Câteva consideraţii privind canonizarea sfinţilor români

            Ortodocşi de limbă latină, românii s-au născut ca popor creştin, în spaţiul etnic carpato-danubiano-pontic. Romanitatea şi creştinismul sunt datele caracteristice fundamentale şi concomitente în geneza poporului român.

Pământul românesc a fost sfinţit cu sângele martirilor din primele secole creştine. În calendarul creştin s-a înscris, dintru început, numele unor daco-romani, plini de cutezanţă în mărturisirea şi apărarea dreptei-credinţe, prin această mărturisire unii dintre ei suferind moarte martirică, în condiţiile de tragică criză socială pe care le-a cunoscut viaţa creştină, cu deosebire în timpul prigoanelor din primele secole. Unii dintre ei au fost binecunoscuţi şi preţuiţi pentru viaţa lor desăvârşit creştină - teofori, hristofori, pnevmatofori -, fiind canonizaţi adesea de alte Biserici decât cea naţională şi de alte neamuri, ceea ce a demonstrat, dintru început şi perpetuu, caracterul de universalitate al sfinţeniei.

In secolul al XVII-lea, primul mare aghiograf român, eruditul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, autorul - între altele – al Psaltirii în versuri, a tradus, a prelucrat şi a tipărit, pentru prima dată în literatura patristică românească, o amplă lucrare: Proloage sau Viaţa şi Petrecerea sfinţilor – în patru volume – imprimată la Iaşi în anii 1682-1686, arătând temeiurile puternice ale cinstirii sfinţilor în Biserica noastră. Într-o însemnare autobiografică, evocând o vizită făcută la Kiev în 1648 într-o misiune diplomatică în Rusia Ortodoxă, cu prilejul închinării la moaştele sfinţilor de la Lavra Pecerska menţionează, pentru întâia oară în acest context, sfinţii români cu adâncă trăire a isihiei, cu viaţă plină de virtuţi duhovniceşti. Mitropolitul Dosoftei se adresează cititorului astfel: „Să ştii că puţine zile sunt peste an să nu fie sfinţi întrânsele din ţara rusească…Mulţi sfinţi se fac la ruşi şi până astăzi se fac…”. În finalul notei sale, face şi o importantă raportare-replică:

„Dar tocmai şi din Rumâni mulţi sunt care am văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-a căutat, fără numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia; am sărutat şi sfintele moştii. Apucat-am în zilele noastre părinţi nalţi la bunătăţi şi podvig şi plecaţi la smerenie adâncu: Părintele Chiriac de la Bisericani…Chiriac de la Tazlău, Epifanie de la Voroneţ, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râşca, arhiepiscopul cel sfânt şi luminat, Inochentie de la Probota…

Că Dumnezeu, Sfinţia Sa, nici un neam de rodul omenesc pe pământ nu lasă nepartinic de darul Sfinţiei Sale. Că peste tot au tins mila Sa ş-a deschis tuturor uşa de spăsenie…” [1].

Citim în aceste rânduri mărturia deosebit de limpede a Mitropolitului Dosoftei despre existenţa sfinţilor români din secolele apropiate epocii în care el şi-a desfăşurat rodnica-i lucrare întru slava sfintei Ortodoxii şi a neamului său.

Preocuparea Mitropolitului Dosoftei o aflăm reluată şi la alţi înalţi prelaţi ai Bisericii noastre din veacurile care au urmat. Era recunoscută atitudinea de evlavie a credincioşilor faţă de amintirea aureolată a unor cuvioşi îmbunătăţiţi, a unor temerari mărturisitori ai credinţei străbune precum şi faţă de adânca lor smerenie. Astfel, alături de celelalte popoare ortodoxe, poporul român a adus Domnului Hristos prinos de jertfă şi de sfinţenie. [2]

În secolul al XIX-lea, Mitropolitul Veniamin Costachi cunoştea cele afirmate de Mitropolitul Dosoftei şi relua formularea-concluzie a acestuia: „Dintru toate neamurile, îşi alege Dumnezeu pe robii săi cei ce urmează voii şi poruncilor Lui” [3]. Regăsim aceeaşi preocupare în unele prefeţe ale tipăriturilor de la Neamţu, datorate stareţului Neonil Buzilă, precum şi în activitatea Mitropolitului Andrei Şaguna al Transilvaniei ori a Episcopului Melchisedec Ştefănescu al Romanului [4].

Dezvoltarea organizării bisericeşti din sud-estul Europei, care a determinat constituirea Bisericilor Autocefale în sânul Ortodoxiei, a determinat de asemenea şi o cinstire deosebită a sfinţilor naţionali. După spusele Episcopului Iosif al Argeşului, deşi toţi creştinii cinstesc şi prăznuiesc pe toţi sfinţii ca pe nişte bineplăcuţi lui Dumnezeu, „vase alese” şi rugători pentru păcatele noastre, ale tuturor, ei caută a pune în evidenţă cu deosebită evlavie pe acei sfinţi care ori se trag, prin origine, din ţara sau ţinutul lor, ori au mărturisit acolo pentru Hristos în vremuri de tiranie, ori au fost dascăli ai credinţei, au fost arhierei cu cea mai pilduitoare vieţuire, sau au sihăstrit în acele locuri [5].

La 1894, juristul Ioan Kaliendru, vorbind la Academia Română despre scrierea Episcopului Melchisedec Ştefănescu, „Viaţa şi minunile Cuvioasei Maicii noastre Paraschiva cea nouă”, deplânge faptul că până la aceea dată românii n-au canonizat sfinţi autohtoni. El reaminteşte faptul că noi, românii, am avut atâţia înaintaşi care au fost încununaţi cu aureola sfinţeniei, prin întreaga lor viaţă sau lucrare în sânul poporului dreptcredincios, arată şi arată faptul că „poporul, pentru faptele vitejeşti, a zis lui Ştefan cel Mare ‹‹Sfântul Ştefan›› şi se află chiar portrete ale acestui mare domnitor cu numele de Sfânt, din care unul se conservă în Mitropolia din Iaşi şi e reprodus de Gh. Asachi…În Vieţile Sfinţilor, de Dosoftei Mitropolitul, se zice că am avut şi noi românii oameni cuvioşi(…), am avut, la diferite epoci, oameni iluştri prin ştiinţă şi pietate…am avut şi sihaştri, ducând o viaţă tot aşa de ascetică precum cea a sfinţilor din Tebaida”. [6]

B. P. Haşdeu, văzând numărul mare de sfinţi ortodocşi greci şi slavi, îşi mărturisea regretul că nu avem şi noi românii de până atunci sfinţi autohtoni canonizaţi. [7]

Profesorul teolog şi istoric al culturii noastre, Constantin Erbiceanu , arăta, pe la 1905, că nu este firesc faptul ce s-a perpetuat până în secolul nostru privind Biserica străbună; naţiunea română nu avea sfinţi canonizaţi şi recunoscuţi oficial, deşi din documente se constată că am avut multe figuri duhovniceşti de mare merit ascetic, sfinte. „Chiar în prezent există asemenea respectate persoane în mânăstirile şi schiturile noastre. Dumnezeu singur îi va enumera şi glorifica între drepţi şi sfinţi”. [8]

Bizantinologul Demostene Russo îşi exprima preţuirea pentru vieţile sfinţilor români, totodată regretând că nu s-au scris vieţi ale sfinţilor noştri şi referindu-se doar la cea redactată de Caraofil, despre Sf. Ioan Valahul. [9]

Mai aproape de zilele noastre, profesorul teolog canonist Liviu Stan vorbeşte cu competenţă despre necesitatea bisericească a unor canonizări[10], referindu-se la sfinţii români din mileniul nostru „canonizaţi” ante quem de evlavia poporului faţă de eroii credinţei străbune şi ai neamului. Multă vreme, şirul de sfinţi români a rămas învăluit în taină, necunoscut. În pagini de acatist închinate Sf. Ierarh Calinic de la Cernica se spune : „Tu, Românie, ţi-ai ascuns cu smerenie pe sfinţii tăi”. [11]

Putem observa cu uşurinţă că în condiţiile specifice de context istoric, de-a lungul secolelor, poporul român ortodox a nutrit o autentică şi profundă pietate pentru o seamă de asemenea eroi ai credinţei, fără a se fi procedat la o canonizare oficială, chiar dacă dezvoltarea organizării bisericeşti din sud-estul Europei a determinat constituirea Bisericilor naţionale, autonome, în sânul Ortodoxiei. Trebuie luat în consideraţie şi faptul că până acum 115 ani biserica noastră s-a aflat sub o anumită autoritate a patriarhului de Constantinopol, ceea ce nu înlesnea deplina iniţiativă, Primele canonizări de sfinţi români s-au făcut numai în zilele noastre, când Biserica Română autocefală a fost în măsură să traducă în fapt o asemenea dorinţă şi iniţiativă. Înaintea dobândirii independenţei de stat şi a Autocefaliei bisericeşti, în secolul al XVII-lea, ni se făcea o nedreaptă „atragere a atenţiei”: „Legile nu s-au întocmit pe munţii Ţării Româneşti, nici de domnii Ţării Româneşti, ci în Constantinopol, şi de către împăraţi şi sinoade”[12]. Cu o asemenea optică, sprijinită de Poarta otomană, era mai greu de înfăptuit cerinţa legitimă de a se redacta şi a se face cunoscute vieţile de sfinţi români, de a se preocupa cei în drept de canonizarea cel puţin a unora din aceşti sfinţi.

În condiţiile deosebit de grele din trecut, unii sfinţi români au fost mai bine cunoscuţi şi canonizaţi de alte neamuri, aşa cum s-a întâmplat cu Sf. Teofana în secolul al XIV-lea şi cu Sf. Ioan Valahul, în secolul al XVII-lea, cu Sf. Ieroschimonah Antipa de la Calapodeşti – trecut în Mineele ruseşti începând cu anul 1906, la data de 10 ianuarie, şi alţii.

Între anii 1950-1965 s-au făcut pregătirile şi cea dintâi canonizare solemnă în Biserica noastră, oficializându-se ceea ce s-a numit „canonizarea spontană, prin evlavia populară”. [13]

În toamna anului 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în prezenţa unor reprezentanţi de frunte din Bisericile Ortodoxe surori, a făcut mai multe canonizări de sfinţi români. Astfel s-au săvârşit canonizarea Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, a Sf. Ierarhi şi Mărturisitori Iorest şi Sava, a Cuvioşilor Mărturisitori Visarion Serai şi Sofronie de la Cioara, precum şi a Sf. Mucenic Oprea din Săliştea Sibiului. S-a proclamat atunci şi generalizarea cultului pentru Sf. Filofteia „de la Argeş”, Sf. Grigorie Decapolitul „de la Bistriţa-Vâlcea”, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit „de la Tismana”, Sf. Ioan Valahul şi Sf. Dimitrie cel Nou. [14]

În anul 1956 a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş[15] , s-a publicat Viaţa Sfântului Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a toată Ţara Banatului[16], Viaţa Cuviosului Daniil Sihastrul[17], şi un număr comemorativ: 240 de ani de la moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul. [18]

Înscrierea în rândul sfinţilor a unor vrednici ierarhi, monahi şi credincioşi din neamul nostru a adus deosebită bucurie şi înaltă cinste Bisericii şi neamului nostru dreptcredincios, care nu s-a desprins nici o clipă de duhul tradiţiei creştine autentic ortodoxe, a ţinut şi ţine în mare cinste pe sfinţii Bisericii sale.