperantă. Acelasi tratament aplicat mai multor persoane dădea rezultate diferite, în concluzie, nu s-a găsit nici un remediu, nu s-a putut recomanda nici o măsură de precautie si, după părerea medicilor, boala nu intra în domeniul ratiunii umane. Ciuma parcă a profitat de această neputintă. si-a îndoit pofta devoratoare, făcând si mai multe victime. Spre Răsărit, orase întregi, si nu putine, au fost complet depopulate, în Apus, recoltele putrezeau pe câmpuri fiindcă nu mai avea cine să le recolteze. La Con-tantinopol ajunsesem la saisprezece mii de morti pe zi, adică numărul total al fortelor noastre armate în Italia si, mai târziu, când epidemia s-a potolit în sfârsit, numărul victimelor a urcat la trei sute de mii.
Aceste cifre, oricât de impresionante ar fi, nu pot da nici o idee despre nenorocirea pe care o trăiam, în fata atâtor morti, în fata acestei tragedii pe care o suferea întreg poporul, mă cuprindea groaza. Listele macabre care-mi erau aduse zilnic răsunau fără încetare în capul meu, până aveam impresia că văd piramide, grămezi, munti de cadavre înghesuindu-se în fata palatului; si ce să mai spun de îngrijorarea legată de cei dragi, de privirile aruncate pe furis pentru a-i observa pe apropiati, pentru a depista unul dintre semnele acelea pe care învătasem cu totii să le recunoastem, în fine, cel mai rău, frica pentru sine, acel sentiment care pune în permanentă un nod în gât si ziua, si noaptea. Acesta ne epuiza, ne storcea putinele forte rămase, si, în
256


plus, trebuia să ni-l ascundem din pudoare, pentru a nu-i lipsi ne ceilalti de ultima lor fărâmă de curaj.
Toamna a sosit si, brusc, epidemia s-a oprit o vreme, începusem să credem că răul trecuse când, într-o dimineată, împăratul s-a trezit cu febră, o febră atât de .neînsemnată, atât de usoară, încât nici pulsul, nici pielea nu o trădau; si totusi, stia si el, stiam si eu. Era atins de ciumă, în aceeasi seară, glandele i se umflaseră considerabil, îndeosebi după urechi si la subsuori, în timpul noptii, febra a crescut îngrozitor si a trecut de la letargie la delir. A doua zi, apăruseră buboanele, acele buboane înspăimântătoare de care întreg universul învătase să se teamă si care însemnau aproape inevitabil moartea. Exista o slabă, foarte slabă sansă de a scăpa. Dacă buboanele rămâneau doar în stadiul de a se umfla si de a supura, bolnavul mai avea o sperantă de a fi salvat, dar, dacă urmau să se întărească si să se usuce, moartea venea în cel mult cinci zile. lustinian avea gâtul atât de umflat că nu putea înghiti nimic, riscând, ca atâtea alte victime, să moară de foame. Din fericire, firea lui frugală îl învătase să se multumească cu foarte putină mâncare. Nu plecam de la căpătâiul lui nici noaptea, nici ziua. în cea mai mare parte a timpului îl tineam de mână, ca si cum as fi vrut să-i transmit vitalitatea mea. Ba îngenuncheam în fata icoanelor si mă rugam din toate puterile, ba mi se întâmpla să mă revolt împotriva lui Dumnezeu. Oscilam între disperare si, uneori, o lucire de sperantă, încercam să-mi ascund slăbiciunea si a fost nevoie ca el să-mi pomenească de câteva ori numele în delirul lui ca să izbucnesc în hohote.
Demnitarii veneau să-mi ceară ordine si eu nu stiam ce să le răspund, ceea ce de altfel nu mă preocupa prea
257

tare. In oras se aflase că împăratul era contaminat sj pretutindeni domnea consternarea. Oamenii baricadati în case de frica răului si-au părăsit adăpostul si au venit la palat să astepte vesti. Cinci zile s-au scurs, cinci zile pe care le-am petrecut supraveghind respiratia lui lustinian... cinci secole. Apoi, într-o bună dimineată, bubele mi s-au părut mai moi si mai putin umflate. După-amiază, febra a scăzut putin. Viata triumfa.
Ieseam din infern. Dar în ce stare! M-am speriat când m-am văzut prima dată într-o oglindă. Zile la rând nu avusesem deloc grijă de mine. Părul meu cădea tern si lins, ochii erau cufundati în chipul descărnat si cenusiu. Mergeam încovoiată, ca o bătrână. Sufletul meu era si el îmbătrânit. Oboseala, îngrijorarea uscaseră totul. Nu mai eram decât o carapace goală. Eram incapabilă să actionez, să vorbesc, să gândesc, să simt ceva. si totusi, această încercare, cea mai grea din viata mea, nu fusese inutilă, pentru că această lungă cufundare în suferintă mă purificase de cea mai mică îndoială pe care as fi putut-o avea în privinta dragostei mele absolute si a necesitătii misiunii mele. Fusesem la un pas de a-mi vedea puterea prăbusindu-se si opera dispărând. Dar ce însemna asta în comparatie cu frica pe care o simtisem pentru lustinian ? Probabil că nu l-am iubit niciodată mai mult ca în zilele acelea în care a luptat împotriva mortii. După ce m-am temut pentru viata lui, am stiut că nu mă mai poate înfricosa nimic, nici măcar propria moarte.
Grijile si incertitudinile nu m-au părăsit însă, căci rămăsese foarte bolnav si foarte slăbit. Desi era perfect lucid, de-abia putea vorbi. Cum ar fi fost capabil să-si asume din nou îndatoririle functiei sale? Atunci, în soaptă, m-a rugat să accept să guvernez. Bineînteles, nu-l puteam
258

refuza. Am fost silită să plec de la căpătâiul lui ca să mă adâncesc în dosare, să primesc demnitari, să iau hotărâri, să dau ordine. Pe deasupra, trebuia să afisez în fata tuturor încredere deplină în fortele proprii, îi simteam scrutându-mă pentru a ghici adevărata stare de sănătate a împăratului. Deseori în viată jucasem teatru, dar întotdeauna de bunăvoie si pentru a-mi duce planurile la îndeplinire, însă de data aceasta eram nevoită, în ciuda vointei, să mă prefac senină, bine dispusă, încrezătoare, desi spaima mă rodea pe dinăuntru. A fost momentul în care m-am simtit cel mai singură în viată. Ruderic îmi lipsea dureros de mult. Ar putea părea paradoxal că-mi era dor de amant la căpătâiul unui sot atât de drag. Aveam, pur si simplu, nevoie de optimismul si vioiciunea unuia pentru a compensa lipsa celuilalt.
Nu aveam aproape pe nimeni care să mă ajute. Epidemia îi decimase pe ministri si pe înaltii functionari. Desigur, Barsyme si Narses mă asistau, dar nu erau suficienti pentru câte probleme aveam. Am fost silită să apelez la nou-veniti, străini de afacerile statului. De la căsătoria noastră, lustinian mă tinuse la curent cu politica, dar nu cunosteam mecanismele administratiei si functionarea diferitelor servicii. M-am confruntat si cu crize internationale. Pentru prima dată am auzit vorbindu-se de Totila, noul rege al gotilor, îndepărtatul urmas al Amalasunthei. Profitând de ravagiile făcute de ciumă în rândurile armatelor noastre si de neputinta împăratului, a pus mâna practic fără luptă pe aproape toată Italia, în scurt timp, imperiul n-a mai rămas decât cu Roma si Ravenna. Atunci, Totila a cerut să negocieze cu mine, convins că, în pozitia mea precară, voi accepta un pact. Am refuzat în numele demnitătii imperiului... cu toate riscurile si amenintările pe care le implica un asemenea răspuns.
259

în toată această perioadă, n-am avut alt sprijin decât învătăturile pe care mi le dăduse demult împăratul, îmi repetase deseori că mai bine este dusmanul binelui. M-am mărginit, asadar, să fac ce-mi stătea în puteri, fără a încerca imposibilul.
Tot el mă învătase că, pentru a încheia o operă, nu era neapărat necesar să întocmesti planuri. Cel mai important este să începi să muncesti. Atunci, când cel mai dramatic hazard m-a asezat pe neasteptate în fruntea imperiului, i-am urmat sfatul. Contrar ideilor împământenite, cred că o femeie trăieste mai bine în miscare decât în inactivitate. Astfel, activitatea a devenit singurul meu leac împotriva migrenelor care mă chinuiau de la începutul acestei grele încercări. Nu munceam pentru mine, ci pentru împărat si pentru imperiu. Nu puteam da gres.
în acest răstimp, lustinian nu-si revenea. Petrecea ore întregi apatic, absent, uneori cu crize de delir. Slăbiciunea extremă a organismului său ne făcea să ne asteptăm în orice clipă la un nou atac de ciumă care i-ar fi fost fatal, căci epidemia nu fusese încă oprită. Atunci s-a răspândit brusc zvonul mortii sale. Nu cred că Ia originea lui s-au aflat reaua intentie, intriga sau minciuna deliberată. Era vorba mai degrabă de una dintre acele născociri neîntemeiate care trebuie atribuite, pur si simplu, gustului pentru dramă de care dă mereu dovadă poporul nostru. Cei mai multi se încăpătânau să considere cert ceea ce persoanele autorizate dezminteau, martorii jurau că văzuseră ceea ce nu se întâmplase niciodată, altii aduceau acele detalii inventate de la un cap la altul care sună credibil. Această campanie întâmplătoare a dat nastere unei agitatii incontrolabile. Auzind fără încetare că eram bănuită că ascund moartea lui lustinian, îmi simteam curajul tot mai subrezit. Cu atât mai mult cu cât,
260

cu acest prilej, spectacolul lasitătii umane s-a desfăsurat în toată splendoarea lui. Aceasta nu se etala deschis. Mai rău, se răspândea pe ascuns. Oamenii ne evitau, refuzau să vină să ne vadă, să lucreze pentru noi, si asta sub cele mai felurite pretexte. Priveau cu totii viitorul ca si cum împăratul ar fi fost deja mort. Hienele dădeau târcoale succesiunii imperiului, împăratul, lovit pe neasteptate de boală, neavând un urmas desemnat, speculatiile s-au dezlăntuit în voie, la fel intrigile. Ruda lui cea mai apropiată rămânea vărul, Germanus. El si sotia lui erau mult prea inteligenti pentru a-si manifesta în vreun fel sentimentele sau ambitiile, îsi păzeau cel mai mic gest, fiecare cuvintel. Au împins ipocrizia până la a veni la Palatul Sfânt pentru a afla ultimele noutăti.
Cu ei n-avea rost să mă prefac optimistă sau amabilă, l-am primit asezată pe tron, îmbrăcată cu „rochia de vrăjitoare" din mătase albastră ca noaptea. Coroana mea grea încrustată cu smaralde, safire, diamante, cu ciucuri lungi din perle le-a reamintit că eu eram stăpâna. Au cerut imperios să-l vadă pe lustinian si nu i-am putut refuza. Ar fi repetat în stânga si-n dreapta că îl sechestrasem sau, mai rău, că era mort.
Am intrat în marea cameră circulară, camera noastră, unde îl mutasem încă de la începuturile bolii. Linistea si calmul domneau în încăperea pe care o tineam permanent în semiîntuneric pentru a-i linisti ochii iritati. S-au apropiat de patul mare în care atipise. Germanus si-a înclinat silueta înaltă. Arborase o mină de circumstantă si sprâncenele încruntate îi accentuau asemănarea cu lustinian. Passara, de data aceasta tăcută, a lăsat capul într-o parte, cu un aer trist. A avut chiar îndrăzneala de a vărsa câteva lacrimi. Spun îndrăzneală pentru că, în spatele atitudinii dezolate, simteam speranta lor hidoasă. Nu pe lustinian îl contemplau,
261

ci coroana pe care si-o închipuiau aproape de mâinile lor. Asteptau cu nerăbdare clipa în care să-l îngroape pe împărat, să mă alunge, să ne fure locul.
Am îngenuncheat lângă pat, am luat mâna pe care lustinian o lăsase să atârne, am sărutat-o, apoi, fără să-i privesc, le-am spus: „Nu e mort, n-o să moară. Acum plecati!" Nu-i urasem niciodată atât de tare si, în mod curios, sentimentul acesta a actionat ca o lovitură de bici. De altfel, aveam nevoie de asa ceva în mijlocul atâtor furtuni.
în acel moment, unul dintre ofiterii mituiti de Arsenius ca să ne tină la curent cu starea de spirit a armatei a sosit din Orient. De fapt, pentru a preveni orice atac inopinat al Marelui Rege, păstram trupe însemnate la granite, împăratul îl trimisese pe Belizarie să le comande. După performantele cu. care ne răsplătise generalissimul, mă îndoiam de eficacitatea acestei precautii. Ofiterul nostru ne-a informat că zvonul mortii împăratului ajunsese pe front si se împrăstiase cu viteza fulgerului. Imediat au apărut soapte, speculatii, bombăneli. Anumiti ofiteri, în loc să strângă rândurile si să rămână vigilenti în fata dusmanului, s-au pus pe intrigi, urzind planuri de viitor. Unii au declarat că nu vor accepta niciodată un nou împărat numit fără asentimentul lor. De fapt, nu aveau nici un pic de încredere în mine si voiau să se asigure că nu voi pune pe tron pe vreunul dintre protejatii mei.
Informatorul nostru rămăsese convins că această stare de spirit, deloc întâmplătoare, era rezultatul unei conspiratii urzite de anumiti ofiteri superiori ostili în secret. Cine erau acesti sefi militari dispusi să ne înjunghie pe la spate? Sprijinindu-se pe pretinsa disparitie a împăratului, acestia mă insultau, îmi negau autoritatea cu care fusesem învestită, profitau de faptul că împrejurările aduseseră pentru moment o femeie la putere pentru a resuscita vechii
262

demoni ai războiului civil. Unul singur ne putea spune numele lor: ofiterul care tocmai ne dezvăluise existenta acestei conspiratii. Arsenius stia să-si aleagă oamenii, căci informatorul nostru, după ce s-a înapoiat la armata din Orient, a reusit în scurt timp să ne avertizeze că unul dintre principalii vinovati era generalul Bouses, înlocuitorul cumnatului meu în Armenia, în care nu avusesem niciodată încredere.
L-am convocat imediat la Constantinopol, apoi l-am invitat să-mi facă o vizită în gineceu, sub pretextul de a-mi da raportul si de a primi instructiuni. De-abia ajuns în fata mea, i-am repetat discutiile subversive pe care le purtase, am poruncit să fie arestat si l-am azvârlit într-o temnită subterană. Poruncisem, din moment ce-si închipuise că vede prea departe, ca celula să rămână permanent cufundată în întunericul cel mai negru si, din moment ce vorbise prea mult, ca nici unul dintre paznicii săi să nu-i mai vorbească vreodată. Avea să rămână închis astfel vreme de doi ani, după care, cuprinsă de milă, l-am eliberat. Dusmanii mei au afirmat că, atunci când a iesit din temnită, ajunsese de nerecunoscut si orb, si că sănătatea lui era compromisă pentru totdeauna. Simple exagerări! îl pedepsisem aspru, dar nu mi-a părut rău, pentru că nu i-am iertat niciodată pe cei care se bizuiseră pe moartea lui lustinian.
Informatorul nostru ne dăduse de înteles că exista aproape sigur un alt ofiter superior care mânuia din umbră sforile conspiratiei. L-am hărtuit pentru a-i descoperi identitatea. Am fost siliti să asteptăm mai multe săptămâni apoi, într-o bună zi, Arsenius mi-a adus un bilet anonim care nu continea decât un singur nume...
Uneori, am avut încredere în cei de care se fereau toti si alteori n-am crezut în cei în care aveau toti încredere.
263

Aproape întotdeauna timpul mi-a dat dreptate. Sunt înzestrată cu o intuitie misterioasă? Din contră. Am observat mereu oamenii cu un alt instrument în afară de inteligentă, l-am privit printr-un strat foarte subtire, cel al iubirii mele pentru împărat.
Sunt foarte exigentă cu prietenii sau colaboratorii mei. Nu-i pot suporta în preajmă decât pe cei în care cred. si dacă sunt exagerat de neîncrezătoare, o fac pentru că principala mea îndatorire constă în a apăra un om. El are plăcerea de a-si dărui încrederea, eu sunt obligată să o măsor fără încetare, pentru a-l proteja.
Toate acestea pentru a spune că numele răsunător al lui Belizarie scris pe bilet de informatorul nostru nu m-a uimit. Era posibil ca generalissimul să trădeze, ca acest bărbat care îi datora totul împăratului să se întoarcă împotriva lui, ca sub pretextul de a da puterea armatei să urmărească de fapt coroana, smulgând-o de pe fruntea binefăcătorului său muribund ? Da, toate acestea erau posibile si îmi vedeam, în sfârsit, justificată repulsia pe care o simteam pentru el.
L-am convocat si pe el la Constantinopol, sub acelasi pretext ca pe Bouses. Regenta îl chema la raport pe seful armatei.
Guvernarea ridica destule probleme unei femei. Nefiind decât regentă provizorie, si nu împărăteasă de drept, oamenii nu m-ar fi văzut cu ochi buni dacă foloseam sălile de receptie si cabinetele împăratului. Rămâneam, asadar, izolată în gineceu, unde nu puteam primi, conform obiceiului, decât bărbati alesi la intrare, intimi, si nu multimea căreia împăratul îi permite să se apropie. Trebuia să guvernez prin intermediari. Foloseam ca încăpere de lucru biblioteca gine-ceului, pe care mi-o amenajase împăratul si în care nu pusesem, practic, niciodată piciorul, îngrămădisem într-un
264

colt pretioasele manuscrise pe care împăratul le adunase cu atâta dragoste pentru mine. Am aruncat pe rafturi edictele, rapoartele si corespondenta. Pe cât de strict ordonate îmi tineam vesmintele si accesoriile, pe-atât de dezordonate erau documentele statului. Spre deosebire de împărat, urăsc hârtoagele, nu-mi place să citesc, nu-mi place să scriu. Am nevoie să văd oameni, să le vorbesc, să-i ascult. Datorită contactului uman mă informam si luam decizii.
L-am primit, asadar, pe Belizarie în bibliotecă si i-am declarat încă de la intrare că luasem hotărârea să-l înlătur de la comandă. M-a întrebat din ce motiv, cu vocea lui surdă si cu acea rostire foarte înceată care mă lăsase întotdeauna să cred că nu-l prea ducea mintea. Stătea în fata jiltului meu, calm si drept, masiv, tânăr pentru vârsta lui, superb cu platosa si coiful de aur, cu mantia si penele rosii.
— De ce, generale ? Pentru că ai conspirat împotriva împăratului.
— N-am rostit nici un cuvânt, n-am făcut nici un gest împotriva împăratului, pentru care mi-as da viata. Dar este adevărat,  Despina, că mi-am exprimat neîncrederea în privinta domniei tale, căci asa am considerat necesar.
— Uiti, generale, că împăratul si împărăteasa sunt una si aceeasi persoană. Atacând-o pe una, o ataci si pe cealaltă.
Apoi I-am anuntat că îl condamnam la arest la domiciliu.
— Dacă îti dau o pedeapsă atât de blândă, tinând cont de greseala ta, o fac de dragul prieteniei pe care împăratul ti-a dovedit-o cu atâta credintă si a celei pe care am simtit-o dintotdeauna pentru sotia ta, Antonina...
Văzându-l răsuflând usurat, mi-am dat seama cât de încordat fusese până atunci. Belizarie nu mă putea face să tremur. Chipul acesta plin, cu trăsături regulate, înconjurat
265

de bucle lungi, blonde, trupul acesta mare, musculos, cu bratele si picioarele goale, această masivitate aparentă acoperea o vulnerabilitate pe care o descopeream acum. Dacă l-as fi imitat pe împărat, care îndrăgea aluziile la antichitatea păgână, as fi zis că însusi Apollo se afla în fata mea.
Pentru prima dată de la boala împăratului îmi îngrijisem tinuta, îmi făcusem timp să mă coafez, să mă machiez, să aleg o tunică pe care nu o mai purtasem de mult, purpurie cu benzi late verticale din aur, împodobite cu flori, îmi aruncasem pe umeri un voal alb brodat cu cercuri din aur si purtam perle, doar perle, siraguri de perle. Mă întrebam ce motiv mă împinsese la toate aceste pregătiri. E adevărat că mă emotiona ideea de a-l revedea pe bărbatul acesta care era, în sfârsit, sub puterea mea, după ce mă sfidase atâta vreme. Constiinta îndurării mele mi-a atenuat ura si am avut un acces de nostalgie:
—  Totul ar fi putut fi altfel între noi, generale, i-am mărturisit eu.
—  Desi esti foarte frumoasă, Despina, n-am fost niciodată atras de tine, mi-a răspuns el.
L-am urât pentru dispretul lui. Mă obliga să-i precizez că îl iubeam pe lustinian si că legăturile la care mă referisem erau numai de natură politică. Hotărât lucru, avea să mă dezamăgească tot timpul.
— Bineînteles, am reluat eu, impunitatea ta are un pret si I-am fixat la două sute saisprezece mii de solidi de aur.
A întrebat cu răceală de unde îmi închipuiam eu că va găsi o asemenea comoară, mai mare decât tezaurul statului. La care am replicat:
— Această comoară, cum o numesti tu, generale, nu este decât o mică parte din furturile tale. N-ai decât să scotocesti în prada de război pe care ai strâns-o de la
266

vandali în Africa, de la goti în Italia si pe care ai păstrat-o ilegal pentru tine.
Mi-a răspuns că tot ce avea câstigase cinstit. Spusese asta cu fermitatea convingerii si cu emfaza virtutii. Mi-am dat seama atunci că era convins de adevărul vorbelor sale si de integritatea sa.
* si-a mestecat o vreme cuvintele, apoi m-a întrebat de ce urmăresc să mă răzbun pe el.
— Pentru că ai vrut să-l împiedici pe împărat să mă ia de sotie, pentru că ai încercat să-i alungi fericirea, pentru că, află si tu, generale, această fericire eu i-am dăruit-o.
—  Dar ai adus nefericirea imperiului. Târfă ai fost, Despina, târfă esti si-acum, dar de data asta cu un singur client, imperiul, îi iei banii si-l părăsesti.
La drept vorbind, nu stiam că Belizarie avea atâta spirit. Trebuie să recunosc că îl provocasem până la limită, ceea ce rui scuza totusi această franchete cazonă, în-crâncenându-mă să-l umilesc, n-am ezitat să apelez la armele cele mai viclene. Mi-am promis să fiu sinceră în această povestire, desi au existat momente ca acesta, care mi-au fost foarte penibile. Frustrarea si furia m-au făcut într-adevăr suficient de slabă pentru a-i spune lui Belizarie:
— Poate că am fost târfă, dar o târfă care a reusit. Tu, ca toti încornoratii din lume, ai dat gres.
Nu s-a clintit, dar I-am văzut clipind, ca pentru a-si înfrâna lacrimile care-i veneau în ochi. L-am simtit căutân-du-si cuvintele pentru a-si formula răspunsul:
—  într-adevăr, Antonina mă însală. stiu totul. Am suferit amarnic când l-a avut amant pe Theodosius. Dar am închis ochii pentru că o iubesc si voi continua să o iubesc până la moarte. De altfel, si ea mă iubeste, în felul ei, iar tu, Despina, nu poti face nimic.
267

M-a coplesit rusinea. Pentru a nu mă recunoaste învinsă, l-am dat afară.
Revolta din rândurile armatei din Orient fiind înăbusită din fasă, nu mai visam decât să renunt la regentă, însă n-am putut s-o fac imediat. Am fost silită să admit inadmisibilul si să suport rana intolerabilă adusă geniului: în urma bolii, mintea împăratului fusese atinsă mai grav decât trupul. Mai multe luni după aceea, a dat dovadă de ezitare si nestatornicie. De aceea am fost nevoită să-l înlocuiesc în continuare la conducerea statului.
Dusmanii mei nu vor întelege niciodată că nu voiam să domnesc. Pentru mine, puterea nu însemna decât plăcerea de a o împărti.
PARRTEA A TREIA

Capitolul 17
XV
In numele Domnului Atotputernic si al singurului fl Său Fiu lisus Hristos, prin Sfântul Duh, prin cei patru evanghelist!, prin sfintii arhangheli Mihail si Gavril, jur să-i slujesc cu credintă pe preapiosul si preasfântul lustinian si pe Theodora, sotia Maiestătii Imperiale." Prin această modificare fără precedent a textului imemorial, episcopii si magistratii, generalii, guvernatorii provinciilor si ceilalti functionari depuneau de-acum jurământul si în fata împărătesei, asa cum făceau înainte doar în fata împăratului. Silueta mea a apărut pe marele sigiliu împărătesc, alături de a lui. Prenumele meu figura alături de al lui pe basorelieful de consacrare a clădirilor oficiale. Statui de-ale mele au fost înăltate în mai multe orase, dintre care unele au fost botezate Theodora, Theodoriada, Theodoropolis. în acest fel, împăratul a vrut să-mi omagieze regenta. A fost prima decizie pe care a luat-o după ce s-a înzdrăvenit.
îl informasem treptat despre afacerile statului în timpul convalescentei sale. Atunci când, într-o bună zi, si-a cerut dosarele, am stiut că era vindecat si am cunoscut multumirea intensă de a repune puterea în mâinile sale. Bucuria mea a fost atât de mare, încât i s-a părut un moment potrivit pentru a-mi cere să-l iert pe Belizarie. Nu fusese pedepsit destul? m-a întrebat el. într-adevăr, nimeni nu îndrăznea să-l viziteze pe dizgratiat, nici măcar apropiatii lui. Singurătatea, lipsa de activitate îl afectau. Cădea în
270

gândurile cele mai negre si avea crize din ce în ce mai lungi de descurajare. Stricta supraveghere la care era supus, amenintările pe care si le închipuia planând asupra lui îl schimbaseră mult. Convins că risca să fie asasinat în orice clipă de zbirii mei, generalul cel mai impunător al imperiului devenise un bicisnic: „Poate că îl rod remuscările", i-am răspuns împăratului care îmi descrisese acest tablou patetic. Atunci, schimbând tactica, mi-a arătat scrisorile generalilor nostri care comandau armatele din Italia, unde situatia se deteriorase dramatic, care cereau cu totii prezenta lui Belizarie, singurul capabil să ne împiedice să pierdem din nou peninsula.
— A fost un trădător, a uneltit, si o stii si tu, Cezar, am obiectat eu.
— Poate, dar este singurul sef militar demn de acest nume pe care îl avem. A putut să se convingă cum se plăteste complotul. Să-i mai dăm o sansă.
L-am lăsat pe împărat să se întrebe care-mi sunt intentiile, într-o dimineată, I-am convocat pe Belizarie la Palatul Sfânt. L-am lăsat să astepte mult timp în galeria solicitantilor de la palatul Daphne. Aceiasi curteni care, pe vremuri, se dădeau peste cap să-i intre în gratii îi întorceau ostentativ spatele. Altii nu s-au abtinut să-i arunce grosolănii si să-l insulte. L-am primit dur, cu sprâncenele încruntate, arborând aerul meu cel mai sever. Se schimbase considerabil fată de ziua aceea, cu câteva luni mai devreme, când aproape mă emotionase. Unde erau atitudinea lui superbă, puterea trupului, frumusetea chipului la bărbatul acesta slăbit, cu pielea flască si gura întredeschisă ? L-am întrebat dacă se caise si, încă o dată, i-am repetat crimele de care se făcuse vinovat. Am exagerat atât de tare, încât a plecat de la mine convins că aveam de gând să-l trimit într-o
271

lume mai bună. Ti interzisesem să călărească; s-a întors acasă pe jos, însotit doar de câtiva slujitori, în timp ce mergea, se uita fără încetare în spate, asteptând-se în orice clipă să-i vadă pe ucigasi năpustindu-se asupra lui. Ajuns la palatul său, s-a baricadat înăuntru, a petrecut toată ziua tremurând din toate mădularele, asudând cu picături mari, chinuit de cea mai abjectă groază. Oră de oră eram tinută la curent cu starea lui. Seara, i-am trimis un mesager care, ivindu-se în apartamentele lui private, i-a apărut în fată ca îngerul Judecătii de Apoi. Văzându-l, Belizarie s-a repezit în coltul cel mai îndepărtat al încăperii si s-a ghemuit acolo, în asteptarea loviturii fatale, lipsit de orice urmă de bărbătie, însă acesta s-a mărginit să-i înmâneze o scrisoare de la mine. Abia a reusit s-o deschidă, atât de tare îi tremurau degetele. Cuvintele îi dansau în fata ochilor si nu-i venea să creadă ce citea. De fapt, îl anuntam că, pentru a răspunde implorărilor sotiei sale, binevoiam să uit de acuzatiile care îi fuseseră aduse, înapoindu-i functiile si averea. Conform aranjamentului pe care îl pusesem la punct minutios împreună cu Antonina, aceasta a apărut în pragul camerei lui. Usurarea sotului a fost atât de mare, încât s-a repezit la picioarele ei, mângâindu-le, sărutându-le, proclamând că ea era viata lui, salvarea lui, jurându-i că de-acum nu mai voia să fie decât umilul ei sclav.
împăratul dorise să-l trimită pe Belizarie comandant în Italia. Eu depusesem armele, renuntând să-l propun pe Narses, care, după părerea mea, era mai convenabil. N-am vrut să tulbur armonia care domnea de la însănătosirea împăratului, îmi fusese suficient, înainte de a-i reda favorurile mele, să-l transform pe erou în las.
Voisem, de asemenea, să aflu de partea cui era Antonina, despre care sotul ei afirmase că îl iubeste si îl
272

sustine. Pentru a o pune la încercare, o însărcinasem să contribuie la terorizarea subtilă si treptată a lui Belizarie, si se descurcase admirabil, repetându-i cele mai înspăimântătoare zvonuri despre intentiile mele, prefăcându-se că se teme de planurile mele. Ea a fost cea care a propus stratagema finală, acea audientă de la care Belizarie a plecat convins că poruncisem uciderea lui. Gândindu-mă mai bine, această crudă mistificare avusese ca scop principal să-l readucă la o viată normală pe Belizarie si asta era ceea ce urmărise încă de la început Antonina. Dacă intrase cu inima usoară în planurile mele cele mai feroce referitoare la sotul ei, o făcuse, în definitiv, pentru a-i recâstiga gratiile mele. Belizarie avusese dreptate, Antonina îl slujea bine.
O văd încă ciripind, fâlfâind din gene, făcând pe proasta. La fiecare cuvânt îsi clătina părul bogat, de un blond mai mult decât suspect, îsi agita cerceii lungi, îsi zornăia numeroasele brătări si coliere. Era convinsă că frivolitatea ei aparentă mă păcălise, că nu întelesesem nimic, credea că avusese ultimul cuvânt. Atunci i-am declarat că în semn de prietenie si recunostintă hotărâsem să-i ofer ce aveam eu mai pretios, rodul cărnii mele, într-un cuvânt, să-l căsătoresc pe nepotul meu, Anastasius, cu fiica ei, Ioana. A reactionat suficient de prompt pentru a-si disimula sentimentele. S-a prăbusit la picioarele mele, acoperindu-mi mâinile cu sărutări si lacrimi de emotie, repetându-mi că n-ar fi sperat niciodată la o onoare atât de neasteptată si la o bucurie atât de absolută. Bineînteles, a adăugat ea, cei doi erau prea tineri pentru a se căsători si va fi nevoie sa mai asteptăm câtiva ani. N-am putut decât să fiu de acord. Mi se smulsese revenirea lui Belizarie. în schimb, am obtinut de la lustinian permisiunea de a-mi invita nepotul la Curte si de a-l logodi cu fiica Antoninei, cea mai bogată mostenitoare din imperiu,
273

Eram de-acum în măsură să mărturisesc existenta lui Anastasius si să-l pregătesc pentru viitorul strălucit pe care i-l aranjasem. Regenta îmi consolidase pozitia si nu mai aveam dusmani suficient de puternici pentru a o zdruncina scotocind în trecutul meu. Nu uitasem vizita din urmă cu patru ani a fiicei mele, nici reprosurile cu care mă coplesise. Amintirile penibile de care era legată si însăsi personalitatea ei mă îndepărtau de ea. însă de acest copil, de a cărui existentă mă învinuise că nici nu stiam, eram hotărâtă să mă ocup. Doar el rămăsese imun la miasmele care îmi otrăviseră relatiile cu familia. si apoi, portretul pe care mi-l descriau informatorii îmi plăcea.
Am trimis, asadar, un curier imperial în Caria pentru a-l aduce. Acesta s-a arătat foarte sârguincios, folosind căile postei imperiale si în scurt timp Anastasius a fost în fata mea. Hotărâsem să-l întâmpin înconjurată de toată Curtea, pentru a evita iesirile sentimentale. Nu era înalt, dar era bine clădit. Părea mai mare decât cei paisprezece ani ai săi, deja un bărbat iesit din adolescentă. Nu era deosebit de frumos, însă părul blond si ondulat, tenul mat, mostenit de la mine, si ochii limpezi care mă fixau cu curiozitate îl făceau atrăgător. Neîndoielnic, în înfătisarea lui exista ceva din Pharas, dar mai putin meschin, mai viril. Nu părea nici un pic descumpănit de ceea ce i se întâmpla. Totusi, doar sosirea curierului imperial care îi cerea să vină la Constantinopol îi fortase pe părintii lui să-i dezvăluie rudenia cu împărăteasa. Până atunci nu stiuse nimic si, după cum mi-a mărturisit, s-a întrebat care erau motivele acestei discretii, îi tinuse piept mamei sale care se opunea acestei confruntări si venise să o vadă de aproape, cu ochii lui, pe această bunică atât de vestită. L-am pus să vorbească despre viata lui, cu toate că stiam aproape totul datorită informatorilor mei. îsi ajuta
274

mama să administreze fermele pe care le detineau si, desi devenise aproape liric povestind despre agricultură, subiectul nu mă pasiona în mod deosebit. Anastasius era un fermier înzestrat cu originalitate si aplomb, două calităti care îmi plăceau. Atunci când i-am pomenit pe părintii săi, i-am simtit reticenta fată de mama lui, asa cum el a sesizat dispretul cu care I-am interogat în legătură cu tatăl lui. îl iubea pe acesta, dar stia că era slab sub dominatia sotiei sale: „Mama este cea care comandă", a repetat el. Nu se plângea, constata.
L-am cazat nu departe de gineceu, într-un apartament din palatul Daphne. Am fost nevoită să recunosc că fiica mea găsise mijloacele să-i dăruiască educatia cea mai aleasă, acolo, în fundul îndepărtatei Caria. Cu toate acestea, intentionam să o perfectionez. La sfaturile împăratului, I-am înconjurat de profesori remarcabili. Binevoise să-l găsească încântător pe acest nepot prin aliantă cu care îi făcusem o surpriză, îi aprecia, zicea el, îndrăzneala, franchetea si, după ce l-a interogat, l-a declarat cult si inteligent.
în pofida tineretii sale, n-am vrut sări înfrumusetez adevărul privind viata si grijile noastre. De aceea, evitând să-l împovărez cu prea multe informatii, i-am dat cursuri politice pe viu. La putin timp după sosirea lui, întâmplarea mi-a furnizat ocazia de a-l face să cugete asupra unui capitol important.
Atât de mare a fost scandalul care a avut loc în hrisotriclinium, încât agitatia a ajuns repede la gineceu. Trimis de Belizarie, unul dintre generalii săi, loan, însusi nepotul lui Vitalian, sosise la Constantinopol. Conform obiceiului, venise să-si aducă omagiul împăratului în cursul unei audiente pur formale, în linistea totală impusă de Prezenta Sacră, a îndrăznit să ridice vocea în fata domnului
275

uns de Dumnezeu, mostenitorul preotilor monarhi, Basileul superior Cezarului păgân, pentru a-l implora să trimită ajutoare armatei din Italia. Acestei blasfemii avusese insolenta de a-i adăuga afirmatia că n-ar fi găsit altă ocazie de a-i vorbi împăratului, ale cărui rapoarte erau trunchiate de ministri, lustinian, în mărinimia lui, îl iertase, loan se avântase atunci într-un discurs care îl punea în gardă împotriva regelui gotilor. Totila nu era un rege ca oricare altul, căci stiuse să-si câstige bunăvointa populatiei locale, datorită unei adevărate revolutii, îi ademenise pe tărani împărtind marile proprietăti si suprimând corvezile, înrolase sclavii, eliberându-i. Negustorii si mestesugarii îi deveniseră adepti pentru că le amânase impozitele. Toată Italia îl iubea pe Totila. La rândul său, Belizarie, debarcând, lansase o proclamatie care nu trezise nici un ecou, chemând populatia să se supună suveranului ei legitim, împăratul. Din contră, la Roma, al cărei guvernator fusese până atunci loan, proclamatiile apăruseră pretutindeni, iscălite de Totila, declarând că romanii nu aveau de ce să se teamă de goti. Dusmanul avea complici peste tot, soldatii nostri dezertau, garnizoanele se goleau, în Emilia, comandantul general rămăsese, practic, fără efective, în Italia Centrală, gotii puneau mâna pe fortăretele noastre, lăsate fără apărare. Motivul acestei dezordini era că trupele noastre nu-si mai primeau solda, pe care Belizarie, într-un gest mărinimos, se angajase să le-o dea din propriul buzunar. Dar apoi s-a jurat că nu mai avea nici o letcaie, desi jefuise fără milă Sicilia, Ravenna si alte locuri pe care le străbătuse, tratament care i-a aruncat pe italienii bogati în bratele gotilor, loan cerea întăriri si bani, iar Barsyme i-a răspuns că imperiul n-avea nici una, nici alta. loan a amenintat atunci că imperiul va vedea Roma cucerită de Totila si de goti. Barsyme a
276


remarcat, pe bună dreptate, că, dacă Roma cădea, atunci căderea ei ar fi mult mai putin catastrofală decât cea a Milanului de-acum sapte ani, din care imperiul îsi revenise totusi. Atunci, loan s-a mâniat. Roma era simbolul imperiului, scena gloriilor noastre trecute, mostenirea sacră. Pentru a apăra această floare, trebuia să topim aurul palatelor si al bisericilor, să strângem trupe din toate colturile tării. Argumentele lui nu l-au impresionat pe ministru, atent la binele statului, loan a îndrăznit atunci să insinueze că ura pe care se presupunea că i-o purtam eu lui Belizarie ne împiedica să le trimitem întăriri, împăratul, mânios, l-a dat afară.
La putin timp după acest incident, Germanus si Passara mi-au cerut o audientă, demers extrem de neobisnuit. Având de plătit câteva polite vărului împăratului, i-am pus să vină la palat patru zile la rând înainte de a accepta să-i văd din nou. în loc să execute proskinisis, Germanus s-a multumit să pună un genunchi în pământ în fata tronului meu, iar Passara a spart tăcerea protocolară pentru a rosti cu voce tare: „Salutare tie, împărăteasă!", neglijând să mă numească „Maiestatea Voastră". Respectau vechiul ceremonial, neglijând modificările pe care i le adusesem. Cereau binecuvântarea mea pentru logodna fiicei lor, Iustina. Aceasta depăsise de mult vârsta obisnuită a căsătoriei si părintii ei tocmai începuseră să se îngrijoreze în legătură cu soarta ei când a apărut un pretendent care, imediat, le-a câstigat simpatia. Acesta era loan. Obiceiul cerea ca împărăteasa să-si dea spontan încuviintarea pentru ceea ce era doar o formalitate. Cum ? Aveam să las averea acestor uneltitori ascunsi, popularitatea acestor ambitiosi feroce, descendenta acestor aroganti să se unească cu prestigiul si autoritatea unui tânăr general ? Am răspuns că originile lui loan nu-l făceau demn să se unească
277

cu o nepoată de împărat, urmasă, în plus, a uneia dintre cele mai de vază familii din Roma. Passara, atât de mândră de descendenta ei, în loc să se simtă flatată a avut îndrăzneala să-mi spună:
— Nimeni de rangul său n-a vrut-o pe fiica noastră, iar împărăteasa cunoaste motivele mai bine ca oricine.
Pretindea prin asta că antipatia mea pentru ea si sotul ei îi îndepărtase de la fiica lor pe candidatii cei mai buni. Această aluzie a avut darul de a-mi stârni mânia si, cu un gest pe care obisnuiesc să-l fac în asemenea împrejurări, mi-am tras colierul cu atâta nervozitate, încât i-a căzut un smarald care s-a rostogolit pe podea, lovindu-se de peretele din marmură.
— Această căsătorie nu trebuie să aibă loc si nu va avea loc! am strigat eu.
Am văzut uimirea, apoi furia întipărindu-se pe chipurile lor, si în cele din urmă au executat plecăciunile de iesire ca si cum m-ar fi sfidat.
si sfidare a fost. Fără a mai pierde vremea, loan s-a căsătorit pe ascuns cu Iustina si, în aceeasi noapte, s-a îmbarcat împreună cu ea spre Italia, pentru a se întoarce la postul său. Considerase prudent să lase o oarecare distantă între mine si el. Nu puteam trece cu vederea o asemenea nerusinare. Asasinatul mi s-a părut întotdeauna arma celor slabi si pot să jur că n-am poruncit nici unul. l-am aruncat în temnită, i-am executat, i-am făcut să dispară pe vinovati, dar, crimă, niciodată, împotriva lui loan nu aveam, de altfel, nici un cap de acuzare: înfruntarea vointei împărătesei pentru a se căsători nu era suficient ca să-l târăsc pe îndrăznet în fata judecătii. Cu toate acestea, trebuia să-mi păstrez reputatia. Mult mai mult decât cruzimea mea, teama de această cruzime era cea care îmi întărea puterea. N-am avut decât
278

să mă folosesc de legenda mea. l-a fost usor lui Arsenius să împrăstie printre apropiatii lui Germanus si ai Passarei zvonul că împărăteasa hotărâse uciderea lui loan, că îi dăduse instructiuni Antoninei, că aceasta trebuia să-l otrăvească imediat ce ajungea în tabăra lui Belizarie. Aceste zvonuri, urzite cu grijă, s-au transformat în certitudine, au trecut marea si au ajuns la loan, care tocmai debarcase în sudul Italiei. Frica l-a făcut să calce strâmb si să se ascundă. A continuat a se război cu gotii, dar unde voia el, refuzând categoric să i se alăture lui Belizarie. Asadar, nu se supusese ordinelor, reputatia lui a avut de pătimit si eu am primit o nouă confirmare a faptului că manipularea mintii omenesti era uneori o armă mult mai eficace decât otrava sau tăisul săbiei.
Oricât de ascutită ar fi fost intuitia mea, nu era infailibilă, si m-a trădat atunci când s-a pus problema înlocuirii lui loan. Bessas era un militar bătrân, care slujise si sub împăratul Anastasius. De la suirea lui lustinian pe tron, nu primise, practic, nici o avansare, ceea ce ar fi trebuit să mă alerteze. La fel avertismentele lui Narses. însă Bessas stia să mă curteze, îsi sustinea neîncetat loialitatea fată de noi. Nu afirma el că poartă întotdeauna în jurul gâtului, în chip de medalie pioasă, un solidus de aur, pentru a avea tot timpul portretul împăratului la inimă ? Am gresit, căci ar fi trebuit să rămân insensibilă la această nerozie. De data aceasta, am confundat linguseala, pe care o urăsc, cu servilismul, care nu-mi displace deloc. Bessas a fost numit guvernatorul Romei.
După izbucnirea provocată de loan, viata de la Curte îsi regăsise ritmul imuabil, rutină pentru noi, o noutate pentru Anastasius, pe care doream să-l initiez în aceste taine. De
279

aceea, a asistat la Adorarea Purpurii, la palatul Magnaure, în hrisotriclinium, considerată pe bună dreptate cea mai frumoasă sală din lume.
Eu tronam alături de împărat pentru a primi omagiile demnitarilor în mijlocul cupolei imense. Un Hristos gigantic, luminat prin saisprezece ferestre, amintea celor prezenti că împăratul avea puterea de la Dumnezeu. Fiecare dintre cei opt pereti, opt fiind cifra sacră, era alcătuit dintr-un soi de absidă semicirculară, cea situată chiar în fata intrării adăpostind dublul tron din aur încrustat cu pietre pretioase pe care ne asezasem. Două acvile cu aripile desfăcute ne încadrau, si deasupra noastră se înălta un baldachin aurit, sustinut de patru coloane de argint. Atunci când draperia imensă din mătase brodată cu animale mitologice care masca intrarea în hrisotriclinium se înălta ca prin farmec, primul demnitar primit în audientă era imediat apucat de brate de doi eunuci de rang înalt. Acestia întruchipau îngerii, calicii albe ale nemuririi, într-o ierarhie strictă, care înconjurau gloria divină, a cărui formă muritoare era reprezentată de bazileu. Ca si serafimii, îti luau ochii cu mânecile lor lungi, albe si strălucitoare ca niste aripi si cu vocea lor limpede de castrati îsi înăltau imnul spre domnul de aur: „Noi care simbolizăm în taină heruvimii, noi cântăm psalmul de trei ori divin al Sfintei Treimi, care dăruieste viată, si renuntăm la gândurile omenesti pentru a-l primi pe regele universului." îl purtau literalmente pe sus până la tron pe cel ales, pentru a simboliza că Maiestatea Sacră era atât de redutabilă, încât nimeni nu se putea apropia de ea fără să fie ajutat, si acesta urca târându-se cele trei trepte de porfir din fata tronului, înainte de a săruta pământul, piciorul sau genunchiul împăratului, în functie de rang.
Ne tineam atât de tepeni, lustinian si cu mine, încât păream pierduti în învelisul nostru de giuvaeruri si brocarturi.
280

pieptul împăratului care se ridica imperceptibil pentru a respira misca din când în când nestematele colierului care, prinzând lumina unei făclii, arunca fulgere scurte, în jurul nostru, totul era tăcut si nemiscat. Membrii Curtii si ai Comitatusului erau tot atâtea statui multicolore si sclipitoare. Cu coltul ochiului îl observam pe Anastasius urmărind, uluit, desfăsurarea ceremoniei. Gesturile eunucilor care înaintau doi câte doi, aruncându-i pe demnitari la piciorul dublului tron, apoi îi ridicau si îi duceau de-acolo aveau precizia unor marionete, si repetarea lor mă hipnotiza. Mă găseam, asadar, într-o stare de ameteală când draperia a fost dată brusc la o parte. Atunci a intrat, vizibil neinvitat, un călugăr foarte înalt si foarte slab care, din fundul sălii, a urlat:
— Am venit să vă mustru, lustinian, si pe tine de asemenea, Theodora!
Toti s-au îndepărtat ca atinsi de o groază sfântă. A înaintat cu pasi mari către tron. Tunica lui era atât de cârpită, atât de tocită, încât cel mai sărman nevoias ar fi preferat să meargă despuiat decât să o îmbrace. Barba si părul nu erau decât o claie încâlcită, care nu văzuse un pieptene niciodată. Avea tenul înrosit de soare si chipul îi era marcat de numeroase pustule. Călugărul era înfiorător de murdar, putea îngrozitor. Dar era sublim, căci Dumnezeu era în el. Era Marras.
Desi nu ne văzusem din vremurile îndepărtate ale adolescentei mele, I-am recunoscut imediat după ochi. Foarte înfundati sub sprâncenele stufoase, ardeau, străpungeau ca sabia credintei. Am coborât treptele tronului, m-am prosternat în fata lui, i-am sărutat picioarele înnegrite de jeg si i-am cerut umil binecuvântarea, împăratul a îngenuncheat si el în fata lui si a înclinat capul, ceea ce însemna că usile palatului nostru erau oricând larg deschise mesagerilor
281

Domnului. Marras a refuzat să ne binecuvânteze atâta timp cât nu ne căiam, căci păcatuisem prin trufie, prin neglijentă, printr-o credintă îngustă, prin lipsa noastră de zel în a-L sluji pe Domnul. Nu ezitase să părăsească seninătatea pustniciei sale pentru a ne reprosa că nu l-am adus multumire lui Dumnezeu pentru mărturia pe care ne-o dăduse despre puterea si bunătatea Lui. Făcea aluzie la cei Patruzeci de Mucenici. Cu multe secole mai devreme, patruzeci de legionari romani muriseră pentru credinta lor, fără ca poporul din Constantinopol să găsească vreodată locul în care au fost îngropati, însă, de curând, zidarii scoseseră la iveală, dintr-unul din zidurile orasului, o ladă cu oseminte. O femeie din împrejurimi, bolnavă de erizipel, s-a însănătosit îndată ce le-a atins. Atunci se răspândise zvonul că au fost descoperite moastele celor Patruzeci de Mucenici, însă noi neglijaserăm să clădim un sanctuar la locul acestei minuni, pretinzând că eram prinsi în treburile statului.
l-am promis lui Marras că vom construi neîntârziat un sanctuar, cel mai frumos, cel mai bogat pentru a adăposti moastele, împăratul, voind să se scuze, s-a ascuns în spatele Bisericii, care nu recunoscuse niciodată osemintele ca fiind autentice. Acesta era un argument care îi putea fi adus lui Marras care stia, fiindcă „îi vorbea Dumnezeu" ? în furia lui sacră, ne-a amenintat cu cele mai crâncene pedepse. „Om al Domnului, om al Domnului, ai milă de noi, ai milă de noi", numai asta puteam să repet. Pradă disperării, am poruncit să fie adus sacul de aur, care era păstrat întotdeauna în hrisotriclinium pentru eventualii solicitanti, si i l-am întins. Marras a luat gestul meu drept o insultă. Mi-a smuls aproape sacul din mână si, apucând monedele de aur cu pumnii, le-a azvârlit la picioarele tronului nostru. Aurul, rostogolindu-se pe porfir, a răsunat straniu în tăcerea încremenită.
282

— Slujitorul Domnului nu vrea nimic de la tine, a tunat el, decât dacă înveti să ai frică de Domnul, asta doar dacă esti capabilă de asa ceva.
încă o dată, îmi citea în suflet. Prea multă vreme fusesem sigură pe mine însămi. Prea multă vreme mă ocupasem numai de lucruri trecătoare. Prea multă vreme uitasem să mă cufund în mine însămi, pentru a-mi cerceta constiinta.
împăratul nu era familiarizat, ca mine, cu limbajul pustnicilor din desert, acesti nebuni ai Domnului. A vrut să-l linistească pe Marras si s-a avântat într-unul din acele discursuri încâlcite pe care le rezerva negocierilor dificile:
—  Cele mai mari binecuvântări ale omenirii sunt darurile lui Dumnezeu, clerul si autoritatea imperială, care au fost acordate prin gratia providentei. Nimic nu ne preocupă mai mult ca demnitatea si cinstirea clerului, cu atât mai mult cu cât acesta înaltă neîncetat Domnului rugăciuni din partea noastră. Dacă clerul stie să rămână nevinovat si plin de credintă în Dumnezeu si dacă autoritatea imperială slujeste cu dreptate si devotament statul care îi este dat în grijă, se instaurează o bună întelegere fericită, care va face să plouă cu lucruri bune peste omenire.
Marras nu s-a lăsat dus de nas si a răspuns cu o voce morocănoasă:
— în ziua în care Dumnezeu te va chema la judecata Lui, atunci vei avea de dat socoteală pentru tulburările la care îi supui pe adevăratii crestini...
Această apostrofare i-a stârnit împăratului o furie neobisnuită. De câteva zile îl supăra o durere la genunchi, încât a provocat această explozie care m-a luat prin surprindere si pe care n-am putut s-o potolesc la timp:
—  Voi sunteti cei care aduc tulburări, a urlat el, voi sunteti cei răzvrătiti, si papa are dreptate! Nu mai scoate nici
283

un cuvânt, pustnicule, tine-ti gura! Dacă ai dreptate, asa cum sustii, Dumnezeu îmi va da un semn. Altfel, toti cei care îndrăznesc să se ridice împotriva papei vor fi trimisi la moarte!
Este adevărat că, în public, împăratul trebuie să apere Biserica oficială. Dar n-a fost prea inspirat din partea lui să-si închipuie că un monofizit atât de convins precum Marras se va lăsa impresionat de o asemenea amenintare.
— Până si îngerii din Ceruri îl urăsc pe al tău papă, a replicat el, adevăratii credinciosi n-au nevoie de semne ceresti pentru a-si sustine credinta. Dar stai linistit, Dumnezeu îti va trimite un semn, special pentru tine.
si, maiestuos, ne-a întors spatele si s-a îndreptat spre poartă, fără ca eu să fi putut interveni; frica, groaza mă transformaseră în statuie de sare.
A doua zi, junghiurile de la genunchi l-au chinuit pe împărat, nelăsându-l să se odihnească deloc. Acesta era semnul prezis de omul sfânt al desertului, împăratul a refuzat să recunoască, a refuzat să admită că e bolnav, a refuzat să se îngrijească. Dormea si mânca mai putin, muncea până la epuizare si rămânea ore întregi în picioare cu ocazia ceremoniilor, fără să accepte să se aseze. Medicii s-au lăsat păgubasi, iar boala lui s-a înrăutătit, în scurt timp, n-a mai putut să-si părăsească patul. Se contorsiona în asternut, fără să-si poată stăpâni urletele de durere. Infectia de la genunchi a declansat o febră atât de violentă, încât a început să delireze. Trupul i s-a acoperit de eczeme, fata i s-a umflat, ochii i s-au acoperit de albeată, orbind temporar. Medicii, înnebuniti, îi dădeau toate tratamentele care le treceau prin minte, unele mai ineficiente ca altele. Gineceul era întors pe dos. Curtea colcăia de zvonuri si începea să se astepte la ce putea fi mai rău. Nelinistea îi stăpânea pe toti... mai putin pe mine.
284

Marras îsi încălcase jurământul de a rămâne în desert până la moarte pentru a ne salva sufletele amenintate de pierzanie. Se putea, oare, ca păcatul nostru să se mărginească doar la întârzierea construirii unui sanctuar al celor Patruzeci de Mucenici ? Pentru ca el să fi consimtit la un sacrificiu atât de mare, trebuia ca greseala noastră să fie extrem de mare. Nu mi-o dezvăluise, stiam. Trebuia să o descopăr singură, în adâncul constiintei mele. Marras voia să mă gândesc, să meditez...
însufletit de un spirit de tolerantă si de o dorintă de unitate, lustinian nu renuntase niciodată la ideea de a apropia Biserica oficială si monofizitismul. Crezuse că-si va putea împlini dorinta cea mai dragă atunci când tronul Sfântului Petru ajunsese să fie ocupat de un papă ales de noi. După atâtia ani petrecuti pentru punerea la punct a unei formule susceptibile de a face o minune, promulgase un edict numit al celor Trei Capitole care, după părerea lui, constituia un credo acceptabil pentru cele două părti. Rămânea simpla formalitate de a-l pune pe papa Vigilius să-I contrasemneze. Din nefericire, adevărata lui fire a iesit la iveală, îsi vânduse sufletul pentru tiară, dar, imediat după ce fusese ales, începuse să-i abandoneze viclean pe monofiziti, contrar jurămintelor pe care mi le făcuse. Atunci o trimisesem repede pe Antonina la Roma, pentru a-i reaminti promisiunile făcute. Degeaba. Ajuns papă, îsi închipuia că nu mai datorează nimic nimănui. Cocheta chiar cu ideea de a lua noi măsuri de restrângere si combatere a „ereziei". Aveam să asist cu bratele încrucisate la renasterea persecutiilor împotriva monofizitilor cărora le eram datoare ? Aveam să-l las nepedepsit pe pontiful care îi trăda ? Asadar, slăbiciunea mea era cea care venise Marras să mi-o reproseze.
285

A doua zi dimineată, împăratul a fost transportat cât mai discret posibil la pavilionul Perlei, unde am interzis accesul oricui, îndeosebi al doctorilor, în anul acela nu avusesem încă plăcerea de a ne muta în această locuintă de vară ale cărui porticuri se deschideau spre grădinile stufoase care ne ofereau răcoarea umbrei si a fântânilor. Situată mai departe, îmi permitea să-l ascund pe lustinian, căruia boala îi dăduse o înfătisare respingătoare. Pentru că, dacă este permis să contempli un împărat muribund, este interzis să-l vezi distrus. Era un monstru chel, buhăit si bubos care horcăia în acest lux rafinat si somptuos al camerei nuptiale cu bolta de aur sustinută de patru mozaicuri înfătisând scene de vânătoare. Mi se rupea inima în fata acestei imagini a suferintei, dar abătusem această încercare prin greselile noastre.
Am trimis pe cineva după Marras. Acesta a binevoit să răspundă rugămintilor mele. în picioare, la capul patului lui lustinian, a contemplat îndelung îngrozitoarea sa operă si a sfârsit prin a murmura:
— Acum ai semnul pe care l-ai cerut, căci inexorabilă este dreptatea divină.
M-am aruncat la picioarele lui si i-am jurat solemn că monofizitii nu vor mai avea de ce să se teamă si că papa va înceta să-i ameninte.
Sfântul a poruncit să i se aducă lada care continea osemintele celor Patruzeci de Mucenici. Când a avut moastele în încăpere, a îngenuncheat si s-a rugat. Apoi a luat lada si a pus-o pe trupul împăratului inconstient. Imediat, a avut loc minunea. Mirul sfant a început să curgă din ladă, răspândind un parfum îmbătător. Cum îl atingea pe împărat, acesta se simtea usurat. A deschis ochii si s-a ridicat pe perne. Durerile i-au dispărut, si-a recăpătat aspectul
286

obisnuit, era vindecat. Uleiul curgea atât de abundent, încât i-a udat complet cămasa de mătase purpurie pe care o păstrez si în ziua de azi ca pe o relicvă pretioasă.
în ziua următoare, lustinian a apărut perfect refăcut si câteva zile mai târziu si-a putut relua activitatea ca de obicei.
Papa Vigilius avea obiceiul de a tine slujba în diferite biserici din Roma, prin rotatie, în ziua în care s-a dus la Sfânta Cecilia din Trastervere, biserica a fost înconjurată discret de un cordon de soldati. Imediat după împărtăsanie, guvernatorul orasului, Bessas, a poruncit fortarea usilor sanctuarului. A urcat la altar, a pus mâna apărată de mănusa de fier pe umărul papei si i-a poruncit să-l urmeze fără întârziere. Cei de fată erau prea îngroziti pentru a-si da seama ce se întâmplă, ceea ce i-a permis lui Bessas să-l răpească pe Vigilius din fata enoriasilor săi. L-a târât până în port si I-a îmbarcat pe o triremă care a ridicat îndată ancora, îndreptându-se spre Sicilia. îi dictasem lui Arsenius ordinele pe care trebuia să i le dea guvernatorului Romei: „Arestati-l pe Vigilius oriunde, mai putin în biserica Sfântul Petru, si aduceti-l la noi! Dacă nu vă conformati fără întârziere, jur în fata lui Dumnezeu că vă voi jupui de vii!"
Speriat de această amenintare, Bessas actionase exact la timp. într-adevăr, trei zile mai târziu regele Totila, în fruntea armatelor gotilor, încercuia Roma si o punea sub asediu. Vigilius ar fi fost atunci de neatins si chiar ar fi preferat să cadă în mâinile celui mai feroce dusman al imperiului care, probabil, în ochii lui, era mai putin înfricosător decât mine.
Capitolul 18
In toamna aceea a anului 546 soarta Romei s-a agravat foarte repede. Orasul nu mai era apărat decât de trei mii de soldati de garnizoană, care nu erau suficienti pentru a apăra pe toată lungimea lor meterezele, de altfel foarte deteriorate. Belizarie fugise să îl elibereze si reusise să ajungă la gura Tibrului, dar regele Totila, pentru a-l opri, înăltase pe fluviu poduri si turnuri din lemn ticsite de soldati de elită si asezase în locuri strategice detasamente de arcasi goti foarte bine antrenati. Flota lui tăiase înaintarea ariergărzii, ceea ce ne împiedica să trimitem întăriri. Din lipsă de provizii, ratiile locuitorilor Romei fuseseră reduse la minimum.
în lumina rece a rapoartelor, această situatie îsi pierdea orice viată. Mesagerii ne înfătisau fapte a căror însiruire insensibilă acoperea realitatea arzătoare în care mă cufundau scrisorile lui Ruderic. Spionii tineau zilnic la curent statul-major al lui Belizarie cu starea orasului asediat. Ruderic se afla, asadar, în rândul din fată pentru a observa, pentru a mă informa, dar si, eventual, pentru a primi o săgeată sau o lovitură de sabie, în secret tremuram pentru el, si el tremura pentru romani:
Inamicul încercuieste complet fosta capitală a imperiului, nelăsând să intre nici mărfuri, nici oameni, înăuntru domneste foametea. Doar bogatii mai pot găsi ceva de mâncare, căci un pumn de făină a ajuns la sapte monede
288

de aur, iar o bucată de carne putrezită la cincizeci de monede de aur. în fata acestor preturi, soldatii din garnizoană, desi mor si ei de foame, preferă să-si vândă ratiile. Un amestec fără gust si nesănătos, alcătuit din trei sferturi tarate si un sfert făină, a putut astâmpăra câteva săptămâni foamea săracilor. Apoi s-au resemnat treptat să se hrănească cu lesuri de cai, de câini, de pisici si de soareci. Acum au ajuns să culeagă iarba si smulg până si scaietii care cresc în crăpăturile ruinelor.
Situatia este atât de disperată, încât numerosi locuitori înclină să predea armele. Numerosi prelati - avându-l în frunte pe diaconul Pelagius, care îl înlocuieste pe papa Vigilius, care a părăsit în mod misterios orasul - se dedică în totalitate enoriasilor lor si cheltuiesc spre folosul acestora propriile averi. Se zice că ar fi reusit să ducă negocieri secrete cu regele Totila pentru a-i preda orasul. Se povesteste că un tată de familie, nemaisuportând să audă plansetele celor cinci copii înfometati ai săi, s-a dus până pe malul Tibrului si acolo, acoperindu-si fata, s-ar fi aruncat în fluviu, în fata familiei si a poporului roman.
Unii locuitori dintre cei mai avuti au încercat să fugă din capitala condamnată, însă au fost prinsi si masacrati de soldatii inamici.
Cineva este totusi responsabil de această foamete atroce, nimeni altul decât guvernatorul Romei. El este cel care a pus mâna, prevăzător, pe cantităti însemnate de grâu adunate de clerul roman, pentru a le împărti numai soldatilor săi sau pentru a le vinde la preturi exorbitante celor bogati. Populatia a aflat destul de iute, de aceea un cortegiu de fiinte scheletice, contaminate de boli, în ultimul stadiu de epuizare si disperare, a venit să-l caute pentru a-i reaminti că datoria stăpânului constă în a-si întretine sclavii si pentru a-l ruga
289


umil fie să se îngrijească de supravietuirea lor, fie să le îngăduie să fugă, fie să poruncească executarea lor imediată.
Netulburat, Bessas le-a răspuns că era imposibil să-i hrănească, periculos să-i lase să plece si ilegal să-i ucidă pe supusii împăratului. Dar cererea lor i-a dat idei, căci a început să vândă, tot foarte scump si tot numai bogatilor, permise de iesire. Pentru a linisti poporul prea epuizat ca să se mai revolte, dar care este încă în stare să le deschidă gotilor portile orasului, proclamă zilnic sosirea iminentă a unor flote si armate imaginare, himere în care nici locuitorii nu cred mai mult ca el...
Ruderic îmi spunea tot ce nu spuneau rapoartele. stiusem că mă puteam bizui pe onestitatea, pe luciditatea iui. Asta nu însemna că Bessas nu era alesul meu, greseala mea. Nu-mi plăcea s-o recunosc, dar, una peste alta, în ciuda faptelor saie respingătoare, nu era el responsabil nici pentru război, nici pentru asediu. Rolul său nociv se limita la accentuarea declinului unei situatii deja tragice. Am ales, asadar, să nu fac nimic, considerând că în acest caz era mai bine să mă încăpătânez în greseală decât să-mi mărturisesc slăbiciunea, ceea ce nu m-a împiedicat să stau în continuare ca pe ace. De aceea m-am înfiorat când Ruderic m-a anuntat că în curând Belizarie va risca totul pentru o tentativă de eliberare a Romei. Dacă generalissimul reusea să salveze cetatea si, prin aceasta, să steargă delictele lui Bessas, mi-am promis să-i fiu recunoscătoare pe viitor, l-am cerut iui Ruderic să-mi trimită noutăti printr-un curier special, adresat numai mie, căci voiam să fiu prima care află de eliberarea Romei si a constiintei mele. Am smuls cu febrilitate sigiliul si am început să-i citesc scrisoarea următoare:
290

Belizarie n-a vrut să mai astepte întăririle care întârziau. A hotărât să încerce o pătrundere, hotărât să elibereze orasul. Două sute dintre navele noastre, încărcate cu soldati, arme si munitii au urcat pe Tibru. Belizarie, cu jumătate din armata lui, a înaintat în paralel pe tărmul sudic. si-a implicat toate Jrupele, toate rezervele în această actiune. N-a lăsat în spate, în tabăra imperială, decât forte slabe, sub comanda aghiotantului său, generalul Isaac. Bessas nu s-a clintit. Bessas n-a făcut nici o iesire. Bessas a rămas la Roma. Belizarie a hărtuii forte de zece ori mai numeroase. A câstigat teren. Flota lui a rupt lanturile care barau Tibrul. Posturile de gardă au fost luate cu asalt. Armatele gotilor au fost prinse la înghesuială. Belizarie nu mai avea în fată decât podul de lemn înăltat de regele Totila si puternic apărat. stia că, în elanul său, va doborî si acest ultim obstacol. Apoi era Roma. Roma la îndemână, fără nici măcar un sir de soldati inamici care să-i apere intrarea. Nimic nu mai putea împiedica Roma să fie salvată. Din înaltul meterezelor, locuitorii garnizoanei urlau de bucurie.
Atunci un mesager care-si pierduse suflul de cât alergase l-a ajuns din urmă. Detasamentele de goti îi atacaseră si cuceriseră tabăra, îi luaseră prizonieri pe toti cei de-acolo. Confruntat cu o alegere, care nu putea suferi amânare, a înteles că Roma trebuia să mai astepte. Era mai urgent să-si recupereze tabăra, să elibereze prizonierii, să restabilească legătura cu ariergarda. A ordonat retragerea.
Nu, această explicatie era inacceptabilă, nu voiam să o admit. Ruderic păcătuia prin exces de loialitate fată de seful lui, dar aveam alte surse de informare, pe care îmi plăcea să le consider mai veridice. Belizarie aflase că sotia lui, rămasă în tabără, se afla printre prizonierii gotilor, l s-a
291

urcat sângele la cap si armata... a făcut stânga-mprejur. Cucerirea Romei era mai putin importantă decât sotia lui. Aceasta demonstrase, de altfel, un curaj pe care mă bucura să-l recunosc. De fapt, gotii atacaseră atât de brusc si violent, încât ajunseseră imediat în inima taberei imperiale. Antonina, în cortul ei, auzise chiar de partea cealaltă a peretelui din pânză zgomotul săbiilor. Sigură că avea să fie capturată, nu si-a pierdut sângele rece si, hotărâtă să nu cadă vie în mâinile barbarilor, scosese fiola de otravă pe care o avea tot timpul la ea si al cărei continut îl oferise deseori altora. Se pregătise să moară precum eroinele de pe vremuri. Atât doar că n-a căzut deloc prizonieră. Slaba garnizoană lăsată de Belizarie avusese timp să se adune si putuse, în ultimul moment, să-i respingă pe atacatori. Mesagerul făcuse exces de zel enumerându-i pe prizonierii gotilor, iar Belizarie ar fi putut profita în continuare de avantajul pe care îl obtinuse în fata lui Totila. Altădată renuntase la invadarea Persiei din ură fată de Antonina, acum tocmai renuntase la eliberarea Romei din dragoste fată de aceeasi Antonina. Ciudat si strălucitor exemplu al nestatorniciei bărbatilor...
într-o zi de ianuarie a anului 547 împăratul a apărut la micul dejun, pe care îl mâncăm întotdeauna singură, si mi-a spus simplu: „Roma a căzut... exact pe 17 decembrie". Se înclinase în fată, deschisese larg ochii rotunzi, apoi îi închisese precum o bufnită deranjată de lumină. Nu avusese niciodată un aer atât de tineresc. Cu tonul cel mai detasat posibil, am remarcat că această cădere a Romei nu era o surpriză pentru nimeni, din moment ce destinul ei fusese pecetluit de la esecul tentativei lui Belizarie. De altfel, importanta ei strategică si militară era inexistentă, iar pierderea ei
292

era neînsemnată din punctul de vedere al războiului.
A fost de acord, dar a adăugat că, pentru moralul oamenilor, lovitura era foarte grea. Aflase vestea în plin Comitatus. Se aflau acolo ministri însotiti de sefii lor de departamente, eunucii camerei sacre, seful soldatilor din Constantinopol, cornitele servitorilor, usierii, secretarii care tineau procesul-verbal al sedintei supravegheati de pritniserius notarium, seful secretariatului guvernamental. Aceste reuniuni săptămânale se tineau într-unul dintre locurile mele preferate, sala Iris, celebră pentru stalactitele sale din lemn aurit. Acestea păreau cascade de aur înfipte în aurul mozaicurilor. Partea de jos a peretilor si pardoseala erau din marmură de Caria, albă si aproape transparentă, care semăna cu cristalul.
Atunci când marele sambelan a anuntat cu voce tare că Roma fusese ocupată de goti, nu s-a auzit nici un comentariu, nici o soaptă, protocolul interzicea aceste iesiri, însă lustinian văzuse privirile tulburate, capetele plecate brusc, mâinile crispate pe spătarele scaunelor, lacrimile care curgeau în tăcere pe chipurile acestor oameni. Eu una nu plângeam, fierbeam. Istoria după care era atât de înnebunit împăratul tocmai îi trăsese o palmă groaznică. Dar tocmai asta era, istoria văzuse si alti suverani, pentru care asemenea evenimente erau ceva obisnuit, ceea ce-l învăta să fie răbdător. Eu nu eram îmbibată de istorie. Reactia mea era stârnită de momentul în sine. si pe moment simteam o umilire insuportabilă, pe care nici o explicatie nu mi-o putea usura. Prima putere a lumii era, asadar, atât de slabă încât se lăsa transformată în ruine de către acesti barbari ? Fără să ne-o spunem, lustinian si cu mine am căzut de acord să afisăm un calm care mi se părea cu atât mai dificil cu cât mă simteam responsabilă de dezastru. Cu toate acestea,
293

atitudinea lui Bessas, exemplul pe care îl dăduse, asa cum mi-a raportat Ruderic, m-a ars ca un fier înrosit:
Roma a căzut prin trădarea anumitor soldati chemati să o apere. După ce s-au înteles cu gotii, le-au deschis una dintre portile orasului. Inamicii s-au strecurat înăuntru cu cea mai mare prudentă, asteptându-se la o ambuscadă, neputând să creadă că fusese atât de usor. Erau siguri că puteau fi surprinsi în orice clipă de regimentele garnizoanei, conduse de guvernatorul Bessas. însă îsi făceau griji degeaba. Bessas si toti ofiterii fugiseră din orasul pe care nu-l apăraseră. si atunci când i s-a propus regelui Totila să-i urmărească, acesta a replicat că nici o imagine nu i se părea mai plăcută decât cea a unui dusman pus pe fugă. După un asemenea triumf pentru el si o asemenea rusine pentru noi, putea face pe mărinimosul. Atunci când diaconul Pelagus, înlocuitorul papei Vigilius, i-a cerut să renunte la masacrarea romanilor refugiati în sanctuarul Sfântul Petru, le-a interzis soldatilor săi orice violentă si i-a amenintat cu cele mai crunte pedepse dacă se atingeau de virtutea vreunei femei sau fete. Câtă măretie, câtă generozitate! Abil, Totila stie să se facă plăcut populatiei, chiar si celei învinse.
Din câte-mi raportau agentii lui Arsenius, străzile din Constantinopol se bucurau de animatia obisnuită, pe care iarna n-o încetinea, însă fetele se lungeau, expresiile erau grave, iar în taverne circulau pe ascuns detalii ale tragediei pe care Ruderic neglijase să mi le povestească. Fără încuviintarea lui Totiia, soldatii lui puseseră mâna pe tezaurul adunat de Bessas si îi jefuiseră metodic pe nobilii rămasi în casele bogate. Prin orasul cucerit, fiii si fiicele senatorilor, ai căror părinti fuseseră aruncati în temnite pentru a fi
294

răscumpărati, rătăceau în zdrente pe străzi, cersind o bucată de pâine la poarta propriului palat. „Ce rusine... Cum a putut imperiul să cadă atât de jos ? Ce mizerie!" repeta poporul, exprimând aceleasi gânduri ca mine. Roma era un simbol. Emotia era mai puternică decât ratiunea. Eu eram singura care nu uita hazardul războiului, în vreme ce poporul, hotărât să găsească inexplicabilului un vinovat, prefera să mă atace pe mine. Eu fusesem cea care î! împinsese pe loan, ginerele lui Germanus, la rebeliune. Eu fusesem cea care oprise transporturile de fonduri si întăriri generalissimului. Eu fusesem cea care sacrificase Roma pentru a transforma învingătorul în învins. Domnia mea era un blestem pentru imperiu. Atâtea semne o spuneau, cutremurele de pământ, epidemiile, inundatiile. Cometa din 531 nu fusese ea mesagera catastrofelor ? Umilit, nefericit, poporul uita să fie rezonabil, devenea nedrept, mă lua drept tintă, pentru că firea mea respingea ipocrizia si pentru că, în loc să trag sforile din culise, ocupasem prea mult timp centrul scenei, l se reprosa femeii care eram că pângăreste rolul bărbatului, că-si atribuie o autoritate pe care în realitate era departe de a o avea.
!-am propus împăratului să-l sacrifice pe Bessas, să-l târască în fata tribunalelor, să-l pedepsească aspru. Nu numai că a refuzat, ci i-a acordat rangul de patrician si i-a dat un important comandament la granita cu Armenia. Din dragoste pentru mine, n-a vrut să-l contrazică pe autorul numirii lui Bessas si din dragoste pentru propria politică n-a vrut să-i contrazică pe semnatarul acestei alegeri, adică pe el însusi. Pentru că la lustinian - aceasta era una dintre trăsăturile complexei sale măretii - calculul impus de suveran nu era niciodată departe de sentimentul căruia îi ceda bărbatul.
.   295


Primăvara, nemultumirea nu se linistise încă si continua să se extindă, fără o origine si un scop bine definite. Lipsurile făceau ravagii în capitală, provocate de o recoltă proastă în Egipt, grânarul imperiului. Ratia de grâu impusă de guvern provinciilor nu alunga amenintarea foametei. Oamenii, majoritatea nevoiasi, dar si mestesugarii, micii functionari au iesit în stradă, au spart portile brutăriilor, prădând si jefuind. Printre ei se aflau numerosi soldati care-si cereau zgomotos solda restantă. După ce trecusem prin revolta Nika, un asemenea incident nu mă mai impresiona. Cu toate acestea, s-a repetat. Vreme de mai multe săptămâni, Constantinopolul a văzut zilnic defilări, adunări, manifestatii. Apoi, într-o bună zi, din corul vociferărilor s-a înăltat un nume, cel al prefectului orasului: „Moarte lui Barsyme!" striga multimea. „Moarte lui Barsyme!" a repetat a doua zi si în ziua următoare. Nemultumirea, până atunci trosnind în toate directiile, se fixase brusc asupra omului-forte al guvernului si îl învinuia pentru toate nenorocirile imperiului. Acest mare maestru al vrăjitoriei, initiat în Siria natală, pământ primitor pentru artele oculte, o fermecase pe împărăteasă si o silise să cedeze în fata lui. Acestea erau absurditătile care circulau prin popor, continute în rapoartele pe care informatorii personali ai împăratului i le înmânau lui Arsenius. Această generozitate exceptională, în contradictie cu concurenta feroce dintre serviciile noastre de spionaj, m-a uimit până i-am înteles semnificatia, lustinian găsise această metodă indirectă de a mă înstiinta că sosise ceasul să ne descotorosim de Barsyme, pentru că, din cele mai vechi timpuri, ratiunile de stat impuneau sacrificarea unui ministru a cărui nepopularitate risca să se întoarcă împotriva suveranului, însă mie nu-mi păsa de ratiunile de stat si am refuzat să mă supun.
296  

O învălmăseală m-a scos din meditatie. Mi-am auzit curtenii, strânsi în anticamerele mele, strigând în cor, cum cerea obiceiul: „Salutare, august, mereu august împărat si Cezar. Salutare, Gothicus, Alemanicus, Franciscus, Germa-nicus, Vandalicus, Africanicus. Salutare, Basileus, pios, fericit, ilustru, victorios, triumfător si mereu august...!" A apărut un cortegiu în perfectă ordine de ofiteri de gardă, crainici, secretari, praepositus, eunuci si castriensis. împăratul venea în urma lor, precedat de doi purtători de tămâie care îl înconjurau într-un nor mirositor. La fiecare pas, nestematele uriase de pe coroana sa aruncau fulgere. A pătruns singur în iatacul meu. Eunucii si doamnele mele s-au prosternat cu fruntea în pământ, cu bratele si picioarele depărtate. Sotul făcea, pur si simplu, o vizită neanuntată sotiei. Părea indiferent la această pompă, ca si cum n-ar fi contat, în ciuda acestei demonstratii, nu căuta niciodată să mă impresioneze.
M-a întrebat cu blândete ce făceam.
— Mă gândeam la tine, Cezar, si la ce as mai putea născoci ca să-ti plac.
Cu un gest mi-am alungat oamenii si am rămas singuri, împăratul a început prin a repeta acuzatiile aduse iui Barsyme. Acesta nu le plătea solda militarilor, suprimase pensiile numite, consolatio, vindea sarcinile de stat celor care ofereau mai mult, făcea trafic cu grâne, practica vânzări fortate de grâu putrezit si, bineînteles, din mită, comisioane si coruptie strânsese o avere fabuloasă, rod al jecmănelilor sale nelegiuite.
Pentru a expune acest rechizitoriu, împăratul vorbea cu o voce suavă, aproape drăgăstoasă. Mergea în sus si-n jos, oprindu-se des pentru a fixa vreun detaliu din mozaic de parcă desenul sau culoarea acestuia l-ar fi uimit profund, l-am răspuns cu un strigăt din inimă:
297

—   Numai dusmanii mei au defecte.  Pe cele ale prietenilor mei nu le văd.
— Totusi, a insistat el, toată mocirla asta se întoarce împotriva ta, Theodora, pentru că toată lumea afirmă că tu l-ai inventat pe Barsyme, tu l-ai creat, tu îl manipulezi.
— Calomniatorii se însală, Cezar, căci tu esti cel care l-a ales pe Barsyme. Ochiul tăi infailibil a stiut să descopere acest colaborator fără pereche, lipsit de orice altă ambitie în afară de aceea de a-si sluji stăpânul. Tu te-ai dus să-l cauti în mediul cel mai umil si, cu sigurantă, din această cauză este atacat de aristocrati, de „mediocri".
— îsi bat joc de mine, Despina, si repetă în dreapta si-ri stânga că Barsyme are putere deplină asupra mea. Merg până la a lua în râs jurământul pe care l-am depus la încoronarea noastră, când mi-am pus toate sperantele în providenta Sfintei Treimi. Această Treime, spun ei, a devenit un cvartet, de când Barsyme a ajuns providenta imperiului.
Asadar, lustinian voia să scape de ministru pentru a nu i se mai reprosa că acesta îl are la mână. si, cu toate acestea, nu se gândise niciodată să înlăture jugul pe care i-l impusese mai de mult îoan din Cappadocia, pentru că la vremea aceea nimeni nu îndrăznea să murmure sau să insinueze ceva.
—. Mă întreb, Cezar, dacă oamenii din popor care îl atacă pe Barsyme îsi dau seama de răul pe care si-! provoacă singuri. Bineînteles, Barsyme are defectele lui, fiindcă nimeni nu e perfect. A făcut greseli, a recurs de mai multe ori la metode nepotrivite, criticabile în vremuri normale, dar care erau justificate de criza financiară si pe care, pe moment, am fost mai mult decât multumiti să le acceptăm. Si cine a adoptat pentru prima dată legile care-1 apără pe civil de soldat si pe contribuabil de stat? Cine a
298


publicat Carta contributiilor, repartizând impozitele cu dreptate ? Cine a muncit mai mult ca orice alt ministru pentru binele poporului ? Asadar, tu vrei, Cezar, să ne întoarcem la regimul precedent, să-i lăsăm pe oamenii mărunti fără apărare în fata fiscului sau a soldătimii ?
împăratul dovedea în general o abilitate nemaipomenită în negocierile cu diplomatii cei mai încercati, cu politicienii cei mai versati, dar nu stia să discute cu o femeie. N-a găsit ce să-mi mai răspundă. Atunci a dat înapoi. M-a rugat să accept ca Barsyme să plece din guvern, pentru a mă proteja de criticile care îl asaltau, si a promis că această măsură va fi provizorie.
— Atentie, Cezar, te cred pe cuvânt, am conchis eu.
Două zile mai târziu, în zori, Barsyme a fost anuntat de demiterea lui. împăratul nu mă prevenise. Ce conta, de altfel, din moment ce hotărârea fusese deja luată ? Asa cum prevăzusem, adversarii mei s-au arătat încântati cu totii. Toti vedeau în căderea în dizgratie a ministrului scăderea influentei mele. încă o dată, puterea pe care o exercitam asupra împăratului a părut stirbită.
în aceeasi seară, trebuia să prezidez sărbătoarea Bru-maliilor. După un obicei provenit din străvechea Antichitate, Albastrii si Verzii, uniti într-o armonie iesită din comun, ofereau acest spectacol de dansuri împărătesei. Acesta avea loc de obicei în curtea Phiales, numită astfel datorită celor două mari fântâni care o împodobeau. Curtenii mei, în formatie completă, luaseră loc pe băncile din marmură: doamnele de onoare în vesminte aurii, eunucii în alb, praepositus purtând colierele lor, gărzile în uniforme rosii cu auriu, precum si însotitorii, secretarii, crainicii. Din cauza anotimpului încă răcoros, tronul de marmură fusese acoperit
299

cu blănuri, îmi amintesc că purtam o tunică din brocart gros, formată din pătrate de aur încrustate în centru cu pietre semipretioase de toate culorile. Tortele înfipte la diferite înăltimi pe coloanele din jurul curtii răspundeau celor tinute de dansatori într-una din mâini, în vreme ce în mâna cealaltă agitau o semilună din argint. Se îmbrăcaseră cu originalele lor costume traditionale, în culori care alternau regulat, si cu pantaloni bufanti cu crăpături. Pe muzica veselă a fluierelor, evoluau încet în jurul fântânilor din care tâsnea apă colorată.
în primul an, frumusetea de nedescris a spectacolului mă captivase, dar era lung si încet, si în seara aceea as fi dat orice ca să fiu crutată. Tremuram de frig, se lăsase noaptea si aveam chef să mă întorc în camera mea. împărăteasa prezida singură Brumaliile si simteam lipsa împăratului. As fi vrut foarte mult să-l văd alături de mine. Căderea în dizgratie a lui Barsyme fiind obiectul tuturor conversatiilor, stiam că eram observată, scrutată, că fiecare încerca să-mi analizeze reactiile. Dar eram hotărâtă să nu las să se vadă nimic. La mijlocul spectacolului, m-am multumit doar să-i adresez neglijent, ca pentru a face conversatie, câteva vorbe Hilariei, marea maestră, care stătea în picioare lângă mine:
— Vezi tu, răsplata mea este afectiunea sotului meu. Este atât de răbdător cu mine. îmi acceptă stilul dezordonat de a actiona. Nu-mi poartă pică pentru că nu petrec suficient timp alături de el. în fine, atunci când, crezând că îi pot fi de folos, fac vreo greseală, el mă iartă...
Acesta a fost epitaful atotputernicului ministru. Hilaria, bătrâna asta întepată care nu mă avea la inimă mai mult decât o aveam eu pe ea, s-a apucat să repete peste tot în Con-stantinopol că rnă supusesem umilită deciziei împăratului.
Simteam tot mai mult nevoia unui refugiu. Asa că am părăsit palatul Daphne, urmând aleea acoperită de mozaicuri
300

care serpuia printre stânci si arbori, am trecut pe lângă pavilioane închise, folosite pe vremuri de alte împărătese, si am ajuns în coltul cel mai izolat al grădinilor palatine unde, în spatele tufisurilor, se ascundea pavilionul care poruncisem să fie construit si pe care îl botezasem pavilionul Virtutii. Sfintii mei preferati, pictati pe fresce, se însirau pe zidul garderobei din marmură albă de Proconessus si aruncasem pe jos mai multe straturi de covoare pretioase pentru a face podeaua moale, în camera alăturată, mozaicul de pe jos reprezenta o prerie înflorită, iar draperiile albastre si galbene acopereau peretii din porfir. Exista acolo si o capelă minusculă acoperită de o cupolă tuguiată deasupra căreia se înălta o cruce mare din aur. Câte ore n-am petrecut rugându-mă în fata icoanei Sfintei Fecioare, mai mare decât natura, sau meditând în fata ferestrei deschise! întrucât nu-mi plăcea să stau închisă, asteptam cu nerăbdare zilele frumoase. La sosirea primăverii, mă asezam pe banca semicirculară din marmură albă sculptată, instalată în fata pavilionului. Pe ea fuseseră asezate perne de brocart, ca să stau confortabil. Eunucii îmi aduceau pe platouri enorme din argint fructe, dulciurile mele preferate, acele prăjituri cu miere si făină de susan, struguri uscati, fructe confiate tăvălite prin zahăr pudră. Beam numeroase cesti cu ceai. îi priveam zbenguindu-se ceva mai departe pe adolescentii pe care îi adusesem ca tovarăsi de joacă pentru Anastasius. îi alesesem dintre copiii înaltilor functionari, dar căutasem si în familiile umile si merituoase despre situatia cărora fusesem informată. Nepoata mea, Sofia, fiica lui Comito, se afla printre ei, o blondă cu obrajii plinuti, mereu atentă să-mi fie pe plac, la fel de falsă si calculată ca mama ei. Nepotul împăratului se alăturase si el trupei, acel Iustin cu un apetit bolnăvicios si cu reactii bizare. Bineînteles, în ochii mei de bunică, cel mai frumos, cel mai
301

destept, cel mai bun era Anastasius. Acesti tineri care se fugăreau, se agitau, se strigau unii pe altii erau deja bărbati si femei. De multe ori discutau linistiti si, la umbră, se formau perechi, în ei îmi găseam linistea, în cinstea lor, scoteam la iveală gratiile pe care eram acuzată că nu le-as fi avut niciodată, îmi dezvăluiam blândetea, cu care mi se reprosa că mă zgârcesc, pentru că nu aveam de ce să fiu neîncrezătoare sau prefăcută.
în aceste prime zile frumoase, eunucii, distrati, urmăreau zborul insectelor, apoi dispăreau în spatele vreunui tufis pentru a trage un pui de somn pe câte o bancă. Doamnele mele, molesite, se lăsau dezmierdate de adierea vântului, mirosind câte o floare parfumată si visând la un amant. Din păcate, eu nu cunosteam această odihnă a sufletului, nu o mai puteam cunoaste niciodată, în preocupările mele nu existau clipe de răgaz. Prezentul mă acapara, si trecutul mă obseda. Atunci îi chemam pe tineri. Acestia veneau în fugă, le plăcea să stea în preajma mea si să mă asculte în timp ce le povesteam un capitol din istoria lui lustinian si a Theodorei. Contemporanii făcuseră din mine un monstru sau o sfântă, dar în ochii generatiei lui Anastasius apăream deja ca un monument al istoriei. Nepotul meu se arăta cel mai silitor dintre toti. Nu se misca niciodată de lângă tăblitele si pana lui pentru a lua notite în timpul povestirii mele. El mi-a dat ideea de a-mi derula firul memoriei.
Capitolul 19
Foarte repede, politica si-a reintrat în drepturi si sosirea papei ia Constantinopol m-a silit să întrerup aceste clipe de destindere. Vigilius cugetase suficient în străfundurile exilului său sicilian la neajunsurile încăpătânării, împăratul era optimist: „Această întâlnire va fi doar o formalitate, căci si-a învătat lectia si va încovoia spinarea. De altfel, catolicii si monofizitii nu-! interesează prea mult. Dragul de papa Vigilius nu urmăreste decât să-rni reintre în gratii. si stie că singurul mod în care o poate face este să ratifice cele Trei Capitole. Este primul care sustine celor din jur că asta e Ideea mea fixă." De la căderea Romei, pentru care eram considerată responsabilă, si de la decăderea lui Barsyme, mă tinusem intentionat deoparte. Aparentele erau salvate, împăratul îmi făcea vizite si mă consulta ia fel de des ca înainte. Eu îi spuneam părerea mea, pe care era liber să o asculte, dar nu mai aveam nimic de spus în guvern si nici nu mai făceam tot ce voiam.
în ciuda tolerantei sale, împăratul era departe de a-i sustine neconditionat pe monofiziti. Cu toate acestea, cele Trei Capitole erau opera lui ideologică, deveniseră obsesia lui, fără ca nimic să-l mai poată abate de la ea. si acest bărbat, în general flexibil, se încăpătânase. Din această pricină, îmi făcea pe plac si, fără să misc vreun deget, aveam să văd încoronarea operei vietii mele. Mă zbătusem pentru ca monofizitii să fie protejati, lăsati să-si practice cultul
303

si chiar recunoscuti semioficial. si papa Vigilius venea aici pentru a semna reconcilierea cu ei. Triumful meu se apropia. Era suficient să astept, continuând să nu intervin.
Dar o mână de bâte si pumnale aruncate cu un gest dramatic de marele sambelan la picioarele mele avea să mă silească să renunt la această neutralitate... Atunci când, cu câteva luni mai devreme, călugărul Marras, pe care nu ezit să-l numesc deja sfântul Marras, reapăruse în mod miraculos în viata noastră, refuzase ospitalitatea pe care i-o oferisem la Palatul Sfânt, preferând să se instaleze într-unul din cartierele cele mai mizere ale capitalei. Zvonul privind aurul pe care îl căpătase de la mine se răspândise în oras, adică se credea „din sursă sigură" că primise de la mine o sută de saci cu aur.
într-o noapte, tâlharii au pătruns în cocioaba pe care si-o alesese ca locuintă si i-au cerut să le dea averea, amenintându-l, în caz contrar, că îl omoară. Sfântul a rămas perfect calm si a declarat că, dacă ar fi avut vreun bănut, n-ar fi trăit într-un loc atât de mizerabil. Tâlharii nu I-au crezut, au scos armele si s-au apropiat de el cu intentia de a-si pune amenintarea în practică. Unul dintre ei l-a lovit zdravăn cu bâta. Atunci călugărul l-a azvârlit dintr-o miscare la pământ, i-a luat arma si i-a înfruntat pe ceilalti sase tâlhari. După ce i-a ciomăgit bine pe toti sapte, i-a legat si i-a dojenit pentru că nu-l crezuseră pe cuvânt, l-a tinut asa toată noaptea, apoi, considerând că fuseseră pedepsiti destul, le-a dat drumul dimineata, multumindu-se să păstreze armele, pe care mi le-a trimis mie ca amintire.
Ce chinuri, ce spaimă am tras auzind această relatare! Decizia mea a fost luată îndată. Niciodată nu văzuse cartierul acela îngrozitor al Sfântului Vasile, în care nici măcar politia nu intra, o asemenea desfăsurare de forte.
304

Toti locuitorii veniseră în fugă la trecerea interminabilului cortegiu de cavaleri sclipitori si de care cu rotile de aur. Printre draperiile litierei din purpură si aur, vedeam sirurile de cocioabe din scânduri putrezite din care apăreau familii în zdrente, femei negre de jeg, copiii acoperiti de muste. Bărbatii, cu expresii furioase, se tineau deoparte. Eunucii aruncau în trecere monede de aur asupra cărora se năpusteau ca niste fiare. si mi s-au umplut ochii de lacrimi, pe care le-am disimulat răspunzând aclamatiilor.
Am ajuns la cea mai împutită, cea mai subredă colibă, în care am intrat singură, întunericul si duhoarea m-au izbit în fată. M-am aruncat la picioarele sfântului Marras si l-am implorat, pentru binele nostru al tuturor, să accepte de-acum ospitalitatea mea. A binevoit să cedeze în fata argumentelor mele.
— Voi fi mai aproape de tine, a tunat el, pentru a te împiedica să cazi în păcat si pentru a-ti reaminti care e datoria ta.
Poate că sfântul voia mai ales să supravegheze mai de aproape negocierile cu Vigilius, ca să ne îndrume, să ne lumineze. Pentru că, oricât de mistic ar fi fost, stia, de asemenea, să vegheze la soarta fratilor săi de credintă, l-am pus la dispozitie palatul Hosmidas, care mă găzduise la începuturile legăturii mele cu lustinian. Această locuintă îmi era mai scumpă ca oricare alta si doream ca acest cadou să se bucure de toată semnificatia si importanta sa. în scurt timp, ascetul a transformat acest templu al luxului si voluptătii în mănăstire si l-a umplut cu călugări piosi asemenea lui. La început, Constantinopolul a privit cu neîncredere înăltarea acestei fortărete a „ereziei". Apoi, devotamentul înflăcărat al călugărilor monofiziti i-a atras pe curiosi, care au povestit la întoarcere că n-au văzut niciodată oameni atât de apropiati de Dumnezeu. Atunci, piosii au tras
305

si ei o fugă până acolo. Voiau să-i cunoască pe acesti sfinti despre care vuia tot orasul si să primească binecuvântarea lor. Printre vizitatori s-au înghesuit multi catolici care, tulburati de extraordinara atmosferă de credintă, s-au convertit la'monofizitism. Dumnezeu marcase cu pecetea lui palatul Hosmidas.
într-o dimineată, am auzit un trosnet răsunător si înspăimântător, asemănător vuietului unui cutremur de pământ. Apoi un nor de praf s-a înăltat până la cer, dinspre palatul Hosmidas. Ca în fiecare zi, o grămadă de oameni, printre care destule femei cu copii, asistase la slujba monofizitilor, si capela era ticsită, însă, în momentul împărtăsaniei, tot acoperisul se prăbusise brusc. Dintre ruine se ridicau urlete si probabil că existau zeci de victime. Au fost trimise imediat ajutoare pentru a-i salva pe nefericitii supravietuitori. Am asteptat la gineceu, cu îngrijorare în suflet, să aflu bilantul sinistru. Mesagerul a sosit cu un zâmbet radios. Avusese loc o minune. După ce au fost înlăturate toate pietrele, după ce au fost luate toate coloanele, toti cei care fuseseră striviti s-au ridicat fără nici o zgârietură, teferi si nevătămati. N-au fost nici morti, nici răniti. Atunci si cei mai sceptici au deschis ochii, împăratul a declarat că va plăti din banii lui reconstruirea capelei si a vrut, pentru prima dată, să se ducă la mănăstire. Am fost fericită să-l însotesc.
Marea sală de receptie în care îl ascultasem într-o seară pe Belizarie avertizându-l pe lustinian să se ferească de mine fusese transformată în capelă provizorie. Paraclisul meu, unde îmi plăcea atâta să stau, servea drept refectoriu. Apartamentele fuseseră împărtite în chilii. Afară, în curti, sub porticuri, se înghesuiau colibe din lemn acoperite cu paie.
306

Acolo trăiau cei mai bătrâni, ilustrii anahoreti care stiuseră să refacă în jurul lor desertul pe care îl părăsiseră. Cinci sute de călugări se înghesuiau în fostul palat, în mijlocul murmurului rugăciunilor si al psalmodierii imnurilor sfinte, stăteau călugări cu bărbi albe, prosternati la piciorul altarelor. Nimic din această locuintă nu amintea de dragostea umană căreia îi slujise drept paravan. Totul sugera dragostea divină care ardea aici ca nicăieri în altă parte. si împăratul s-a extaziat în fata „acestui mare si minunat desert al sfintilor", cum l-a numit el.
Am fost fericită să constat că, în ciuda reticentei pe care o manifestase, nu regreta că a venit. L-am dus în fiecare chilie ca să împartă smirnă cenobitilor si să le ceară să se roage pentru el. într-una din ele, în locul unui octogenar îngenuncheat si morocănos, s-a trezit în fata unui bărbat înalt, frgmos, cu pielea întunecată, cu ochii migdalati, drapat în văluri imaculate brodate cu aur si purtând un turban greu alb, care îi accentua tinuta nobilă a capului. Era printul Harith, din tribul ghassanizilor, acel suveran al desertului cunoscut pentru isprăvile sale din timpul campaniei din anul 540 împotriva lui Chosroes, pe care îl răsplătisem cu titlul de patrician. De atunci continuase cu zel sporit să îi înfrunte pe vesnicii nostri dusmani, persii. Convertit, nu de călugării catolici, care refuzau să părăsească siguranta oraselor, ci chiar de îndrăznetii monofiziti care botezaseră deja Yemenui si Etiopia, Arabia si Nubia, precum si îndepărtatul regat Aksum, venise la Constantinopol ca să ceară să i se trimită un episcop monofizit care să-i conducă Biserica. La audienta împăratului, căruia îi adusese omagiile sale de vasalitate, protocolul îi interzisese să vorbească. Regretându-mi neputinta de a-i satisface emotionanta cerere, îi promisesem să-i aranjez o întrevedere, lată că aveam ocazia, lustinian a binevoit să nu se arate surprins si l-a ascultat cu amabilitate
307

pe printul nisipurilor, sesizând imediat miza imensă a propunerii. Dacă acceptam să-i dăm satisfactie, îl câstigam pentru totdeauna de partea noastră, pe el si pe triburile sale. Refuzându-l, puteam provoca o ruptură, transformând acest punct de acces al imperiului, până atunci zăvorât, într-o bresă de care persii aveau sa profite imediat, împăratul si-a iuat angajamentul de a-i transmite papei rugămintea ghassa-nidului, imediat ce va sosi. Fără îndoială, Vigilius va accepta, în interesul imperiului.
O săptămână mai târziu, am asistat de pe terasa gineceului la un spectacol care m-a întors în timp cu unsprezece ani. Pontiful a debarcat în portul privat al Palatului Sfânt, înconjurat de o pompă nemaipomenită, asemănătoare celei care sărbătorise odinioară sosirea predecesorului său, Agapetus, care ardea de-atunci în flăcările iadului. Atât doar că astăzi buna întelegere înlocuia intransigenta, si Vigilius nu numai că i-a oferit mâna pentru a-i- fi sărutată patriarhului Menas, catolic convins care trecuse la monofizitism, ci, în plus, I-a ridicat pe acesta din genunchi pentru a-l îmbrătisa. Hotărât lucru, exilul său în Sicilia îl făcuse mult mai flexibil.
A doua zi, s-a deschis prima conferintă la palatul Magnaure. Construită pe vremea împăratului Constantin, această clădire păstra vechiul stil al Imperiului Roman. Sala de reuniune era rotundă, cupola fiind sustinută de coloane groase din marmură, probabil smulse din templele păgâne. Marmure rare, în diferite culori, acopereau peretii. Lumina zgârcită care se strecura prin micile deschizături ale boltii crea impresia de cavou. De altfel, candelabrele de argint fuseseră tinute aprinse în permanentă. Cei doi stăpâni ai lumii, înconjurati de consilierii lor, erau asezati fată în fată pe
308

două tronuri din fildes sculptat, împăratul, asa cum conveniseră, i-a cerut lui Vigilius să subscrie declaratiei celor Trei Capitole. Vigilius nu numai că a refuzat categoric, dar I-a si excomunicat numaidecât pe patriarhul Menas si pe orice prelat bănuit că ar încuraja monofizitismul. Apoi s-a ridicat, iar împăratul a făcut la fel. S-au înclinat unul în fata celuilalt, după care papa s-a retras.
lustinian si-a întrerupt brusc relatarea. Venise la sfârsitul după-amiezei ca să-mi expună... dezamăgirea lui. S-a instalat tăcerea. Eu îl observam. Se gândea intens. Bărbia îi iesise în fată, sprâncenele groase aproape se uniseră din cauza încruntării si, semn de maximă concentrare, se uita putin crucis. Aveam să ne împiedicăm, cu un papă aflat la picioarele noastre, de aceleasi obstacole pe care le-am întâlnit la Agapetus, si apoi la Silverius ? L-am întrebat pe lustinian:
— N-ai afirmat tu, Cezar, că Vigilius va fi ascultător? La urma urmei, nu tu l-ai făcut papă ? Din ce motiv si-a uitat promisiunile ? Chiar n-ai nici un indiciu privind intentiile lui ? Cum e posibil să nu fi bănuit nimic?
Foloseam în ziua aceea tactica mea obisnuită. Puneam de douăzeci de ori aceeasi întrebare. Ceream detalii imposibil de precizat. Intentionat, încercam să-l încurc pe împărat în răspunsuri si să-l fortez să se contrazică. Doream să piardă firul ca să înteleagă, în sfârsit, că putea fi complicele lui Vigilius. A încercat să-l apere pe papă pentru a se proteja pe el însusi:
—  Dacă Vigilius ar respecta întocmai dorintele tale, atunci ar stârni furtuna în sânul clerului său. Poate că ar urma o schismă, cu atât mai mult cu cât, înainte de a sosi la Constantinopol, a primit nenumărate mesaje de la episcopii din Africa, din Sardinia, Milano, Alexandria, Patras, Salonic,
309

care l-au prevenit de riscurile oricărei indulgente fată de monofiziti. Dacă îi fortăm mâna, riscăm să-l vedem detronat si înlocuit de un papă mult mai putin inflexibil.
în ziua următoare, împăratului i s-a părut o manevră abilă să-l delege pe Narses să-mi povestească a doua întrevedere cu papa. Demnitatea, integritatea, dar si fermitatea lui mă împiedicau să mă supăr pe e!... Narses a venit când luam masa, singură ca de obicei, într-una din cele mai elegante săli ale gineceului, rotundă, cu peretii acoperiti în întregime de mozaicuri reprezentând frunzisuri, care dădeau impresia că mă aflam în mijlocul unei păduri.
Eunucii degustători si eunucii paharnici mă serveau, iar apetitul îmi era gâdilat de însiruirea de caviar, ouă fierte moi, suncă, anghinare, peste, ied umplut si ceapă, în mijlocul acestor mâncăruri luxoase, se găsea, servită în splendida argintărie imperială, hrana săracilor, pe care nu încetasem niciodată să o apreciez: supa de ceapă, macroul uscat si brânza de capră. Spre deosebire de împărăteasa Eufemia, care nu putuse mânca niciodată altfel decât cu degetele, eu mă foloseam de o lingură de agat cu mâner de aur. Considerând mâncărurile insuficient de picante, adăugam deseori piper si condimente, tinute în recipiente din cristal de stâncă sculptate în Egipt. Clondirele din sticlă însemnată cu vulturul bicefal aurit contineau un vin dulce de Samos pe care multi îl consideră scârbos, dar pe care eu îl preferam oricărei băuturi si pe care slujitorii mi-l turnau într-o cupă din aur frumos lucrată. Să-mi fie iertat că mă complac în enumerarea acestor răsfături, însă din moment ce acum îmi este interzisă simpla lor pomenire, la care îmi lasă gura apă, este una dintre putinele plăceri care mi-au mai rămas.
împăratul, din câte zicea Narses, insistase din nou în dimineata aceea ca papa să contrasemneze declaratia celor
310


Trei Capitole. Colocviul s-a desfăsurat în latină, limba oficială a imperiului si a Bisericii, pe care, de altfel, împăratul o stăpânea mult mai bine decât papa, care păstrase un puternic accent grecesc. Brusc, Vigilius renuntase la limbajul perfid si la stilul mieros care îi erau caracteristice. S-a crezut suficient de puternic pentru a-l ameninta pe lustinian:
— Sunt hotărât să-i dobor pe toti cei care încurajează erezia, cu atât mai dăunători cu cât ei sunt cei mai apropiati de tronul imperial si alesii intimitătii tale. Prin urmare, voi excomunica, indiferent de rang sau de sex, pe oricine îti toarnă în inimă otrava monofizită.
După afrontul adus de demiterea lui Barsyme, după învinuirea care-mi era adusă pentru căderea Romei, mai trebuia să suport si excomunicarea din partea unui papă pe care eu îl „creasem" ?
— Bastardul dracului! am urlat eu, măturând cu un gest cupele, clondirele si platourile care s-au zdrobit de podea.
Vassilissa iubită de Dumnezeu îsi amintea brusc că fusese fiica poporului pentru a scuipa această injurie de mahala la adresa urmasului Sfântului Petru, sfântul nostru părinte, papa. N-am putut, mărturisesc, să-mi stăpânesc reactia si, de altfel, Vigilius merita pe deplin acest epitet. De această dată, mi-am văzut eunucii renuntând la legendara lor stăpânire de sine pentru a-si acoperi fata cu mânecile lungi, albe. M-a amuzat reactia lor, furia mea s-a calmat pe loc, dar m-am ferit s-o arăt.
— Pieriti din fata mea, toti, mai repede! am urlat din nou, fără să ridic capul.
Praepositus, usieri si doamne s-au călcat în picioare la usi, grăbiti să fugă de mine. Narses a iesit în urma lor, cu un aer grav. Au rămas doar eunucii care asigurau servirea mesei, nestiind prea bine ce să facă.
311

—Afară cu totii, altfel vă trag în teapă! am mormăit eu, zburătăcindu-i de-acolo.
Rămasă singură, am alergat la o usă din bronz, atât de mică încât de-abia se vedea în perete. Am tras de sub tunică o cheie si am deschis-o. Tavanul era atât de jos, încât am fost nevoită să mă aplec pentru a trece. Am intrat prin spatele apartamentelor mele într-un labirint a cărui existentă era cunoscută de foarte putină lume si căruia nu-i stia nimeni planul, încăperi mici, sufocante, prăfuite, pustii alternau cu coridoare scurte înguste. Am bătut încetisor la o usă. N-a răspuns nimeni. Atunci, am apăsat usor clanta si am intrat într-o cămărută minusculă, austeră si aproape goală, într-un colt, câteva icoane foarte mari, în fata cărora ardeau candele si făclii, formau un fel de paraclis. Asezat direct pe pământ, un bătrân cu barba albă, în haine de călugăr, medita fără ca intrarea mea să-i întrerupă gândurile pioase. Am îngenuncheat alături de el, mătăsurile mele împrăstiindu-se ca o corolă în praful de pe jos.
— Sfinte părinte..., am început eu.
—  Fii binecuvântată, fata mea! a răspuns bătrânul fără să deschidă ochii, apoi buzele lui au continuat să soptească rugăciunea tăcută.
Era patriarhul Anthimus. De unsprezece ani, lumea întreagă îl căutase în zadar pe cel pe care-l sustrăsesem răzbunării unui papă si slăbiciunii unui împărat, oferindu-i adăpostul cel mai inviolabil din oras, gineceul împărătesei. Mi-am deschis inima în fata bătrânului patriarh: Vigilius mă ameninta, voia să mă excomunice si, în cuvinte poate prea crude, i-am spus ce gândeam despre papă. Anthimus nu s-a miscat, părea că nu mă aude. Când am terminat, a deschis totusi ochii, a fixat o clipă candoarea lor albastră asupra mea si mi-a zis:
312

— Furia nu este un sfetnic bun. Linisteste-te! Uită de ură pentru a găsi o solutie. Dacă te rogi, Dumnezeu te va lumina asupra a ceea ce ai de făcut. Adapă-ti forta în convingerea că te zbati pentru adevărata credintă si atunci vei învinge.
Simpla convingere va fi de ajuns ? Mi-am îngăduit să-i amintesc că Vigilius, prin trădarea si intransigenta lui, risca să nimicească toate eforturile noastre pentru a întinde umbra crucii asupra lumii.
— Adu-mi-l în noaptea aceasta pe călugărul Marras, mi-a poruncit Anthimus. si acum, fata mea, lasă-mă!
A depărtat bratele si a intonat cu voce tremurătoare un psalm. Când m-am retras, linistea îmi coborâse în suflet.
în noaptea aceea, la ora la care împărătesele timpurilor trecute îsi primeau amantii, mi-am întredeschis usa pentru a-l lăsa pe Arsenius să intre, însotit de Marras. Nu voisem să încredintez nimănui altcuiva grija acestei misiuni. Acesta urmase un itinerar de pasaje pustii, culoare părăsite, terase izolate pe care acest iubitor de taine le cunostea pe dinafară. După ce au ajuns, am preluat initiativa si l-am condus pe călugăr. tineam o tortă ale cărei flăcări făceau umbrele să danseze, miscau peretii, înviorau linistea densă si jucau pe satinul întunecat al tunicii mele largi. Usa lui Anthimus era deschisă. Ne astepta, luminat foarte vag de candelele icoanelor, în picioare, foarte înalt, descărnat, cu barba lui lungă, rărită, îsi pusese peste rasa de călugăr o etolă brodată cu cruci negre pe care timpul o tocise. Era întruchiparea claritătii, a maiestătii, a umilintei.
în fata patriarhului, ermitul, înalt si el, însă murdar si împutit, arzând de focul lui Dumnezeu, era întruchiparea misticismului. Călugărul a vrut să sărute mâna patriarhului,
313

care a schitat gestul de a îngenunchea, fiecare i-a cerut celuilalt binecuvântarea, unul respectând rangul celuilalt, altul aducându-si omagiile sfinteniei celui dintâi. Apoi Anthimus, cu o mână pe care nu o bănuiam atât de puternică, I-a pus pe Marras să îngenuncheze în fata lui. Aîntins mâna pe crestetul zburlit si, cu voce tunătoare, a început:
— Prin gratia puterilor învestite în mine de Dumnezeu, îti poruncesc, păstor al credintei. Mergi unde te cheamă providenta! împrăstie cuvântul divin si înmulteste-i pe slujitorii Domnului...
Minunatul text căpăta contur în limba greacă, pe care sufletul nostru o foloseste pentru a comunica cu Dumnezeu, în locul acelei latine rezervate jargonului functionăresc. Patriarhul Anthimus îl numea pe Marras episcop si, trimitân-du-l la Harith Ghassanidul, îl împuternicea să numească la rândul său alti episcopi si preoti. Reînvia clerul monofizit în momentul în care acesta era în pericol să dispară din pricina intransigentei unui ticălos. Trecea peste fosta lui excomunicare, îl trimitea la plimbare pe papă cu tot cu Biserica lui oficială, făcându-i neputinciosi prin această atitudine. Doar virtutea si pietatea iui îl putuseră împinge la un asemenea curaj, la care eu n-as fi îndrăznit niciodată să visez. A aruncat în vasul de tămâie câteva boabe de răsină al căror fum aromat a urcat spre Marras. N-au fost nici brocarturi împodobite, nici mitre cu diamante, nici coruri, nici concerte de orgă, nici cortegii de diaconi pentru a-l cinsti pe noul episcop. A fost doar împărăteasa, pentru a lumina drumul care-l ducea din ascunzătoarea patriarhului în umila lui chilie.
A doua zi, nu fără o umbră de sfidare, l-am pus la curent pe împărat. Reactia lui, deloc surprinsă când i-am dezvăluit prezenta lui Anthimus la gineceu în toti acesti ani, m-a convins
314

că stia deja, desi nu-mi făcuse niciodată vreo aluzie sau vreun repros. Cât despre ungerea lui Marras si trimiterea lui în Arabia, m-a felicitat călduros. Politicianul era foarte multumit să-i vadă pe „ereticii" de o pietate prea tipătoare plecând din capitală si purtându-si zelul altundeva decât între zidurile care-l găzduiau pe papă. Acesta putea de-acum să se încăpătâneze cât voia în fata împăratului, să refuze să semneze cele Trei Capitole, eu deja prinsesem viteză.
In anul 547, după o iarnă deloc bogată în distractii, locuitorii Constantinopolului au întâmpinat cu bucurie sosirea diverselor ambasade. Dornici de un spectacol de calitate, s-au înghesuit să vadă trecerea străinilor.
La palat se făceau pregătiri de zile mari, iar trimisii regelui Totila defilau de la pavilionul Chalke până la palatul Magnaure între două siruri de militari, cu drapelele multicolore în vânt.
între timp, în sala numită metatorion, împăratul îsi pusese tinuta protocolară. Picioarele îi fuseseră înfăsurate în panglici de purpură, se încăltase cu pantofii rosii împodobiti cu vulturi de aur. Peste cămasa lui din in alb brodat cu aur la gât si la mansete îsi pusese o tunică purpurie, ornată cu o bandă lată de aur, brodată cu motive geometrice si păsări, prinsă pe umăr cu o agrafă încrustată cu nestemate si perle imense. Alte perle de dimensiuni iesite din comun, diamante, smaralde, rubine sclipeau pe coroana lui cu ciucuri.
Apoi se dusese să ia loc în sala centrală a palatului Magnaure, o adevărată catedrală cu trei nave despărtite de coloane si luminată de sapte candelabre gigantice.
La un semn, draperiile imense de mătase întinse deasupra portilor din bronz au fost trase. Orgile au început să cânte, însotind corurile celor două factiuni, Albastrii si Verzii, care înăltau osanale suveranului. Asezată lângă ei, îi priveam
315

pe goti înaintând, înalti, blonzi, cu ochii albastri, cu expresii feroce, faptul că trăiau în Italia de mai multe generatii nu îmblânzise duritatea nordică a acestor nobili, a acestor militari. Contemplându-i, mă gândeam la unul dintre ei care lupta în îndepărtata Italie, plătind astfel pretul iubirii unei împărătese. Bărbile lor lungi se desfăceau peste platosele lucrate grosolan, iar gotii agitau cele mai grele săbii pe care mi-a fost dat vreodată să le văd. înconjurau un personaj binecunoscut si familiar în imperiu, diaconul Pelagius. înlocuindu-l pe papă după răpirea acestuia, intervenise în favoarea romanilor pe lângă Totila care, cucerit de personalitatea lui, îi încredintase misiunea diplomatică la Constantinopol.
Ambasadorii au păsit pe covoarele persane până la tronul orientat spre est si înăltat pe sase trepte. Un platan cu frunze de aur îl umbrea, cu păsări de aur cocotate pe ramuri. S-au prosternat de trei ori în locurile indicate cu cercuri de porfir si au atins pământul cu fruntea, apoi împăratul le-a poruncit să se ridice.
Abia atunci diaconul Pelagius a transmis mesajul cu care fusese însărcinat. Regele Totila accepta să uite trecutul si să-si îngroape înflăcărarea războinică pentru că nu-si dorea decât pacea, o pace ocrotită si de împărat. Evocând toti anii în care bizantinii si gotii trăiseră în perfectă armonie, dorea să fie considerat ca un fiu de către împărat, oferindu-i alianta gotilor, supusii săi.
Desi mărinimia regelui barbar mă umilea si mă exaspera, conditiile pe care le oferea mi-au trezit speranta, atât de neasteptat de generoase erau. Omul care tinea Italia la mila lui propusese să ne redea suzeranitatea acesteia, împăratul, în pofida expresiei impenetrabile, probabil că tremura de bucurie. A început prin a răspunde cu ocolisurile de rigoare:
316

—   Imperiul îmbrătisează  natii cucerite dincolo de Adriatică  si  care ating  hotarele  Etiopiei  si  ale  Persiei. Domnim peste saizeci si patru de provincii si nouă sute treizeci si cinci de cetăti. Domeniile noastre sunt binecuvântate de natură datorită avantajelor pământului, situării geografice, climatului, si progresele artei omenesti s-au răspândit neîncetat de-a lungul tărmurilor Mediteranei, pe malurile Nilului, de la Troia antică până la Teba egipteană...
A conchis că imperiul voia si căuta pacea, însă nu accepta să trateze decât cu un egal. Pelagius, vechi cunoscător al Curtii noastre, a înteles că împăratul nu binevoia să negocieze cu gotii si a luat din nou cuvântul. Regele Totila îl împuternicise să anunte că respingerea conditiilor sale ar duce imediat la distrugerea Romei, masacrarea senatorilor ei si invadarea Iliriei. Cuvântul Sacru a răsunat iar:
—  Generalissimul nostru, Belizarie, se bucură de puteri depline de plenipotentiar si cu el trebuie dusă orice discutie privind problemele din Italia.
împăratul îsi bătea joc de goti: stăpânul universului n-avea puterea de a trece peste generalissimul său ? N-am avut plăcerea de a afla reactiile ambasadorilor, căci împăratul a făcut de trei ori semnul crucii, ceea ce însemna că audienta se încheiase. Maestrul de ceremonii a înaintat si a rostit cu voce răsunătoare ritualul keleusate, cuvânt care înseamnă „porunciti", dar, în realitate, vrea să zică în mod clar „plecati". Gotii s-au retras cu mâinile încrucisate pe piept, mergând cu spatele, asa cum cerea protocolul...
împăratul refuza să recunoască un regat barbar clădit pe provinciile smulse imperiului pe care jurase solemn să-l reîntregească. Mai trebuia să aibă si mijloacele de a le recuceri, însă nu mai avea decât o armată decimată, demo-
317

ralizată, învinsă, armament insuficient, aprovizionare inexistentă si tezaure goale. Trufie? Credintă? Inconstientă ? Sau concepuse vreo tactică secretă despre care nu-mi făcuse onoarea să mă informeze ?...
Banchetul oferit câteva săptămâni mai târziu în cinstea lui Izdah Gushnasp, ambasadorul Marelui Rege al persilor, a fost cu sigurantă sărbătoarea cea mai somptuoasă pe care am văzut-o. Demnitari de tot soiul, nobilissimi, fiorentissimi, clarissimi si minentissimi, în total două sute douăzeci si nouă de invitati - număr traditional - luaseră loc în jurul celor nouăsprezece mese din triclinium. Pe servetele de purpură se etala vestitul serviciu din aur masiv comandat de împărat, ale cărui vase si platouri celebrau victoriiie, iar farfuriile purtau efigia lui sculptată. Nenumărate candelabre de argint, suspendate cu lanturi din acelasi metal, îsi reflectau lumina pe marmura multicoloră de pe zidurile cimentate cu un material asemănător aurului înghetat. Mesele erau aranjate în semicercuri în jurul celei prezidate de împărat. Invitatii nu erau asezati, ci tolăniti în paturi, după traditia romanilor -ceea ce mi se părea extrem de inconfortabil, în vreme ce Passara, demnă urmasă a matroanelor antice, stătea cu o gratie invidiată de fiecare comesean.
La aceste ocazii solemne uitam de linguri si furculite, pentru a mânca cu degetele, ca în vremurile antice. Rânduielile acestui banchet îsi trăgeau originile din Roma imperială si, cu această ocazie, voi povesti toate amănuntele, pentru a-i păstra mărturia, căci obiceiurile imperiului nostru, atât de tânăr si totodată atât de bătrân, se schimbă repede.
Atunci când a apărut împăratul, invitatii au plecat capetele si si-au acoperit ochii cu mâneca. Maestrul de ceremonii l-a condus pe suveran la locul său, la masa de
318

treisprezece persoane, numită si a Apostolilor, pe care o prezida - altă evocare a preasfintei scene - în calitate de isapostolos, adică egal al apostolilor.
Primul fel de mâncare, gustări reci - caviar, măsline, peste cu sos, salate si alte aperitive - prezentate pe mese mobile, a fost servit în sunetul a două orgi acompaniate de două coruri. Au urmat, în pauză, dansurile executate de trupele Albastrilor si ale Verzilor, acrobatii, pantomimă. în timp ce se trecea la mâncărurile calde, peste, cărnuri si vânat, un călugăr a citit cu voce tare predicile Sfântului loan Hrisostomul. în permanentă, împăratul avea grijă ca ambasadorului să-i fie date cele mai alese bucăti, iar nefericitul îsi petrecea jumătate din timp ridicându-se să multumească pentru terpnos, adică pentru delicatesă.
Printr-o abatere neobisnuită de ia protocol, lustinian dorise să fiu si eu prezentă si mă rugase să împart asternutul cu ambasadorul, atât pentru a-l cinsti pe reprezentantul unei tări-prietene, cât si pentru a-i cerceta intentiile. Persanul pretindea că venise să discute despre anumite puncte ale tratatului semnat în urmă cu doi ani între imperiu si regatul său, însă această explicatie nu i se păruse foarte convingătoare lui lustinian. în timp ce ambasadorul mă acoperea cu linguselile înflorite pentru care este renumit poporul său, eu îi studiam curioasă tinuta. Tunica scurtă peste pantalonii strânsi pe glezne mi s-a părut ridicolă, iar boneta conică dădea capului său aspectul unei căpătâni de sfeclă de zahăr. Cât despre barba ondulată si parfumată, semăna cu mesa unei curtezane perverse la orgia unui carnaval. Din contră, bijuteriile - agrafe si coliere extrem de fin cizelate si lucrate în diferite nuante de aur - mărturiseau un rafinament surprinzător. Artificiile erau inutile cu acest oriental întortocheat, asa că l-am întrebat verde în fată care era scopul misiunii sale.
319

—  Consolidarea păcii dintre imperiu si Persia, mi-a răspuns el.
— Atunci, de ce ati vrut să luati, în trecere, si frumosul nostru oras Dara ? i-am aruncat eu.
într-adevăr, ni se raportase acest incident bizar în cursul căruia un ambasador, în calea lui, încercase să cucerească un oras apartinând suveranului la care trebuia să se ducă.
— Eu sunt cel care trebuie să se plângă de autoritătile din Dara, care n-au autorizat intrarea între zidurile lor a suitei noastre, pe care mi-am dorit-o numeroasă pentru a-l onora pe împărat.
Răspunsul lui exprima cea mai autentică indignare. I-am răspuns cu diplomatie:
— Experienta ne împinge la o neîncredere exagerată poate la adresa regelui Chosroes si a slujitorilor săi.
Obtinusem la rândul meu o victorie si am rămas tăcuti pentru a degusta capodoperele bucătăriilor palatine.
în timp ce înfuleca, ambasadorul arunca priviri dese în directia diaconului Pelagius, invitat si el.
— Sper din toată inima, mi-a zis el, arătându-mi-l pe ambasadorul regelui gotilor,  că negocierile voastre se desfăsoară multumitor.
— Nici că se putea mai bine, într-adevăr.
— Sunt nelinistit doar din pricina păcii care, repet, este singura noastră grijă.
—    Dacă    imperiul    doreste    să-si    stabilească preeminenta, nu înseamnă că se va recurge la arme.
—  Fără îndoială, imperiul este cea dintâi natie a lumii... până la granita persană.
Nu m-am putut stăpâni să nu râd, fiindcă îmi plăcea să mi se răspundă cu aceeasi monedă. Dar, rămânând
convinsă că persii minteau în continuare, îl bănuiam pe ambasador că voise să cucerească Dara si că era încântat de disputa noastră cu gotii. Am înteles în momentul acela că prezenta lui la Constantinopol, în acelasi timp cu ambasadorul lui Totila, nu era întâmplătoare.
Când s-a dat semnalul, toti invitatii s-au ridicat si au băut din vinul de Nafpaktos în sănătatea împăratului. După ablutiuni, au fost aduse prăjiturile, tartele, bomboanele si vinul de Chios, în timp ce jonglerii indieni si acrobatii chinezi îsi executau numereje si erau arătati monstrii umani. Fructele, venite din toate regiunile imperiului, au fost servite la sfârsit, pe platouri cu trei etaje din aur, atât de mari si de grele, încât nici un sclav nu putea să le care si trebuia trase pe măsute rulante de la o masă la alta. Ca încheiere a acestor agape, i-au fost aduse împăratului pâinea si vinul simbolice, pe care le-a consumat cu gesturi sacramentale, inspirate din Cina cea de Taină.
La plecare, împăratul m-a însotit până în camera mea si i-am împărtăsit impresiile despre ambasador.
—   Nu vreau nici să-i cedez,  nici să-l rănesc, a observat el, nici să las firul, nici să-l rup. îmi trebuie timp, doar timp. Dumnezeule, dă-mi timp, a repetat el cu o tristete sinceră, care m-a intrigat suficient de mult ca să nu-l mai întreb ce o provoca.
lustinian nu stia cum să-l retină pe persan fără ca acesta să-si dea seama, cum să-l adoarmă pentru a câstiga acest timp pretios după care tânjea.
— Dăruieste-i dezmături, I-am sfătuit eu.
Ca toti străinii, ambasadorul mi s-a părut încântat de ideea că se găsea în cetatea cea mai înflăcărată, cea mai amuzantă, cu moravurile cele mai libere din univers. Gusturile sale, din câte îmi dădusem eu seama, înclinau
spre locurile de pierzanie, lustinian a sugerat numele câtorva dintre curtenii săi care l-ar fi putut duce pe ambasador în casele plăcerii. M-am dovedit convingătoare:
— Lupanarele sunt prea sofisticate, Cezar. Persanul vrea să descopere mocirla în care nici unul dintre cunoscutii tăi n-a pus piciorul vreodată; lasă-mă pe mine să-i fiu călăuză prin intermediar si îngăduie-mi să-i întocmesc harta bucuriilor. Asa va fi prea epuizat ca să negocieze si prea vrăjit ca să se gândească la plecare.
în timp ce, spre binele statului, eu mă avântam pe urmele unui trecut uitat, spinoasa chestiune a religiei a revenit în centrul atentiei.
Capitolul 20
Intr-o bună dimineată, una dintre nebunele acelea bântuite de Dumnezeu care rătăcesc pe străzi si trăiesc din mila lumii s-a cocotat pe o piatră mare din apropierea Portii de Aur si a început să prezică viitorul. Gloata, mereu curioasă, s-a strâns în jurul ei. Femeia, pradă paroxismului sau delirului, a prezis că în trei zile marea, iesind din matcă, se va înălta într-un val monstruos, cufundând Constantinopolul, imperiul si întreg universul.
Credulitatea poporului nostru fiind mare, oamenii, panicati de profetie, s-au năpustit în biserici, s-au prosternat în fata altarelor, rugându-se, implorând, împărtăsindu-se si asteptând catastrofa. Desi ministrii au ridicat din umeri, iar curtenii si-au bătut joc de întâmplare, eu am deslusit în asta un semn. Poate că nu al unui nou potop, într-adevăr, cele trei zile s-au scurs fără să ne trezim sub apă. Dar era de netăgăduit că Dumnezeu voia să ne pedepsească. Care era greseala noastră ? îi ofeream adăpost Antihristului. Cine era Antihristul ? Papa Vigilius.
Se apropia Săptămâna Mare. Pentru a aduce omagiu ticălosului, în ciuda ostilitătii sale, împăratul a hotărât că Pastele va fi sărbătorit la 1 mai, după calendarul catolic, si nu la 8 mai, după calendarul alexandrin, pe care îl urma Biserica noastră. Protestele mele, mustrările clerului nostru, furia poporului n-au folosit la nimic. Pentru a ne arăta dezaprobarea, locuitorii Constantinopolului cu mine în frunte
am început ostentativ postul Pastelui cu o săptămână înaintea papei. Faptul că împăratul se abătuse de la traditia noastră cea mai veche mi-a întărit convingerea că Vigilius, în cinstea căruia fusese comisă această grozăvie si care probabil o sugerase, trebuia neutralizat pentru a evita cataclismele în serie.
A început Săptămâna Mare. Dimineata si după-amia-za, asistam la slujbe interminabile si superbe. Zilnic, alături de împărat, vizitam bătrâni, infirmi, orfani. Prezidam banchetele oferite clerului. Ascultam concertele date de corul imperial, împărteam cadouri, făceam turul paracliselor din palat, tronam la cele două mari defilări de prosternare ale demnitarilor.
în Vinerea Mare, aveam la palat ca unică hrană doar două mere si scortisoară, pe care împăratul le împărtise cu o zi înainte. Cu toate acestea, măretia nemaipomenită a slujbei de la catedrala Sfânta Sofia m-a ajutat să uit de asprimea acestui regim. Am intrat ultimii, prin pasajul care comunica cu Palatul Sfânt, împăratul a luat loc la amvon, tribuna aceea unde fusesem încoronati, în vreme ce eu am urcat, urmată de doamnele mele de onoare, la strana care îmi era rezervată la galerie. Luxul etalat de Curtea în haine de sărbătoare, bijuteriile uluitoare, splendoarea podoabelor clerului, brocarturile albastre, roz sau galbene, luminate de sutele de mii de făclii înfipte în candelabrele de aur si în lustrele din argint, ofereau privirii cele mai sclipitoare reflexe. Riturile complicate care se desfăsurau în nori de tămâie, frumusetea celestă a muzicii corale si a orgilor mă fermecau. Ochii, gândurile îmi urcau spre serafimii care împodobeau colturile cupolei fenomenale si spre imensa imagine a Pantocratorului, cu expresia înfricosătoare si, totodată, binevoitoare, judecător sever si daruitor al vietii vesnice.
Comunicam cu el, îi vorbeam. Ti povesteam că la începutul domniei, orbită de putere, nu m-am atasat decât de aparente. Alergasem după un prestigiu superficial. Abia mai târziu, când m-am angajat să apăr credinta, mi-am căutat mântuirea prin intermediul acestei cauze mărete. si totusi, nu vocatia mă împinsese s-o fac. Doar sentimentele mă pregătiseră să înfrunt acest câmp de bătălie, împrejurările îmi deschiseseră calea si eram mai pregătită ca oricând să lupt din toate puterile pentru salvarea Bisericii, a Bisericii noastre, l-am cerut lui Dumnezeu să mă ierte de pe-acum pentru ceea ce eram pe caie să comit pentru preamărirea gloriei Lui.
Momentul solemn al slujbei sosise. Am urmat în procesiune, în jurul bisericii, epitaphio, reprezentarea lui Hristos mort, cadavru brodat cu realism în mijlocul arabescurilor de aur pe fond de catifea purpurie, împăratul era primul care îngenunchea la fiecare oprire, stăpânul lumii voind să afirme că el nu însemna nimic în fata trupului torturat al Domnului nostru, Mântuitorului nostru.
Atunci când, după sase ore la biserică, m-am întors la gineceu în mijlocul noptii n-a fost pentru a mă culca. Datoria mă chema la o altă liturghie, care nu se putea desfăsura decât în această zi mai sfântă ca oricare, în care se reamintea înmormântarea Fiului lui Dumnezeu.
Am iesit iar afară, urmată doar de Indaro. Pe scări cunoscute numai de mine, am ajuns în grădinile palatului. Aerul, în noaptea aceea de primăvară, păstra căldura, miresmele si veselia zilei. Nu recunosteam drumul decât după desenul mozaicurilor de pe alei. Am ajuns la pavilionul Virtutii, refugiul meu. Am intrat în capelă, la drept vorbind cel mai armonios dintre sanctuare. Patru coloane de marmură delicat lucrate sustineau o cupolă minusculă. Zidurile erau
pictate în întregime cu fresce si un mozaic din marmură multicoloră împodobea pardoseala. Icoanele în care erau înfătisati Sfânta Fecioară, Hristos si sfintii erau îmbinate într-un iconostas din marmură.
Barsyme mă astepta. De la căderea sa în dizgratie, îl primeam cât mai discret posibil, pentru a nu stârni bănuieli. Aveam nevoie de sfaturile lui. în noaptea aceea, îsi pusese o capă din catifea neagră, brodată cu semnele zodiacului si cu embleme astrologice din aur. Doi acoliti, sirieni ca si el, îmbrăcati în robe lungi, negre, îl încadrau. Au ars tămâie în mai multe vase, înăltând nori de fum în care se amesteca o aromă necunoscută, la prima impresie neplăcută, dar ademenitoare si foarte ametitoare. Indaro a aprins lumânările din fata icoanelor, apoi a desfăcut un flacon de ulei sfintit si a picurat lichidul în jurul fiecăruia dintre noi. Apoi a trasat cu acelasi ulei câte o cruce pe fruntile noastre. Acolitii au început atunci să se răsucească în loc, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, când scotând strigăte guturale, când murmurând cuvinte neinteligibile. Cu bratele ridicate, cu ochii dati peste cap, semănau cu două corole negre monstruoase întoarse cu capul în jos. Barsyme, în picioare între poarta regală si iconostas, a început să cânte. Acest bărbat atât de urât avea cea mai frumoasă voce de bas pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată. De la o limbă care mi s-a părut a fi ebraică a trecut la greacă. Chema un demon pământean, dându-i toate titlurile si apelativele, îl insulta, îl implora, îl soma, purta un adevărat dialog cu el. S-a oprit brusc si a privit drept în fată, ca si cum ar fi văzut o arătare, înainte de a-si relua discursul straniu. Discuta, se mânia, cerea ajutorul lui Dumnezeu si al sfintilor. stiam că acest demon trăia în marele sarcofag din marmură albă împodobit
cu măsti si figuri magice pe care îl dezgropasem când am construit pavilionul Virtutii. Atunci poruncisem să nu se atingă nimeni de el si să-l lase în mijlocul tufelor înflorite, căci cunosteam existenta puternicului si a înspăimântătorului său ocupant.
Barsyme intonase unul dintre imnurile slujbei de Vinerea Mare care se încheiase cu putin timp înainte. Demonul se apropia, înger cu aripi negre, trup fără formă si fluid precum un nor, entitate hrănită cu fum si sânge, căpetenie peste zece mii de războinici, după ierarhia infernală. Indaro urmărea scena cu ochii scosi din orbite, surescitată si totodată îngrozită. Nu îndrăznea să se miste, sprijinindu-se de perete atât de tare, încât părea că vrea să se topească în el si să dispară. Ochii lui Barsyme mi se păreau rosii, la fel de rosii ca rubinele enorme încrustate în colierul său de mare preot, îl sustineam cu toată forta mintii, cu toată energia, cu toată vointa mea.
Deodată, Indaro, scotând un urlet, a arătat cu degetul tremurător fereastra. O formă gigantică si întunecată o acoperea. Era un câine negru, monstruos, gata să sară. O duhoare insuportabilă de mortăciune s-a împrăstiat în capelă. Demonul pe care îl chemam venise, l-am poruncit, prin vocea lui Barsyme, să intre în corpul papei Vigilius, să-i devoreze toată vointa si să-l facă sclavul docil al vointei mele. Indaro continua să urle si să se zbată ca o apucată. Simtea energiile emise de demon sub forma unor viermi care i se târau pe tot corpul. Ne implora să-i luăm de pe ea. Barsyme s-a apropiat de ea, i-a atins usor fruntea cu degetul mare si imediat a încetat să strige si s-a calmat. Apoi a stins candelele si a răsturnat făcliile. Am rămas în întunericul cel mai deplin, în tăcerea cea mai adâncă nu stiu câtă vreme. Atunci când, în cele din urmă, Indaro a aprins o lumânare,
nu mai era nici urmă de demon, nici urmă de Barsyme, nici urmă de acoliti. Mi-am dat seama că duhoarea dispăruse si ea, iar în capelă domnea din nou mirosul inconfundabil de tămâie rece.
Două zile mai târziu, la slujba de înviere, cea mai mare sărbătoare a anului nostru religios, patriarhul Menas a fost cel care, din pragul Sfintei Sofia, a anuntat multimii de crestini că lisus înviase. Papa nu putuse să vină, desi data acestei ceremonii fusese mutată special pentru el. Suferea de slăbiciuni ciudate, lesinuri, rătăciri care îi nedumereau pe medici si îl împiedicau să se arate.
Mi s-a povestit că un călugăr exorcist fusese chemat să încerce să scoată din trupul papei spiritul răului care îl bântuia, într-o sedintă deosebit de violentă, Vigilius se contorsionase pe pardoseala de marmură, sfâsiindu-si hainele, zgâriindu-se pe fată, smulgându-si părul, pentru ca în cele din urmă să-si piardă cunostinta. Măcar stia ce fel de boală îl lovise si poate că bănuia cine era autoarea. Demonul materializat de Barsyme punea în practică întelegerea pe care o încheiasem cu el. însă puterile infernale, o dată descotorosite de lanturile lor subpământesti, lovesc adânc în memorie, în străfundul inimii, fără milă.
în dimineata de Pasti, am primit o scrisoare scurtă de la Antonina, trimisă de la Ravenna. Mă anunta în cuvinte alese de moartea lui Ruderic. Nu căzuse în luptă, asa cum si-ar fi dorit, ci murise în urma unei simple febre, o febră stupidă.
Am primit această veste fără emotie, căci îmi pierdusem capacitatea de a mă înduiosa, însă am plâns tineretea frântă, viitorul pierdut, viata distrusă poate din vina mea. îmi era greu să-mi închipui forta, veselia, vitalitatea lui reduse la un cadavru teapăn. Poate că puterile de dincolo au avut
nevoie de o victimă pentru a-mi pune planurile în aplicare. O victimă nevinovată si tânără, acest bărbat care ducea cu el în mormânt o parte din mine. Dacă trebuia să ofer un sacrificiu atât de scump, fie si o parte din propriul trup, fie, acceptam să plătesc pretul pentru a vedea adevărata Biserică triumfând. Desi devenisem imună la rănile vietii, la atacurile trădătoare ale sentimentalismului, am petrecut totusi ziua de înviere într-o stare nefirească. Am căzut în nostalgie. M-am plimbat prin colturile cele mai îndepărtate ale memoriei mele... La venirea serii, mi-am făcut un capriciu, de dragul amintirii.
După ce m-am culcat, femeile si eunucii s-au retras. M-am trezit, mi-am pus o tunică de in cafenie, fără nici o broderie, si un voal lung, negru. Cine altul decât Arsenius m-ar fi putut însoti acolo unde hotărâsem să mă duc ? A fost recunoscut de santinele, care l-au lăsat să treacă. Ca tărăncile, tineam capătul voalului între dinti, ascunzându-mi astfel o parte din chip pentru a nu putea fi recunoscută. Am iesit din palat si am luat carul lui Arsenius până la forul lui Theodosius, de unde ne-am continuat drumul pe jos.
Era prima dată când mă plimbam fără curteni în jurul meu si fără gărzi care să mă apere, în seara aceea de sărbătoare, gloata mă înghesuia, mă îmbrâncea si mă ametea. Arsenius trebuia să mă sustină ca să nu cad. Am recunoscut cu greu cartierul începuturilor mele. Apăruseră case noi, si străzile se lărgiseră. Datorită împăratului, acum erau curate si luminate. Teatrul în care îmi etalasem talentele fusese distrus, în schimb, clădirea dărăpănată în fundul căreia îsi avea vizuina vrăjitoarea Photini se tinea încă în picioare, nu stiu prin ce minune. si, cel mai important, taverna Măgarii Paradisului încă exista. Decorul rămăsese
intact, dar proprietarul se schimbase. Mi-a aruncat o privire lungă, temătoare, de parcă femeia micută acoperită în văluri îi amintea de o figură infernală si poate că asa si era. Arsenius si cu mine ne-am asezat în capul mesei lungi la care obisnuiam să stăm împreună cu tovarăsii nostri de desfrâu. Taverna era ticsită si mesenii se înghesuiau în jurul nostru. Familii si cupluri respectabile, ca al nostru, se simteau în largul lor, căci ora chefliilor încă nu venise. Fetele însă erau deja acolo, acele Zoe, Verina, Berina, Placidia care îsi căutau clienti asteptau disperate. Trei sau patru dintre ele îl înconjurau pe ambasadorul persilor, Izdah Gushnasp, pe care n-am fost surprinsă să-l descopăr în locul acela. Doi curteni de-ai împăratului, vizibil extenuati, îl însoteau. Una dintre fete mi s-a părut mai dezghetată, mai vioaie decât celelalte, îsi strânsese părul într-o coadă groasă, în care înfipsese o floare rosie, asa cum făceam si eu la vârsta ei. Ambasadorul o remarcase si el. Această întoarcere într-un trecut obscur mă obliga fără să vreau să mă intersectez cu căile politicii, l-am făcut fetei un semn cu mâna să se apropie. Intrigată, s-a supus. O chema Tecla. Pretinzând că vreau să câstig un pariu, i-am cerut să-l provoace la confidente pe ambasador si să obtină de la el adevăratul motiv al sosirii lui la Constantinopol. Era vizibil beat si nu trebuia să fie prea greu să-l faci să vorbească. La vederea aurului pe care i-l ofeream, fata a făcut ochii mari si în fundul pupilelor i s-a aprins o sclipire de lăcomie, în scurt timp, a dispărut împreună cu Izdah Gushnasp.
Fără să înteleg motivul, melancolia noptii aceleia, a locului aceluia mi-a pus un nod în gât. M-a coplesit un acces neasteptat de tristete. Uram taverna aceasta si am înteles că o urasem întotdeauna. Arsenius si-a dat seama de înnegu-rarea mea bruscă, începuse a pălăvrăgi cu vecinii nostri de
la masă si ne prezentase drept negustori din Niceea veniti să vadă cum se petrec lucrurile în capitală:
— si Theodora asta care nu se gândeste decât să-si cumpere rochii si bijuterii, a început el.
—  Nici un cuvânt împotriva Theodorei noastre, l-a întrerupt un băcan, în vreme ce sotia lui ne fixa cu ochi furibunzi.
în ciuda loviturii de picior pe care i-am tras-o pe sub masă, Arsenius stia că eram amuzată si mai ales curioasă, asa că a continuat:
— îsi cam dă aere împărăteasa noastră, nu prea se gândeste la popor.
— Taci, altfel îti trag un pumn în gură. Theodora îsi dă aere doar cu aristocratii. E de-a noastră, iubeste poporul si poporul o iubeste.
Un călugăr gras, rubicond, care se ghiftuia ceva mai încolo a adăugat si el:
— Theodora noastră e o sfântă. Fără ea, adevăratii credinciosi ar fi decimati, îi datorăm cu totii viata. Blestemat să fii dacă o critici!
Arsenius s-a scărpinat pe nas, cu capul în castronul de supă, prefăcându-se contrariat. Eu eram emotionată până la lacrimi. Oamenii acestia mă sustineau atunci când mă clătinam, mă întăreau si-mi confirmau principala mea îndatorire. Descurajarea mi s-a risipit, îmi arătaseră calea. Datorită lor puteam continua fără ezitări si fără slăbiciuni. Desi nu voiam să recunosc, venisem la Măgarii Paradisului ca să-mi iau adio de la trecutul meu. Nu stiam cât timp îmi mai acorda viitorul, dar măcar eram hotărâtă să-l folosesc cât mai bine.
întrucât Arsenius atrăgea atentia si ostilitatea vecinilor nostri prin discutiile sale, n-am vrut să mai zăbovim acolo. Am părăsit discret taverna si mergeam repede pe strădută
331

când am auzit în spatele nostru zgomot de pasi. Tecla alerga să ne prindă din urmă. Nu voia să piardă aurul pe care i-l promisesem. Norocul ei, pentru că eu aproape uitasem. Profitând de moleseala de după acuplare, îsi atinsese scopul. Trebuie să spun că ambasadorul persan era foarte beat, iar ea îi lăudase performantele sexuale, mijloc infailibil de a obtine orice de la un bărbat, lucru pe care si eu îl stiam la fel de bine ca ea. Apoi îi lăudase îndelung inteligenta,; spiritul. Persanul se umflase în pene ca un curcan înainte de a mărturisi: „Nici nu stii câtă dreptate ai. Sărmanii bizantini, se cred mai destepti ca altii si îi dispretuiesc pe străini, l-am lăsat să creadă că am venit aici ca prieten, dar am venit să închei o aliantă cu dusmanii lor..." Fata si-a cerut scuze că n-a putut afla mai multe. Cu toate acestea, îsi merita pe deplin aurul. Am schimbat cu Arsenius o privire îngrozită. Persanul negocia o aliantă în numele stăpânului său cu ambasadorii regelui Totila. Contrar celor întâmplate în anul 539, de această dată Chosroes era cei care preluase initiativa unei apropieri de goti. Dar, la fel ca în trecut, imperiul risca să fie prins într-o menghină. Nu mai aveam nici o clipă de pierdut.
Am alergat mai degrabă decât am mers până la carul lui Arsenius si ne-am întors în galop. Era ora sase dimineata, usierul deschidea portile mari din bronz. Arsenius m-a însotit până la palatul Daphne. M-am repezit, fără să mă schimb, direct la cabinetul unde stiam că-l voi găsi pe împărat. Era deja asezat de o oră în fata dosarelor sale. tinuta mea neobisnuită n-a părut să-i stârnească interesul si a avut bunătatea să observe că-mi stătea foarte bine. L-am anuntat de alianta iminentă dintre persi si goti. Această noutate a părut să-l amuze copios. A schitat zâmbetul acela larg si nevinovat care-i dădea atâta farmec:
332

— Prea târziu, a strigat el bucuros, am fost cu un pas înaintea lor. Un curier a venit în mijlocul noptii să mă anunte că Belizarie a recuperat Roma.
Oscilam între uluire si bucurie. Nu mai simteam nici oboseala, nici somnul si l-am bombardat cu întrebări. Mi-a rezumat încântat evenimentele ultimelor săptămâni din Italia si în felul acesta am aflat înaltele fapte de arme ale adversarilor mei.
De luni de zile, loan, generalul rebel, străbătea în lung si-n lat sudul peninsulei, strângând trupe si recucerind provincie după provincie din mâinile gotilor.
Stăpân al Romei, regele Totila nu-i mai putuse suporta insolenta, îsi îndreptase armatele spre Sud, nu fără să golească mai înainte orasul. Populatia a fost mutată la tară si îsi asezase forte considerabile pentru a preveni orice eventual atac al lui Belizarie. loan îl lăsase pe Totila să se afunde în Sud până în inima provinciilor nesupuse si abia atunci începuse să-l hărtuiască. în acest context, un detasament mărunt de trupe de-ale noastre, printr-o victorie nesperată, a recuperat Spolete, în nordul Romei. Totila, întelegând dintr-o dată că intrase într-o capcană, a abandonat imediat Sudul pentru a se repezi în Nord. Prea târziu! Pe drum, a aflat că Belizarie, respingând fortele comasate împotriva lui, intrase în Roma. A schimbat iar directia, s-a năpustit spre fosta capitală si, declansând un asalt furios împotriva meterezelor, aceasta a esuat. Belizarie avusese timp să o repopuleze, să o fortifice si detinea controlul total.
lustinian nu-mi spusese nimic despre manevrele secrete ale armatei din Italia ca să mă crute de suferinta unui esec. Simtise cât mă costaseră căderea Romei si învinuirea care îmi fusese adusă. Delicatetea lui mă coplesea, îmi
333

curgeau lacrimile si n-am încercat să mi le stăpânesc. Mi-a fugit putin gândul la Ruderic, care n-avea să asiste la acest triumf pe care-si-l dorise din toată inima.
Când m-am întors la gineceu si am deschis ferestrele ca să las să intre dimineata aceea glorioasă de mai 547, am zărit în depărtare marile bărci imperiale care-l transportau pe ambasadorul persan cu suita sa pe malul celălalt al Bosforului. Informat de recucerirea Romei la întoarcerea din noaptea lui de dezmăt, întelesese că împăratul, câstigând timp si adormindu-l cu plăceri trupesti, trăsese sforile cu grijă si în taină. Chosroes nu mai dorea să se alieze cu un învins si împăratul relua negocierile dintr-o pozitie de fortă. Furia persanului fusese atât de mare, încât a plecat spre Ctesiphon cu o grabă grosolană.
Răsturnarea de situatie i-a dat împăratului ocazia de a-l lovi pe Bessas, fostul guvernator al Romei, care contribuise la căderea ei. A fost destituit din postul de comandant în Armenia, i s-a retras rangul, proprietătile i-au fost confiscate si a fost alungat într-un cătun îndepărtat, pe tărmul Pontului Euxin. N-am intervenit, pentru că îsi merita soarta.
întrucât Belizarie tocmai îndeplinise, după părerea tuturor, cea mai glorioasă faptă a lui, era timpul să grăbesc logodna fiicei sale, Ioana, cu nepotul meu. Dacă erau prea tineri pentru căsătorie, măcar puteam favoriza de pe-acum o dragoste copilărească ce se putea transforma într-o bună zi în iubire.
într-o după-amiază, am aranjat o întâlnire pe nepregătite la pavilionul Virtutii. Spre marea mea uimire, Ioana mi-a plăcut de la prima vedere, în pofida vârstei fragede, formele ei încântătoare erau deja cele ale unei femei, înăltimea mică era compensată de faptul că-si tinea
334

capul foarte drept si de alura mândră mostenită de la tatăl ei. Nasul era usor încovoiat, iar ochii aurii, larg deschisi, aveau o privire directă si călduroasă. Sub curtoazia pe care mi-o arăta, vorbea cu o rezervă pe care o atribuiam timiditătii. Am trimis-o la tinerii care se distrau si care au primit-o foarte bucurosi. Cu coltul ochiului am observat că Anastasius se arăta foarte interesat de ea si probabil că reciproca era valabilă, căci am auzit-o râzând des si fără falsitate.
Peste două zile, când împăratul a venit în camera mea să luăm micul-dejun, a scos din buzunar un pergament si, fără nici un cuvânt, mi l-a înmânat. Era declaratia celor Trei Capitole, în josul căreia se întindea cu cerneală violet iscălitura mult-asteptată: VIGILIUS PONTIFEX MAXIMUM. Papa o aprobase chiar în dimineata aceea. Nu numai că cedase, dar acceptase, de asemenea, să se împace cu Menas, patriarhul Constantinopolului, si să-i ridice excomunicarea. Drept singură favoare ceruse ca vestea să rămână secretă până îsi va putea convinge prelatii, pentru a da o aparentă de unanimitate deciziei.
împăratul se prefăcea că această schimbare spectaculoasă de atitudine era ceva perfect normal. Cu atât mai bine dacă explicatiile logice erau multumitoare pentru spiritele înguste, împăratul îmi oferise recucerirea Romei, în schimb eu îi ofeream declaratia celor Trei Capitole, însă n-avea să afle niciodată că eu eram autoarea. Monofizitismul era încă o dată salvat, si Dumnezeu voise să se întâmple prin grija mea. Nu mă bucuram de triumf. Mă asteptau alte îndatoriri.
în euforia acestor succese multiple, i-am cerut împăratului favoarea de a-l înlocui pe cornitele darurilor sfinte, loan. De când venise să mă anunte de sosirea papei Vigilius, sursă a atâtor necazuri, eram convinsă că ne purta
335

ghinion. Nu îndrăzneam nici să mă apropii de el, nici să-i vorbesc. De fiecare dată când îmi săruta papucul la ceremonia de adorare a purpurii, îmi atingeam frenetic amuletele si medalioanele sfintite. Toată Curtea îi cunostea reputatia si trăia în aceleasi chinuri ca mine. împăratul a binevoit să-mi onoreze cererea si m-a rugat să-l ajut să aleagă un înlocuitor pentru loan. Aici le rezervam o surpriză celor care vorbeau de faptul că mi-as fi pierdut influenta.
O dată pe săptămână avea loc, în marea sală de audiente hrisotriclinium, ceremonia proskinisis, menită să le permită demnitarilor si functionarilor proaspăt numiti să primească însemnele functiilor lor. în dimineata aceea, defilarea părea să nu se mai sfârsească, monotonia ceremonialului devenea tot mai greu de suportat, oamenii nu mai erau atenti când printre curteni s-a stârnit un freamăt. Cine înainta sustinut de cei doi praepositus de serviciu ? Cine se arunca la piciorul tronului ? Cine altul decât dizgratiatul, omul cel mai nepopular al imperiului, întunecatul vrăjitor, hotul diabolic, pretinsul amant al împărătesei: Barsyme în persoană.
— în numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh, maiestatea mea, prin gratia divină, te înaltă în functia de comite al darurilor sfinte! a proferat împăratul.
si i-a întins colierul de aur, marca rangului său, pe care I-a primit cu mâinile acoperite de mâneci, pentru ca maiestatea sa să nu fie pângărit atingându-i pielea. Apoi, noul ministru a înaintat spre un altar mobil pe care si-a depus colierul, capelanul palatului I-a binecuvântat, după care i I-a dat înapoi.
Nu voisem să-i cer împăratului să-i înapoieze lui Barsyme prefectura orasului, postul cel mai important din administratie. Fiind comite al darurilor sfinte, în locul
336

ghinionistului loan, va sti la fel de bine să influenteze guvernul, întoarcerea lui a făcut valuri la Curte si în capitală. Totusi, nu era cazul să fie prea uimiti, lustinian nu se putuse lipsi niciodată de un spirit puternic alături de el. Altădată, acesta era loan din Cappadocia, spre nefericirea imperiului si a mea. Astăzi era Barsyme, spre binele nostru al tuturor. O victorie nu mă lăsa să mă linistesc. Abia câstigasem pe acest front, când am îndurat o înfrângere pe altul, ceea ce confirma zicala că exercitiul puterii se rezumă la o succesiune monotonă de suisuri si coborâsuri.
N
Capitolul 21
ici o zi nu trecea fără să mă bântuiască fantoma lui loan din Cappadocia, favoritul infernal de puternic pe vremuri. Nici o zi fără să mă cuprindă teama că împăratul îl va chema înapoi.
Atunci când episcopul frigian din Cizic fusese asasinat în plină zi în for, văzusem în această nelegiuire atroce, care îngrozise foarte mult oamenii, ocazia de a mă descotorosi pentru totdeauna de monstru.
Trimisesem imediat la locul crimei o comisie de anchetă. Alesesem cu grijă fiecare membru, loan din Cappadocia, exilat la Cizic, era la cutite cu episcopul asasinat, după cum stia toată lumea, asadar, comisia stia bine ce asteptam de la ea. Cum s-au întors, am vrut să aud raportul.
Presedintele comisiei a povestit că imediat după ce a ajuns l-a întemnitat si l-a biciuit pe principalul suspect. Mărturisise ? Nici în ruptul capului, îi interogaseră pe complicii săi ? Refuzaseră să vorbească. Nu putuseră strânge destule dovezi împotriva lui pentru a-l incrimina.
Comisia crezuse că mă va multumi condamnându-l pe suspect la biciuire. Desigur, simtisem o mare satisfactie la ideea că fostul dictator, atât de spilcuit, atât de voluptuos, fusese bătut ca un tâlhar josnic. Dar nu ajungea nici pe departe, l-am acoperit de insulte pe incapabili si i-am alungat. Să dea Domnul ca împăratul să nu profite pentru a-si ierta favoritul. Stârnisem un pericol care-mi putea fi fatal.
338

Atunci, Dumnezeu mi-a trimis un semn. De fapt, am primit vesti de la Marras. De când îi trimisesem episcopul pe care îl ceruse, Harith Ghassanidul se dovedise cel mai zelos apărător al hotarelor noastre, însă noul păstor nu-si limitase la nomazii desertului actiunile cu care mă tineau la curent călugării rămasi la palatul Hosmidas si pe care împăratul prefera să le tină pentru el. Vultur singuratic, la a cărui eliberare din colivie contribuisem si eu, sfântul Marras călătorea cu viteza fulgerului, deghizat în cersetor, ascuns de adeptii săi, pentru a evita prea marea curiozitate a autoritătilor. Zbura în felul acesta din oras în oras, întinzându-si aripile protectoare peste Siria, Egipt, Armenia, Asia Mică, Rhodos, Cipru. Resuscita o credintă muribundă, restabilea ierarhia clerului ei, poruncea peste treizeci de episcopi si mii de preoti si diaconi. Anthimus, căruia îi povesteam toate isprăvile sale, avea dreptate să spună că Marras „făcea preotia să curgă ca un fluviu lat în întreg imperiul".
Biserica oficială a început să protesteze, iar Vigilius, papă schimbător, si-a alăturat vocea ipocrită celor ale intransigentilor, împăratul, la rândul său, s-a crezut obligat să-i facă pe plac si a pus recompensă pe capul sfântului Marras. Dar probabil că, în adâncul inimii, spera ca bătrânul să scape. Dumnezeu îl veghea. Marras a dejucat toate capcanele: „Nu e asta dovada că Dumnezeu însusi îl apără ?" a observat Anthimus. Era semnalat într-o zi aici, într-o zi acolo, mereu în miscare, neobosit, neschimbat în setea lui de Dumnezeu, aflat fără încetare „pe cărarea dreptătii", cum zicea Anthimus. Minunile erau nenumărate, învia mortii, exorciza posedatii, prezicea viitorul si, datorită lui, adevărata credintă se răspândea în lumea întreagă „precum cel mai delicat parfum", după cum frumos s-a exprimat bătrânul patriarh.
339

Vigoarea si fermitatea lui mi-au dat un exemplu, înainta drept spre scopul său, fără a pierde timpul, si isprăvile lui m-au făcut si mai nerăbdătoare să izbândesc. De câteva zile mă foiam în zadar, în dimineata aceea întrebasem de douăzeci de ori dacă venise Arsenius. în cele din urmă, a apărut, fără suflu, gâfâind:
— Au mărturisit? am tipat eu.
— Unul refuză să vorbească, celălalt a cedat.
— Vreau să-l ascult, hai să mergem! am hotărât pe loc. l-am poruncit unuia dintre notarii mei să ne urmeze. Ne-am înfundat în partea aceea a gineceului, cea mai
izolată, cea mai nestiută, care adăpostea retragerea tainică a patriarhului Anthimus. Eram departe de luxul si rafinamentul pentru care era renumit palatul Daphne. Culoarele coteau deseori în unghi drept, prost luminate de câteva ochiuri de sticlă în tavan. Am coborât pe o scară îngustă în spirală până la subsol, în fata noastră se deschidea un pasaj boltit, lung, larg si drept, cu pământ bătătorit pe jos. în dreapta si în stânga, se însirau usi groase, zăvorâte grosolan, străpunse de câte o vizetă micută - usi de celule, în fundul galeriei sinistre, una dintre usi era întredeschisă. Se auzeau gemete de durere. S-a vorbit mult despre catacombele de sub Palatul Sfânt, nebănuite, de negăsit, unde împărăteasa, cu cea mai mare discretie posibilă, întemnita, tortura, îi făcea să dispară pe cei care nu-i erau pe plac. Multă vreme m-am gândit să ascund acest secret, dar nu mai pot păstra mult tăcerea, în numele sinceritătii cu care mi-am promis să scriu aceste memorii, pentru a le face credibile. Am deschis până aici portile trecutului meu, ale inimii mele, ale palatului meu. Mai rămâne s-o întredeschid pe cea a subteranelor.
340

încăperea în care am pătruns era foarte mare. Mesele etalau o varietate extraordinară de instrumente de tortură. Din plafon atârnau lanturi si scripeti. Trei sau patru călăi s-au ridicat la intrarea mea. Cu un gest le-am poruncit să uite de prezenta mea. si-au reluat activitatea, aranjând si curătând metodic instrumentele. Pe mese erau întinsi doi bărbati dezbrăcati, însângerati, plini de răni, care gemeau întruna. Probabil erau tineri. Erau complicii lui loan din Cappadocia la uciderea episcopului din Cizic, transferati aici la ordinul meu. în ciuda spectacolului atroce si a mirosului insuportabil, m-am apropiat de unui dintre ei si m-am aplecat asupra chipului acoperit de sudoare si sânge:
—  Mărturiseste că loan din Cappadocia a poruncit asasinarea episcopului din Cizic.
Durerea si epuizarea îl împiedicau să răspundă. Am asteptat răbdătoare să-si recapete suflul... si am repetat întrebarea. Bărbatul n-a reusit decât să clatine din cap într-o miscare ce se voia fermă si... negativă.
— Tăiati-i mâna dreaptă, am poruncit, ca să învete ce înseamnă să se înhăiteze cu asasinul unui om al Bisericii.
Apoi m-am întors către celălalt bărbat, care părea într-o stare ceva mai bună. Auzise ce soartă îl astepta pe tovarăsul său. Când l-am interogat, a soptit fără să respire că într-adevăr loan din Cappadocia aranjase asasinarea episcopului din Cizic. l-am poruncit notarului pe care îl luasem cum mine în acest scop să noteze mărturia lui, pe care l-am obligat să o repete. De-abia putea vorbi, l-am lăsat timp să articuleze. Am asteptat linistită să ajungă la capătul penibilei sale mărturisiri. Apoi am poruncit să i se taie mâna, ca si celuilalt.
Prizonierul si-a strâns destulă fortă pentru a protesta că Arsenius îi promisese că-l va gratia si îl va răsplăti pentru
341

o mărturie care l-ar incrimina pe loan din Cappadocia. Dacă nu suferea acelasi tratament ca acolitul său, i-am explicat lui Arsenius, se va crede că I-am corupt, iar mărturia lui va fi suspectă.
în acest decor nedemn de mizerie, bestialitate si oroare, împărăteasa, cu brocarturile, mătăsurile si bijuteriile sale, oferea un contrast izbitor. Eram constientă de acest lucru, dar nu-mi păsa. Spectacolul suferintei umane m-a miscat întotdeauna si cu toate acestea imaginea acestor bărbati tineri, torturati înfiorător, mă lăsa nepăsătoare. Viata omenească nu mai conta din momentul în care stătea în calea planurilor mele, adică a măretiei imperiului, a gloriei adevăratei religii si, bineînteles, a împăratului, încăpătânarea acestor bărbati, care refuzau să depună mărturie împotriva lui loan din Cappadocia, risca să aibă urmări incalculabile, asadar, trebuia înfrântă prin orice mijloc si cât mai iute. Nu-i mai vedeam ca niste fiinte umane, ci ca dusmani ai poporului, ai copiilor mei, care nu aveau dreptul la menajamente si scrupule. Ratiunea de stat, atât de des îndreptată împotriva mea, nu stia ce este mila. Aveam de ales între două căi incompatibile. Omenia stârnea dragostea, însă măretia întipărea figurile în istorie. Eu o îmbrătisasem pe cea de-a doua.
Le-am aruncat în fată senatorilor din comisie mărturia complicelui lui loan din Cappadocia. N-au îndrăznit să protesteze si au încovoiat spinările în timp ce eu pronuntam sentinta: „Poruncesc să-i fie confiscate imediat posesiunile pe care am avut până acum slăbiciunea să i le lăsăm! Va păstra doar hainele de pe el si va fi îmbarcat pe prima navă ce pleacă spre Alexandria, îl condamn la exil pe viată în orasul Antinoe, în Egiptul de Mijloc! Căpitanul navei însăr-
342

cinate să-l escorteze îl va debarca la fiecare escală si-l va obliga să-si cersească pâinea, pentru ca poporul să-l vadă pe omul acesta tremurând si întinzând mâna pentru un bănut!" N-am avut nevoie să-i iau viata lui loan din Cappadocia. împăratul, chiar dacă si-arfi dorit în secret, n-ar fi chemat niciodată lângă el un ucigas.
,/
Victoria mi-a lăsat un gust amar în gură, la fel ca pierderea entuziasmului. Ca să mi-l regăsesc m-am refugiat în pavilionul Virtutii, în mijlocul tinerilor, prietenii mei. Poate că nu-mi vor rămâne prieteni, fiindcă, de la o zi la alta, erau tot mai putin adolescenti si tot mai mult adulti. Mi-era suficient să-i văd pe Anastasius si pe Ioana la umbra vreunui platan, mână în mână. Asezată pe banca mea preferată, înconjurată de chiparosi, mă desfătam urmărindu-i pe furis.
O miscare în depărtare, în grădini, mi-a atras atentia. Cortegiul împăratului serpuia printre arbori. Printre trunchiurile seculare defilau tunici de toate culorile, albastre, verzi, galbene, roz, robele albe ale capelanilor, umbrelele de soare rosii cu franjuri aurii sub care se adăposteau demnitarii, lustinian mergea atât de repede, încât mantia sa de purpură fâlfâia în urma lui si diamantele de pe coroană sclipeau ca o frântură de soare. La apropierea lui, tinerii s-au prosternat, ca niste flori uriase îmbobocite în mijlocul aleilor de mozaic, pe terasele de marmură si în luminisuri. Nu le-a dat atentie si s-a protăpit în fata mea. în ciuda puterii sale de disimulare, am deslusit în privirea lui o sclipire de furie si animozitate. Fără îndoială, aflase de soarta pe care i-o rezervasem fostului său favorit. N-am plecat ochii si ne-am sfidat un timp.
Apoi, cu vocea încordată, dar având grijă să nu fie auzit de cei din jurul nostru, mi-a aruncat:
343

— Asadar, ti-ai obtinut victoria, Theodora.
— Care nu este a mea, ci a ta, Cezar.
— Totusi, mi-ai stârnit nemultumirea.
— De aceea sunt gata să suport consecintele. Poti să mă repudiezi, să mă exilezi, să mă azvârli în temnită, dar nu-mi voi renega faptele si voi fi întotdeauna fericită că am putut actiona spre binele tău.
L-am simtit tulburat de sinceritatea mea si convins de fermitatea mea. Sentimentele pe care le-a citit în ochii mei l-au emotionat, s-a destins si cu voce tare m-a întrebat ce făceam.
—  Mă pregăteam să le povestesc prima noastră întâlnire acestor tineri lacomi de istorie, am răspuns eu.
Atunci le-a poruncit acestora să se apropie si, regăsindu-si bunătatea, li s-a adresat:
—  împărăteasa îmi va îngădui ca azi să vă fiu eu profesor de istorie în locul ei.
Chipul lui părea luminat de o strălucire interioară. Mintea îi călătorea în trecutul pe care, cu voce blândă, a început să-l povestească tânărului său auditoriu captivat:
— N-am uitat nimic din această scenă, ca si cum s-ar fi petrecut ieri, seara în care împărăteasa mi-a apărut în fata ochilor. Silueta ei înclinată peste vârtelnită se încadra în fereastră. Purta o rochie modestă de in si un văl alb. Avea genele lungi plecate asupra lucrului. O fixam intens, sperând că va ridica ochii. Afăcut-o si m-a vrăjit în aceeasi clipă, încă sunt vrăjit. Din prima zi si până acum împărăteasa n-a încetat să mă sustină. Din ea îmi trag forta de a-mi asuma responsabilitătile care apasă asupra mea. Asa cum spune si prenumele ei, e darul pe care mi l-a trimis Dumnezeu...
îl ascultam uimită, încântată. Straniu lustinian, deconcertant lustinian. într-o clipă, gata să-si lanseze fulgerele
344

împotriva mea, în următoarea, închinându-mi cel mai frumos imn pe care l-a adresat vreun bărbat unei femei. Era modul lui de a-mi arăta că îsi schimbase părerea sau, pur si simplu, dispozitia, că accepta pierderea lui loan din Cappadocia si poate chiar că o aproba, în acest fel mi s-a confirmat temeinicia actiunilor mele si am fost absolvită pentru cruzimea mea. Iubirea lui lustinian spăla sângele pe care îl vărsasem pentru el. Am vrut să-mi exprim recunostinta, comentând la rândul meu prima noastră întâlnire:
— La vremea aceea, nu eram decât o vrabie în mijlocul unui nor de vrăbii. El, printul, nepotul împăratului, el era phoenixul care zbura sus, printre culmile apropiate de Dumnezeu. Dacă n-ar fi coborât el să mă învete să zbor, n-as fi fost niciodată în măsură să contemplu minunatul, magnificul, imensul. De aceea nici viata mea, nici inima mea nu-mi apartin. Tot ce sunt, tot ce am, tot ce gândesc tot ce simt apartine împăratului. El a înăltat o biserică pe locul umilei locuinte în care vietile noastre s-au intersectat si s-au unit. Eu as fi construit nu unul, ci zece sanctuare pe locul acestei minuni care mi-a transfigurat viata.
Când Anastasius a împlinit optsprezece ani, l-am numit silentiar, functie care consta, la audientele imperiale, în a veghea ca participantii să respecte tăcerea, în ciuda pozitiei sale inferioare, vedea deschizându-i-se în fată poarta onorurilor care aveau să-l conducă rapid în Senat si chiar mai sus. îndepărtând lunga listă a candidatilor de familie bună, am stârnit geloziile si ranchiuna „mediocrilor", ceea ce nu m-a surprins deloc. Din contră, reactia nepoatei mele, Sofia, m-a uimit prin violenta ei. La sosirea lui la Curte, ea îl întâmpinase călduros pe Anastasius, devenindu-i prietenă nedespărtită. Cu toate acestea, s-a dat peste cap
345

să-i împiedice nominalizarea. Poate din gelozie, l s-a plâns mamei sale, iar aceasta a ajuns până la a-l aborda pe lustinian, care mi-a repetat cuvintele ei, probabil pentru a mă face să mă răzgândesc. Degeaba, căci promovarea lui Anastasius era o etapă necesară.
într-o după-amiază, i-am primit pe Anastasius si pe Ioana în capela minusculă a pavilionului Virtutii, pentru că locul acela sfânt era convenabil pentru ceea ce aveam să le spun. sirurile de făclii erau aprinse în fata icoanelor, parfumul de tămâie plutea în aer, razele de soare pătrundeau prin ferestrele înguste pentru a lumina figura, mâna, vesmântul vreunui sfânt, creând atmosfera potrivită. Le-am dezvăluit celor doi adolescenti că, în urmă cu patru ani, părintii Ioanei si cu mine hotărâsem să-i căsătorim. De atunci asistasem la atractia ior unul pentru celălalt, apoi la înflorirea ei. Ajunseseră la vârsta căsătoriei, iar eu eram mai mult decât fericită să binecuvântez această unire. Anastasius, stiam, visa la Ioana. Figura lui extaziată o spunea. Ioana îl voia pe Anastasius ?
— Nu!
Răspunsul tâsnise, aproape doborându-mă de uimire.
— Cum nu ?
— Nu mă voi căsători cu Anastasius.
— Nu esti îndrăgostită de el ?
—  Ba da, sunt îndrăgostită, a mărturisit ea aproape tipând, cu vocea înecată de plâns.
— Atunci, de ce nu vrei să te căsătoresti cu el ? Tăcere.
— îti iubesti mama, Ioana ? A scos un mic „da" timid.
— Iti iubesti tatăl ?
De data aceasta, răspunsul a fost un „da" direct si clar.
346

—  Părintii tăi doresc această uniune, ai trece peste vointa lor ?
Tăcere.
—  Si eu vreau această căsătorie si am stiut să-i conving pe unii mai căposi ca tine.
Tot tăcere. Cu lacrimi în ochi, a rămas neclintită. Nu-i întelegeam atitudinea, nu-i ghiceam motivele. Adolescenta aceasta era singura fiintă umană care mi se opusese vreodată; dacă trăia încă, era pentru că îmbătrânisem. Anasta-sius se tufiise de tot, se sufoca de rusine, ar fi vrut să intre în pământ. Văzând inutilitatea prelungirii acestei scene incredibile, i-am expediat pe amândoi.
l-am scris scrisoare după scrisoare Antoninei, în Italia. Flatată de perspectiva acestei căsătorii, măcar ea va sti să-si silească fiica să accepte, încetineala curierului, căruia îi lua câteva săptămâni să plece si să se întoarcă, mă exaspera, iar răspunsurile Antoninei mă deconcertau: afirma că nu are altă dorintă decât această uniune, dar tinea cu orice pret să asiste si ea si mă implora să astept venirea ei pentru a o pune în practică. Am somat-o să vină cât mai repede. S-au scurs aproape două luni înainte să-i primesc scuzele. Se vedea nevoită să rămână alături de sotul ei, care avea nevoie de ea în Italia.
în cele din urmă, mi-a stârnit suspiciunea sau mai degrabă aceasta s-a concretizat si mă pregăteam să insist, să-i constrâng pe Belizarie si Antonina să-si tină promisiunea, când zvonurile care începuseră să circule mi-au atras atentia. Acestea mă acuzau că doresc o căsătorie prestigioasă pentru nepotul meu pentru unicul motiv că voiam să-i deschid calea spre tron. Trebuia să mă grăbesc să dezarmez neîncrederea împăratului. Am preluat initiativa, propunându-i să-l aleagă ca urmas pe nepotul lui, Iustin.
347

Anastasius, la drept vorbind, ar fi fost un mostenitor mult mai convingător decât băiatul acesta gras cu ochi rătăciti, supus uneori unor crize bizare, dar îl preferam de o mie de ori pe Iustin lui Germanus; însăsi ideea că i-ar putea urma la tron lui lustinian mă scotea din minti. Am obtinut în schimb ca urmasul desemnat să ia de sotie pe nepoata mea, Sofia. Această blondă plinută ascundea o ambitie feroce si un caracter imperios. Măritând-o cu mostenitorul tronului, îl protejam pe Anastasius, asiguram transmiterea sângelui meu viitorilor suverani si, în sfârsit, această monofizită declarată va sti să-mi continue opera si să vegheze asupra adevăratilor crestini. Imperiul s-ar întelege perfect cu un cuplu precum Iustin si Sofia, chiar dacă nu le puteau semăna prin nimic predecesorilor lor. De altfel, puteau exista urmasi după lustinian... si Theodora?
Amărăciunea mea împotriva Antoninei era mare, căci mă înselase atât de mult, încât îmi luase destul timp să-mi dau seama. Mă priva de cea mai frumoasă victorie a mea. Nu mă îndoiam că perspectiva de a o vedea pe frumoasa ei Ioana căsătorindu-se cu nepotul meu îl revolta pe Belizarie si că doar sfârsitul dizgratiei sale îi putuse smulge promisiunea unei asemenea uniuni, între sotul ei si mine, Antonina îl alesese încă de la început pe cel dintâi, îl înselase, dar nu încetase să-l sustină, cu atât mai mult cu cât pretindea că mă slujeste pe mine. Intrase în planurile mele de căsătorie pentru a le contracara mai bine. îsi sacrificase trufia de a fi soacra lui Anastasius pentru iubirea conjugală. Poate că ea a fost cea care a lansat aceste zvonuri absurde privind intentia mea de a-l urca pe Anastasius pe tron, pentru a împiedica această căsătorie nedorită, în orice caz, ea era responsabilă pentru refuzul brutal al Ioanei, care îl făcuse pe nepotul meu melancolic cum poate fi un îndrăgostit de optsprezece ani.
348

Starea lui de spirit corespundea cu a mea si, în loc să-i ascult confidentele, cum ar fi trebuit, l-am pus să le asculte pe ale mele. Tot trecutul meu mi-a defilat prin fata ochilor si mi-am făcut socotelile unei vieti întregi. Câstigasem pariul din tineretea mea: evadasem din mocirlă. Reusisem în ochii tuturor aproape imposibilul. Dar toate coroanele de pe lume nu aveau cum să steargă rănile copilăriei mele. împrejurările mă făcuseră asa cum eram, experientele nefericite îmi uscaseră treptat inima, care ajunsese precum fructul acela întărit, înnegrit, putrezit de soarele prea puternic. Mă mai tineam încă pe picioare doar din datorie. Gândeam ca o femeie, dar actionam ca un bărbat, mai încăpătânată chiar decât un bărbat. Clădisem un sistem pentru a-mi satisface pofta de putere si îi devenisem prizonieră, de aceea m-am refugiat în aparente. stiam că nu mă puteam bizui pe nimeni. Atunci îmi croisem propria singurătate, care mă costa scump. Ajunsesem la un soi de disperare si, pentru a o combate, continuam să functionez ca un trup fără suflet. Nu mă mai puteam opri din a manipula, a întreprinde, a hotărî, desi pierdusem sensul acestei miscări perpetue.
Simteam că Anastasius nu-mi întelegea nefericirea. Femeia cea mai bogată, cea mai puternică, cea mai vestită din lume nu putea fi dezgustată de viată. Am vrut să-i explic motivele, dar, pentru a face asta, trebuia să-i povestesc toată viata mea, nu să evoc doar câteva frânturi. Am hotărât, asadar, să-i dictez amintirile mele. înainte de a fi mostenitorul averii, îmi va mosteni memoria:
— Totul a început într-o seară când, bătută de niste părinti nedemni de acest nume, am fugit. Bătută, umilită, m-am trezit în alt loc în care am fost silită să învăt din nou să mănânc, să trăiesc înconjurată de alti infami. Am fost nevoită
349

să mă zbat iar si iar pentru a-mi afirma demnitatea sau ce mai rămăsese din ea după atâtea zile de umilire. Din această călătorie la capătul noptii, din această recoltă de amărăciune am hotărât să-mi fac o grădină, pe care o voi planta după plac, în care fiecare tufis, fiecare copac va reprezenta o parte din mine, care am fost lovită, rănită, înselată, trădată, dar pe care o voi face să înflorească prin mândrie. Pentru fiecare lacrimă vărsată voi vedea desfăcându-se o floare triumfătoare, în acest cimitir, în fata acestui mormânt care se va deschide în curând pentru mine, adunându-mi lacrimile, voi număra mătăniile vietii mele. Primul bob minuscul a crescut, s-a dezvoltat, a dispărut si la sfârsit l-am regăsit în tine. De-acum s-a închis cercul...
Toamna mi-a stârnit pofta de a petrece câteva zile la Hiera, palatul de recreere pe care îl construisem pe malul asiatic al Bosforului, nu departe de gura Pontului Euxin. Făceam călătorii frecvente acolo, pe care curtenii le detestau, bătându-se totusi în speranta de a fi chemati. Se plângeau de dificultătile de aprovizionare în ceea ce numeau ei o gaură uitată; se temeau de capriciile mării, deosebit de imprevizibilă si de periculoasă în aceste locuri si, mai ales, ca toti constantinopolitanii, le era frica de Porfirion, un cetaceu monstruos ascuns în apele noastre, care de cincizeci de ani apărea, dispărea, îi teroriza pe călători si scufunda navele.
l-am invitat pe Anastasius, cu mai multi prieteni, si pe Ioana, pentru a le demonstra că pot uita de ranchiuna împotriva unei fete atât de fragede. M-au însotit pe trirema imperială împodobită cu purpură si aur, cu pânzele purpurii brodate cu vulturi imensi aurii, de un lux si un confort neobisnuite.
Călătoria a fost mult întârziată de numeroase opriri, pe
350

care le porunceam imediat ce vedeam o mănăstire, o institutie care se bucura de protectia mea, un sat ai cărui locuitori înghesuiti la mal mă aclamau de departe, pentru a le lăsa timp oamenilor să împartă daruri în monede grele si zornăitoare din partea mea.
Făcusem mai mult de jumătate din drum, când o barcă desprinsă de pe mal a venit să ne anunte o stire care mi s-a părut o întâmplare extraordinară. Porfirion tocmai fusese capturat. Am apărut pe punte, pentru a afla toate amănuntele. Marea linistită atrăsese în Bosfor un banc de delfini. Porfirion, năpustindu-se spre ei, i-a ucis si i-a devorat pe câtiva. Altii au fugit în amonte pe râul Sangarius. Porfirion i-a urmărit, apropiindu-se periculos de mult de uscat. S-a împotmolit în nămol, a încercat să se desprindă si n-a putut. S-a zbătut furios, nereusind decât să se afunde si mai mult. Apoi, refluxul I-a lăsat fără apă, prizonier în noroiul care s-a uscat.
Am vrut cu orice chip să văd monstrul. Nava s-a îndreptat spre Sangarius si a aruncat ancora în gura râului. Bărcile au fost lansate la apă si toată Curtea m-a urmat până la uscat. Fără să-mi fac griji, mi-am înghesuit broderiile de aur si catifea în vas si mi-am tras poalele minunat brodate ale tunicii. tăranii din vecinătate, pe care nu-i alungaseră gărzile, aplaudau de mama focului. Eram încântată. M-am răsucit încet în jurul cetaceului alb marmorat cu negru care, cu cele patruzeci si cinci de picioare lungime si cincisprezece picioare lătime, mi s-a părut într-adevăr monstruos. tăranii îi dăduseră nenumărate lovituri de topor, dar, pentru a da gata un asemenea munte, trebuia mai mult. Sângerând din toate părtile, transat de viu, monstrul încă respira, fiindcă din când în când mai tresărea. Mă umplusem de sânge, indiferentă la această oroare. După ce văzusem oameni torturati, un animal în agonie nu mă mai impresiona.
351

L-am căutat pe Anastasius printre curtenii zguduiti, care afisau acelasi sânge rece ca si mine, ascunzându-si dezgustul si greata, si l-am interpelat:
—  Probabil că esti uimit de curiozitatea mea fată de Porfirion, dar, vezi tu, monstrul acesta sunt eu.
L-am lăsat putin să digere această introducere înainte de a continua:
— Timp de ani de zile a înfricosat atâta lume si, cu toate acestea, vezi cât de vulnerabil este acum. E străpuns, rănit, măcelărit de oameni, asa cum am fost si eu, asa cum sunt în fiecare zi atacată de dusmanii mei. A fost defăimat si cu toate acestea se dovedeste a fi foarte util. Priveste-i acolo jos pe tăranii aceia care îi iau carnea pentru a se ghiftui cu ea săptămâni întregi. si atunci când va fi mort, cei care l-au blestemat cel mai mult vor fi siliti să admită că hrana pe care le-a adus-o atâtor înfometati e un dar al providentei. Exact ca si la mine, atunci când într-o zi, curând, voi muri, îmi vor fi recunoscute meritele si voi fi binecuvântată. Deschide bine ochii, Anastasius, monstrul acesta este bunica ta.
în loc de palat, am vrut ca Hiera să fie o vilă mai mare, cu peristil si colonade în stil rustic. Suita mea, prea numeroasă, locuia în pavilioane împrăstiate în parc, adevărată pădure udată de numeroase izvoare, împodobită cu copaci foarte mari si cu câmpii înflorite care se întindeau până la tărmul mării.
Cu ocazia acestui sejur, invitatii au fost atât de numerosi, încât Anastasius si Ioana s-au instalat în două camere minuscule învecinate, în hambarul unui pavilion izolat, mai degrabă o cabană, care nu avea la parter decât o cameră de odihnă pentru plimbăretii rătăciti. Cât despre prietenii lui Anastasius, ei au fost instalati foarte departe de acolo. Acesti tineri nu veniseră la Hiera pentru a tine
352

companie generatiei bătrâne si pentru a se sacrifica protocolului. Asadar, le-am interzis să mă viziteze si nu le-am cerut decât să se distreze si să fie fericiti. Sclavii le aduceau lui Anastasius si Ioanei hrana cea mai delicioasă si vegheau la confortul lor în mii de moduri ingenioase, în fiecare zi, Arsenius îmi povestea faptele si gesturile lor. Făceau plimbări lungi în pădure, se scăldau în Bosfor, visau pe terasă... se vedeau foarte putin cu prietenii lor.
într-o seară, Ioana nu s-a întors în camera ei si a rămas peste noapte în cea a lui Anastasius. Măcar vinurile savuroase pe care le alesesem pentru ei si afrodiziacele care poruncisem să le fie puse în mâncare nu fuseseră inutile. S-au arătat si mai putin decât înainte si si-au ascuns iubirea în adâncul pădurii, ca cerbii. Câteva zile mai târziu, i-am surprins, un eunuc mituit de Arsenius indicându-mi locul unde se aflau. Urmată doar de câteva doamne, m-am îndreptat spre ascunzătoarea lor atunci când, pentru prima dată, mi-am dat seama că nu mai puteam îndoi piciorul si că mă clătinam usor. Pe moment, prea fericită că le protejasem povestea de dragoste, n-am dat atentie acestui amănunt, în parc se înălta un mic templu rotund, fără acoperis, datând de dinaintea construirii palatului. Garduri vii, foarte înalte si foarte dese, îi fereau de privirile altora. M-am apropiat fără zgomot si i-am găsit pe tinerii amanti într-o înlăntuire drăgăstoasă. La vederea mea au sărit în sus, rusinati si totodată radiosi. I-am linistit:
— Lăsati-vă inima să vorbească. Supuneti-vă ordinelor ei, profitati de hotărârile ei. Eu nu vă mai deranjez.
Ostentativ, îi iertam si îi încurajam.
A venit ora întoarcerii si am părăsit Hiera, ca de fiecare dată, cu părere de rău. în timp ce vasul se îndepărta de tărm, i-am primit pe Anastasius si pe Ioana sub baldachinul de pânză
353

de unde, întinsă pe perne, îmi plăcea să respir aerul marin.
—  Acest sejur, le-am zis eu, mi-a confirmat că tu, Anastasius, o iubesti pe Ioana, si mi-a dovedit că ti s-a răspuns cu aceeasi iubire. Nu mai rămâne decât să vă consacrati sentimentele.
— Nu voi fi sotia lui Anastasius. lată că Ioana o lua de la capăt.
— Nu întelegi, copila mea, i-am răspuns cu vocea cea mai blândă din lume, decizia aceasta nu tine de capriciile tale. Ai devenit amanta lui, ai trăit cu el sub ochii întregii Curti. Esti atât de compromisă, încât nici un bărbat nu o să te mai vrea. Ori te măriti cu Anastasius, ori vei trece drept o fată cu reputatia pătată. De altfel, stiu că, în ciuda refuzului care ti-a fost impus, îti doresti să te căsătoresti cu nepotul meu. în realitate, am lucrat doar pentru fericirea ta.
N-aveam totusi de gând să o las pe Antonina să mă considere imbecilă si să scape basma curată. Anastasius părea la fel de descumpănit ca Ioana. Cu toate acestea, îl avertizasem. Oricât de uscată as fi fost, nu mă puteam abtine să nu manevrez.
Capitolul 22
Iarna s-a abătut asupra imperiului si în anul acela sănătatea mea nu a mai rezistat. Am început să sufăr de febre frecvente si simteam o slăbiciune persistentă, inexplicabilă. Chinuită de arsuri la stomac, mi-am pierdut apetitul robust. Din slabă am devenit scheletică. Am avut întotdeauna oroare să fiu bolnavă si cu atât mai mult să vorbesc despre asta. Am poruncit păstrarea secretului absolut asupra stărilor mele de rău. Am comis o eroare, căci zvonurile cele mai extravagante au început să bântuie prin capitală. Se sustinea, de exempiu, că loan din Cappadocia, din fundul exilului său egiptean, aranjase să mi se toarne în mâncare o otravă fără leac. La palatul lui Germanus si al Passarei, se afirma că boala mea era doar o prefăcătorie, inventată pentru a-l înduiosa pe împărat si a-l convinge să-l adopte pe nepotul meu, Anastasius.
Viata mea de Curte s-a domolit. Acordam mai putine audiente si ieseam foarte putin. Apropiatii si curtenii au considerat potrivit să arboreze mine de circumstantă. Vorbeau cu voce joasă, mergeau în vârful picioarelor, împăratul mă întreba vag si rapid cum mă simt si se multumea cu un răspuns linistitor si evaziv, recomandându-mi să-i ascult pe doctori, ale căror sfaturi nu le urmase nici el niciodată. Se prefăcea că nu vede nimic, dar îsi scurta vizitele la gineceu. Pentru a-si ascunde disperarea, bărbatii îsi caută salvarea în fugă. Avusesem întotdeauna grijă de aspectul meu, cerând
355

"tUPT^B
ca acesta să fie impecabil în orice împrejurări, dar acum mi se întâmpla să petrec zile întregi în tinută neglijentă, luând ca unică măsură de precautie păzirea strictă a usii. Doar nepotul meu Anastasius avea dreptul să mă vadă. în acest fel, mi-am găsit timp să-i dictez povestea vietii mele. Cufundarea în trecut nu mă consola pentru prezent, dar evocarea înfătisării pe care o avusesem îmi îngăduia să uit, fie si pentru o clipă, pe cea care îmi apartinea acum. Cu toate acestea, nu-mi stătea în fire să mă pierd mult timp în amintiri si inactivitate. Am vrut să reactionez si, în martie, m-am întors la Hiera ca să schimb aerul. Dar vântul ascutit înălta valuri care se spărgeau pe cheiul de marmură, copacii despuiati, norii negri care alergau pe cer, lumina cenusie si linistea apăsătoare mi-au destrămat optimismul si, întrucât curentii de aer care circulau în această locuintă de vară mă omorau, m-am întors fără întârziere în oras.
Durerile s-au agravat, împiedicându-mă în scurt timp să dorm. Atunci când, învinsă de oboseală, intram într-un soi de toropeală, cădeam pradă cosmarurilor înfiorătoare. Mă trezeam gâfâind, si mai epuizată, si îmi trebuia o vreme ca să mă dezmeticesc. Călugării de la palatul Hosmidas au venit în camera mea să aprindă făclii binecuvântate si să împrăstie uleiuri sfintite. Doctorii, greci sau evrei, rămâneau convinsi că vechea mea boală de stomac îmi juca feste. Auzindu-i, ai fi zis că un regim echilibrat m-ar fi pus imediat pe picioare. Nu-mi doream decât să le pot împărtăsi optimismul, căci mă simteam în deplinătatea facultătilor mintale. Spiritul meu era ager, nerăbdător să muncească, lacom să rezolve probleme.
Pentru a scăpa de incertitudine, am chemat-o pe Photini, vrăjitoarea. Era foarte bătrână, decrepită si neputincioasă. Am văzut-o sosind, cărată de doi eunuci, o grămadă
356

de mătăsuri înflorate si stridente, acoperită de o învălmăseală de podoabe de aur înnegrit. Capul nu mai era decât o masă nedeslusită de păr si riduri. Ramolirea si obezitatea o împiedicau să deschidă ochii. Eunucii au depus-o ghemuită la picioarele mele. M-am aplecat spre ea. Duhnea a parfum ieftin de iasomie. Am întrebat-o cât mai aveam de trăit.
— O viată lungă, lungă, lungă..., a horcăit ea. Uimită, am vrut să stiu ce-mi rezerva viitorul.
— După iunie nu mai văd nimic... nimic...
A clătinat din cap si lacrimile au început să-i curgă pe obrajii grasi. Am poruncit să fie dusă acasă...
Nu mi-a fost deloc greu să-i interpretez viziunea. Viata lungă, foarte lungă care mă astepta... era viata vesnică. si dacă nu-mi putuse vedea viitorul decât în următoarele trei luni, însemna că mă pândea moartea. Sperasem totusi să am mai mult timp în fată. Nu mi-am putut stăpâni un frison, m-a cuprins o senzatie neobisnuită, apoi am avut impresia că am ajuns, în sfârsit, la destinatie. Tristetea de a-l părăsi pe împărat era compensată de o usurare intensă, absolută, îmi lăsam Casa în ordine. Pe toate fronturile, armatele noastre erau victorioase, îi băteau pe goti, îi înfrânau pe persi, îi respingeau pe slavi, îi zdrobeau pe maurii din Africa, în fine, episcopii, convocati de papă pentru a aproba cele Trei Capitole, votaseră cum trebuie, împăratul redase imperiului integritatea, unitatea si măretia, asa cum jurase. Iar eu împlinisem ceea ce îmi dictaseră credinta si constiinta.
Ora despărtirii se apropia. Am vrut să o cunosc din timp pentru a fi încă în stare să dau ultima reprezentatie. Mî-am căutat mult timp o tinută în sala garderobelor. Petrecusem atâtea ore fericite acolo, inspectându-mi regulat vesmintele si bijuteriile! încet, mi-am dat seama de ccmorile
357

mele. Eunucii mi-au deschis cuferele mari cu cercuri din cupru lucrat si au scos tunicile, hlamidele, vălurile, cămăsile, sandalele si papucii din piele, aur sau colorate, încrustate sau nu cu giuvaeruri. Nu mă puteam sătura de haine, se spune. Eram acuzată că aveam atât de multe încât nu aveam cum să le port pe toate. Am fost într-adevăr cochetă, dar nu pentru un bărbat, ci pentru un popor. Garderoba mea inepuizabilă era alcătuită din costumele de scenă ale unei împărătese. M-am adâncit în cuferele din fildes sculptat, deschise pe mese de argint, pentru a scoate brătările împodobite cu flori si păsări din smalt, colierele încrustate cu medalioane grele din aur, diademele ornate cu camee, inelele, cerceii, centurile, crucile din aur filigranat. Nestematele mi se rostogoleau printre degete.
în ziua de 11 mai 548, cursele de care de la hipodrom sărbătoreau aniversarea întemeierii Constantinopolului. După aceste luni îndelungate de izolare, am hotărât să asist. Ghiceam agitatia veselă care domnea în oras. Cozile interminabile de spectatori se însirau la portile hipodromului, treceau pe sub porticurile acestuia si se scurgeau la nesfârsit pe treptele din marmură albă. Nisipul parfumat cu care tocmai fusese acoperită. pista îmbălsăma aerul. Detasamentele gărzii imperiale îsi ocupau deja locurile, cu fanioanele si stindardele în mâini, pe stama, estrada situată dedesubtul lojii imperiale. Vizitiii carelor, după ce aprinseseră lumânări în fata icoanei Sfintei Fecioare, si-au pus tunicile fără mâneci, si-au strâns centurile iate si si-au pus pe cap bonetele din argint care le coborau până pe frunte, în scurt timp, aveau să se suie în vehiculele ior, aliniate în spatele barierelor care le despărteau de arenă.
Femeile mă învesmântaseră într-o tunică foarte largă
358

din mătase usoară si vaporoasă brodată cu fructe, flori si păsări de aur, precum si cu o mantie lungă din purpură cu galoane mari din aur. Deasupra acestei minuni strălucitoare se ridica un cap de mort pe care mi l-am descoperit în oglindă, strâmbându-mă de dispret. Singurele semne de viată rămâneau pupilele; înfundate, ascunse, străluceau ca lumina îndepărtată a unui far. Dar nici să vreau nu-mi puteam desfunda ochii din orbite, nu-mi puteam împlini la loc obrajii scofâlciti. Mi-am întins totusi pe fată pudră, rosu de buze si khol, si în scurt timp arătam ca una dintre păpusile acelea grotesti si naive care se vând în târguri. Am citit în privirea nepotului meu Anastasius dezaprobarea, oroarea si i-am explicat:
—  Poporul mă va vedea de departe; cât despre curteni, ei mă consideră deja moartă.
Muribundă, poate, dar încă lucidă... asa voiam să rămân până în ultima clipă. Femeile mi-au prins în urechi perle mari cât oul de porumbel si mi-au petrecut în jurul gâtului un colier încrustat cu smaralde enorme. Mă temeam că nu voi fi în stare să mă misc sub greutatea lor si, când mi-au asezat pe cap coroana irizată cu picături de safir, ca să mă pot ridica, mi-am încordat toată vointa pentru a sări în ajutorul muschilor mei slăbiti.
împăratul mă astepta în anticameră.
—  Esti frumoasă, Despina, mi-a zis când am venit spre el.
Această minciună mi-a smuls un surâs si mi-a insuflat energia necesară. Am pornit la drum.
Cortegiul înainta încet, cu pasi cadentati, de-a lungul galeriilor, curtilor si pasajelor care duceau de la palatul Daphne la hipodrom. Gărzile de corp, simfonie de aur si alb, ofiterii spătarilor cu coliere de aur si nestemate, excubitorii,
359
w

cu totii uriasi înspăimântători, cu securile lor cu două tăisuri, praepositus si cubicularii, silentiarii si referendarii, mase de brocart multicolore, crainicii cu trompetele lor de argint, doamnele de onoare ne înconjurau, pe lustinian si pe mine. Mi-a trecut prin minte că această escortă ar fi putut fi cea a unui condamnat la moarte, într-adevăr, am fost silită să mă opresc de mai multe ori, împăratul oprindu-se si el imediat, imitat de multimea de curteni si gărzi. Gâfâind, încercam să recapăt suflul si să nu cad. în ciuda temperaturii plăcute, îmi curgea sudoarea pe frunte, stearsă imediat de Hilaria cu o batistă de mătase. De fiecare dată îmi regăseam forta care mă părăsea sau mai degrabă mi-o născoceam. De fiecare dată o luam de la capăt. Nu mă întrebam dacă voi ajunge la capăt, stiam. Nici nu-mi puteam închipui contrariul. Cursele nu puteau fi anulate.
Am urcat treptele mari din marmură si, ajunsi sus, ne-am oprit iar. Atunci portile imense din bronz s-au deschis foarte încet în fata noastră. Valul de lumină crudă, vuietul multimii nenumărate mi s-au urcat la cap precum cel mai ametitor drog. Am înaintat în partea din fată a kathismei. într-o clipă, s-a făcut liniste deplină. Cei treizeci de mii de spectatori s-au ridicat, plecând capetele si unindu-si mâinile într-un gest de rugă. împăratul, ridicând bratul, a binecuvântat multimea de trei ori. Mai întâi pe Albastri, în dreapta sa, apoi pe Verzi, în stânga, si, în sfârsit, pe poporul strâns în fata lui. Demnitarii, avându-l în frunte pe patriarhul Menas, au trecut unii după altii prin fata noastră si au făcut câte o plecăciune adâncă înainte de a lua loc. Atunci când s-a asezat si ultimul, lustinian a rămas o vreme teapăn si nemiscat pe tronul de aur, înconjurat de eunucii lui cu; mâneci lungi, unii agitând evantaie din pene, altii purtând, săbii, apoi s-a ridicat în picioare. tinând în mână o bucată de
360

stofă, a stat câteva secunde cu bratul întins în timp ce gloata îsi recăpăta suflul, apoi a lăsat cârpa să cadă.
în aceeasi clipă, barierele care blocau atelajele s-au ridicat, carele s-au năpustit în arenă si tăcerea a fost înlocuită de un concert asurzitor de aclamatii si încurajări. Toti spectatorii se ridicaseră în picioare, tropăind si vociferând. Chiar si împăratul si-a încordat mâinile, a întins gâtul, chipul i s-a însufletit si |-am auzit mormăind în barbă încurajări pentru Albastri. Eu eram singura care nu participa la excitatia generală.
L-am căutat cu privirea pe nepotul meu, Anastasius. A venit să se aseze pe treapta tronului meu. Graba lui m-a înduiosat.
— Memoriile mele nu sunt doar ale unei vieti, ci si ale unei epoci. Măcar redă fidel cuvintele mele. Pentru că sunt complet sinceră. Dacă am hotărât să spun totul, am făcut-o din onestitate.
— Nu, Despina, din orgoliu.
îndrăzneala băiatului m-a uluit. Am luat o figură severă pentru a-i porunci să se explice.
—  Nimic din ceea ce ati făcut în viată nu v-a lăsat rusinată, mi-a răspuns linistit. Nu cunoasteti îndoiala. Nu cunoasteti vinovătia. Aceasta este forta domniei voastre...
Mai rău era că acest sfruntat avea dreptate. Dragostea mea s-a întregit cu respect. A simtit acest lucru si a îndrăznit să mă întrebe ce am simtit în ziua aceea îngrozitoare a revoltei Nika, când stătusem în acelasi loc, în fata multimii dezlăntuite care cerea moartea noastră. Până atunci refuzasem să-i mărturisesc slăbiciunea mea.
—   încercam  să  par  imperturbabilă  pentru  a-mi ascunde tremurul. Nu mă puteam misca, eram paralizată de frică, îmi venea să lesin...
361

O durere bruscă mi-a înfipt în pântece un cutit înrosit cu foc. l-am făcut semn cu mâna lui Anastasius să urmărească cursa, pentru că nu voiam să vadă .suferinta schimonosindu-mi trăsăturile.
Cursa a treia se încheia. Din înaltul carelor lor usoare, conducătorii tineau în mâini fraiele cvadrigelor care păreau că zboară. De fiecare dată când treceau printr-una din curbele strânse care marcau extremitătile hipodromului, multimea scotea un vuiet surd, ca acelea care anuntă seismele.
Străinii nefamiliarizati cu obiceiurile noastre erau consternati în fata acestei gălăgii. Imperiul putea fi între pace si război, barbarii ne amenintau granitele, singura problemă care agita întreaga populatie era să afle cine câstigă: Albastrii sau Verzii. Neîndoielnic, acest spectacol tinea mai mult de nebunie decât de plăcere.
Când roata unui car s-a lovit de o piatră si s-a spart, carul imediat următor, încercând să evite ciocnirea, s-a zdrobit de peretele din piatră. Cei din spate n-au mai avut timp să se oprească sau să schimbe directia. S-au suit, practic, peste rămăsitele celor din fată. într-o clipă, treizeci de cai si cvadrige s-au contopit într-o grămadă însângerată, în vreme ce treizeci de mii de spectatori s-au ridicat în picioare si au scos un singur strigăt de groază si plăcere. Cursa a trebuit să fie întreruptă si oamenii hipodromului s-au repezit să elibereze victimele din învălmăseala de animale, oameni si bucăti de vehicule. La trecerea cadavrelor cărate pe tărgi, m-am aplecat: „Nu contează... sunt numai Verzi."
Din nou, durerea m-a înjunghiat, de această dată atât de puternic, încât am simtit că pălesc sub machiajul gros. Am închis ochii si m-am lăsat putin pe spate. Luptam împotriva lesinului. Am urmărit cea de-a patra cursă ca prin ceată, pauza avea să-mi permită să mă retrag. După obicei,
362

ne duceam în salonul din spatele kathismei pentru a lua masa cu apropiatii, în vreme ce hipodromul se transforma într-o tavernă gigantică în aer liber.
împăratul mi-a dat mâna, pe care m-am sprijinit pentru a mă ridica încet, în picioare fiind, m-am simtit atât de slabă, încât am rămas cu fata spre multime, cu mâna pe cea a lui lustinian, paralizată, împietrită, în acel moment, de undeva din fata kathismei, în ultimele rânduri, o voce, una singură, a strigat foarte tare: „Trăiască Theodora!", asa cum se strigă „Trăiască Celes!" sau „Trăiască Kutzes!", pentru vizitiii care câstigă o cursă. Atunci tot hipodromul, Verzii si Albastrii laolaltă, a urlat într-un singur glas: „Trăiască Theodora! Trăiască Theodora!", ceea ce nu se mai văzuse niciodată.
Ghicise oare poporul că împărăteasa avea să se retragă, că se hotărâse să nu mai asiste la cursele de după-amiază ? Presimtise că era ultima dată când aveam să vin la hipodrom ? Aceste aclamatii au actionat asupra mea ca o lovitură de bici. Am coborât încet treptele tronului... Imediat ce am trecut pe portile kathismei, imediat ce am iesit din văzul poporului, m-am prăbusit. Dacă nu m-ar fi prins împăratul, as fi căzut. Coroana mi-a alunecat, s-a lovit de pardoseală si s-a rostogolit din treaptă în treaptă într-un zăngănit înfiorător. Priveam, fascinată, cum se desfăceau si se împrăstiau nestematele, împăratul mi-a propus să mă însotească, ceea ce am refuzat:
— Nu, Cezar, esti dator poporului. Nu trebuie să se îngrijoreze. Mă va ajuta nepotul meu.
Anastasius m-a luat în brate si m-a cărat până la apartamentele mele din palatul Daphne. Cântăream ceva mai mult de patruzeci de kilograme.
Câteva săptămâni, nu m-am dat jos din pat, adunând cu greu o energie care mă părăsea. Mă macină un ultim
363

O durere bruscă mi-a înfipt în pântece un cutit înrosit cu foc. l-am făcut semn cu mâna lui Anastasius să urmărească cursa, pentru că nu voiam să vadă .suferinta schimonosindu-mi trăsăturile.
Cursa a treia se încheia. Din înaltul carelor lor usoare, conducătorii tineau în mâini frâiele cvadrigelor care păreau că zboară. De fiecare dată când treceau printr-una din curbele strânse care marcau extremitătile hipodromului, multimea scotea un vuiet surd, ca acelea care anuntă seismele.
Străinii nefamiliarizati cu obiceiurile noastre erau consternati în fata acestei gălăgii. Imperiul putea fi între pace si război, barbarii ne amenintau granitele, singura problemă care agita întreaga populatie era să afle cine câstigă: Albastrii sau Verzii. Neîndoielnic, acest spectacol tinea mai mult de nebunie decât de plăcere.
Când roata unui car s-a lovit de o piatră si s-a spart, carul imediat următor, încercând să evite ciocnirea, s-a zdrobit de peretele din piatră. Cei din spate n-au rnai avut timp să se oprească sau să schimbe directia. S-au suit, practic, peste rămăsitele celor din fată. într-o clipă, treizeci de cai si cvadrige s-au contopit într-o grămadă însângerată, în vreme ce treizeci de mii de spectatori s-au ridicat în picioare si au scos un singur strigăt de groază si plăcere. Cursa a trebuit să fie întreruptă si oamenii hipodromului s-au repezit să elibereze victimele din învălmăseala de animale, oameni si bucăti de vehicule. La trecerea cadavrelor cărate pe tărgi, m-am aplecat: „Nu contează... sunt numai Verzi."
Din nou, durerea m-a înjunghiat, de această dată atât de puternic, încât am simtit că pălesc sub machiajul gros. Am închis ochii si m-am lăsat putin pe spate. Luptam împotriva lesinului. Am urmărit cea de-a patra cursă ca prin ceată, pauza avea să-mi permită să mă retrag. După obicei,
362

ne duceam în salonul din spatele kathismei pentru a lua masa cu apropiatii, în vreme ce hipodromul se transforma într-o tavernă gigantică în aer liber.
împăratul mi-a dat mâna, pe care m-am sprijinit pentru a mă ridica încet, în picioare fiind, m-am simtit atât de slabă, încât am rămas cu fata spre multime, cu mâna pe cea a lui lustinian, paralizată, împietrită, în acel moment, de undeva din fata kathismei, în ultimele rânduri, o voce, una singură, a strigat foarte tare: „Trăiască Theodora!", asa cum se strigă „Trăiască Celes!" sau „Trăiască Kutzes!", pentru vizitiii care câstigă o cursă. Atunci tot hipodromul, Verzii si Albastrii laolaltă, a urlat într-un singur glas: „Trăiască Theodora! Trăiască Theodora!", ceea ce nu se mai văzuse niciodată.
Ghicise oare poporul că împărăteasa avea să se retragă, că se hotărâse să nu mai asiste la cursele de după-amiază ? Presimtise că era ultima dată când aveam să vin la hipodrom ? Aceste aclamatii au actionat asupra mea ca o lovitură de bici. Am coborât încet treptele tronului... Imediat ce am trecut pe portile kathismei, imediat ce am iesit din văzul poporului, m-am prăbusit. Dacă nu m-ar fi prins împăratul, as fi căzut. Coroana mi-a alunecat, s-a lovit de pardoseală si s-a rostogolit din treaptă în treaptă într-un zăngănit înfiorător. Priveam, fascinată, cum se desfăceau si se împrăstiau nestematele, împăratul mi-a propus să mă însotească, ceea ce am refuzat:
—- Nu, Cezar, esti dator poporului. Nu trebuie să se îngrijoreze. Mă va ajuta nepotul meu.
Anastasius m-a luat în brate si m-a cărat până la apartamentele mele din palatul Daphne. Cântăream ceva mai mult de patruzeci de kilograme.
Câteva săptămâni, nu m-am dat jos din pat, adunând cu greu o energie care mă părăsea. Mă macină un ultim
363

demers si am avut răbdare până când mi-am strâns suficiente forte pentru a fi transportată la biserica Sfintilor Apostoli. Se scurseseră unsprezece ani de când hotărâsem să fie construită. stiam că tot imperiul vorbea despre ceea ce trebuia să fie sanctuarul cel mai somptuos din lume. Fuseseră cheltuite sume fantastice. Se soptea că numai coloanele corului, din marmură cu vinisoare de aur adusă de caravane de la Hieropolis, erau echivalente cu veniturile anuale ale Egiptului. De data aceasta, însă, cheltuielile făcute în numele credintei nu fuseseră criticate, ci suportate ca un sacrificiu binecuvântat de Dumnezeu.
si acum regretam că nu mă putusem ocupa de toate detaliile realizării ei si că nu avusesem plăcerea de a lăsa pasiunea mea pentru artă să vorbească, însă as fi putut întreprinde această sarcină grea fără ajutorul Vesniciei? Când nu mai aveam nici o letcaie în cufăr, într-o noapte, Sfântul Andrei, Sfântul Luca si Sfântul Timotei, în cinstea cărora clădeam acest sanctuar, îmi apăruseră în vis, spunându-mi: „Nu te necăji, Theodora, si nu-i cere bani împăratului lustinian. Mai bine du-te pe mal, aproape de cheiul Dexiocratus. Vei găsi acolo douăsprezece urne pline cu monede de aur îngropate în pământ." A doua zi, când m-am trezit, i-am ascultat pe Sfintii Apostoli si, în locul indicat, am găsit comoara. Ca dovadă a minunii, în loc să aibă, ca de obicei, efigia unui împărat, toate monedele erau bătute cu chipurile Sfintilor Apostoli. Acest sanctuar purta pecetea Dumnezeului vesnic si era al meu.
Plimbarea mea a părut să agite tot Constantinopolul. O multime de care trase de catâri le transporta pe femeile mele, nenumărati demnitari veneau călare si gărzile, pe jos, au blocat timp de mai multe ore bulevardul Mesa. Tot orasul părea să fi iesit în stradă ca să mă vadă trecând, dar am tinut
364
; raperiile litierei trase. Voiam ca poporul să păstreze altă imagine despre mine, nu cea a unei muribunde.
Am ajuns pe dealul din spatele Amastriamum, nu departe de vechile metereze ale împăratului Constantin. Am atins palisadele înalte din lemn care înconjurau santierul, ferind sanctuarul de privirile curioase. Exteriorul, foarte simplu, al cărui singur ornament era jocul subtil al cupolelor si motivele geometrice ale cărămizilor portocalii, nu lăsa intentionat să se ghicească nimic din ceea ce se afla în interior, încă de la intrare, impresia întreită de spatiu, splendoare si lumină m-a captivat. Bogătia decoratiunilor nu avea pereche nicăieri în lume, mai mult ca sigur. Fiecare provincie a imperiului fusese pusă la treabă pentru a trimite materialele cele mai rare, piatra neagră striată cu alb de pe Bosfor, marmura verde de la Karistos, din Grecia, piatra policromă din Frigia, porfirul din Egipt, marmura verde ca smaraldul din Sparta. Cea din Isauria, rosie cu vinisoare albe, piatra galbenă din Libia, si onixul, jaspuL. a căror juxtapunere era o artă în sine, jocui de culori fiind un triumf al armoniei, între cele două coloane care, pe două etaje, urcau până la cupole, atârnau lămpi de aur. De altfel, aurul si argintul sclipeau pretutindeni. Nestematele străluceau în aureolele sfintilor, pe cruci, pe calicii si alte vase sacre. Safirele înăltau aripile serafimilor, iar rubinele, cotoarele cărtilor de rugăciuni. Partea superioară a peretilor si partea de jos a cupolelor erau acoperite cu cele mai delicate mozaicuri, dominate de Hristos triumfător care ocupa centrul boltii înconjurate de apostolii Săi si de Fecioara Măria.
într-o zi, demult, împăratul îmi arătase Sfânta Sofia, la sfintirea bisericii, si îmi jurasem în sinea mea să-i depăsesc perfectiunea, împăratul va rămâne în istorie drept cel mai mare constructor. Numai în Constantinopol înăltase
365

douăzeci si cinci de biserici, la Efes si la Ierusalim catedrale, în fiecare provincie mănăstiri. Toti sfintii din calendar au avut, datorită lui, câte un sanctuar. Eu m-am multumit să construiesc o singură biserică, dar e cea mai frumoasă din lume. Măcar am dovedit, în lipsa altor realizări, că în numele Domnului eram capabilă să creez o capodoperă fără seamăn, care va aminti posteritătii de adevărata Theodora. între timp, mă lăsa să gust din vesnicia de care mă apropiam cu pasi repezi.
Pentru a le oferi o schimbare curtenilor care, nevăzân-du-mă o vreme, desluseau pe chipul meu înaintarea bolii, am anuntat în culise că sfintirea sanctuarului va avea loc la sfârsitul anului, ceremonie la care mă bucuram de pe-acurn că voi asista si pe care am descris-o îndelung si în amănunt. Nimeni nu se îndoia că zilele mele erau numărate. Dar eu tratam moartea cu tactica pe care o aplicasem întotdeauna împotriva adversarilor mei. Aceasta îmi punea bete-n roate, nu puteam să o strivesc, asadar, mă prefăceam că o ignor, îmi reamintea iminenta sa prin acele dureri care mă chinuiau de-acum mai sigur si mai insistent decât cei mai buni călăi. Ajunsă la litieră, am închis draperiile ca si cum as fi tras cortina peste minunata tragedie a vietii mele.
POVESTIREA LUI ATiASTASIUS
Curiozitatea mă ademenise la Constantinopol, afectiunea pentru bunica mea, care simteam că sporeste de la o zi la alta, mă retinea în acest oras. Nu-mi inspira această afectiune decât pentru că, spre deosebire de atâtia altii, mie nu-mi era frică de ea, căci, în ciuda sufletului ei chinuit, rămânea dreaptă si generoasă. Veteranii Curtii m-au asigurat degeaba că nu m-as fi împăunat atât dacă as fi cunoscut-o altădată, eram sigur că mă apreciază, pentru că nu mă impresiona. A cristalizat în mine toate sentimentele avortate, amputate, înăbusite ale trecutului ei si aveam pentru acest monstru sacru, vestit ca neavând inimă, un sentiment pe care nici măcar mama nu mi-l insuflase. Contemporanii ei o consideră încă centrul lumii, în vreme ce mie îmi apare deja ca o eroină din trecut si, împletit cu filigranul idolului care si-a dorit să ajungă, am tinut să pictez portretul emotionant al femeii.
Vizita la biserica Sfintilor Apostoli a stors-o pe bunica mea de ultimele puteri. De la o vreme mă pregăteam să duc la bun sfârsit sarcina pe care mi-a trasat-o si, în acord cu dorintele ei, am apucat pana pe care ea nu mai putea să o tină. întoarsă la Palatul Sfânt, s-a întins pe pat - toate audientele si angajamentele ei oficiale au fost anulate - si nu s-a mai ridicat decât pentru vizita zilnică a împăratului. Uneori, era atât de epuizată, încât avea nevoie de mult mai mult timp pentru a se pregăti, însă era admirabil fardată, coafată si împodobită când îl primea pe lustinian. împărtăseau ritualul lor
367

matinal al micului-dejun, desi ea nu se mai atingea de mâncărurile servite. Discutau despre actualitatea politică, făceau schimb de noutăti. Totul părea normal, cu singura exceptie că deveniseră deodată extrem de formali unul cu celălalt, numindu-se constant Cezar si Despina, de exemplu, pentru a nu se lăsa înduiosati. Restul lumii stia deja că împărăteasa era pe moarte, dar ei se prefăceau că nu stiu că aveau să se despartă în scurtă vreme.
Theodorei i se ascundeau vestile care ar fi putut să o contrarieze. Ofensiva noastră în Calabria care bătea pasul pe loc, garnizoana de la Roma care se răsculase. Pierderea Perugiei, cucerită de goti. Faptul că Belizarie, încoltit, ne-o trimitea să ceară întăriri pe însăsi sotia lui, Antonina, asteptată cu nerăbdare de toată lumea, mai putin de mine, care stiam ce o aduce în primul rând în capitală. Mă temeam să nu vină să distrugă ultima sperantă a căsătoriei noastre, la care Ioana n-ar fi consimtit niciodată fără încuviintarea ei. Credeam că Theodora renuntase să ne-o impună când, într-o zi, ne-a chemat pe amândoi. Pierdută în patul imens, printre cuverturile de purpură, o găseam din ce în ce mai mică si mai pipernicită. Nu-si mai scotea roba neagră de călugărită si vălul negru care-i înconjura gâtul si fata, nelăsând la vedere nici o suvită de păr. Cu ochii fixati în mozaicul religios de pe tavan, fără să ne privească, a vorbit cu voce înceată si apăsată:
— Am visat că murisem. Lângă mine, Ioana s-a înfiorat.
— Mergeam pe o plajă care nu părea să aibă sfârsit. Era o dimineată de primăvară, marea era calmă, aerul era plin de mireasma florilor. Durerile mă părăsiseră. Mă simteam usoară. Curios era că asistam la ce se întâmpla după moartea mea. Unii mă regretau, împăratul, închis în camera lui de
368

lucru, plângea. Am ghicit că se simtea foarte singur. Altii se bucurau de moartea mea: „mediocrii". Iar pe voi vă vedeam căsătoriti si vă aflaserăti fericirea... Să stiti că aveti puterea de a transforma visul în realitate... Căsătoriti-vă înainte ca eu să mor... Grăbiti-vă, pentru că nu mai am decât foarte putin timp... Vă implor, căsătoriti-vă, ca să pot pleca în pace...
Ioana, alături de mine, a izbucnit în plâns si, dornică să nu se daa în spectacol, a fugit din cameră.
împărăteasa a privit în jur si mi-a făcut cu ochiul, înainte de a-mi spune cu o voce mult mai vioaie:
— Dacă n-ar fi bunica ta, băiatul meu, nu te-ai căsători niciodată.
A zâmbit văzându-mă atât de năucit si a continuat:
— Doar nu-ti închipui că am vise atât de neghioabe. De ce crezi că se grăbeste Antonina să vină aici? Esti uimit... Te gândeai că nu stiu de sosirea ei sau de problemele din Italia. Dacă nu ti se spune nimic, nu înseamnă că nu stii nimic. Această cerere de întăriri e doar un pretext... Trebuie s-o iau la rost pe Antonina.
Privirea i s-a pierdut si a schitat un surâs melancolic, foarte rar la ea:
— Vreau să mă împac cu Belizarie. N-ar fi tinut decât de el, dar ce mai contează trecutul... Această căsătorie, desi el o respinge, este felul meu de a-i întinde o ramură de măslin. Această fericire,  la care eu  n-am avut acces niciodată, o vor cunoaste copilul meu si copilul lui, împreună.
A căzut inertă între perne. Tocmai îmi dăduse un minunat exemplu al vivacitătii sale, al sireteniei si hotărârii sale, si am admirat-o că, în pragul mortii, nu se dezmintea.
Cu toate acestea, nu voiam, nici pentru a-mi împlini dorintele, să o însel în felul acela nedemn pe cea pe care o iubeam.
369

Ioana mă astepta în grădină. Am strigat-o, gata să-i dezvălui adevărul despre acest vis atât de oportun al bunicii mele. S-a întors, cu fata scăldată în lacrimi. Am alergat la ea. înainte să pot deschide gura, s-a aruncat în bratele mele:
—  Nu spune nimic, nu e nevoie. N-as fi crezut că femeia aceasta îngrozitoare va reusi vreodată să mă facă să plâng. si totusi, a reusit. Anastasius, mă mai vrei ?
Puteam să o refuz ?
A doua zi, am găsit iatacul împărătesei ticsit de curteni încremeniti, eunuci pierduti, medici înnebuniti si călugări îngenuncheati. Ea se odihnea perfect nemiscată, cu ochii închisi, mâinile încrucisate pe piept, tenul galben ca al unei moarte. Cu toate acestea, încă respira si probabil că m-a zărit, căci mi-a făcut un semn imperceptibil cu mâna. Am îngenuncheat lângă asternutul ei.
— Mă prefac că sunt inconstientă, mi-a soptit ea, că să fiu lăsată în pace. Altfel curtenii or să-mi repete că sunt din ce în ce mai bine, crezând că mă păcălesc; doctorii or să mă silească să înghit o grămadă de medicamente care nu folosesc la nimic, iar preotii îsi vor scrânti limba promitându-mi paradisul, dar eu stiu mai bine decât ei dacă ajung acolo.
— Vă îndoiti ? m-am mirat eu.
— De ce m-as îndoi ? îl iubesc pe Dumnezeu si L-am slujit. N-am îndrăznit să-i răspund că Dumnezeu nu era
împăratul. M-am mărginit să-i spun că Ioana si cu mine ne hotărâserăm. La această veste, a schitat un zâmbet slab:
—  în sfârsit! a soptit ea. Să sărbătorim căsătoria acum, imediat! a strigat brusc, spre uluirea anturajului sau.
A vrut să cheme pe loc un preot, să trimită pe cineva după Ioana, să ne fie martor, să grăbească ceremonia, l-am respins oferta. Nu ne vorn căsători decât peste câteva
370

săptămâni. Nu voiam ca acest Belizarie să creadă într-o ultimă lovitură a vechii sale inamice. Excitatia ei s-a potolit. Deja durerea îsi reintra în drepturi, în ochi i-au apărut lacrimi. Această manifestare de slăbiciune, atât de neasteptată la ea, m-a sfâsiat. A înteles:
— Pleacă, nu vreau să mă vezi suferind!
Ar fi trebuit să o ascult, căci victoria bolii asupra acestui spirit puternic, asupra acestui suflet neîmblânzit a fost hidoasă. Cu toate acestea, desi emotia lupta împotriva unui dezgust involuntar, m-am întors în fiecare seară: simteam că, din adâncul inconstientei în care se afla cel mai adesea, îmi ghicea prezenta si se agăta de ea.
Se stingea rapid si alterarea înfătisării sale era impresionantă. Incapabilă să se hrănească, devenise un schelet cu oasele vizibile pe sub pielea gălbejită. Rămânea încovoiată, cu silueta minusculă si neagră asezată pe marginea patului urias care părea o mare de purpură. Din când în când, iesea din apatie si deschidea ochii mari, plimbându-si privirea în toată camera. Strălucirea acesteia părea să devină din ce în ce mai intensă pe măsură ce boala punea stăpânire pe trupul ei.
Uneori, adresa unui interlocutor invizibil frânturi de mărturii în care înfloreau remuscări, regrete pe care nu le notam, unele subiecte fiind doar între ea si Dumnezeu.
O ultimă dată si-a găsit energia de a ne îndemna, iar cuvintele ei au provocat lacrimi cât se poate de sincere. Curtenii vedeau dispărând o dată cu ea o epocă, a lor, însă această femeie imperioasă, exigentă, dură stiuse să inspire mai mult decât devotament, devotiune.
De când nu mai era capabilă să se ridice, să se îmbrace, să se fardeze, să se machieze, îl condamnase pe împărat să nu mai treacă de usa ei. Acesta se închisese în
371

apartamentele sale pentru a-si ascunde durerea. Lucra zi si noapte la dosarele sale, izbucnind adesea în plâns. Starea îngrijorătoare a sotiei îl împingea, totusi, să treacă peste interdictie, dar Theodora, din adâncurile toropelii ei, auzea aclamatiile care-i întâmpinau venirea. Brusc, îsi regăsea o fărâmă de vigoare si vocea ei fermă ajungea până în anticamera în care lustinian tocmai pătrunsese:
— Ziceti-i lui Cezar că îi interzic categoric să intre! Era pentru prima dată în istoria imperiului când cineva
îi poruncea împăratului, dar cine îi putea rezista Theodorei, chiar si lipsită de forte ? Căzând la loc pe perne, am auzit-o murmurând:
—  Nu mă va mai vedea decât când voi fi din nou frumoasă. Moartă, dar frumoasă.
împăratul s-a înclinat în fata vointei sale si a făcut cale întoarsă, într-o soaptă abia perceptibilă, ultimele cuvinte ale împărătesei au fost către Indaro:
— Vreau ca tu să fii cea care îmi închide ochii... si nu mai plânge, te îmbătrâneste...
Uitase oare că prietena ei din primele zile era o bătrână, ea, care făcuse atâta timp ca vârsta să-i fie uitată de tot imperiul ?
îsi pierduse deja cunostinta când călugărul Marras a venit să-i aducă consolarea supremă. Sosise tocmai din Siria, la fel de respingător si împutit ca de obicei. Tot Răsăritul convertit la monofizitism era depus la piciorul patului împărătesei. De data aceasta, a părut sincer emotionat si l-am auzit rostind:
— Mori în pace, Theodora, ai ajutat adevărata Biserică! în ciuda secretului absolut din jurul bolii împărătesei,
constantinopolitanii trimiseseră mai întâi la Palatul Sfânt cantităti inimaginabile de amulete, pietre magice, icoane,
372

moaste, sticle cu apă sfintită. Apoi veniseră si, zi si noapte, asteptau pe Augusteum. Depuseseră de-a lungul zidurilor Palatului Sfânt iconite ieftine în fata cărora aprinseseră lumânări care păreau să înconjoare locuinta imperială cu o trenă de luminite tremurătoare, în tăcere, poporul îngenuncheat se ruga.
Petrecusem două nopti albe veghind-o pe împărăteasă alături de Casa ei. Rugăciunile murmurate de preoti, căldura emanată de făclii, aroma tămâii au fost mai puternice decât rezistenta mea. Am atipit, sprijinit de un zid al anticamerei. Când m-am trezit, draperia din mătase purpurie brodată cu grifoni mari din aur fusese trasă peste cele două porti mari din argint de la camera ei. Am înteles că îsi dăduse ultima suflare. Era în zorii zilei de 29 iunie 548.
Când am revăzut-o pe împărăteasă, se odihnea, îmbălsămată, în sala mare de banchete, tricliniumul cu nouăsprezece perne, îi fusese scos vesmântul umil de călugărită, pentru a fi îmbrăcată cu rochia cea mai somptuoasă. Era culcată într-un cosciug de aur drapat în purpură, încăltată cu papuci brodati cu aur si încoronată cu cea mai bogată diademă. Pe treptele catafalcului fuseseră asezate toate bijuteriile ei, pe care le iubise atât. Era, asadar, un munte de perle, diamante, calcedonii, smaralde, rubine, hiacinte, ametiste, opaluri pe care se detasa admirabil profilul ei, nasul curbat, fruntea înaltă si dreaptă, bărbia voluntară. Aranjase din timp fiecare detaliu al înfătisării sale si îsi regăsise frumusetea vremurilor glorioase. De-acum împăratul putea să o privească.
Sute, mii de torte ardeau, prinse de coloane în suporturi din aur si argint. Norii de tămâie se amestecau cu parfumul de iasomie si trandafir. Toti membrii Casei sale
373
•'• HI»!' !•

voiau să o cinstească si am văzut defilând o lume întreagă pentru a-i aduce un ultim omagiu. Patriarhul Menas, înconjurat de clerul său. Papa Vigilius, care fusese umilit atât, cu episcopii lui. Senatul, pe care îl dispretuise. Patricienii de familie bună, pe care îi urase. Magistratii de care îsi bătuse joc. Generalii pe care îi tratase ca pe niste subalterni. Curtea si guvernul pe care le dominase. Toti au îngenuncheat în fata cosciugului si i-au sărutat papucii de catifea.
Sofia si nepotul împăratului, Iustin, Germanus si Passara au venit si ei să se reculeagă. în cele din urmă, a apărut si împăratul. Tremura, înainta cu pasi nesiguri, scuturat de hohote de plâns, încovoiat de durere. Niciodată până atunci nu mă gândisem la vârsta lui, dar, pentru prima dată, mi-a apărut asa cum era în realitate, un mosneag de saizeci si patru de ani. Urcând cu greutate treptele catafalcului, s-a aplecat peste trupul împărătesei, a luat-o în brate si a strâns-o îndelung la piept înainte de a o aseza delicat la loc.
La un semn al marelui maestru de ceremonii, cărătorii imperiali au ridicat cosciugul de aur. O dată format, convoiul lung si strălucitor de demnitari a serpuit printre clădirile Palatului Sfânt. Atunci când, trecând pe sub bolta palatului Chalke, am iesit, spectacolul m-a cucerit. Imensa suprafată a Augusteumului nu mai era decât o mare de lume. Stindardele de purpură fluturând pe catargele for delimitau itinerarul. Clerul conducea cortegiul de prelati bărbosi îmbrăcati în brocarturi palide, iar diaconii purtau cruci si icoane sfinte. Păseam pe nisip auriu, inhalam fumul de tămâie si parfumul de trandafiri. Imnurile psalmodiate de corurile imperiale erau întrerupte de urletele femeilor. Cu părul despletit, în semn de doliu, acestea tipau, lesinau. Unele voiau să se arunce de la etaj, dar au fost împiedicate
374

de gloată. Jos, pe străzi, pe sub porticuri, de-a lungul colonadelor, bărbatii, numai bărbatii, înghesuiti mai să se strivească unii pe altii, stăteau nemiscati, cu gura pecetluită, însă pe chipurile multora dintre ei curgeau lacrimi tăcute.
Atunci, în timp ce înaintam încet si mă străduiam să-mi potrivesc pasii cu cei ai persoanei din fata mea, m-am gândit la acest fenomen extraordinar. Vedeam un imperiu plângând ca pe o sfântă pe o fostă curtezană care nu se dăduse înapoi de la nimic. Trufia, demnitatea, cruzimea si măretia ei îi creaseră popularitatea. Disparitia ei descumpănise poporul care, fără jugul ei de fier, se simtea pierdut, îmi spusese într-o zi că i-a fost mamă, iar eu mă îndoisem... ultimul meu omagiu a fost să-i dau dreptate, îsi dorise să fie înmormântată în preaiubita ei biserică a Sfintilor Apostoli care, în lipsa unei ceremonii de sfintire, era inaugurată prin funeraliile întemeietoarei sale.
După slujbă, tinută pe fondul orgilor si al recviemului, marele sambelan al Curtii s-a apropiat de cosciug si a scos de pe capul cadavrului coroana sclipitoare pentru a o înlocui cu o panglică simplă din purpură. Apoi, împărăteasa a fost învelită în lintoliu, nu o pânză simplă albă, ci o stofă de aur, încrustată cu cele mai frumoase giuvaeruri din tezaurul imperial. A fost ultima atentie pe care i-a dăruit-o împăratul sotiei sale, ultimul cadou al amantului pentru iubita lui. Apoi cosciugul a fost coborât încet în sarcofagul vast din marmură pregătit de mult să o primească. Si, în vreme ce împărăteasa Theodora dispărea în pământ, marele maestru de ceremonii, într-o tăcere deplină, a lansat de trei ori îndemnul: „Du-te, împărăteasă, îndepărtează-te de noi, intră în somnul vesnic! Regele-regilor, suveranul tuturor suveranilor te cheamă!"
375

Antonina a sosit câteva zile mai târziu si s-a grăbit să rupă logodna mea cu Ioana, distrugând dragostea noastră si inima fiicei sale. Atitudinea ei mi s-a părut un semn. Fiindcă de atunci totul s-a deteriorat fără încetare. Imperiul a rezistat doar cât a trăit împăratul, însă la ora la care scriu aceste rânduri, sub domnia nepotului său, Iustin Nebunul, dusmanii nu încetează să-l devoreze, să-l împutineze, ireversibil s-ar părea. Ceea ce-mi îngăduie să apreciez si mai mult privilegiul de a o fi cunoscut pe bunica mea. Poate că gloria imperiului n-a fost decât o iluzie creată de ea, dar va traversa secolele mai sigur decât imperiul însusi. Astfel încât atunci când va dispărea, urmând soarta oricărui imperiu, se va pomeni încă de întruparea lui cea mai însemnată si se va repeta că Bizantul a fost Theodora.
Informatii bibliografice
Sursa cea mai importantă, dacă nu singura despre Theodora, rămâne cronicarul Procopius. în timp ce scria, la ordinul lui lustinian, Cartea războaielor si Tratatul edificiilor, lucrări închinate gloriei împăratului si împărătesei, ticsite cu toate acestea de informatii pretioase, el redacta în taină Anecdota sau Istoria secretă, în care îi acuza pe lustinian si pe Theodora de cele mai rele nelegiuiri, la citirea cărora trebuie să tinem seamă, în mare măsură, si de calomnii.
Prelatii contemporani cu Theodora, Malalas în Cronicile sale, Evagrius în Istoria Bisericii, vorbesc foarte putin despre ea.
Spre surprinderea mea, am găsit mai putine informatii decât mă asteptam la Charles Diehl sau la istoricii mei preferati specializati în Bizant. Din contră, lustinian al lui Robert Browning si Istoria bunului imperiu de Stein mi-au fost indispensabile. Ilustrul Gibbon, în ciuda părtinirii sale, stie să povestească un eveniment ca nimeni altul.
Pentru amănuntele epocii am consultat numeroase lucrări, printre care citez Viata zilnică în Bizant, de Walter, Imperial Byzantium, de Jones, Empire of f/ie New Rome, de Cyril Manzo.