LUNA OCTOMBRIE ZIUA A ZECEA PĂTIMIREA SFINȚILOR MUCENICI EVLAMPIE ȘI EVLAMPIA În vremea împărăției lui Maximian, fiind mare prigoană asupra creștinilor, mulți dintre credincioși, lăsându-și casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munți, prin peșteri și prin pustietăți. În acea vreme, un tânăr de neam nobil, care își avea moșia în ținutul Nicomidiei, anume Evlampie, creștin cu credința și cu faptele, ascunzându-se împreună cu alți creștini, a fost trimis de aceștia în cetate ca să cumpere pâine și în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungând el în Nicomidia, a văzut deasupra porților cetății o poruncă împărătească scrisă pe hârtie privitoare la uciderea creștinilor. Evlampie a citit-o și a râs de o așa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmași, ci spre cei nevinovați, încât singur aduce la pustiire împărăția sa, ucigând mulțime de popor creștinesc. Și îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat și apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzându-l pe Evlampie tânăr și frumos la față, mai întâi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicându-i: „Însăși fața ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proști, ci că ești de neam nobil și cinstit. Deci să nu dorești, frumosule tânăr, ca în deșert să pierzi un chip așa de frumos ca acesta și să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijește-te ca mai bine să-ți înmulțești slava și cinstea ta și a întregului tău neam, pentru că, de vei asculta porunca împărătească și de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit și slăvit de noi toți, iar de la împărat vei primi daruri și la o înaltă dregătorie te va ridica și vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine și în același gând să fii cu noi. Iată, deschise îți sunt capiștile, înainte îți stau mulțime de zei, altarele sunt pline de jertfe și toți se veselesc de zei, închinându-se lor. Deci intră și tu și te închină zeilor, ca și tu să afli multe bunătăți și pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi". Sfântul Evlampie, umplându-se de Duh Sfânt, a răspuns vicleanului judecător, zicând: „Inima ta este plină de înșelăciune și pe buzele tale sunt cuvinte viclene; deșarte și mincinoase sunt toate făgăduințele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înșelătorule, și cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O, de ai voi tu să asculți cuvintele mele cele nemincinoase și sfatul meu cel neviclean și de ai cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc și mă închin Lui, eu ți-aș fi făgăduit de la Dânsul, nu cinste și mărire nevrednică, vremelnică și deșartă, ci vrednică și adevărată, precum și daruri și bogății pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce ești surd ca o aspidă și nu asculți pe acela care îți grăiește cuvinte folositoare, de aceea vei moșteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuți vei fi jertfă viermilor celor neadormiți. Iar eu aduc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu și voi da Celui Preaînalt rugăciunile mele". Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pământ și bătut cu vine. Și fiind bătut sfântul fără cruțare, a răbdat multă vreme cu bărbăție și, deși avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca și cum n-ar fi simțit nici o durere, cu așa de mare bărbăție suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzând răbdarea lui, s-a pornit cu și mai crudă mânie împotriva lui și a poruncit să fie spânzurat pe un lemn și să-i strujească trupul cu unelte de fier. Și era atât de rănit mucenicul, încât se vedeau și oasele prin rănile lui cele adânci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pământ, rănit și însângerat, încât tot trupul lui era o rană; și nici nu s-au sfârșit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege și să-i strângă tare degetele de la mâini și de la picioare cu niște curele subțiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere, încât încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor. Nici cu aceasta nu s-a potolit mânia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă și alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroșit în foc un pat de fier și pe acel pat să fie întins sfântul, ca astfel rămășița trupului său să se topească ca ceara în văpaia focului. Și fiind înroșit în foc acel pat, Sfântul Evlampie și-a făcut semnul Crucii și s-a culcat pe acel pat ca pe un așternut moale și trupul lui se frigea și se topea ca niște carne de mâncare și era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era cu putință ca trupul să rămână viu în acel foc -, însă Atotputernicul Dumnezeu îl ținea viu pe robul Său și stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvârșit și răbdarea mucenicului să fie văzută de toți. Când așteptau toți ca Evlampie să adoarmă cu somnul morții pe acel pat înroșit, îndată sfântul a simțit în el o putere și, sculându-se de pe pat, umbla sănătos ca și cum n-ar fi fost chinuit. Și crezând din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut ca și cum s-ar învoi cu necredința păgânilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiștea idolească și toți se bucurau împreună cu judecătorul, părându-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos și vrea să se închine la idolii lor. Mulțime de popor, urmându-l, mergeau la capiște, iar sfântul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu și către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit și să se preamărească numele Său cel sfânt. Și când a intrat în capiște l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare și mai frumos dintre idoli, și, apropiindu-se de acela, a zis: „Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îți poruncesc, idole mut și neînsuflețit, să cazi la pământ și să te faci praf". Și acestea zicându-le sfântul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare și s-a sfărâmat în bucăți. Acest lucru văzându-l oamenii, au strigat: „Dumnezeul creștinilor este mare și puternic". Apoi, mulți oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu și mai mare mânie împotriva lui Evlampie și, luându-l, l-a supus iarăși la chinuri. Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimește chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo și, stând în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: „Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu același piept ne-a hrănit pe noi? Și nu suntem amândoi învățați a crede în Unul Dumnezeu? Deci pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipsești pe mine de aceeași cinste? Pentru ce nu mi-ai spus și mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că și eu vreau să mor pentru Domnul meu ca și tine, ca să știe toți schingiuitorii că sunt creștină și sunt gata să mor pentru Hristos". Iar către judecător a zis: „Ascultă-mă, judecătorule, ca să știi cine sunt: sunt roaba lui Hristos. El este viața mea și bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc și Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregătește foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile și scornește orice chinuri voiești și chinuiește-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sunt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat și iubitul meu frate, Evlampie". Atunci călăul judecător, auzind acestea, a poruncit ca sfânta să fie bătută peste obraz. Și au bătut-o așa multă vreme, încât frumusețea feței sale s-a schimbat și îi curgea sânge din nas și din gură. Iar Sfântul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mângâiere, zicând: „Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide". Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncați amândoi, Evlampie și Evlampia. Și când voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tânără, a început a se cam înfricoșa. Și fratele ei, văzând-o că se îndoia, o chema la sine, în căldarea care fierbea, zicându-i: „Nu te teme, soro, îndrăznește de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat și nesimțind nici o durere, așa și tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare și îndată vei simți ajutorul lui Dumnezeu și vei rămâne nevătămată". Sfânta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare și îndată s-a stins puterea focului și căldarea s-a răcit, iar sfinții, rămânând nevătămați, cântau și îl slăveau pe Dumnezeu. Văzând și această minune, două sute de bărbați au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sunt creștini, au murit uciși cu sabia de mâinile nelegiuiților închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfântului Evlampie, iar Sfânta Evlampia să fie spânzurată de păr și să fie bătută. Și ea, răbdând, zicea: „Mulțumesc Ție, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru sfânt numele Tău". Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor și să fie aruncați sfinții în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfântul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mână de către ostași și a fost aruncat acolo. Pe Sfânta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva și s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie și degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbântat. Însă nici acolo sfinții n-au fost vătămați, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblând prin mijlocul văpăii, glăsuiau cântarea celor trei tineri din Babilon și binecuvântau pe Dumnezeu. Judecătorul, neștiind ce să mai facă cu dânșii, a hotărât să fie tăiați de sabie. Legându-le mâinile la spate, ostașii i-au dus departe, iar când au ajuns la locul de pedeapsă, Sfântul Evlampie și-a pus sub sabie cinstitul său cap și ostașii l-au tăiat, iar Sfânta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostașii, văzând-o moartă, nu i-au mai tăiat capul. Și așa Sfântul Evlampie, împreună cu sora lui, Evlampia, sfârșindu-și nevoința muceniciei, au mers împreună la puitorul de nevoință Hristos, ca să ia de la El cununa despărțirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească și pe noi împărăției Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și mărirea în veci. Amin. TOT ÎN ACEASTĂ ZI, CUVIOSUL TEOFIL MĂRTURISITORUL Fericitul Teofil s-a născut din părinți creștini, aproape de cetatea Tiberia, și la vârsta de trei ani s-a luminat cu Sfântul Botez. Odată, părinții săi au mers cu dânsul la muntele Selonului, la Sfântul părinte Ștefan, pentru binecuvântare. Sfântul Ștefan i-a binecuvântat pe ei și pe fericitul Teofil, fiul lor, și, folosindu-i mult cu vorba și învățătura sa, i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun și blând, sporea în învățătură cu binecu-vântarea părintelui, învățând cu tot dinadinsul dumnezeieștile cărți. Ajungând el l-a vârsta de treisprezece ani, a mers iarăși l-a Cuviosul părinte Ștefan, care, văzându-l, l-a întrebat: „Fiule, din care pricină ai venit la noi?". Iar tânărul a răspuns: „Tu m-ai chemat, cinstite părinte, și eu, lăsându-mi părinții, am venit la tine". Cuviosul a zis: „Când te-am chemat, fiule, și ce ți-am zis?" Copilul a răspuns: „Pe când umblam prin cetate, tu, părinte, mi te-ai arătat mie și, căutând la mine, mi-ai zis: «Fiule Teofil, te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: Ia-ți crucea ta și urmează Mie». Și pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită și ți-am urmat ție până la poarta ogrăzii tale, la care, ajungând, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu am găsit poarta închisă, și acum, sfinte părinte, să nu-ți întorci fața ta de la mine, căci voiesc să mă mântuiesc". Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că știa că nu ieșise nicăieri din chilia sa, și a mulțumit lui Dumnezeu de această chemare minunată a copilului celui fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăța frica de Dumnezeu și-l povățuia la viața călugă-rească, la slujbă și la post. Iar după trei ani, copilul deprinzându-se bine de la bunul său povățuitor spre toate nevoințele călugărești, Cuviosul Ștefan a chemat pe egumenul din lavră și i l-a încredințat lui pe copilul cel ascultător și smerit ca să-l facă călugăr, iar egumenul, luându-l cu dânsul, l-a dus în lavră și l-a călugărit. Și a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătățile și, viețuind ca un înger între frați, le era tuturor de folos. Părinții, neștiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat foarte tare pentru dânsul și îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle pe dânsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzându-se de toți cunoscuții, slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Și trecând câțiva ani, părinții au aflat unde era fiul lor și, ducându-se la lavră, l-au rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul, neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar, văzând întristarea lor și amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dânșii și l-a chemat pe Teofil și i-a dat voie ca să se vadă cu părinții săi; și când au văzut părinții că este în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Și au petrecut câteva zile în lavră, privind viața sfinților părinți, și au luat aminte la cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o mănăstire și să-l așeze în ea pe fiul lor, Teofil, și l-au rugat stăruitor pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alți frați, făgăduind să săvârșească degrabă lucrul pe care și-l puseseră în gând. Dar egumenul nu a încuviințat aceasta, zicându-le: „Nu este bine ca un călugăr tânăr să se apropie de părinții și de cunoscuții săi". Iar Dumnezeu, Cel ce rânduiește toate spre folos, și-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci avea să minuneze voile Sale întru dânsul. Deci, pe când părinții supărau cu cererea lor pe egumen, acesta, chemând pe frați, le-a poruncit să petreacă în post și rugăciuni toată noaptea, până ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum cereau părinții lui sau nu. Și făcând rugăciuni cu stăruință, a treia zi s-a auzit în biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au cunoscut toți că Însuși Dumnezeu are trebuință de el și, făcând rugăciuni pentru dânsul, l-au liberat cu binecuvântare, dându-i câțiva frați în ajutor pentru preamărirea lui Dumnezeu. Iar părinții, luându-l, s-au dus întru ale lor bucurându-se și au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestu-lându-i cu de toate și dând odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecând în acea mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătățile sale, ale cărui fapte bune văzându-le cu toții și folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel ceresc. Viețuind el pustnicește ani îndelungați, a ridicat vrăjmașul hulă asupra cinstitelor și sfintelor icoane și a pornit prigoană asupra celor care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a casei lui Dumnezeu și a răpit înfrumusețarea bisericilor lui Dumnezeu căci, aruncând sfintele icoane în noroi, le-a călcat în picioare și le-a dat foc și pe mulți oameni binecredincioși i-a schingiuit pentru că se închinau la icoane. Iar Sfântul Teofil din toate puterile s-a împotrivit la aceasta și cu buna sa pricepere îi învăța pe toți să păzească cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane și să se închine sfântului celui închipuit pe dânsele. Aflând despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe ostașii săi și l-au prins pe Teofil și, aducându-l înaintea lui, el i-a poruncit să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Teofil să fie bătut cu vine de bou și, legându-i mâinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tâlhar, făcându-l de râs și de batjocură. Apoi unul dintre ostași, pe nume Longhin, s-a alăturat Sfântului Teofil și a ocărât nebunia împăratului și îi învăța pe ceilalți să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzându-l pe ostaș pe pământ, a ars multe icoane pe capul lui. Sfântul Teofil, fiind purtat prin toată cetatea Niceei, iarăși a stat înaintea judecății nelegiuitului împărat și, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane și mustra rătăcirea lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfântul Teofil să fie dezbrăcat și să-l răstignească în chipul crucii la doi stâlpi și cu vine uscate să fie bătut și pe la spate și în față. Fiind astfel bătut sfântul, curgea sânge din trupul lui cel rănit, încât se înroșea pământul. Văzând acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decât o fiară, căci întocmai ca fiarele cele sălbatice care, când văd sânge, atunci se fac și mai cumplite, așa și înrăutățitul muncitor, la vederea sângelui mucenicesc s-a pornit cu o și mai mare mânie împotriva lui Teofil și, sculându-se de pe scaunul său, a început să-l lovească peste obraz pe sfânt. După aceasta, arzând în foc niște cizme de fier, a poruncit ca să-l încalțe pe sfânt cu ele și să-l alerge pe drum. Toate aceste chinuri erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor. Văzând aceste lucruri, un nobil, pe nume Ipatie, minunându-se de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mâinile slugilor care-l chinuiau și, aducându-l la sine, i-a zis: „Ori tu, Teofile, ești nebun, închinându-te la icoane, sau noi toți care nu ne închinăm? Au doară nu are împăratul și toată suita lui atâta pricepere să judece dacă se cade a se închina asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ți faci ție chip cioplit, nici altă asemănare". Iar sfântul a zis: „Te văd pe tine, nobilule, că știi carte; deci să vorbești cu mine". Și a început a-i grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din Sfânta Scriptură, arătându-i că în Vechiul Așezământ cinstirea icoanelor se închipuia în șarpele cel de aramă, înălțat de Moise în pustie, și în heruvimii cei de aur care erau puși pe Chivotul Legii, iar în Legea nouă, Însuși Domnul a dat chipul Său pe mahrama lui Avgar, împăratul Edesei. Grăindu-i multe despre aceasta, Sfântul Teofil a învins pe nobilul Ipatie, care i-a zis: „Adevărate sunt cuvintele tale, bătrânule cinstit. O, de ar veni împăratul nostru întru această înțelegere! Eu mă voi strădui să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luând libertate de la mine, du-te la chilia ta". Și sfântul s-a mâhnit că nu și-a săvârșit calea muceniciei, însă, având rănile, se bucura grăind ca și Apostolul: „Mă bucur întru pătimirile mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul Lui care este Biserica". Apoi, întorcându-se la mănăstirea sa, i-a umplut de bucurie și de fericire pe frații săi. Și după puțină vreme s-a înștiințat că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Și alcătuind cuvinte înțelepte de păstor, a învățat pe frați și, binecuvântându-i, s-a dus la Domnul. TOT ÎN ACEASTĂ ZI, SFÂNTUL MUCENIC TEOTECN Necredinciosul împărat Maximian, venind în Antiohia, a făcut praznic necuraților săi zei și a dat poruncă ca mai întâi ostașii să aducă jertfe la idoli și după aceea tot poporul. Și erau în rânduiala ostășească mulțime de creștini care, nevrând să se supună la acea fără de Dumnezeu poruncă, își lepădau semnele lor cele ostășești și primeau munci pentru Hristos. Între aceștia era un bărbat cinstit și slăvit în toată Antiohia, pe nume Teotecn, spre care căutând Maximian, i-a zis: „Oare nici tu, Teotecne, nu crezi în zeii Die și Apolon la care voiam să te rânduiesc jertfitor mare și toată lumea să aducă jertfe sub stăpânirea ta, ca tu să stăpânești jertfele și pe toți jertfitorii?" Iar Teotecn i-a răspuns: „Eu cred în Hristos Dumnezeu și Lui voiesc să mă aduc pe mine jertfă vie". Atunci Maximian a poruncit ca Teotecn să fie dezbrăcat de haina cea ostășească și să fie îmbrăcat în haine femeiești și să toarcă cu femeile. Iar după trei săptămâni, chemându-l, i-a zis: „Jertfește zeilor, ca să nu-ți pierzi viața în chinuri". Iar Teotecn n-a răspuns împăratului. Și a poruncit împăratul să fie legat de un lemn și să fie pus sub picioarele lui un fier înroșit în foc, iar cu alte fiare i-au tăiat lui toate venele. Dacă l-au văzut că nu se pleacă, a poruncit să se pregătească o căldare cu pucioasă și cu smoală și, fierbând-o foarte mult, să arunce în pucioasă și smoală pe sfânt. Și fiind aruncat sfântul acolo, cu puterea lui Dumnezeu îndată s-a stins focul și căldarea s-a răcit, iar mucenicul a rămas nevătămat. Și înfricoșându-se Maximian, a poruncit ca mucenicul să fie dus în temniță și după aceea, a dat poruncă lui Zegnat, un sutaș de al său, să-l chinuiască în tot chipul în care va voi. În temniță era închisă și o fecioară, pe nume Alexandra, pentru că mărturisea pe Hristos, și Zegnat a aruncat lângă dânsa pe Teotecn, zicând către amândoi: „Iată, vă dau răgaz trei zile ca să vă gândiți. Și dacă după trei zile, scoțându-vă, veți asculta porunca împăratului, cu mare cinste veți fi cinstiți, iar de nu veți asculta porunca, în chinuri cumplite vă voi pierde pe amândoi". Apoi, după trei zile, scoțându-i pe ei din temniță, i-a întrebat: „Oare v-ați socotit acum ca să vă supuneți poruncii împăratului și să jertfiți zeilor?" Dar ei au rămas neînduplecați. Atunci a poruncit ca pe fecioară s-o ducă într-o casă și a rânduit ca doi ostași s-o batjocorească. Iar Teotecn cugeta cum ar putea s-o izbăvească pe Alexandra de necinste și, mai înainte ca acești doi ostași să intre la dânsa, și-a scos hainele de pe el și i le-a dat ei, zicându-i: „Îmbracă-te cu hainele mele și fugi, ca să nu-ți batjocorească păgânii curăția ta!" Iar el s-a îmbrăcat în hainele ei și ședea; iar când au intrat ostașii în temnița fecioarei l-au aflat pe Teotecn îmbrăcat în haine femeiești și, luându-l pe el, l-au dus la Zegnat. Acesta, mâniindu-se, mai întâi a poruncit să-i taie limba și, după ce l-a bătut mult timp, a legat de grumazul lui o piatră de moară și l-a aruncat în râu. Și așa s-a sfârșit mucenicul lui Hristos. Iar cinstitele lui moaște s-au găsit în cetatea Ciliciei și, luându-le creștinii, le-au dus cu cinste la locurile lui natale, mărind pe Unul Dumnezeu în Treime, căruia I Se cuvine mărirea în veci. Amin. 116 LUNA OCTOMBRIE 117 ZIUA A ZECEA