LUNA OCTOMBRIE ZIUA A TREIA VIAȚA SFÂNTULUI SFINȚIT MUCENIC DIONISIE AREOPAGITUL Sfântul Dionisie Areopagitul, s-a născut din părinți necre-dincioși, dar de neam bun, și a crescut în preamărita cetate Atena. Din copilărie a fost dat la învățătura elineștii înțelepciuni, întru care atât de mult a sporit, încât în douăzeci și cinci de ani a întrecut în filosofie pe toți cei de-o vârstă cu el. Însă, vrând ca mai desăvârșit să o știe, s-a dus în părțile Egiptului, în cetatea ce se numește Eliopol, pentru că acolo erau de demult dascăli învățați, și de la dânșii a deprins meșteșugul citirii stelelor, împreună cu prietenul său Apolofan. Și a fost o zi când soarele, nerăbdând să vadă pe Domnul Iisus Hristos răstignit pe cruce, pentru mântuirea noastră, s-a întunecat la amiază și și-a ascuns lumina vreme de trei ceasuri. Iar Dionisie, mirându-se, a zis: „Sau Dumnezeu, Ziditorul întregii lumi pătimește sau lumea aceasta văzută se sfârșește". Iar acestea le-a grăit din Duhul lui Dumnezeu pentru patima Stăpânului, iar nu după învățătura înțelepciunii veacului acestuia. După un timp, întorcându-se în Atena, s-a căsătorit și, ca primul dintre ai săi, fiind de neam bun, ocârmuia cetatea și poporul cu multă pricepere și cinste. Iar când Sfântul Apostol Pavel a mers în Atena, propovăduind în mijlocul Areopagului înaintea celor mari pe Iisus Hristos cel răstignit și înviat, atunci Dionisie, ascultând cu luare aminte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, le-a pus pe ele în inima sa. Dar cei mai mari îi ziceau lui Pavel că mai bine vor asculta altă dată de la dânsul învățătura lui Hristos. Atunci Dionisie, ca cel mai înțelept dintre ceilalți, a început cu Pavel a se întreba unul pe altul deosebi. Deci Pavel l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinstiți voi?" Iar Dionisie îi arătă în cetate pe Cronos, pe Afrodita, pe Zeus, Hefest, Hermes, Dionisos, Artemis și pe ceilalți zei. Umblând Pavel cu Dionisie, a aflat o capiște pe care era scris: „A necunoscutului Dumnezeu". Și l-a întrebat pe Dionisie: „Dar cine este necunoscutul Dumnezeu?" A răspuns Dionisie: „Acela între dumnezei încă nu s-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul care va împărăți cerul și pământul și împărăția Lui nu va avea sfârșit". Auzind acestea Apostolul Pavel și luând prilej din cuvintele lui Dionisie, a început cu mult spor a semăna pe pământul cel bun sămânța cuvântului lui Dumnezeu, spunând că acum acel Dumnezeu a venit și S-a născut din Preacurata și pururea Fecioara Maria și pentru mântuirea oamenilor a răbdat pironirea pe Cruce; și a cărui pătimire, soarele nesuferind s-o vadă, s-a întunecat și nu și-a mai dat lumina sa în lume vreme de trei ceasuri. Acest Dumnezeu a înviat din morți și S-a suit la ceruri. „Deci, întru acesta să crezi, Dionisie, pe acesta să-L cunoști, și să slujești adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos". Apoi, aducându-și aminte Dionisie de întunericul care a cuprins tot pământul, despre care i-a spus și Pavel, îndată a crezut că Mântuitorul într-acea vreme a pătimit în trup omenesc; și și-a deschis mintea și inima spre cunoștința necunoscutului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că l-a luminat pe el lumina darului lui Dumnezeu. Și a rugat pe Apostolul Pavel să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i fie milostiv și să-l numere și pe el între robii Săi. Pe când Apostolul Pavel ieșea din cetatea Atenei, un orb, pe care îl știau cu toții că de la naștere nu vedea, l-a rugat pe Apostol ca să-i dăruiască vederea. Pavel, făcând semnul Crucii pe ochii lui, i-a zis: „Domnul și Învățătorul meu Iisus Hristos, Care din scuipat a făcut tină și a uns cu dânsa ochii orbului și i-a dat vedere, Acela să te lumineze și pe tine cu puterea Lui!" Minune dumnezeiască s-a întâmplat, pentru că îndată orbul a văzut. Și i-a poruncit Pavel orbului ca, mergând la Dionisie, să-i spună: „Pavel, sluga lui Iisus Hristos, m-a trimis la tine ca, după făgăduința ta, să vii la dânsul și, botezându-te, vei primi iertarea păcatelor". Deci mergând orbul la Dionisie i-a spus cele poruncite; și propovăduia facerea de bine dumnezeiască care i s-a făcut prin Pavel. Iar Dionisie s-a mirat foarte mult văzând că orbul și-a căpătat lumina ochilor și acum vede și, nezăbovind, împreună cu Damaris, femeia sa, cu fiii săi și cu toată casa, au mers la Pavel și s-au botezat. După aceasta și-a lăsat femeia, copiii și casa și s-a alăturat lui Pavel. Trei ani i-a urmat lui Pavel oriunde mergea și de la el a învățat tainele lui Dumnezeu, ceea ce se dovedește din scrierile sale. După aceasta a fost așezat episcop de Sfântul Pavel și de la Tesalonic a fost trimis la Atena, ca acolo să poarte grijă de mântuirea omenească. Dionisie a ascultat nu numai propovăduirea lui Pavel, ci și a celorlalți apostoli cu care a fost împreună la îngroparea Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. În cărțile sale scrie pentru sine, cum a fost cu Ierotei și cu Timotei și cu mulți alți mulți frați în cetatea Ierusalimului la Mormântul Mântuitorului, unde a văzut și a auzit pe Iacob, fratele Domnului, pe Petru verhovnicul și pe Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, de la care au învățat ei tainele credinței, așa cum mărturisesc acum toți cuvântătorii de Dumnezeu, pentru dumnezeirea și omenirea Domnului nostru Iisus Hristos. Petrecând nu puțină vreme în Atena, a înmulțit Biserica lui Dumnezeu, începută de Sfântul Apostol Pavel. Și precum ceilalți apostoli, tot așa și Sfântul Dionisie a dorit să propovăduiască Sfânta Evanghelie și prin alte țări și să pătimească până la sânge pentru numele lui Hristos, precum a pătimit și Fericitul Pavel, învățătorul său, despre care auzise că a suferit și a murit la Roma chinuit de Nero, pentru credința în Hristos. Așezând alt episcop în locul său la Atena, el s-a dus la Roma unde Sfântul Clement, episcopul Romei, l-a primit cu bucurie. Aici a petrecut puțin și a fost trimis de Clement în Galia, împreună cu Luchian episcopul, cu Rustic preotul, cu Elefterie diaconul și cu alți frați, ca să propovăduiască acolo cuvântul lui Dumnezeu la necredincioși. În Galia, Sfântul Dionisie s-a făcut apostolul acelui ținut și în cetatea Parisului a întors către Dumnezeu mult popor care se închina la idoli. Acolo a zidit o biserică cum a putut, din milostenia ce se dădea de credincioși. Și săvârșea într-însa slujbele cele fără de sânge, rugând pe Dumnezeu să-i ajute să adune acolo multe oi cuvântătoare. Atunci când cuvântul lui Dumnezeu se înmulțea, s-a ridicat după Nero o a doua prigoană asupra credincioșilor, din partea lui Domițian Cezarul, care a trimis pe ighemonul Sisinie în Galia ca să-i muncească pe creștini. Ajungând acela în cetatea Parisului a poruncit ca întâi să fie chinuit Dionisie, ca pe cel mai slăvit întru minuni și întru înțelepciunea lui Dumnezeu, împreună cu Rustic și cu Elefterie, căci ceilalți frați se duseseră pentru propovăduire în alte părți. Sfântul Dionisie era acum foarte bătrân și obosit de propo-văduirea Evangheliei; deci, fiind legat cu frânghii, târât și adus împreună cu cei doi înaintea ighemonului, acesta i-a zis cu mânie: „Oare tu ești răul bătrân Dionisie, care, hulind pe zeii noștri, le răstorni toate slujbele lor și te împotrivești poruncii împărătești?" A răspuns sfântul: „Cu toate că acum am îmbătrânit cu trupul, precum mă vezi, totuși credința mea înflorește ca tinerețile și mărturisirea mea întotdeauna va naște lui Iisus Hristos fii noi". Și fiind întrebat de ighemon: „Pe care Dumnezeu cinstești?", Dionisie a spus cuvântul adevărului și a mărturisit numele cel mare al Preasfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Dar ighemonul, ca o viperă surdă, nevrând să asculte mântuitoarele propovăduiri, întreba pe cei trei - pe Dionisie, pe Rustic și pe Elefterie - dacă nu voiesc să se supună împăratului și să jertfească zeilor lor. Iar ei cu un glas au răspuns: „Suntem creștini și un Dumnezeu avem, Care este în ceruri și pe Acela Îl cinstim; iar poruncii împăratului nu ne vom supune". Atunci ighemonul a poruncit ca, dezbrăcând pe Dionisie, să-l bată cu frânghii, fără de milă. Iar sfântul răbda, mulțumind lui Hristos că i-a dat să poarte rănile Lui pe trupul său. La fel au chinuit pe Rustic și pe Elefterie. Dar și aceștia răbdau, fiind întăriți de Dionisie și mai ales de Dumnezeu, preamărind pe Hristos. Iar ighemonul, văzând că mai degrabă ostenesc mâinile celor ce bat decât slăbesc cei ce rabdă, i-a aruncat pe toți în temniță în acea zi. Dar a doua zi, din porunca ighemonului, slujitorii l-au scos pe Dionisie și l-au întins pe un pat de fier și au aprins focul dedesubt, iar el cânta psalmul: Cu foc este lămurit cuvântul Tău foarte și robul Tău l-a iubit pe El. După aceasta, luându-l pe Dionisie de pe pat, l-au aruncat spre mâncarea fiarelor, dar Dumnezeu a închis gura fiarelor și Dionisie a rămas nevătămat. Apoi l-au aruncat într-un foc mare, dar și de acolo a ieșit nevătămat, căci nu s-a atins de el focul. După acestea l-au aruncat iarăși în temniță alături de Rustic și de Elefterie. În vremea aceea mulți credincioși mergeau în temniță, pentru care Sfântul Dionisie săvârșea acolo dumnezeiasca Liturghie și îi împărtășea pe ei cu Trupul și Sângele lui Hristos. Iar când slujea, cei credincioși vedeau o lumină mare deasupra fericitului Dionisie, și Împăratul slavei cu oștile îngerești, Se arăta și priveau la Dânsul cei vrednici, pe cât puteau să cuprindă cu ochii lor trupești. După aceasta, ighemonul i-a scos iarăși pe Dionisie, pe Rustic și pe Elefterie și i-a îndemnat pe ei să jertfească idolilor; dar ei nu s-au supus și l-au mărturisit pe Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mâniindu-se, ighemonul a poruncit ca iarăși să-i bată fără cruțare, iar după aceasta i-a osândit la tăiere cu sabia. Când îi duceau pe sfinți din cetate la muntele care se cheamă al lui Arei, Dionisie se ruga, zicând: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, Care m-ai zidit și m-ai învățat veșnica Ta înțelepciune, Care mi-ai arătat tainele Tale și pretutindeni unde am mers Tu cu mine ai fost, îți mulțumesc Ție de toate care le-ai făcut prin mine, spre slava Preasfântului Tău nume și pentru că ai cercetat bătrânețile mele cele ostenite, care de acum încetează să te vadă pe Tine, chemându-mă la Tine împreună cu prietenii mei; deci, mă rog Ție, primește-mă pe mine împreună cu prietenii mei și milostiv fii acelora pe care i-ai câștigat cu Sângele Tău și pe care i-ai făcut, prin a noastră slujire, prietenii Tăi; că a Ta este stăpânirea și puterea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în vecii vecilor". Iar când a zis amin, și-a plecat sfântul său cap pentru preasfânt numele lui Iisus Hristos și i l-au tăiat cu o secure neascuțită. Asemenea și Sfinții Rustic și Elefterie, împreună cu Dionisie și-au pus capetele lor sub sabie pentru Hristos. Iar după moartea plăcutului său, Dionisie, Dumnezeu a făcut o preamărită minune; pentru că trupul lui, fiind fără cap, s-a sculat cu puterea lui Dumnezeu și, luându-și în mâini capul său, a mers două stadii la o femeie dreptcredincioasă, anume Catulla, căreia, dându-și capul, a căzut la pământ, iar în locul acela creștinii au zidit o biserică. Mulți necredincioși, văzând această minune, au crezut în Iisus Hristos; iar pe mulți creștini i-a secerat atunci sabia călăilor, ale căror nume numai singur Dumnezeu le știe, care îi scrie pe robii Săi în cărțile vieții. Iar Catulla, luând capul sfântului, a vrut să-i ia și trupul, dar a fost oprită de cei necredincioși. Însă ea a chemat pe străjeri în casă, i-a ospătat și îi ținea acolo dându-le daruri, iar credincioșilor le-a poruncit ca să ia comoara aceea, adică sfântul trup al lui Dionisie; creștinii l-au luat și l-au îngropat în acel loc unde sfântul și-a dat capul Catullei. Sfântul Dionisie a pătimit în al nouăzecilea an al vieții sale, iar de la nașterea lui Hristos în al nouăzeci și șaselea. După aceea, la mormântul lui se făceau multe minuni, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin. POVESTIREA SFÂNTULUI DIONISIE DESPRE SFÂNTUL CARP ȘI ALȚI DOI PĂCĂTOȘI Marele Dionisie Areopagitul, scriind o scrisoare către monahul Demofil, care a izgonit un preot din biserică pentru că îl învăța pe el blândețea și nerăutatea, îi aduce aminte de un lucru ca acesta: „Fiind eu în Creta, m-a primit în casa sa fericitul Carp, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, om mare întru bunătăți, care, pentru multă luminare a minții sale, era foarte lesnicios spre dumnezeiasca vedenie și nu începea săvârșirea preacuratelor și de viață făcătoarelor Taine, mai înainte de a vedea din cer arătându-se vreo dumnezeiască vedenie. Pe acest sfânt bărbat (precum singur mi-a istorisit) l-a necăjit unul dintre cei necredincioși; iar pricina necazului a fost aceasta: acel necredincios a întors de la biserică pe un om credincios și l-a dus la păgânătatea sa și pentru aceasta fericitul Carp s-a mâhnit foarte tare. Deci avea trebuință să fie răbdător cu cei căzuți din credință și să-i învețe neîncetat cu cuvinte folositoare; iar pe cei necredincioși să-i biruiască cu bunătatea sa. Și pentru amândoi se ruga cu toată osârdia lui Dumnezeu, ca pe cel ce se abătuse de la dreapta credință iarăși să-l întoarcă la sfânta sa biserică, iar pe cel orbit cu necredința să-l lumineze cu lumina credinței. Însă nu știu cum atunci (de vreme ce mai înainte de acestea niciodată nu s-a arătat nerăbdător) s-a amărât foarte tare în sufletul său. Căci, târziu, după ce s-a înserat și se apropia miezul nopții, s-a sculat să facă rugăciune, pentru că avea obiceiul ca întotdeauna la miezul nopții să se scoale și să se roage. Deci, stând la rugăciune, foarte tare se mâhnea pentru cei doi oameni de care s-a pomenit și zicea în sine că nu este drept ca să viețuiască pe pământ oamenii cei fără de lege, care răzvrătesc căile Domnului cele drepte; și se ruga lui Dumnezeu să cadă peste dânșii foc din cer, și viața amândurora să o sfârșească cu ardere, fără milostivire. Așa rugându-se el cu dinadinsul, îndată s-a cutremurat casa în care stătea și s-a desfăcut în două începând de la vârf, încât lui i se părea că stă afară; și o văpaie luminoasă de foc s-a coborât din cer înaintea lui și, uitându-se în sus, a văzut cerul deschis și pe Iisus șezând, iar înaintea lui stăteau în chip omenesc mulțime nenumărată de îngeri. Și se minuna fericitul Carp văzând în cer aceste minuni. Apoi, plecându-și ochii în jos, a văzut pământul desfăcându-se și o prăpastie adâncă și întunecoasă se deschidea înaintea lui; iar la gura acelei prăpăstii stăteau cei doi oameni, asupra cărora se mâniase și le ceruse pierzarea de la Dumnezeu. Și stăteau acei oameni cu umilință, cu mare frică și cutremur, căci acum erau gata să cadă în prăpastie, iar în adâncul prăpăstiei era un balaur, târându-se și scrâșnind cu dinții. Și erau acolo și niște bărbați care îi băteau, îi împingeau și îi trăgeau pe cei doi spre acel înfricoșător balaur. Iar Carp, văzând pe cei ce l-au mâhnit pe el că erau gata să cadă în prăpastie și să fie mâncați de balaur, se mângâia și nu dorea atât să privească la cerul cel deschis și la Iisus, care ședea acolo, cât la pierzarea celor doi păcătoși. Dar iarăși se întrista și se mâhnea că încă nu căzuseră și din nou se ruga lui Dumnezeu ca să cadă și să piară. Apoi, abia și-a ridicat ochii spre cer, ca și mai înainte, și a văzut că Iisus, sculându-Se de pe cerescul Său scaun și venind la acei oameni care stăteau lângă gura prăpăstiei, le-a întins mână de ajutor. Iar îngerii, luând pe oamenii aceia, îi sprijineau de amândouă părțile și îi întăreau, ca apoi să-i scoată din prăpastia aceea. Și a grăit Iisus către Carp: «Bate-mă pe Mine de acum, căci gata sunt ca pentru mântuirea oamenilor, iarăși să fiu răstignit; căci Îmi este iubit acest lucru, numai oamenii de și-ar urî păcatele lor. Însă, vezi, oare mai plăcut este a viețui cu balaurul în prăpastie, decât cu Dumnezeu și cu îngerii Lui cei iubitori de oameni?»" Această povestire, punând-o Sfântul Dionisie în scrisoarea sa către monahul Demofil, cel mai înainte pomenit, nu numai pe el, dar și pe noi ne învață să nu ne arătăm aspri asupra celor ce greșesc, ci mai ales să le dorim întoarcerea, iar nu pedeapsa; apoi să-i învățăm pe ei cu dragoste și cu răbdare și să așteptăm pocăința lor. Trebuie deci a ne ruga cu dinadinsul pentru unii ca aceștia lui Dumnezeu, care nu voiește moartea păcătoșilor, ci singur, cu a Sa bunătate, să-i întoarcă și să-i miluiască, căci Domnul iubește pe cei drepți, dar și pe cei păcătoși miluiește; Căruia I se cuvine slava în veci. Amin. TOT ÎN ACEASTĂ ZI, CUVIOSUL IOAN HOZEVITUL, EPISCOPUL CEZAREII Cuviosul părintele nostru Ioan Hozevitul, episcopul Cezareii, pentru Dumnezeu lăsându-și scaunul său, s-a dus în pustie. Pe acesta, pe când mergea să cerceteze pe niște frați cunoscuți, l-a întâmpinat o femeie în cale și, căzând la picioarele lui, l-a rugat să nu o ocolească, ci să intre în casa ei și s-o sfințească cu rugăciunea sa și cu binecuvântare. Și, înduplecându-se sfântul, a mers și a intrat în casă și îndată acea femeie desfrânată și înșelătoare a încuiat ușa și și-a dezgolit trupul, îndemnându-l pe cuvios la păcat. Iar el, smulgându-se din mâinile ei și deschizând ușa, a fugit. După ce a făcut multe minuni, s-a odihnit în Domnul. TOT ÎN ACEASTĂ ZI, FERICITUL ISIHIE HOREVITUL, CEL DIN LINIȘTE Fericitul Isihie Horevitul, cel din liniște, viețuind mai întâi în nebăgare de seamă, a căzut într-o boală și a murit, iar după un ceas iarăși a înviat. Și ușa chiliei sale închizându-și-o, a petrecut doisprezece ani în liniște, nevorbind nimic cu nici unul dintre frați și multe lacrimi vărsând. Iar când era să se sfârșească, frații au sfărâmat ușa închisorii sale, au intrat și l-au rugat mult pe el ca să le spună vreun cuvânt folositor. Dar el numai aceasta le-a zis: „Iertați-mă! Fiecare gândind întotdeauna la moarte nu poate să greșească cândva". Acestea zicându-le, a adormit în Domnul. 52 LUNA OCTOMBRIE 51 ZIUA A TREIA