


LUNA OCTOMBRIE
ZIUA A DOUĂSPREZECEA


PĂTIMIREA SFINŢILOR MUCENICI
TARAH, PROV ŞI ANDRONIC1

În vremea împărăţiei lui Diocleţian şi a lui Maximian, fiind în Tarsul Ciliciei judecător Numerie Maxim antipatul, au fost prinşi trei creştini: Tarah, Prov şi Andronic în cetatea Pompeopolei, care au fost duşi la judecată în Tars înaintea antipatului. Şi privind spre dânşii Maxim antipatul, l-a văzut pe Tarah bărbat bătrân şi cinstit şi a zis către dânsul: „Cum te numeşti, căci pe tine se cade mai întâi a te întreba, ca pe cel mai bătrân cu anii?" Iar Tarah a răspuns: „Sunt creştin". Şi i-a zis antipatul: „Nu-mi spune mie credinţa ta cea necurată, ci spune-mi numele tău". Iar Tarah iarăşi a zis: „Sunt creştin". Apoi Maxim a zis slujitorilor care erau acolo: „Băteţi-l peste gură şi spuneţi-i să nu răspundă aşa înaintea judecătorului". Iar Tarah, fiind bătut, zicea: „Eu vă spun că sunt creştin şi acest nume îmi este mai scump decât numele cel dat de părinţii mei. Iar dacă vreţi să-l ştiţi şi pe acesta, vă spun că părinţii mei m-au numit Tarah, iar când eram ostaş mă numeau Victor". Iar antipatul l-a întrebat: „De ce neam eşti, Tarahe?" A răspuns Tarah: „Sunt de neam roman şi am slujbă de ostaş şi sunt născut în Claudiopole, cetatea Siriei, şi pentru că sunt creştin am lăsat ostăşia".
Antipatul i-a zis: „Nevrednic ai fost de a fi ostaş, spune-mi însă cum ai ieşit din oaste?" Iar Tarah i-a răspuns: „L-am rugat pe Publion voievodul şi m-a slobozit". Antipatul a zis: „Cruţă-ţi bătrâneţile tale şi ascultă porunca împăraţilor noştri ca să ai cinste de la mine. Apropie-te şi jertfeşte zeilor noştri, de vreme ce şi împăraţii care stăpânesc lumea se închină lor". Tarah a răspuns: „S-au rătăcit, fiind înşelaţi de satana". Iar antipatul a zis către slujitori: „Sfărâmaţi-i fălcile, căci grăieşte împotriva împăraţilor, spunând că aceştia s-au rătăcit". Iar Tarah fiind bătut a zis: „Am grăit şi voi grăi, de vreme ce s-au rătăcit ca nişte oameni". Iar antipatul a zis: „Lasă-ţi nebunia ta şi jertfeşte zeilor noştri". Tarah răspunse: „Eu Dumnezeului meu Îi slujesc şi Îi aduc jertfă nu de sânge, ci de inimă curată". Antipatul a zis: „Cruţându-ţi bătrâneţile tale şi miluindu-ţi înţelegerea ta, te sfătuiesc să laşi deşertăciunea creştinească şi să jertfeşti zeilor". Tarah a răspuns: „Nu voi face această fărădelege de vreme ce iubesc Legea Dumnezeului meu şi nu mă voi depărta de la Dânsul".
Antipatul a zis: „Alta este legea pe care se cade a o păzi". Iar Tarah a răspuns: „O, cap rău! Pierzătoare este legea voastră care vă porunceşte vouă, păgânilor, să cinstiţi pietrele şi lemnele, lucrurile făcute de mâini omeneşti şi să vă închinaţi lor". Iar antipatul a poruncit celor ce-i stăteau înainte să-l lovească pe Tarah peste grumaz, iar mucenicul, răbdând loviturile, zicea: „Nu mă voi depărta de la mărturisirea aceasta care mă mântuieşte". Antipatul a zis: „Eu te voi întoarce de la această nebunie şi înţelegător te voi face".
Mucenicul i-a zis: „Fă ceea ce voieşti, ai stăpânire peste trupul meu, dar nu şi asupra sufletului meu". Maxim antipatul a spus: „Dezbrăcaţi hainele de pe dânsul şi băteţi-l cu toiege". Iar Tarah, când îl băteau, grăia: „Acum cu adevărat m-ai făcut înţelept şi priceput, căci întru aceste bătăi mai mult nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre Fiul Lui". Iar antipatul a zis: „Nedreptule şi blestematule! Ai grăit mai întâi că unui Dumnezeu slujeşti, şi iată acum mărturiseşti doi, adică pe Dumnezeu şi pe Hristos, Fiul Lui. Apoi cum slujeşti la aceşti doi? Sau pentru ce de zeii noştri cei mulţi te lepezi?" A răspuns Tarah: „Eu mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu". A zis antipatul: „N-ai numit tu Dumnezeu şi pe Hristosul Lui?"
Tarah i-a zis: „Hristos este Fiul lui Dumnezeu, deopotrivă după dumnezeire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, nădejdea tuturor creştinilor; şi, pentru El pătimind, ne mântuim". Maxim antipatul a zis: „Lasă multa grăire şi jertfeşte zeilor noştri". Iar Tarah a răspuns: „Nu sunt mult grăitor, ci grăiesc adevărul; aşa crezând, am acum şaizeci şi cinci de ani şi de la adevăr nu mă îndepărtez". Iar un sutaş, cu numele Dimitrie, care era acolo, a zis: „O, omule, cruţă-te pe tine şi închină-te zeilor, ascultă sfatul meu!" Tarah a răspuns: „Depărtează-te de la mine cu sfatul tău, slujitorule al satanei". Apoi Maxim antipatul a poruncit ca pătimitorul lui Hristos să fie legat cu lanţuri mari de fier şi să fie aruncat în temniţă. Apoi a zis către slujitori: „Aduceţi-mi pe altul". Iar Dimitrie sutaşul a zis: „Iată, stăpâne, stă de faţă înaintea ta".
Iar Numerie Maxim antipatul, văzând pe celălalt creştin stând înaintea lui, a zis: „Spune-mi mai întâi numele tău". Iar cel ce stătea înaintea lui a răspuns: „Cel dintâi şi cel mai cinstit nume pe care îl am este numele de creştin, iar celălalt nume, pus de oameni, este Prov". Antipatul l-a întrebat: „De ce neam eşti, Prove?" Iar Prov a răspuns: „Tatăl meu era din Tracia şi eu m-am născut în Perga Pamfiliei şi sunt creştin". Maxim antipatul a zis: „La nimic nu-ţi foloseşte numele de creştin. Ascultă-mă pe mine, jertfeşte zeilor dacă vrei să fii cinstit de boieri şi nouă să ne fii prieten". Prov a răspuns: „Nu voiesc cinste de la stăpânitori şi nu doresc prietenia voastră, pentru că slava şi mulţimea bogăţiilor mele le-am lăsat ca să slujesc Dumnezeului Celui viu". Antipatul a zis: „Dezbrăcaţi-l, întindeţi-l jos şi bateţi-l cu vine de bou". Şi bătându-l pe Sfântul Prov, sutaşul Dimitrie i-a zis: „O, omule, vezi sângele tău curgând pe pământ, deci cruţă-te pe tine".
Prov i-a răspuns: „Trupul meu este în mijlocul vostru, dar chinurile nu mă clatină în credinţa mea". Maxim antipatul a zis: „Oare lăsa-vei deşertăciunea ta, ori vei rămâne în împietrirea ta?" Atunci Prov i-a zis: „Nu sunt deşert, ci sunt mai îmbărbătat decât voi întru Domnul". Atunci antipatul a zis către slujitori: „Întoarceţi-l şi bateţi-l şi pe pântece". Iar Prov în acea cumplită bătaie a zis: „Doamne, ajută-mi mie, robul Tău". Antipatul a spus slujitorilor săi: „Bateţi-l şi-l întrebaţi: unde este ajutorul lui?" Prov a răspuns: „Ajutorul meu îmi ajută şi-mi va ajuta, pentru că nesocotesc chinurile tale la care mă supui şi nu mă plec din cauza lor la voia ta". Maxim antipatul a zis: „Caută la trupul tău, ticălosule, pentru că pământul s-a umplut de sângele tău". Prov i-a răspuns: „Aceasta s-o ştii: atunci când trupul meu pătimeşte pentru Hristos, sufletul meu se tămăduieşte şi învie". Şi judecătorul a poruncit ca să înceteze de a-l mai bate pe sfânt şi a zis: „Legaţi-i cu fiare mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în temniţă şi să nu lăsaţi pe nimeni să meargă la dânsul şi să nu aibă nimeni grijă de el".
După aceasta, la porunca lui Maxim antipatul, a fost adus la judecată al treilea creştin şi, fiind întrebat ce nume are, acesta a răspuns: „Sunt creştin". Antipatul a zis: „Cei care au fost aici înaintea ta nici un folos n-au avut de numele acesta, de aceea ţi se cade ca în alt chip să răspunzi". Iar el a răspuns: „Numele de obşte între oameni îmi este Andronic". Maxim antipatul i-a zis: „De ce neam eşti, Andronic?" Andronic a răspuns: „Sunt de neam cinstit, fiu al unuia dintre cei mai de frunte cetăţeni ai Efesului". Apoi Maxim antipatul i-a spus: „Cruţă-te pe tine şi ascultă-mă ca pe un tată, pentru că cei care au fost înaintea ta aici şi au grăit vorbe nebune, nimic bun n-au aflat, iar tu cinsteşte pe zeii care sunt mai mari şi sunt părinţii noştri". Andronic i-a zis: „Bine i-ai numit pe ei părinţi; căci voi aveţi tată pe satana şi sunteţi fii ai diavolului şi faceţi voia lui". Maxim antipatul a zis: „Tot încă mă defăimezi pe mine, tinere? Oare nu ştii că acum îţi sunt pregătite chinurile cele grozave?"
Andronic a răspuns: „Nu cumva ţi se pare, judecătorule, că eu sunt nebun ca să fiu mai prejos decât pătimitorii care au fost înaintea mea? Sunt gata la toate chinurile!" Iar sutaşul Dimitrie a zis către Andronic: „Ticălosule, ascultă porunca mai înainte de a-ţi cădea carnea de pe oase". Iar Andronic i-a răspuns: „Mai bine este să piară trupul meu, decât să faceţi cu sufletul meu ceea ce voiţi". Maxim antipatul a zis: „Ascultă de noi şi jertfeşte zeilor, mai înainte de a pieri". Andronic a răspuns: „Din tinereţile mele niciodată n-am slujit zeilor şi nici acum nu voi jertfi lor". Iar Maxim antipatul a zis: „Răniţi-i trupul". Apoi Anxie, un sutaş din altă ceată, stând acolo, a zis către Andronic: „Supune-te antipatului, căci ca un tată te sfătuiesc să faci aceasta". Andronic i-a răspuns: „Eşti bătrân şi nu ai înţelepciune dacă îmi dai un asemenea sfat ca să mă închin pietrelor şi să jertfesc diavolilor".
Iar când era bătut, antipatul i-a zis: „Au nu simţi durerile în aceste chinuri cumplite? Pentru ce nu ai milă de tine însuţi şi nu te depărtezi de la deşertăciunea ta care nu poate să te mântuiască pe tine?" Andronic i-a răspuns: „Aceea ce tu numeşti deşertăciune îmi este mărturisire foarte bună, căci am toată nădejdea în Domnul, iar înţelepciunea ta cea vremelnică va pieri cu moarte veşnică". Antipatul i-a zis: „Cine te-a învăţat nebunia aceasta?" Iar Andronic a răspuns: „Cuvântul cel ce viază şi întru care viem, Domnul din ceruri este nădejdea învierii noastre". Maxim antipatul a zis: „Lasă-ţi nebunia ta până ce nu începem a te chinui cu cele mai cumplite chinuri". Andronic a răspuns: „Trupul meu este pus înaintea ta. Ai stăpânire asupra lui, fă cu el ce voieşti". Antipatul a zis: „Bateţi-l peste gură". Andronic a răspuns: „Să vadă Domnul pentru ce mă chinui ca pe un ucigaş de oameni".
Iarăşi a zis antipatul: „Pentru ce nu asculţi poruncile împă-răteşti şi socoteşti întru nimic judecata mea?" Andronic a răspuns: „Pentru că nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre mila şi dreptatea Lui, de aceea cutez şi pătimesc toate acestea". Judecătorul a zis: „O, vrednicule de moarte! Oare au greşit împăraţii?" Andronic i-a răspuns: „În adevăr au greşit, căci, de veţi voi să înţelegeţi, veţi cunoaşte că este mare păcat şi fărădelege a aduce jertfe diavolilor". Iar judecătorul a zis către cel care îl bătea: „Întoarceţi-l şi împungeţi-l între coaste". Şi Andronic îi grăia: „Înaintea ta sunt, chinuieşte-mi trupul cum voieşti". Şi aceasta făcându-se, Andronic a zis: „S-a întărit în bătăi trupul meu". Judecătorul a răspuns: „După puţin timp nu vei mai fi". Andronic a răspuns: „Nu mă tem de îngrozirea ta. Cugetul meu este mai bun decât scornirile răutăţii tale, de aceea nu mă îngrijesc de chinuri". Iar antipatul a zis către slujitori: „Puneţi fiare pe grumazul lui, ferecaţi-i picioarele şi să faceţi de strajă lângă el".
După un timp oarecare, Numerie Maxim antipatul a venit iarăşi la judecată şi i-a supus pe creştini la întrebări. Mai întâi a silit pe Tarah, ca fiind cel mai bătrân, să jertfească idolilor, făgăduindu-i mare cinste. Iar după ce Tarah, nu numai că nu s-a supus, ci chiar răspundea cu asprime judecătorului, atunci judecă-torul a poruncit ca să-i sfărâme gura cu pietre şi să-i zdrobească dinţii. Apoi a zis către slujitori: „Aduceţi foc şi întindeţi-i mâinile şi puneţi foc pe dânsele". Tarah a zis: „Nu mă tem de focul tău vremelnic, ci mă tem ca nu cumva, învoindu-mă cu păgânătatea ta, să cad în focul cel nestins". Şi când au pus foc pe mâinile lui, Maxim antipatul i-a zis: „Iată, se ard cu foc mâinile tale. Pentru ce nu-ţi laşi nebunia ta şi nu jertfeşti zeilor?" Tarah a răspuns: „Cu asprimea ta vrei să mă aduci la această nebunie, încât să mă învoiesc cu dorinţa ta? Să ştii că, având ajutorul Dumnezeului meu, mă întăresc întru toate şi sunt gata la toate chinurile ce-mi pregăteşti".
După aceasta antipatul a poruncit să-l spânzure cu capul în jos şi să pună fum otrăvitor dedesubt; amestecând apoi oţet cu sare, să-l toarne în nările lui. Şi chinuind în multe chipuri pe Prov şi pe Andronic, bătându-i, arzându-i, strujindu-i cu fiare ascuţite şi presărându-le sare pe răni, dar nesporind nimic, a poruncit să-i pună în lanţuri până a doua zi.
A doua zi Maxim antipatul a zis către Dimitrie sutaşul: „Să chemi la mine pe necuraţii creştini". Sutaşul i-a răspuns: „Iată, stau înaintea ta, stăpâne". Antipatul a zis către Tarah: „Tot nu te-ai săturat de chinuri, de bătăi şi de lanţuri? Ascultă-mă, Tarahe, lasă-ţi credinţa ta care nu-ţi foloseşte la nimic şi jertfeşte zeilor prin care toate se ţin". Tarah a răspuns: „Nu poate să fie neadevăr mai mare decât acesta, de vreme ce nu aceştia au putut să rânduiască lumea aceasta, căci lor le este gătit focul şi veşnicele munci şi nu numai lor, ci şi tuturor celor ce fac voia lor". Antipatul a zis: „Dar nu încetezi nici acum, necuratule? Nu ştii că pentru cuvintele tale fără de ruşine îndată voi lua capul tău şi aşa mai curând vei sfârşi cu chinurile?" Tarah a răspuns: „Aceasta am dorit de la început ca să se scurteze durerile mele cu moarte grabnică, iar acum lungeşte-mi chinurile ca să crească întru Domnul puterea credinţei mele". Atunci antipatul a zis: „Vor pătimi cu tine şi prietenii tăi şi vor muri după lege".
Tarah a răspuns: „Vorbeşti nebunie, făgăduindu-ne nouă moarte; pentru că numai acei care fac răutăţi mor, iar noi, cei ce nu ştim răul şi pătimim pentru Domnul nostru, aşteptăm ca de la Dânsul să luăm răsplată". Antipatul a zis: „Blestematule şi necuratule! Ce fel de răsplată aşteptaţi, când vieţuiţi întru fărădelege?" Tarah i-a răspuns: „Nu se cade ţie, necredinciosule, să ştii ce fel de răsplătire ne-a pregătit nouă Domnul în ceruri, pentru care răbdăm furia mâniei tale". Maxim a zis: „Dar grăieşti cu mine cu aşa îndrăzneală ca şi cum ai fi prietenul meu?" Iar Tarah a răspuns: „Nu sunt prietenul tău, dar, fiind întărit de Dumnezeu, am voie să grăiesc aşa şi nimeni nu poate să mă oprească". Şi Maxim a zis: „Îndrăzneala pe care o ai tu o voi dezrădăcina din tine, necuratule!" Tarah a răspuns: „Nimeni nu poate să ia această putere de la mine, nici tu, nici împăraţii tăi, nici tatăl vostru satana".
Maxim antipatul a zis: „Legaţi-l, de vreme ce este nebun". Tarah a răspuns: „De aş fi fost nebun, m-aş fi învoit cu păgânătatea ta". Antipatul, legând pe sfânt, i-a zis: „Jertfeşte zeilor mai înainte, până ce nu te voi chinui după faptele tale". Tarah a răspuns: „Fă ceea ce voieşti, necuratule!" Şi Maxim a zis: „Să nu socoteşti că te voi pierde deodată, ci neîncetat te voi chinui până te voi ucide, iar rămăşiţele trupului tău le voi da spre hrană fiarelor". Atunci Tarah i-a spus: „Nu făgădui cu cuvintele, ci cu lucrul. Fă degrabă ceea ce voieşti să faci". Iar Maxim i-a zis: „Socoteşti că după moartea ta nişte femei oarecare vor îngropa cu arome trupul tău?" Şi în continuare a spus: „De aceea am să am grijă ca să pierd cu desăvârşire trupul tău". Şi Tarah a răspuns: „Şi acum şi după moarte fă ce vrei cu trupul meu". Maxim i-a zis din nou: „Jertfeşte mai întâi zeilor". Iar Tarah i-a răspuns: „Nelegiuitule, ţi-am spus de atâtea ori că nu voi jertfi zeilor". Atunci Maxim judecătorul a spus către slujitori: „Sfărâmaţi-i faţa şi gura". Şi făcându-se acestea, Tarah a grăit: „Faţa mea ai pierdut-o, iar sufletul mi l-ai înviat".
Judecătorul a zis: „Ticălosule, încetează cu vorbele tale cele deşarte şi jertfeşte zeilor, ca să te poţi izbăvi de chinurile acestea". Tarah a răspuns: „Mă socoteşti că sunt nebun şi că, nădăjduind spre Domnul, nu voi putea petrece în cer? Tu vieţuieşti cu trupul o vreme, iar sufletul tău în veci ţi-l vei pierde". Atunci antipatul a zis către slujitori: „Înroşiţi o ţeapă de fier şi puneţi-o în fălcile lui". Răbdând şi aceasta, Tarah a zis: „Şi mai mari decât aceste chinuri de îmi vei face, nu vei îndupleca pe robul lui Dumnezeu să jertfească idolilor".
Apoi judecătorul a poruncit ca, aducând un brici, să-i fie tăiate urechile şi să-i fie jupuită pielea de pe cap şi să-i pună cărbuni aprinşi pe cap. Iar Tarah grăia: „Chiar de vei porunci să-mi jupoaie tot trupul, nu mă voi depărta de la Dumnezeul meu Care mă întăreşte ca să sufăr armele războiului tău". Făcându-se toate acestea, antipatul a zis: „Ardeţi în foc alte ţepuşe şi le puneţi la subţiorile lui". Şi Tarah, răbdând şi aceasta, grăia: „Să caute Domnul din ceruri şi să te judece pe tine". Şi antipatul l-a întrebat: „Pe care domn chemi, blestematule?" Iar Tarah a răspuns: „Chem pe Domnul pe care tu nu-L ştii, pe Cel ce va răsplăti fiecăruia după faptele lui". Iar antipatul a poruncit ca să fie pus sub strajă şi să fie adus altul la cercetare. Dimitrie sutaşul a zis: „Iată, stăpâne, înaintea ta stă Prov". Şi antipatul a grăit: „Te sfătuiesc pe tine, Prove, să iei seama să nu cazi în chinuri ca cel de mai înaintea ta, care a stat în a lui încăpăţânare şi s-a căit de aceasta; deci jertfeşte acum zeilor ca să fii cinstit şi de noi şi de zei!"
A răspuns Prov: „Gândul nostru este unul: cu o inimă slujim lui Dumnezeu, iar tu nu nădăjdui să auzi altceva de la noi, căci destule ai auzit şi ai văzut şi ştii că nu poţi să ne întorci pe noi de la Dumnezeu. Iată, înaintea ta stau astăzi, neînspăimântându-mă de cele cu care mă îngrozeşti. Deci ce aştepţi mai mult?" Antipatul a zis: „V-aţi sfătuit întru răutatea voastră să vă lepădaţi de zei". Apoi a poruncit ca să-l lege şi să-l spânzure cu capul în jos, zicându-i: „Cruţă-ţi trupul mai înainte de a te chinui, pentru că vezi ce fel de chinuri sunt pregătite pentru tine". Prov i-a răspuns: „Fă ce vrei, căci toate chinurile gătite pentru mine vor fi spre mângâierea sufletului meu". Iar antipatul a zis către slujitori: „Ardeţi ţepile şi frigeţi-i coapsele lui ca să nu mai vorbească ca un nebun". Iar Prov a grăit: „Pe cât de nebun mă socoteşti că sunt, pe atât de înţelept sunt în Legea Dumnezeului meu". Antipatul iarăşi a zis către slujitori: „Ţepile cele arse în foc să le înfigeţi în spatele lui". Iar Prov, răbdând, a grăit: „Să vadă Domnul din ceruri smerenia şi răbdarea mea".
După aceasta, judecătorul a poruncit să aducă zeilor jertfă de carne şi vin, şi a zis: „Turnaţi-i pe gât vinul, iar carnea să i-o băgaţi cu de-a sila în gura lui". Şi când slujitorii făceau aceasta, Prov a zis: „Să caute Domnul dintru înălţimea scaunului Său şi să vadă sila aceasta şi să te judece pentru fapta ta". Judecătorul a zis: „Multe ai răbdat, ticălosule, şi iată, acum ai primit jertfă". A răspuns Prov: „N-ai făcut un lucru mare că m-ai silit. Domnul cunoaşte voia mea". Iar Maxim judecătorul a zis: „Ai mâncat şi ai băut din cele jertfite zeilor". Şi Prov a răspuns: „Ştie Domnul şi vede silnicia pe care o rabd". Şi judecătorul a poruncit slugilor sale: „Împungeţi-i pulpele cu ţepuşe înroşite în foc". Iar Prov i-a zis: „Nici focul, nici chinurile, nici tatăl tău, satana, nu vor putea să-l înduplece pe robul lui Dumnezeu de la mărturisirea lui". Antipatul a zis: „Înroşiţi în foc piroane ascuţite, ca să le bateţi în mâinile lui".
Prov a grăit: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai făcut ca şi mâinile mele să pătimească pentru numele Tău". Antipatul a zis: „Pentru chinurile cele multe ţi-ai pierdut mintea". A răspuns Prov: „Stăpânirea ta cea mare nu numai că te-a înnebunit, ci te-a şi orbit, pentru că nu ştii ce faci". Antipatul a zis: „Neputinciosule cu trupul, îndrăzneşti a grăi unele ca acestea asupra mea, căci ţi-am lăsat ochii nevătămaţi?" Şi a poruncit să-i scoată ochii. Făcându-se şi aceasta, Prov a zis: „Deşi ochii trupului meu i-ai luat, însă ochii cei vii ai credinţei nu vei putea să-i iei niciodată". Antipatul a zis: „După asemenea chinuri oare mai nădăjduieşti să rămâi viu? Sau aştepţi ca să te lăsăm să mori cu pace?" Prov i-a răspuns: „Pentru aceasta mă nevoiesc, ca să săvârşesc mărturisirea cea bună şi întreagă şi să fiu ucis de tine fără de milă". Iar antipatul a zis către slujitori: „Luaţi-l, de aici, legaţi-l şi să fie păzit de străji, ca să nu vină la dânsul cineva din cunoscuţii lui şi să-l fericească pentru chinurile îndurate".
Apoi antipatul a zis: „Aduceţi-mi-l înainte pe Andronic". Sutaşul a răspuns: „Iată, stăpâne, înaintea ta stă Andronic". Antipatul a zis către Andronic: „Jertfeşte zeilor ca să fii dezlegat din legături". Şi Andronic a răspuns: „Să nu fie aceasta niciodată, o, judecătorule, ca să fac ceva împotriva Dumnezeului meu!". Antipatul a zis: „Eşti îndrăcit, Andronic". Iar Andronic i-a răspuns: „Dacă aş fi îndrăcit, eu m-aş fi învoit cu tine, dar, mărturisind pe Domnul meu, nu sunt îndrăcit, ci tu eşti îndrăcit şi orb, căci faci lucruri diavoleşti". Antipatul a zis către slujitori: „Faceţi snopi de rogoz şi puneţi-i în ulei încins şi ardeţi-i pântecele". Şi slujitorii, îndată dezlegându-l pe Andronic şi întinzându-l la pământ, au pus o mulţime de rogoz în ulei încins şi l-au aprins pe pântecele lui. Iar Andronic grăia: „Chiar de mă vei arde cu totul, nu mă vei birui, necuratule, pentru că Domnul meu, Căruia mă închin, mă ajută". Antipatul a zis: „Înfierbântaţi ţepuşe şi puneţi-le între degetele lui".
Andronic a zis: „Vrăjmaş al lui Dumnezeu şi nebunule! Eşti cu totul plin de scorniri diavoleşti. Vezi trupul meu topit de chinuri şi ţi se pare că mă tem de tine. Nu mă tem, căci am lângă mine pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Antipatul a zis: „Nelegiuitule, nu ştii pe cine chemi. Căci acest om a fost chinuit de Pilat, iar muncile suferite de El au fost scrise". Atunci Andronic a spus: „Să amu-ţeşti, necuratule, căci nu ţi se cade ţie să grăieşti rău de Dânsul". Iar antipatul a răspuns: „Ce folos îţi este ţie că nădăjduieşti spre Omul Acela pe care îl numeşti Hristos?" Andronic i-a răspuns: „Cu adevărat am folos şi mare răsplătire şi pentru El rabd toate acestea". Atunci antipatul a zis către slujitori: „Deschideţi-i gura şi puneţi-i în ea carne jertfită zeilor şi turnaţi vin". Şi făcându-se acestea, Andronic a zis: „Doamne, Doamne, vezi nevoia ce rabd". Antipatul i-a zis: „Până când vei pătimi în chinuri? Căci, iată, acum ai gustat jertfele zeilor noştri". Iar Andronic i-a răspuns: „Să piară toţi cei ce se închină idolilor celor ciopliţi, şi tu şi împăraţii tăi!" Antipatul i-a răspuns: „O, nebunule, batjocoreşti pe împăraţii care au adus pace pentru mulţi ani?" Iar Andronic a răspuns: „Eu am blestemat pe pierzătorii şi băutorii de sânge, pe cei ce strică pacea, pe care Domnul cu braţul Său cel tare îi va tulbura şi-i va pierde". Iar antipatul a zis către slujitori: „Puneţi un fier în gura lui şi sfărmaţi-i dinţii, apoi să-i tăiaţi limba lui cea hulitoare şi la urmă să i-o ardeţi cu foc, ca să se înveţe a nu mai huli pe împăraţi".
Şi slujitorii au făcut toate cele poruncite de judecător şi după aceasta l-au pus pe Andronic sub strajă.
Până aici sunt pătimirile sfinţilor, cele scrise de notarii judecătorilor, care au scris chiar în vremea când sfinţii erau judecaţi şi chinuiţi. Iar celelalte pătimiri, precum şi moartea sfinţilor au fost scrise de trei bărbaţi dreptcredincioşi: Macarie, Felix şi Verie, care au fost de faţă la sfârşitul sfinţilor mucenici şi au scris o carte pentru cei credincioşi, povestind cele ce urmează:
„Numerie Maxim, antipatul Ciliciei, chemând pe Terentian, jertfitorul Ciliciei, i-a poruncit ca a doua zi să fie pregătită priveliştea în care urma ca mucenicii să fie daţi spre mâncare fiarelor. Şi a doua zi de dimineaţă bărbaţii şi femeile au ieşit să vadă acea privelişte care avea loc cam la o mie de paşi departe de cetate. Când s-a terminat pregătirea, Maxim antipatul a mers să vadă, iar noi stăteam la un loc ascuns şi priveam cu frică. Mai întâi a dat pe alţi osândiţi, care erau o mulţime, să fie mâncaţi de fiare. Apoi Maxim a poruncit ostaşilor ca să-i aducă pe creştinii mucenici, Tarah, Prov şi Andronic. Iar ostaşii i-au silit pe oameni să-i aducă pe mucenici, pentru că aceştia nu puteau să umble din pricina rănilor celor multe. Iar noi, când i-am văzut pe ei mergând la acel cumplit chin, întorcându-ne feţele, am plâns. Apoi i-au aruncat pe sfinţi în mijlocul fiarelor şi, văzând asemenea privelişte, a intrat spaima în toţi şi au început a protesta împotriva lui Maxim care a judecat astfel. Şi mulţi au plecat de la priveliştea aceea vorbind rău de Maxim şi de cruzimea lui cea de fiară. Maxim, văzând acest lucru, a poruncit ostaşilor să-i însemneze pe cei ce vorbeau rău despre el, ca mai pe urmă să cerceteze pricinile.
Apoi a poruncit ca să fie slobozite fiarele asupra mucenicilor şi, pentru că ele nu s-au atins de dânşii, a poruncit să fie bătuţi toţi cei ce au rânduit priveliştea aceea, poruncindu-le ca să sloboadă alte fiare mai cumplite asupra mucenicilor. Şi a fost slobozit un urs, care în acea zi a ucis trei oameni. Şi când s-a apropiat de Andronic, ursul a început să-i lingă rănile. Iar Andronic îl întărâta pe urs ca să-l sfâşie, dar ursul se arăta blând. Atunci antipatul a poruncit purtătorilor de suliţă să-l ucidă pe urs. Iar Terentian, temându-se de Maxim antipatul, se sârguia să dea drumul asupra mucenicilor unei leoaice care era trimisă din Antiohia de Irod. Şi dând drumul la leoaică, priveliştea a înfricoşat pe cei adunaţi acolo, pentru că leoaica, fugind încoace şi încolo, voia să scape. Dar, venind la mucenici, şi-a plecat genunchii şi s-a culcat înaintea lui Tarah, iar el, alungând-o cu mâna, o întărâta ca să-l mănânce, dar leoaica stătea lângă Tarah de parcă era o oaie blândă. Şi s-a făcut zgomot mare atunci pentru acea minune. Şi Maxim antipatul, încruntându-se şi mâniindu-se cumplit, a poruncit slujitorilor săi s-o întărâte pe leoaică. Şi leoaica, răcnind tare, s-a dus la uşă şi a început să roadă uşa cu dinţii. Şi poporul, temându-se, a început a striga: «Deschideţi uşa, că leoaica o va sfărâma». Maxim, mâniin-du-se, a chemat pe Terentian şi i-a poruncit să-i ucidă pe sfinţii mucenici şi el i-a împuns cu săbiile şi a tăiat în bucăţi pe Tarah, Prov şi Andronic.
Aşa s-au sfârşit aceşti sfinţi mucenici. Şi Maxim, plecând de acolo, a lăsat ostaşi să străjuiască trupurile mucenicilor, poruncind ca trupurile lor să fie amestecate cu trupurile necuraţilor, ca să nu fie recunoscute şi furate de creştini. Iar noi, văzând acestea, ne-am rugat Domnului ca să ne dea îndemânare să putem lua în taină trupurile lor. După aceasta, apropiindu-ne, am văzut pe străjeri cinând şi stând împrejurul focului aprins pentru straja nopţii şi, plecând genunchii, am rugat pe Domnul nostru Iisus Hristos să împlinească dorinţa noastră şi să ne trimită ajutor din cer pentru a putea lua trupurile sfinţilor mucenici. Şi îndată s-a cutremurat pământul de tunete şi fulgere şi de ploaie cu furtună. Noi iarăşi ne-am rugat şi, apropiindu-ne de trupuri, am găsit focul stins şi nu mai era acolo nici un ostaş, pentru că toţi fugiseră din pricina furtunii. Şi am ridicat mâinile spre cer şi l-am rugat pe Domnul să ne arate cu un semn care sunt moaştele sfinţilor mucenici, şi să le putem găsi pe cele adevărate în mulţimea de trupuri.
Noaptea era foarte întunecoasă şi, deodată, trei lumini ca nişte stele s-au arătat deasupra moaştelor sfinţilor, şi, luându-le în taină, ne-am dus, călăuziţi de luminile cele cereşti care mergeau înaintea noastră şi cărora noi le-am urmat; am trecut de cealaltă parte a muntelui şi după aceea luminile cele cereşti nu s-au mai văzut. Găsind acolo o peşteră săpată în piatră, am pus trupurile sfinţilor acolo şi am întărit intrarea ca să nu fie aflată de cei necredincioşi. După aceasta am mers în cetate ca să aflăm ce se întâmplă şi i-am găsit pe străjeri ucişi de Maxim. Iar noi am mulţumit Domnului nostru Iisus Hristos care vieţuieşte în vecii vecilor.
Noi, Macarie, Felix şi Verie, voim ca cealaltă vreme a vieţii noastre s-o petrecem cu dânşii, ca în acelaşi loc să fie îngropate trupurile noastre, iar sufletele noastre să se învrednicească a se sătura în cer de viaţa cea veşnică, împreună cu sfinţii pătimitori. Iar pe cei ce îi trimitem la voi cu această scrisoare, să-i primiţi întru frica Domnului nostru Iisus Hristos. Şi ne rugăm vouă să ne pomeniţi şi pe noi, ca să fie cu voi darul lui Dumnezeu. Amin".


TOT ÎN ACEASTĂ ZI,
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG

Fapta bună este un lucru călduros şi foarte îndemânatic spre a aprinde întru om flacăra dragostei după Dumnezeu şi a face pe suflet tot de foc, a sui mintea de la pământ în cer, şi a arăta pe om cu totul dumnezeiesc, şi dumnezeu după dar. Deci fiindcă Cuviosul Părintele nostru Simeon Noul Teolog a iubit-o din inimă pe dânsa şi a ajuns la mari măsuri ale faptei bune, cu cuviinţă este să povestesc darurile lui, câte, adică, a avut din fire, din patrie, din neam şi din creşterea sa, şi câte a câştigat cu ostenelile sale şi cu multe sudori.
Deci sfântul acesta a răsărit ca un pom bine înverzit în pământul paflagonilor şi patrie a avut un loc ce se numea Galati, iar părinţi de bun neam şi bogaţi, care se numeau, tatăl său, adică, Vasile, iar maică-sa, Teofano. Şi fiind mic cuviosul, s-a trimis de părinţii săi la Constantinopol către rudeniile sale, care erau atunci slăviţi în palatele împărăteşti, care l-au primit cu bucurie şi l-au dus la dascăl ca să înveţe învăţăturile copiilor. Şi fiindcă era din început înţelept, ura fiecare neorânduială a copiilor şi se silea, pe cât putea, la învăţături, şi sporea întru dânsele. Drept aceea, în puţină vreme s-a făcut şi ales bun scriitor, precum arată cărţile pe care le-a scris.
Şi învăţând numai învăţăturile ce se zic gramatice, n-a voit să înveţe şi cele filosofice, fiindcă se vătăma la obiceiuri din petre-cerea celor împreună cu dânsul ucenici. Deci unchiul său, fratele tatălui său, văzându-l că îi covârşea pe toţi ceilalţi tineri, a socotit să-l împrietenească cu împăraţii de atunci, adică cu Vasile şi Constantin Porfirogeneţii şi fraţii, fiindcă avea îndrăzneală mare la aceştia. Iar el nu primea, ca să nu se păgubească de Dumnezeu câştigând cele stricăcioase. Însă cu sila s-a supus şi s-a făcut spataro-cuvicularie şi unul din curtenii împărăţiei, şi aceasta iarăşi cu iconomie, răscumpărând vremea.
Iar după ce unchiul său a plătit datoria cea de obşte cu moarte năprasnică, aflând vreme cu prilej, Simeon a fugit din lume şi de cele din lume şi s-a dus la Mănăstirea Studion, căutând pe duhov-nicescul său părinte şi dascăl, şi marele întru fapta bună, pe Simeon ce se numea Evlavisul. Şi aflându-l, l-a rugat să-l primească şi să-l facă monah. Acela însă, ca un iscusit şi înţelept, l-a sfătuit să aibă îngăduială până va ajunge la o vârstă mai mare, fiindcă atunci era ca de paisprezece ani. Iar tânărul, ascultând, s-a întors la casa unchiului său şi, lângă celelalte bunătăţi, se silea şi cu rugăciune şi citire.
Şi luând de la duhovnicescul său părinte cartea Sfântului Marcu Postnicul şi deschizând-o, a aflat îndată acest cuvânt: „Dacă cauţi folos, îngrijeşte-ţi conştiinţa ta; şi câte îţi zice ţie, fă". Şi citind, i s-a părut ca şi când l-ar auzit din gura lui Dumnezeu şi a început a-şi îngriji conştiinţa sa, care fiindcă este dată de la Dumnezeu oamenilor, îl sfătuia de-a pururea cele de suflet mai folositoare. Şi din pricina aceasta se îndeletnicea la rugăciune şi citirea dumnezeieştilor Scripturi, până la miezul nopţii, hrănindu-se cu singure cele de nevoie ale trupului, adică cu pâine şi cu apă, după urmarea pustnicilor celor vechi. Pentru aceasta după puţină vreme, darul Preasfântului Duh aflând sufletul lui curat de lucrurile cele lumeşti, l-a răpit de pe pământ şi l-a suit la descoperirile Domnului. Căci într-o noapte, rugând-se, a văzut lumină strălu-citoare care a strălucit peste dânsul de năprasnă din ceruri şi a luminat tot locul, şi s-a făcut ca ziua; de care lumină s-a luminat şi el, şi i s-a părut că era afară din casă şi că s-a răpit în aer, şi şi-a uitat de tot trupul său.
De atunci (după cum singur o spunea pe aceasta şi a şi scris-o ca pentru altul oarecare, ascunzându-se pe sine-şi, pentru smerita cugetare) s-a umplut de bucurie şi de lacrimi fierbinţi, şi minunân-du-se de această preaslăvită minune, ca un neobişnuit întru unele ca acestea, striga adeseori: „Doamne miluieşte-mă", nesimţindu-se pe sine-şi nimic atunci cum că striga tare, ci pe urmă, după ce şi-a venit întru sine-şi.
Şi deasupra înălţimii cerului a văzut un nor luminat fără de chip şi fără de formă, plin de slava lui Dumnezeu, întru ale căruia, de-a dreapta părţii, vedea, o, minune, cum că sta Simeon Evlavisul, stareţul lui, şi căuta neabătut în laturi la acea dumnezeiască lumină şi o ruga din tot sufletul lui. Şi aflându-se într-acest chip uimit multă vreme, nu pricepea: ori cu trupul era, ori fără de trup, după cum spunea el singur. Iar după ce acea lumină s-a adunat, puţin câte puţin, atunci a înţeles cum că era cu trupul în chilia sa şi inima lui era plină de bucurie, şi gura lui tot striga: „Doamne miluie-şte-mă", şi el cu totul ud de prea dulci lacrimi. Şi de atunci a priceput că trupul lui s-a făcut subţire şi uşor, şi era într-acest chip multă vreme.
Deci după ce a văzut vederea aceasta, a rugat fierbinte pe duhovnicescul său părinte ca să-l facă călugăr. Acela, însă, ca un mai înainte văzător ce era, n-a socotit că este cu cale ca să-l facă atunci. Ci după şase ani de la vedenia aceasta a voit să se ducă în patria lui pentru o treabă oarecare, drept aceea, s-a dus să-şi ia blagoslovenie şi ziua bună de la stareţul său. Şi acela, văzându-l, i-a zis: „Acum este, fiule, vreme îndemânatică ca să te faci călugăr". Iar el a răspuns: „Ah! Şi nu mi-ai spus mai înainte, părinte? Cu toate acestea, şi acum, iată că mă făgăduiesc că mă lepăd de lume şi de cele din lume, şi întorcându-mă din patria mea, voi aduce toate averile mele să le dau în mâinile tale şi împreună cu dânsele şi pe mine sine-mi". Şi ducându-se în patria sa în vremea când se apropiau Sfintele Păresimi, a aflat cartea Sfântului Ioan Scărarul şi a citit-o cu sârguinţă.
Şi fiindcă aproape de casa tatălui său era biserică şi aproape de poarta bisericii o chilie mică, intra într-însa şi se ruga. Şi odată, iarăşi citind cartea cea zisă, a aflat cuvânt din cuvânt acestea: „Nesimţirea este omorâre a sufletului şi moarte a minţii mai înainte de moartea trupului". Cuvântul acesta, cum l-a citit, căuta să-şi vindece patima nesimţirii sale. Drept aceea, se ruga priveghind deasupra mormintelor şi socotea cu mintea sa pe morţi, ce fel sunt, şi pe moarte şi pe Judecata ce va să fie, şi postea mult.
Iar într-o noapte, acolo unde se ruga în biserică, întru care era un sicriu plin de oase, veni o mulţime de draci şi atâta de mult sunet făcea, încât a socotit că au fărâmat porţile, şi le-au deschis, căutând ca să-l răpească pe dânsul. Drept aceea, înfricoşându-se, a ridicat mâinile la cer şi cerea dumnezeiescul ajutor. Şi dracii, vă-zându-l pe dânsul că stătea neclintit la rugăciune multe ceasuri, s-au biruit şi s-au dus. Iar mâinile lui atâta de mult s-au uscat din multa întindere, pe care, cu sila, de-abia le-a strâns. Şi văzând uşile încuiate, s-a minunat, şi de atunci a luat putere şi nu socotea întru nimic războiul dracilor, cunoscând neputinţa care o au.
Deci într-acest chip petrecea cuviosul şi se îndeletnicea întru rugăciune şi în citire. Şi dacă cândva îl supăra pe el lenevirea, se ducea de şedea pe morminte, el singur, şi întipărea în mintea sa pe morţi. Şi uneori, adică, plângea, iar şi alteori şi lăcrima şi folosea tot felul de meşteşugiri, ca să ridice acoperământul nesimţirii de la inima sa. Şi atât s-a întipărit în mintea sa icoana morţilor, prin dumnezeiescul dar, încât de aici vedea pe toată faţa ca pe un mort, şi toată frumuseţea şi grozăvia trupurilor. Şi de vreme ce a sosit vremea să se întoarcă la Constantinopol, atunci tatăl lui trupesc, nesuferind despărţirea lui, l-a rugat cu lacrimi şi cu multe umilicioase cuvinte ca să rămână cu dânsul până ce va muri. Iar fiul, fiindcă covârşise pe hotarele firii şi cinstea mai mult pe Tatăl Ceresc decât pe cel pământesc, i-a răspuns: „Nu este cu putinţă, o, părinte, să mai şed în lume, nici măcar puţină vreme, pentru că nu ştim ce va naşte cea viitoare. Şi a cinsti eu altceva mai mult decât slujirea Hristosului meu, este lucru foarte de primejdie mie".
Deci se lepădă în scris de toată moştenirea părintească care i se cuvenea din averea părintească, şi luând câte i-au dat lui ru-deniile sale şi câte el câştigase, alerga, ars fiind de dorul Cerescului Părinte, şi nu socotea nici tânguirile rudeniilor, nici slujba cea împărătească ce o avea. Drept aceea uneori poruncea slugilor sale să meargă înainte şi el mergea în urmă plângând; iar alteori el mergea foarte mai înainte de dânşii şi umplea dealurile şi câmpii de plânsuri şi de bocete, luând printr-însele, adică prin plânsuri, oarecare mângâiere a dorului pe care îl avea către Dumnezeu, fiindcă se umplea tot de nemăsurată bucurie şi dulceaţă.
Deci având mult dor în tot drumul şi aşa călătorind, în opt zile a ajuns la stareţul său, şi a pus înaintea picioarelor lui toate averile sale. Iar stareţul, risipindu-le pe dânsele la săraci, l-a luat pe dânsul cu sine-şi în mănăstire şi s-a gătit pentru ispitele care avea să le pătimească pentru dânsul, după cum mai înainte a cunoscut. Şi dând la mănăstire două litre de aur, pe dânsul l-a adus la egumenul Petru, şi egumenul iarăşi l-a dat pe dânsul Marelui acestuia, Simeon Evlavisul. Iar el, primindu-l de la egumenul, i-a poruncit să se iscusească la calea cea strâmtă într-o chiliuţă care era sub scară, mică ca un mormânt. Şi după aceea, i-a zis: „Vezi, fiule, dacă voieşti să te mântuieşti, ia aminte bine să nu vorbeşti cu cineva la pravilele Bisericii. Să nu te duci din chilie în chilie; să fii fără de îndrăzneală; să păzeşti mintea ta, ca să nu se rătăcească aici şi acolo, ci să socoteşti păcatele tale şi veşnica muncă". Şi voind să-i pricinuiască mai multe cununi, uneori, adică, îi poruncea să facă cele mai proaste şi mai ostenicioase slujbe, iar alteori pe cele cinstite şi uşoare, şi alteori iarăşi îl silea să mănânce şi să doarmă, sârguindu-se în tot chipul să-i taie voile lui.
Iar Simeon le făcea pe toate neclintite cu toată ascultarea. Şi cu toate că se ostenea mult, iar şi de post şi de priveghere nu se lenevea. Cinstea ca pe un sfânt locul acela unde stareţul lui se ruga, şi săruta pământul acela şi se socotea pe sine-şi că nu este vrednic să se apropie nici de hainele stareţului lui. Iar diavolul, văzând pe Simeon că s-a suit la atâta înălţime a faptei bune, scrâşnea cu dinţii săi şi se ispitea în tot chipul ca să-l ispitească. Drept aceea, a aruncat odată întru toate mădularele lui, de la cap până la picioare, o mare lenevire şi greutate şi întunecare, încât i se părea că nu va mai putea nici să stea drept, nici să-şi deschidă gura sa întru rugăciune, nici să-şi înalţe mintea sa către Dumnezeu şi nici să asculte pravila. Cu toate acestea, Simeon i-a stat împotrivă cu răbdare, încât nu se clintea nicidecum din locul unde stătea la slujba bisericii, şi cu rugăciunea, încât nu înceta nicidecum, până ce n-a mai putut suferi vrăjmaşul şi a fugit biruit într-acest chip.
Într-o noapte, acolo unde stătea la Utrenie sfântul, i s-a părut că greutatea aceea se suia de la picioarele lui, şi suindu-se, se strângea, până ce s-a risipit ca un nor în văzduh. Şi atunci a priceput pe sine-şi că a rămas uşor şi subţire ca un duh. Şi de atunci mai mult s-a împuternicit de la Dumnezeu şi nu şedea nicidecum la toată slujba; după aceasta, s-au dus la dânsul acolo unde dormea alţi draci, ai temerii, şi uneori i se arătau ca nişte arapi, iar alteori că îi suflau în faţa lui ca nişte cărbuni aprinşi; îi clătinau chilia şi făceau strigări şi zgomote şi altele multe ca acestea. Iar sfântul îndată se scula la rugăciune şi cu aceasta îi gonea. După aceea au început să-l lupte cu războiul cel mai mare, adică al curviei, şi îi arătau în somn lui multe feluri de urâte năluciri, dar Simeon, cu darul pe care l-a luat de la Dumnezeu asupra dracilor, mai mult le dădea război. Şi de vreme ce dracii s-au biruit într-acest chip, au pornit spre zavistie asupra sfântului pe cei mai lenevoşi din monahi şi pe însuşi egumenul Petru. Iar sfântul, având coiful darului Sfântului Duh, fugea de toţi, neurându-i şi numai către stareţul său năzuia, mărturisindu-i lui gândurile sale şi stătea ca un stâlp de foc întru slujbele Bisericii nerăspândit şi izbucnea izvoare de lacrimi din ochii lui.
Deci neputând să-l vadă într-o petrecere îmbunătăţită ca aceasta egumenul şi ceilalţi, nu numai călugării mănăstirii, ci şi mirenii cei din afară, au căutat să-l împiedice de la o viaţă bună ca aceasta, cât şi însuşi tatăl lui cel trupesc (căci şi pe dânsul îl porniseră dracii asupra lui). Şi mirenii se sârguiau să-l întoarcă în lume, iar monahii se sârguiau ori să-l răcească de evlavia care o avea către stareţul său, ori să-l răzvrătească din aşezarea lui cea duhovnicească, ori să-l gonească din mănăstire.
Pentru aceea şi meşteşugeau ei toate felurile de chipuri, şi uneori îl momeau, alteori îl înfricoşau, alteori îl lăudau, alteori îl prihăneau. Îi făgăduiau să-i dea slujbele cele mai bune şi chilii, alteori iarăşi îl goneau şi îl urau. Şi toate acestea şi mai multe îi făceau ca să-l silească pe dânsul să lase fapta cea bună şi să se lepede de stareţul său. Ci sfântul stătea întărit, defăimând şi laudele şi prihănirile şi cinstele şi necinstele. Mai ales că îl avea şi pe stareţul lui, care îl sfătuia să rabde bărbăteşte şi să se nevoiască mai mult decât la toate altele, ca să facă pe sufletul lui fără de răutate, prost şi smerit. Căci într-un suflet ca acesta locuieşte darul Sfântului Duh. Iar Simeon, având dorire multă ca să ia darul Sfântului Duh, a căzut la picioarele lui şi-l ruga fierbinte ca să se învrednicească a lua darul acesta, prin rugăciunile stareţului lui. Şi stareţului i s-a făcut milă de dânsul şi i-a zis: „Scoală, fiule, că nădăjduiesc la iubirea de oameni a lui Dumnezeu că îţi va dărui ţie dumnezeiescul Său dar, îndoit mai mult decât mie". Şi sărutându-l, l-a slobozit pe dânsul în pace. Şi era atunci al treilea ceas din noapte. Şi îndată ce s-a pogorât în chilia lui, l-a înconjurat de jur împrejur ca un fulger lumina dumnezeiască şi l-a umplut de bucurie negrăită, care i-a pricinuit lui mai mult dorul cel către Dumnezeu.
Drept aceea, mulţumind lui Dumnezeu, a văzut iarăşi nor lu-minos care l-a acoperit pe dânsul tot, care îi subţia de tot grosimea înţelegerii celei trupeşti şi i-a dăruit lui lângă altele şi cuvânt de înţelepciune şi de cunoştinţă, pentru care se minunau toţi şi ziceau: „De unde s-a aflat întru dânsul atâta înţelepciune şi cunoştinţă?" Încă şi de multa lui smerenie şi de umilinţa necurmată se spăimântau fiindcă îi covârşea pe toţi ceilalţi, şi era tuturor dascăl. Iar egumenul, îndemnat fiind de cei ce zavistuiau pe sfântul, l-a chemat şi uneori adică cu făgăduinţe, alteori cu înfricoşări, s-a silit să-l despartă de stareţul lui, şi să-l ia el lângă sine-şi. Şi de vreme ce Simeon nu s-a plecat, l-a izgonit din mănăstire.
Deci luând stareţul lui pe Simeon, l-a dus la numitul acela Antonie, egumenul Mănăstirii Sfântului Mamant. Dar nici acolo diavolul nu s-a liniştit, ci a pornit pe tatăl lui cel trupesc şi pe alţii ca să se silească să-l facă pe dânsul să nu se lepede de lume şi de cele din lume. Iar marele la suflet, pătimitorul lui Hristos, petrecea întărit întru hotărârea sa, de tot arzându-se de dorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, şi scrie către tatăl său cel trupesc acelea care se cădea tatăl să le scrie către dânsul. Dar de vreme ce stareţul lui, duhovnicescul păstor, cerceta mai adeseori pe ucenicul său şi îl vedea tot aprins de dumnezeiescul dor, şi arzându-se de pofta sfântului chip, l-a făcut călugăr. Şi de atunci Simeon a lucrat lucrurile cele mai desăvârşite ale faptei bune şi s-a dat totului tot la singură liniştea şi citirea şi rugăciunea şi se cumineca în fiecare zi cu Dumnezeieştile Taine, şi apoi mânca toată săptămâna verdeţuri şi seminţe, iar la praznice şi Duminica mânca împreună cu ceilalţi fraţi. Şi dormea foarte puţin, pe pământ, pe o rogojină şi pe o piele de oaie. Şi Duminicile şi în praznice priveghea de seara până dimineaţă şi nici atunci iarăşi nu dormea, după cum făcea Marele Arsenie, ci îndată ce răsărea soarele stătea iarăşi la rugăciune. Nu grăia deşertăciuni nicidecum, era totului tot luător aminte întru sine-şi şi toată ziua încuiat în chilia lui. Şi când ieşea la şederea cea din afară, se vedea ca şi cum ar fi fost spălat de lacrimi şi ca o văpaie de foc din pricina rugăciunii. Citea Vieţile Sfinţilor şi după citire făcea lucrul de mâini buna scrisoare. Când lovea în toacă, îndată se ducea la biserică şi asculta cu luare aminte slujba.
Şi după ce se începea Dumnezeiasca Liturghie, după Evan-ghelie intra într-un paraclis al bisericii şi închizând uşa, asculta pe preotul cu lacrimi. Şi când ridica preotul Sfânta Pâine, ieşea şi se împărtăşea, şi după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii se ducea în chilia lui şi mânca hrana cea obişnuită. Priveghea până la miezul nopţii şi dormea puţin, şi iarăşi se scula şi se ruga împreună cu ceilalţi fraţi. Întru Sfântul şi Marele Post petrecea toată săptămâna nemâncat, iar sâmbătă şi Duminică mânca la masă ce mâncau şi ceilalţi fraţi. Şi pe coaste nu dormea niciodată, ci plecându-şi capul pe mâna sa, lua puţin mincinos somn, ca un ceas.
Unele ca acestea erau cele întâi şi cele din mijloc nevoinţele lui Simeon. Şi după doi ani a ajuns la desăvârşire şi cunoştea prici-nile şi cuvintele zidirilor lui Dumnezeu şi s-a împuternicit de la darul Preasfântului Duh şi grăia cuvinte bune în mijlocul bisericii lui Hristos. Iar duhovnicescul lui părinte, văzând că a ajuns întru bărbat desăvârşit, a socotit cu înţelepciune să-l hirotonească preot, ca să-l pună ca pe o făclie pe sfeşnicul Bisericii, să lumineze pe toţi. Şi după socoteala aceasta, a trecut puţin şi a murit egumenul mănăstirii. Şi deci cu hotărârea lui Nicolae Hrisoverghie Patriarhul şi a călugărilor mănăstirii, l-a hirotonit pe Simeon preot şi l-a făcut egumen monahilor din Mănăstirea Sfântului Mamant, însă nu fără de plângere şi fără de lăudata mai întâi împotrivă stare. Pentru că se cucernicea foarte de vrednicia preoţiei şi se temea de greutatea egumeniei. Iar în vremea când arhiereul zicea rugăciunea deasupra capului lui şi el era îngenunchiat, a văzut pe Duhul Sfânt că S-a pogorât ca o lumină proastă şi neînchipuită şi a acoperit pe sfinţitul lui cap. Pe care lumină o vedea totdeauna întru toţi cei patruzeci şi opt de ani ai preoţiei lui, că se pogora când liturghisea, după cum spunea însuşi el, povestind-o pe aceasta ca şi cum pentru altul oarecare, ascunzându-se pe sine, pentru smerita cugetare şi întor-cându-se despre slava oamenilor.
Pentru aceasta, şi de multe ori fiind întrebat de oarecare „Cum se cuvine să fie preotul?", răspundea cu lacrimi şi zicea: „Vai de mine, fraţii mei, ce mai întrebaţi pentru aceasta? Lucrul acesta este înfricoşat şi aceluia care va gândi să-l gândească. Eu nu sunt vrednic să fiu preot, însă ştiu foarte bine ce fel se cuvine să fie preotul. El întâi trebuie să fie curat, şi la trup, şi cu sufletul - mai mult, neîmpărtăşit de tot păcatul, smerit la obiceiul cel din afară şi zdrobit la cel din lăuntru. Când lucrează cele sfinte este dator să vadă cu mintea pe Dumnezeu şi cu ochii pe darurile cele înainte puse. Să aibă cu cunoştinţă întru inima lui pe Însuşi Hristos, care este acolo nevăzut, ca să poată cu îndrăzneală a vorbi cu Dumnezeu Tatăl, ca un prieten cu prietenul său, şi să zică fără de osândă Tatăl nostru".
Acestea le zicea către dânşii sfântul cu multe lacrimi, şi îi ruga să nu caute cu nevrednicie o taină ca aceasta, înaltă şi înfricoşată şi îngerilor, mai înainte de a veni ei întru o aşezare ca aceasta prin osteneli şi nevoinţe multe. Ci să se ostenească în fiecare zi cu sârguinţă întru lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi să se pocăiască în fiecare ceas, nu numai pentru lucruri şi cuvinte, ci şi pentru gândurile cele ascunse ale sufletului. Şi într-acest chip, mai ales cu duh zdrobit să aducă în fiecare zi jertfă lui Dumnezeu, şi pentru sine-şi, şi pentru cei de aproape ai săi, rugăciuni şi cereri cu lacrimi, care este tainica lucrare de cele sfinte a noastră, de care se bucură Dumnezeu, şi primind-o pe dânsa întru Jertfelnicul cel mai presus de Ceruri, nouă ne dă darul Sfântului Duh. Într-acest chip a sfătuit sfântul pe cei ce-l întrebau, şi cu acest chip liturghisea. Şi atâta lumină avea în vremea Liturghiei pe faţa sa cu chip de înger, încât nu putea cineva să caute bine la dânsa de strălucire, precum nu putea cineva să caute la soare. Şi Simeon Efeseanul, ucenicul lui, zicea că l-a văzut odată la Liturghie, cum că era îmbrăcat cu îmbrăcăminte patriarhală şi cu omofor. Iar Meletie, posluşnicul lui, zicea că vedea de multe ori pe sfântul, că-l acoperea un nor luminat când liturghisea.
Iar după ce s-a făcut egumen, văzând mănăstirea învechită şi putrezită, a înnoit-o toată din temelii, afară de biserică. Încă şi pe aceea care era zidită de Mavrichie împăratul, şi gropniţa la care se îngropau mulţi, a curăţit-o de trupurile cele moarte şi a împodobit-o cu marmuri frumoase la pardoseală, cu sfinte icoane, şi cu alte multe minunate afierosiri.
După aceea a adunat mulţime multă de monahi şi, cu cuvântul lui, şi cu pilda vieţii lui, i-a arătat bărbaţi ai doririlor Duhului şi i-a rânduit să aibă masa cea de obşte, şi mânca şi el cu dânşii, şi uneori mânca din verdeţurile cele fierte de obşte şi din seminţe, alteori se mulţumea numai cu verdeţuri crude, şi acestea iarăşi cu măsură.
Şi făcând acestea, sfântul a luat mai mult darul umilinţei şi al lacrimilor, pe care le avea ca o mâncare şi băutură întru toată viaţa sa. Drept aceea, şi ca să facă acest lucru, avea hotărâte trei vremi ale zilei: dimineaţa, după Utrenie, în vremea Liturghiei, şi după Pavecerniţă, întru care vreme se ruga cu lacrimi. Drept aceea şi cu toate că era neînvăţat întru învăţăturile cele din afară, de sus luând cuvântul didascaliei, scria toată noaptea, uneori cuvinte teologice, alteori de învăţătură, alteori tâlcuiri ale dumnezeieştilor Scripturi. Alteori iarăşi alcătuia laude de dragoste prin stihuri, şi alteori scria epistole către ucenicii lui.
Şi a biruit desăvârşit somnul şi foamea şi setea, şi pe celelalte nevoi ale trupului. Şi lucru preaslăvit, că cu atâtea rele pătimiri ce făcea, iarăşi se arăta strălucit şi cu chip de înger, precum cei desfătaţi ce au feţele lor înflorite şi rumene şi trupul sănătos.
Dintru aceste toate s-a făcut auzit sfântul la toţi, şi creştea turma lui din zi în zi, nu însă fără de rea pătimire, ci şi cu multe ispite. Dintru care să vă povestesc una, ca să cunoaşteţi dintru dânsa pe celelalte. Într-o zi, după Utrenie, cum a început sfântul să înveţe pe monahi, după obiceiul său şi pe unii adică să-i sfătuiască, iar pe alţii să-i mustre, iar pe alţii să-i îndemne către fapta bună, de năprasnă, ca treizeci de monahi şi-au rupt rasele lor ca Anna şi Caiafa şi cu glasuri sălbatice s-au pornit asupra sfântului. Se împiedicau, însă, de dumnezeiescul dar, să se apropie şi să-şi pună mâinile asupra lui. Iar sfântul şi-a legat mâinile sale şi şi-a înălţat mintea sa la cer şi stătea nemişcat, şi zâmbind, căuta la dânşii cu faţa lină. Deci, neavând ce face, au zdrobit încuietorile porţii mănăstirii şi au alergat ca nişte nebuni cu strigăte către patriarhul Sisinie. Iar el, chemând la sine pe sfântul şi auzind de la dânsul acelea câte au făcut monahii, s-a minunat. Însă, cunoscând nebunia şi zavistia lor a hotărât, după dreptate, să-i surghiunească.
Dar păstorul cel bun şi următorul lui Hristos, mai marele Păstorilor, a căzut la picioarele patriarhului şi cerea cu lacrimi ca să-i ierte pe dânşii şi pentru aceasta nu i-a surghiunit. Cu toate acestea, nu i-a mai lăsat să intre în mănăstire, ci i-a gonit, şi s-au risipit unii într-o parte, alţii într-alta, unde fiecare a putut. Iar bunul păstor nu suferea să vadă ograda deşartă de oi, ci se scârbea foarte şi plângea nemângâiat. Şi vrând să împace iarăşi cu Dumnezeu pe oile cele risipite, a căutat locurile întru care fiecare se afla şi le trimitea lor cele de nevoia vieţii. Încă şi singur se ducea şi îi afla şi cu cuvinte mângâietoare, muia învârtoşarea lor, cerând iertare de la dânşii, ca şi cum el i-ar fi nedreptăţit şi rugându-i pe dânşii să se întoarcă la metania lor. Drept aceea, întru puţină vreme i-a adunat pe toţi iarăşi în mănăstire. Să audă proiestoşii şi egumenii vremii de acum şi să urmeze fapta cea bună a aceluia, ca să dobândească de sus darul cel asemenea, dacă voiesc.
Într-acest fel era petrecerea cea lucrătoare a sfântului şi într-acest chip s-a făcut desăvârşit cu cuvântul teologiei şi al dumnezeieştii înţelepciuni. Dar şi turma lui într-acest fel era de minunată, încât se vedea şi se arăta ca o altă biserică a sfinţilor studiţi ori, mai bine să zic, biserică a îngerilor celor fără de trupuri, cântând şi slujind lui Dumnezeu cu sârguinţă, şi crescând totdeauna cu ucenicii, pe care îi făcea. Dintru care voiesc să povestesc fapta bună a unuia sau a doi, ca să se facă dintru aceasta fapta bună a păstorului lor mai arătată multora.
Un scopit şi grabnic scriitor a vrut ca să se lepede de lume şi să se facă călugăr. Şi auzind vestea sfântului, s-a dus la dânsul. Iar Fericitul Simeon, cercându-l pe dânsul şi văzându-i sârguinţa cea mare care avea, l-a primit în mănăstire şi l-a rânduit să se afle întru supunere şi slujbă până se va cerca de rabdă fiecare osteneală şi ticăloşie. Şi iarăşi, după ce în puţină vreme l-a aflat iscusit întru toate, l-a făcut călugăr şi l-a numit Arsenie.
Pe Arsenie acesta văzându-l diavolul, cum că şi-a tăiat voia lui şi a intrat întru nevoinţe duhovniceşti, a voit să-i dea război cu dragostea părinţilor lui, care din fire este o legătură foarte strânsă. Drept aceea, a pornit pe mama lui, să vină de la Marea Neagră la Constantinopol pentru dragostea fiului ei. Şi ea s-a dus şi a căzut la poarta mănăstirii, şi plângea cu fierbinţi lacrimi şi cerea ca să vadă pe fiul ei. Iar portarul, nesuferind sila femeii, a arătat cele făcute lui Arsenie care i-a răspuns întru acest chip: „Eu, frate, fiindcă odată m-am omorât lumii, mai mult nu mă voi întoarce să văd pe maica mea cea după trup, ci am pe duhovnicescul meu părinte, care m-a născut de a doua oară şi mă hrăneşte cu laptele cel netulbure al dumnezeiescului dar, ca pe un prunc mic".
Acestea, auzindu-le portarul, le-a arătat maicii lui, care a aşteptat cu plângeri multe la poarta mănăstirii trei zile, ca să vadă pe fiul ei, însă s-a întors înapoi fără de ispravă, adică fără a se birui fiul ei de fireasca dragoste a maică-si. Şi vrând sfântul să ispitească pe Arsenie, de multe ori l-a rânduit la multe slujbe grele şi proaste. El însă nu numai că se arăta cu sârguinţă întru dânsele, ci şi pe toţi fraţii îi povăţuia întru reaua pătimire. Pentru aceasta, când a venit Sfântul Post, a rugat pe sfântul să-i dea voie să treacă toată săptămâna fără de hrană. Iar sfântul se bucura de osârdia lui; însă vrând să-i taie voia lui, nu i-a dat slobozenie, dar Arsenie cu atât mai mult l-a rugat, încât văzând şi sfântul că nu poate să-i împiedice pornirea lui, a zis către dânsul: „Arsenie, era de folos ţie să nu urmezi voii tale, dar de vreme ce s-a arătat ţie acest lucru că este bun, eu şi fără de voie îţi dau slobozenie, dar socoteşte ce fel de rod al nesupunerii tale vei culege".
Deci ceilalţi fraţi, după al nouălea ceas al miercurii întâiei săptămâni a Postului, au mâncat; iar Arsenie, urmând pe sfântul, a rămas nemâncat, dar întru privegherea aceleiaşi zile, acolo unde stătea în mijlocul fraţilor, a leşinat şi a căzut cu faţa sa pe pământ, cădere a neascultării, prea înfricoşată. Iar sfântul, a cunoscut-o mai înainte şi a poruncit unui ucenic al său să aibă gătită o cupă cu vin şi cu puţină pâine şi când Arsenie a leşinat, a poruncit sfântul să-l ridice şi să-i dea lui acele să le mănânce în mijlocul bisericii. Şi după ce a mâncat acela şi s-a sculat cu mare ruşine, zise către dânsul sfântul: „Arsenie, dacă ai fi voit să fii asemenea cu ceilalţi fraţi, nu ai fi pătimit acest lucru neasemenea; dar de vreme ce ai voit cu trufie să iei mai înainte de vreme pe cel mai mare, cu dreaptă judecată ai pierdut şi pe cel mai mic". Dintru această întâmplare s-a smerit foarte Arsenie.
Şi să povestim una sau două din care a făcut cu dânsul sfântul pentru smerenie. Având Arsenie slujba chelăriei, într-o zi a spălat grâu şi l-a întins în pridvorul bisericii, şi închizând toate uşile, a lăsat una deschisă ca să se răcorească de vânt. Iar ciorile, nu ştiu cum, au socotit şi au intrat şi mâncau grâu şi strigau. Iar Arsenie, auzind glasurile, a alergat, şi văzându-le că mănâncă grâul, s-a mâniat şi a închis uşa şi cu un lemn le-a ucis pe toate; după aceea s-a dus şi a spus sfântului, lăudându-se ca şi cum ar fi isprăvit un mare lucru. Iar sfântul s-a mâhnit pentru dobitoceasca mânie a lui Arsenie şi a poruncit unui frate să lege pe toate ciorile cele ucise cu o funie înşirate şi să le spânzure de grumajii lui Arsenie şi aşa să-l ducă împrejur şi să-l arate la toţi fraţii. Atunci Arsenie, cu mare smerenie a primit ruşinea aceasta şi vărsa râuri de lacrimi, şi se numea pe sine ucigaş. Iarăşi, altădată au venit nişte prieteni la sfântul şi fiindcă unul dintr-înşii era bolnav, a poruncit sfântul şi au fiert porumbi mici şi au pus înaintea bolnavului.
Iar Arsenie, văzându-l pe dânsul mâncând carne, s-a scârbit şi îi căuta posomorât. Atunci sfântul, pricepând în ce fel de aşezare se află Arsenie, şi vrând să arate smerenia lui celor ce erau de faţă, a zis: „Pentru ce, Arsenie, nu iei aminte la sine-ţi numai să-ţi mănânci pâinea ta cu smerenie, ci te lupţi cu gândurile tale şi socoteşti pe fratele că mănâncă carne şi te ai pe sine-ţi mai sus? Să ştii că mai mult te întinezi din gânduri, decât din mâncare". Şi luând un porumb, l-a aruncat înaintea lui Arsenie şi l-a canonisit ca să-l mănânce. Iar el, temându-se de canon, vrând şi nevrând, a cerut iertăciune şi a început a mesteca cu lacrimi porumbul, şi după ce l-a văzut sfântul că l-a mestecat bine şi era gata să-l înghită, i-a zis: „Ajunge atâta! Scuipă-l acuma! Că precum tu ai început să mănânci, fiind lacom cu pântecele, nu poate să te sature tot stolul porumbilor". Cu un minunat chip ca acesta a săvârşit minunatul ucenic ascultarea la duhovnicescul său părinte.
Şi ca să se arate povestirea folositoare, să mai spunem şi pentru un alt ucenic al sfântului. Un iubitor de Dumnezeu şi îmbunătăţit din episcopii Apusului, a căzut fără de voie într-o ucidere, prin lucrarea diavolului, într-acest chip: şezând odată afară din chilia lui şi citind o carte a însetat. Drept aceea, a poruncit nepotului său să-i aducă apă şi vin într-un pahar, pe care l-a şi adus. Şi episcopul, luându-l, nu i-a plăcut, că era cald. Şi vrând să înfricoşeze pe copil, a luat toiagul şi s-a făcut ca şi cum voieşte să-l lovească; şi toiagul, prin lucrarea diavolului, a scăpat din mâinile lui şi a lovit pe copil în tâmplă şi îndată l-a omorât. Şi cum a văzut episcopul pe copil ucis, a căzut pe faţa sa, plângând şi tânguindu-se şi îşi cerea moartea.
Auzind oamenii locului aceluia plângerea şi tânguirea, s-au adunat, au căzut la picioarele lui, l-au mângâiat în tot chipul şi s-au făgăduit ei să rabde certările uciderii şi canonul. Episcopul însă nici nu voia să audă ce ziceau aceia. Ci a doua zi legă cu un lanţ grumazul lui, apoi porunci unei slugi a lui să-l tragă cu sila de lanţ până ce îl va duce în Roma. Şi acolo şi-a mărturisit cu tânguiri păcatul lui înaintea papei şi a tuturor arhiereilor, care văzând robirea lui cea multă, nu numai că l-au iertat, ci şi foarte l-au mângâiat. Însă el a rămas nemângâiat. Drept aceea, a poruncit iarăşi slugii sale să-l tragă şi să-l ducă la Constantinopol.
Şi acolo iarăşi şi-a mărturisit păcatul său patriarhului şi arhiereilor, şi îndată se lepădă şi de vrednicia episcopiei, şi dezlegă lanţul. Şi de vreme ce şi Ghenisie Patriciul avea prieten pe episcopul cel mai sus zis, auzind cele ce i s-au întâmplat, l-a chemat la casa lui şi îl mângâia. Şi înştiinţându-se că avea ca scop să-şi petreacă viaţa lui monahiceşte, în munţi şi în peşteri, el, ca un înţelept ce era, l-a sfătuit că ar fi fost mai bine să-şi petreacă viaţa călugărească în viaţa de obşte şi mai ales în obştea Fericitului Simeon, întru care se păzea toată rânduiala vieţii călugăreşti. Şi s-a plecat episcopul cuvintelor lui şi s-a dus în mănăstirea sfântului. Iar sfântul l-a primit după cum i se cădea şi înştiinţându-se de cele ce i s-au întâmplat episcopului, s-a mâhnit foarte şi plângea cu multe lacrimi. Drept aceea şi episcopul, văzând milostivirea sfântului şi înţelepciunea cuvintelor lui, căzând la pământ, îl ruga să-l primească în chinovia lui. Iar sfântul, cunoscând din sârguinţa lui cea mare în ce fel vrea să stea mai pe urmă, l-a primit şi l-a făcut călugăr, şi l-a numit Ierotei.
Deci, a rămas Ierotei în mănăstire şi se nevoia cu posturi şi cu privegheri şi cu alte ticăloşii mari, şi iubea să fie ocărât şi pălmuit. Dintru care atâta umilinţă şi mulţime de lacrimi a dobândit, încât nu putea să le ţină, ziua şi noaptea. Şi avea obicei să cânte totdeauna şi să plângă. Şi unde ar fi văzut icoana lui Iisus Hristos, sau a Născătoarei de Dumnezeu, sau ale sfinţilor, sau şi chipul Crucii, trebuia să le sărute pe toate, măcar de ar fi fost mii. Drept aceea, având slujba beciului, dacă se întâmpla de era o cruce pe acoperământul unui chiup, şi când voia să descopere chiupul o săruta, şi când îl acoperea, iarăşi o săruta. Odată, i-a poruncit sfântul să umple dintr-un chiup un vas deşert. Atunci, după obiceiul lui, a sărutat crucea şi a descoperit chiupul şi a umplut vasul, şi rezemându-l de chiup, a apucat acoperământul chiupului ca să acopere şi vasul, şi din lucrarea urâtorului de bine, l-a ridicat şi s-a vărsat. Iar Ierotei, negrijindu-se nimic pentru aceasta, a sărutat crucea, şi după aceea luând vasul deşert, s-a dus la sfântul şi i-a povestit cele făcute. Iar sfântul, vrând să-l încununeze, a poruncit să fie pus Ierotei deasupra unor cofe ce erau încărcate după întâmplare pe un mular şi altul să-l tragă şi să zică „Cel ce este nebun unele ca acestea se cuvine să pătimească", pe care cuvinte şi însuşi Ierotei cu lacrimi le grăia.
Odată s-a trimis însuşi acesta către cel mai înainte zis prieten al lui, Ghenesie Patriciul, iar el l-a primit şi l-a ospătat cu bucurie, şi i-a dăruit o mahramă albă, pe care Ierotei nu a voit nicidecum să o primească. Patriciul, însă, l-a silit atât de mult, încât l-a plecat să o ia, şi luând-o, a pus-o în acoperământul capului său şi aşa ţinând-o pe dânsa în mâinile sale, s-a dus şi a dat-o sfântului. Atâta de mare dragoste şi credinţă avea acesta şi toţi ceilalţi ucenici către sfântul. A ajuns şi întru atâta dragoste a lui Dumnezeu acest Ierotei, încât, unde afla scris numele „Dumnezeu", sau „Hristos", sau „Iisus", punea asupra acestui dumnezeiesc nume ochii săi şi atât de mult plângea, încât umplea locul acela al cărţii de lacrimi.
Acest fel de minunaţi ucenici avea sfântul, dintru care era Leon preaînţeleptul, cel poreclit Xilocodon, Antonie, Ioanichie, Sotirih, Vasile, Simeon şi alţii, pentru care a povesti acum se arată lucru de prisos. Dar de vreme ce avea sfântul nişte aleşi ca aceştia ascultători, de Dumnezeiescul Duh pornit fiind, a voit să facă alt egumen, iar el să se liniştească. Deci făcând egumen pe Arsenie cel mai înainte pomenit şi învăţându-l pe dânsul înaintea tuturor fraţilor, i-a zis:
„De vreme ce, o, părinte şi frate, te-ai ales să fii egumen, se cuvine să fii mult mai jos decât toţi, după cuvântul Domnului şi să porţi ca un puternic neputinţele celor neputincioşi, şi să vindeci ca un doctor bolile fraţilor, şi să întorci ca un păstor pe oaia cea rătăcită, şi pe aceea care este sănătoasă să o grijeşti ca să sporească întru faptele bune; iar aceea care este râioasă şi nu este nădejde să se vindece, să o desparţi de turma ta, ca să nu se râieze şi celelalte oi, şi nevoieşte-te, fiule întru Domnul, să creşti turma lui Hristos şi să nu iubeşti odihnele trupului, învistierind lucrurile mănăstirii pentru desfătările tale, iar nu pentru fraţi.
Să nu ieşi adeseori din mănăstire, că ajunge să ieşi o dată pe lună pentru cele prea de nevoie trebuinţe ale mănăstirii; iar pe celelalte lasă să le facă slujitorii, ca să nu ai învăluiri, şi aşa să te îndeletniceşti a învăţa pe fraţi şi să te îngrijeşti de sufletele lor.
Să nu găteşti bucate alese pentru tine şi pentru fraţi proaste, şi tu să bei vinul cel bun, iar fraţii cel oţetit şi acru. Ci masa să fie de obşte, ori cu verdeţuri fierte şi cu seminţe, ori cu peşte Duminica şi la praznicile Stăpâneşti, fără numai când se vor întâmpla să vină careva prieteni ai tăi sau neputinţă.
Slujbele mănăstirii să le dai fraţilor celor de Dumnezeu temători şi să-i cercetezi întru toate cu de-amănuntul.
Tinerilor să le porunceşti să fie strânşi şi sfinţi, ca să nu pricinuiască vătămare celor ce îi văd. Şi pe aceia care au multă vreme întru pustnicie să-i sfătuieşti să sufere ispitele, să cugete smerit, să plângă, să se îngrijească de rugăciunea lor şi să se facă pildă bună celorlalţi.
Pe preoţi să-i înveţi cucernicia, liniştea, cugetarea dumnezeie-ştilor Scripturi, învăţătura canoanelor celor apostoleşti, şi a preda-niilor, curăţia inimii, pe neîncetata rugăciune şi umilinţă, şi să stea la Sfântul Altar, cu multă frică, şi să se facă fraţilor dumnezeiască sare şi lumină, şi să aibă cuvântul Vieţii.
Să nu te mânii asupra fraţilor fără de pricină, căci pricinuieşte primejdie de suflet. Iar dacă vreodată urmează trebuinţă să te mânii asupra celor fără de rânduială şi să-i pedepseşti cu toiag de în-văţătură ca să-i tai de la rău, nu este şi aceasta neobişnuită Bisericii lui Hristos; că tot lucrul care se face ori ca să împiedice răul, ori pentru ca să ajutoreze binele, este lui Dumnezeu prea plăcut.
Să nu treci cu vederea nici pe cel mai mic lucru care se face spre defăimarea evangheliceştii petreceri şi a aşezării monahilor ca să te laude pe tine oamenii ca pe un blând, ci urmează lui Hristos, porneşte-te pe sine-ţi fără de patima mâniei şi păzeşte poruncile lui Dumnezeu. Şi încă să cercetezi bine toate gândurile fiecărui frate şi să le porunceşti să se cucernicească de cele dumnezeieşti.
Şi dacă vei păzi acestea, plata ta va fi multă în ceruri, şi moştenirea ta, cu Hristos. Iar voi, o, fiilor şi fraţilor şi părinţii mei, pe care v-am adunat cu puterea lui Iisus Hristos, ascultaţi-mă pe mine, nevrednicul, şi supuneţi-vă cu tot sufletul şi inima voastră egumenului vostru, care s-a ales de la darul Sfântului Duh. Şi primiţi-l pe dânsul, rogu-vă întru Hristos, ca şi pe mine, şi să nu defaime nimeni din voi tinereţea lui, nici pe neiscusita lui învăţătu-ră, pentru că este mai înţelept cuvântul cel lucrător care are cunoştinţa dumnezeiescului dar, decât înţelepciunea cea înnebunită a oamenilor.
Să nu-i grăiască împotrivă cineva lui, ci să fiţi toţi bine supuşi, ascultători duhovnicescului vostru părinte, ca să privegheze şi el şi să se roage pentru sufletele voastre cu bucurie, şi să nu cârtească, pentru că, după cum zice dumnezeiescul Pavel: «Nu vă va folosi pe voi aceasta».
Pe gândurile care vi le seamănă dracii, să le mărturisiţi lui cu credinţă curată, căci precum şerpii în câtă vreme şed în cuiburile lor trăiesc şi prăsesc şi alţi şerpi mulţi, iar dacă ies afară şi se arată oamenilor, se ucid de dânşii, aşa şi gândurile cele rele, când se arată duhovnicilor noştri, se ucid cu sabia dumnezeiescului cuvânt şi nu nasc întru noi învoiri, cărora le urmează lucrarea celor rele. Iar dacă din lenevirea noastră gândurile cele rele ar veni întru lucru şi facem vreo greşeală ca nişte oameni, nici atunci, mă rog să nu zăbovim întru cel rău, ci să alergăm mai degrabă şi să cădem la picioarele duhovnicescului nostru părinte şi să mărturisim păcatele noastre cu lacrimi, fără de ruşine, şi cu pocăinţă fierbinte să primim canonul oricât ni l-ar da nouă - ca să ne vindecăm mai degrabă.
Să nu vă arătaţi îngreţoşaţi la câte v-ar face ori v-ar zice egumenul. Iar dacă s-ar întâmpla să facă şi el ceva afară de canoanele Părinţilor noştri, se cuvine să vă supuneţi deocamdată, şi pe urmă, cei mai bătrâni şi mai îmbunătăţiţi să se ducă şi să-i zică deosebi, după cum hotărăşte Marele Vasile, ca să-i facă îndreptare. Şi în ziua ispitei şi a amărăciunii, suferiţi-l pentru Domnul şi să nu vă împotriviţi lui nicidecum, pentru că cel ce îi grăieşte împotrivă şi îi stă împotrivă, se împotriveşte stăpânirii lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Pavel.
Drept aceea, la câte sunt după poruncile lui Dumnezeu şi după canoanele apostoleşti, şi după aşezăminte, aveţi datorie să-l ascultaţi întru acestea şi să vă plecaţi lui ca lui Hristos, iar la câte sunt afară de dumnezeieştile porunci şi de legile Bisericii noastre, nu numai lui nu se cuvine să vă plecaţi când v-ar porunci vouă, ci nici înger de s-ar pogorî din ceruri şi v-ar zice vouă ceva afară de acelea care le-au predanisit nouă Apostolii şi urmaşii lor, nu se cuvine să-l ascultaţi.
Deci, acestea păzindu-le, fiii mei şi fraţilor, ca pe nişte amaneturi, ca să dobândiţi Împărăţia cerurilor, cu darul lui Hristos şi să împărăţiţi împreună cu Stăpânul nostru Hristos, şi să moşteniţi cele bune ale împărăţiei lui Dumnezeu, care sunt gătite pentru cei drepţi mai înainte de întemeierea lumii.
Deci sărutaţi cu sărutare sfântă şi pe mine şi pe duhovnicescul vostru părinte, pe domnul egumen. Şi Dumnezeu, pacea care covârşeşte toată mintea, să vă dăruiască vouă pacea sa şi să vă povăţuiască la calea poruncilor Lui. Şi, păzind voi credinţa către cei după Dumnezeu părinţii voştri, să vă crească pe voi, turma Sa, întru mulţime sfântă, întru norod de moştenire lui şi întru împărătească preoţie a lui, întru Hristos Iisus. Amin".
Acestea le-a zis sfântul. Şi luându-şi de la toţi iertăciune, a intrat cu multă sârguinţă întru prăvălia doritei lui liniştiri, şi înmulţind în fiecare zi cele dinainte, s-a luminat desăvârşit cu mintea şi s-a umplut de dumnezeieştile daruri ale Duhului, şi atunci a scris cuvinte pustniceşti în capete pentru faptele bune şi pentru cele rele, şi s-a făcut râu al lui Dumnezeu, plin de apele Duhului. Deci de vreme ce sfântul s-a făcut asemenea cu Părinţii cei de demult, cu cuvântul, cu viaţa şi cu cunoştinţa, se cădea şi el să treacă prin focul ispitelor şi să se lămurească răbdarea lui ca a lui Iov. Şi începutul ispitelor a fost într-acest fel:
Simeon Evlavisul, omul acela al lui Dumnezeu, care a fost duhovnicesc părinte al sfântului acestuia, fiindcă ajunsese acum la cele mai de pe urmă bătrâneţi şi s-a iscusit patruzeci şi cinci de ani întru nevoinţele pustniceşti şi a strălucit cu daruri apostoleşti şi cu multe minuni, şi nefiind învăţat, a scris o carte întreagă, de suflet prea folositoare. Mai pe urmă de toate, mai înainte cunoscându-şi moartea, s-a dus către Domnul. Pentru aceasta, ucenicul său, Sfântul Simeon, ştiind isprăvile lui cu dinadinsul, îl lăuda pe el cu cântări duhovniceşti şi cu laude. Şi pentru ca să îndemne pe mulţi să-l urmeze, prăznuia în fiecare an strălucit pomenirea lui şi a zugrăvit şi sfinţita lui icoană.
A auzit acestea Serghie, cel ce era atunci patriarh, şi chemând pe sfântul şi învăţându-se de la dânsul pricina, a cerut să vadă viaţa sfântului celui ce se prăznuia, şi cântările şi laudele; şi citindu-le, s-a minunat şi de viaţă şi de cântări, şi a lăudat foarte şi pe Sfântul Simeon pentru acestea toate. Drept aceea, i-a zis să-i dea şi lui de ştire când va fi pomenirea lui, ca să facă şi el cuviincioasă cinste sfântului şi să trimită făclii şi tămâie la praznicul lui, care s-a şi făcut în şaisprezece ani. Şi Dumnezeu se proslăvea întru pomenirea robului Său, şi mulţi se îndemnau spre urmarea lucrurilor lui şi a faptelor bune. Dar urâtorul de bine, diavolul, nu suferea să vadă acestea, ci cuprinzându-se de patima zavistiei, a pornit asupra lui multe feluri de ispite. Şi ascultaţi:
Oarecare Ştefan, mitropolitul Nicomidiei, înţelept întru înţelepciunea din afară şi matematician, şi putere de cuvinte având multă, lăsându-şi eparhia sa, şedea în Constantinopol, şi avea îndrăzneală multă lângă patriarh şi lângă împărat. Acesta, auzind pe mulţi lăudând cunoştinţa, înţelepciunea şi fapta bună a Sfântului Simeon şi mai ales că a alcătuit cuvinte minunate, din pizmă prihănea pe cei ce-l lăudau, şi zicea despre sfântul că este neînvăţat şi necărturar. Şi mai pe urmă de toate, suferind de zavistie, s-a pornit asupra sfântului. Însă, neavând nici o prihănire să zică asupra lui, măcar că a cercat foarte să afle ce face, a îndemnat pe o seamă de călugări, şi aceia iarăşi au îndemnat pe câţiva din mănăstirea sfântului, ca să-l prihănească pentru praznicul care îl făcea duhovnicescului lui părinte şi dascăl. Şi de o parte aceia, şi de altă parte Ştefan, au grăit asupra dreptului fărădelege întru auzurile patriarhului şi ale arhiereilor. Iar patriarhul şi arhiereii, cunoscând că de zavistie s-a pornit Ştefan, nu-i dădeau ascultare la cele ce se ziceau de dânsul. Şi până la doi ani se făcea întru oarecare chip război între adevărul sfântului şi între minciuna lui Ştefan. Dar mai pe urmă a biruit, după dumnezeiasca slobozire, răul şi minciuna şi a fost biruit bunul şi adevărul. Şi patriarhul şi arhiereii au dat slobozenie lui Ştefan (fiindcă toată ziua îi supăra) să afle vreo prihănire asupra sfântului, ca să nu se facă fără de pricină osândirea lui.
Deci iscodind Ştefan şi înştiinţându-se că stareţul sfântului, când trăia, deşi era mort ca mortul către fiecare ce voia să se apropie de dânsul, cu toate acestea, ca să fugă de lauda oamenilor, ascundea pe o omorâre ca aceasta. Pe acest grai l-a răpit ca pe o pricină de prihănire Ştefan şi zicea în sobor cum că Simeon prăznuieşte şi slăveşte, ca pe un sfânt, pe stareţul lui care era păcătos, şi zicea că se sminteşte şi că a zugrăvit şi icoana lui şi se închină ei (cu adevărat, aceasta este o prihănire asemenea cu aceea pe care o ziceau evreii asupra Domnului, că este mâncător, şi de vin băutor şi prieten vameşilor şi păcătoşilor, şi că cinstea pe Dumnezeu ca pe Tatăl Lui).
Atunci sfântul a fost chemat ca să răspundă înaintea soborului şi a fost întrebat de patriarh despre praznicul şi cinstea cea mare, pe care o făcea stareţului său, şi mai ales că prea iubitorul de Dumnezeu Ştefan a zis oarecare prihăniri asupra lui şi după aceea s-a îndemnat de tot soborul, să lase pe cea atât de mare iubire de cinste ce o face la praznicul stareţului lui, şi să o facă mai puţină, căci aşa va înceta şi Ştefan, prihănitorul lui, şi ei se vor slobozi de desele supărări ale aceluia. Către care a răspuns sfântul: „Acelea care pot să le zic pentru praznicul duhovnicescului meu părinte, mai bine le ştii, o, preasfinţite stăpâne, decât mine, robul tău. Iar prihănirile care le zice prea iubitorul de Dumnezeu Ştefan, când le va dovedi cu adeverire, voi răspunde".
Iar patriarhul i-a zis să dovedească dacă face pomenirea stareţului lui după dania Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre. Şi sfântul a început să zică aşa: „Sfinte şi sfinţite sobor! Cine nu ştie poruncile Sfinţilor Apostoli care zic: «Pe cel ce îţi grăieşte ţie cuvântul lui Dumnezeu îl vei slăvi şi îl vei pomeni pe dânsul ziua şi noaptea şi îl vei cinsti pe dânsul, ca pe cel ce s-a făcut pricinuitor de a fi bine ţie». Şi dacă Dumnezeu porunceşte să cinstim pe născătorii noştri cei trupeşti, zicând: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să se facă ţie bine; şi Cel ce grăieşte de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să moară, cu cât mai mult ne va învăţa pe noi Dumnezeiasca Scriptură să cinstim pe dumnezeieştii noştri Părinţi, prin a căror mijlocire ne-am născut de a doua oară prin darul Sfântului Duh şi ne-am făcut împreună moştenitori ai făgăduinţelor lui Dumnezeu.
Iar dumnezeiescul Hrisostom, lăudând pe Sfântul Filogonie, zice: «Dacă cel ce grăieşte de rău pe tatăl său să moară, apoi arătat este că cel ce îl grăieşte de bine şi îl laudă, va dobândi viaţă; şi mai ales că laudele şi stihurile nu fac mai cinstiţi pe cei morţi, pentru că aceia nu au trebuinţă de laude, ci ne folosesc pe noi, cei vii, căci ne îndeamnă să urmăm faptele bune ale acelora. Şi cum că este primit lui Dumnezeu acest lucru ce-l fac eu, îl mărturiseşte şi de Dumnezeu văzătorul Moise, care a scris vieţile celor vechi, precum şi pe însuşi a lui. Şi pricina este, după cum zice Dumnezeiescul Gură de Aur, ca să cunoaştem că şi aceia erau de una şi aceeaşi fire cu a noastră, şi aceia au isprăvit toată fapta bună, şi aşa să ne îndemnăm şi noi să-i urmăm. Şi în scurt să zic, acest lucru care îl fac eu este şi spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul şi veselia norodului, după cum zice Solomon: Lăudându-se dreptul, se vor veseli noroadele, şi de lauda drepţilor şi de a lucrurilor celor bune. Zice încă şi Marele Vasile, întru lauda ce face către Gordie Mucenicul: „Că istoria celor îmbunătăţiţi, se face ca o lumină celor ce voiesc să se mântuiască".
Iar Teologul Grigorie, zice: „Nu este cu cuviinţă, nici cu dreptate, să se cinstească cu istorii petrecerile necredincioşilor, iar vieţile drepţilor şi ale binecredincioşilor să se tacă". Deci de vreme ce acestea toate şi altele mai multe le învaţă dumnezeieştii Apostoli şi Dascălii Bisericii noastre, cum se cuvine să ascultăm pe alt om ce învaţă cele potrivnice? Iar dacă ştie prihănitorul meu şi pârâşul alt oarece care s-a tăinuit de mine, să-l spună arătat". Iar Ştefan, prihănitorul, nu avea nimic din Dumnezeiasca Scriptură ca să zică împotriva acestora. Însă având pe sobor ajutător al lui, se arăta sfântul că cânta la surzi, şi aşa s-a risipit soborul.
Deci Ştefan, trăgând pe sfântul la judecăţi şase ani întregi, a îndemnat pe câţiva din mănăstirea cuviosului, următori ai Iudei, şi au luat noaptea icoana Sfântului Simeon cel ce se prăznuia, care era zugrăvită împreună cu Hristos şi cu alţi sfinţi, şi a adus-o la patriarh şi la arhierei. Iar ei, văzând-o pe dânsa, au chemat pe sfânt să dea răspuns pentru dânsa; care s-a dus şi a dat răspuns aşa: „Nu am făcut vreun lucru afară de predania Sfinţilor Apostolilor şi a Părinţilor care ne-au predanisit nouă să zugrăvim icoanele sfinţilor, fiindcă cinstea cea spre dânşii se suie la întâiul chip, adică la Hristos, Căruia i-au purtat închipuirea, precum şi El a purtat icoana noastră cea omenească. Deci, eu, închinându-mă icoanei sfântului meu părinte, printr-însul mă închin lui Hristos, fiindcă şi el este întru Hristos prin Duhul, că În ziua aceea, zice, veţi cunoaşte voi, că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi întru Mine şi Eu întru voi. Iar Ioan Damaschin zice: „Să zugrăvim icoanele sfinţilor şi, văzându-le pe dânsele, să ne facem şi noi însufleţite icoane ale lor, urmând faptelor bune ale lor". Acestea a zis sfântul şi închinându-se icoanei înaintea tuturor, a sărutat-o, zicând: „Sfinte Simeoane, care te-ai făcut de un chip cu icoana lui Hristos, prin Duhul Sfânt, şi care te-ai proslăvit cu minuni, roagă-te ca să mi se dea putere, să rabd nevoinţele care le pătimesc astăzi pentru dragostea ta". Şi după ce a zis acestea, s-a întors către Ştefan şi i-a zis: „Ferice de tine, bunul meu stăpâne, pentru împotrivirea care o arăţi asupra dreptului. Însă, ce zăboveşti? Toate sunt ale tale, şi eu sunt gata să pătimesc, câte zavistia a pregătit asupra mea".
Pe care, auzindu-le Ştefan, scrâşnea cu dinţii săi de zavistie. Drept aceea, a plecat pe patriarh să radă de pe icoană numele acesta, adică „Sfântul"; şi aşa răzuind-o, a dat-o sfântului şi s-a dus. Iar după ce s-a dus sfântul, a plecat Ştefan iarăşi pe patriarh, şi a trimis oameni şi a stricat toate icoanele Sfântului Simeon, de pe oriunde ar fi fost zugrăvite, şi pe unele, adică, le despicau cu topoarele, iar pe altele le loveau în cap, în piept, în pântece, în coapse şi pe toate le făceau praf. Iar pe altele le mânjeau cu var şi cu cărbuni. Şi nu şi-a adus aminte de ceea ce zice Sfântul Ioan Damaschin, că „Cel ce se apucă să strice icoana sfântului, şi nu o cinsteşte, şi nu o sărută pe dânsa, este vrăjmaş al lui Hristos şi al sfinţilor, şi ajutător al diavolului şi al dracilor lui, şi arată cu lucrul scârba care o are, pentru că Dumnezeu şi sfinţii se cinstesc şi se slăvesc". Nici nu a socotit că într-unele din biserici se zugrăvesc vânătorii, şi dansuri, şi câini, şi maimuţe, şi şerpi, şi păsări, şi fiare, şi se socotesc că sunt veselie şi podoabă cu dânsele; iar chipurile şi icoanele oamenilor pe al căror chip l-a lăsat Dumnezeu, a poruncit să se zdrobească ca nişte idoli. Acestea văzându-le sfântul şi ceilalţi monahi şi mireni, plângeau şi se tânguiau. Drept aceea, a hotărât şi a făcut în scris o apologie, pentru toate câte este prihănit, pe care a păzit-o la a doua judecată, căci după puţină vreme, iarăşi s-a chemat la divan şi i s-a poruncit: ori să lase laudele şi praznicul sfântului, ori să se izgonească din mănăstire şi din toată cetatea Constantinopolei. Şi a dat sfântul şi apologia lui patriarhului, de care toţi s-au minunat citindu-o, şi n-au putut să o răstoarne cu mincinoase silogisme, însă pe ascuns au hotărât izgonirea sfântului.
Drept aceea, trecându-l marea ce se numeşte Propontida a Hrisopoliei, l-au scos în cetatea cea pustie care este de cealaltă parte, numită Palukiton, şi l-au lăsat fără de acoperământurile de nevoie ale vieţii în vreme de iarnă şi fără de hrană de nici o zi.
Iar sfântul nu s-a scârbit nicidecum pentru aceasta, ci, mulţumind lui Dumnezeu, înconjura muntele cel de acolo, cântând psalmii cei ce sunt potriviţi unor lucruri ca acestea. Mai pe urmă, pogorându-se, a intrat într-o bisericuţă a Sfintei Marina, învechită, care era acolo, şi s-a odihnit puţin, şi atunci a scris către prietenul lui, Ştefan, mulţumindu-i lui pentru acestea care i le face, prin care i-a pricinuit mare bucurie şi veselie în suflet, şi cum că să mai adauge, dacă are şi altele, ca să se facă plata lui de la Dumnezeu mai multă.
Iar Ştefan, primind scrisoarea sfântului, nimic n-a răspuns în scris, căci era neputincios. Cu lucrul însă, s-a dus iarăşi la patriarh şi în taină a bârfit la urechile lui, şi l-a plecat, şi a trimis oameni şi au săpat tot locul chiliei lui şi de acoperământ au descoperit-o, şi pereţii i-au găurit, fiindcă presupusese, prea iubitorul de argint, Ştefan, cum că sfântul avea comori de aur îngropate şi pentru aceasta făcea atâta milostenie. Şi neaflând trimişii nimic dintru câte nădăjduiau, i-au luat cărţile lui şi acele puţine acoperăminte ce avea spre puţină mângâiere a trupului, şi au fugit. Care lucru, auzindu-l sfântul, cu bucurie a primit răpirea averilor lui şi a râs de o nebunie ca aceasta a vrăjmaşilor lui, şi iarăşi a scris către Ştefan, şi i-a arătat cum deasupra cununilor celor dintâi, i-a adăugat şi altele. Şi cum că nu are ce să-i răsplătească pentru facerile de bine care i le face, şi cum că să-i mai adauge lângă acestea pe acelea care îi fac mai dulci ostenelile, căci acestea au pricinuit sufletului lui bucurie şi veselie şi l-au unit mai degrabă cu iubitul lui, Dumnezeu, pentru Care pătimeşte acestea, prin lucrarea Lui.
Dar fiindcă paraclisul acela care l-a aflat sfântul era al unui dregător boier ce se numea Hristofor Fagura, acesta, înştiinţân-du-se de izgonirea lui, ca cel ce ucenic al lui era şi el, s-a dus şi l-a întâlnit şi, văzându-l pe dânsul lipsit de toate cele de nevoie către traiul vieţii, s-a mâhnit foarte şi a ticăloşit pe pricinuitorul ispitelor aceluia, şi s-a făgăduit că îi va trimite toate cele de trebuinţă. Iar sfântul l-a rugat, nu atât pentru hrana vieţii lui, cât pentru ca să dăruiască paraclisul acela lui Dumnezeu şi să se facă cu vremea mănăstire. Care lucru cu bucurie l-a primit boierul şi îndată i l-a dăruit şi l-a afierosit lui Dumnezeu.
Dar de vreme ce vestea sfântului a ajuns în multe locuri şi trăgea pe mulţi creştini să meargă către dânsul, câţi ştiau adevărul acelor care s-au făcut lui, îl fericeau. Iarăşi, câţi nu ştiau, se sminteau. Pe care, ca să-i tămăduiască sfântul, şi să se arate pe sine-şi nevinovat, a scris cu ziceri simple pricina izgonirii lui, pe care a trimis-o şi lui Ghenesie Patriciul şi celorlalţi boieri care erau fiii lui duhovniceşti, scriind către dânşii să o ducă şi la patriarh. Iar boierii, întâlnind pe patriarh, i-au dat anaforaua, şi patriarhul, văzând pe boieri mulţi şi temându-se să nu se înştiinţeze şi împăratul, a poruncit să se citească scrisorile înaintea sinodului. Şi auzindu-le arhiereii, unii îl prihăneau foarte pe Ştefan, iar alţii îl lăudau pe sfânt. Dar şi patriarhul a zis: „Eu nu am luat nici un rău prepus asupra lui kir Simeon, ci mai ales citindu-i laudele cele către stareţul lui, m-am minunat de petrecerea lui şi am dat slobozenie să-l prăznuiască. Dar de vreme ce de o parte Ştefan s-a sfădit cu dânsul şi a pornit mincinoase mărturii asupra lui şi totdeauna ne supăra pe noi, iar de altă parte kir Simeon n-a voit să înceteze praznicele cele mari pe care le făcea stareţului lui, pentru această pricină l-am izgonit. Însă şi acum, dacă se va pleca cuvintelor noastre, eu primesc să-l hirotonesc arhiereu unei mari mitropolii, şi să-l am prietenul meu cel întâi". Şi îndată atunci a trimis şi au adus pe sfânt din izgonire.
Deci când a venit cuviosul, s-au adunat din toate rânduielile către patriarhul, împreună cu sfântul. Iar patriarhul, apucând înainte, a spus: „Prea cucernice kir Simeoane, ce ţi s-a părut ţie să aduci pe sine-ţi şi pe noi întru atâtea tulburări, şi să mâhneşti pe prietenii şi pe ucenicii tăi? Eu, martor îmi este mie Domnul, am avut bun prepus pentru tine, şi altele socoteam pentru tine, că aveam scop să-ţi fac o facere de bine, şi acum se vor săvârşi toate, dacă te vei pleca şi să te întorci în mănăstirea ta, şi să prăznuieşti praznicul stareţului tău, nu însă întru atâtea zile şi cu atâta iubire de cinste, ci numai cu singuri prietenii şi cu călugării tăi, până vor înceta pârâşii tăi de a te prihăni".
Iar sfântul, răspunzând, a zis: „Cât pentru tulburările şi smin-telile care le ziceţi, nu sunt eu pricinuitorul, ci înţeleptul Ştefan, şi el, după Apostolul, va purta osânda tulburării. Iar pentru acelea care am pătimit ori şi voi mai pătimi, mulţumesc Dumnezeului meu, că nu le-am pătimit ca un preacurvar, ori ca oarecare om cu nărav. Pentru aceasta mă bucur, căci m-am învrednicit şi eu, ticălosul, să mă osândesc pentru dreptate şi să mă izgonesc. Iar pentru buna voire a ta către mine, adevărul strigă singur că mă cinsteai totdeauna, şi te minunai de cucernicia care o aveam către stareţul meu. Însă acum, nu ştiu cum, zavistia diavolului a prefăcut dragostea ta. Iar acelea care te făgăduieşti asupra mea să le săvârşeşti, dacă adică sunt pentru cinstea şi slava oamenilor şi pentru altele ca acestea vremelnice, eu cu mult mai înainte toate acestea le-am defăimat. Iar dacă socoteşti vreun lucru iubit lui Dumnezeu, care foloseşte pe suflet, voi fi sârguitor să te ascult până la moarte, dacă mă vei învăţa asemenea cu Părinţii cei vechi. Iar dacă voieşti să mă îndemni cu oarecare făgăduinţe de lucruri vremelnice, să mă lepăd de preasfântul părintele meu care m-a luminat şi acum se roagă pentru noi şi ne ajută totdeauna ca un părinte iubitor de fii întru necazurile lumii, şi te sârguieşti cu chipul acesta, să păcătuiesc eu lui Hristos, alt nu zic, fără decât cuvântul Apostolului, că se cade a ne pleca lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor. Şi dacă oamenilor aş fi plăcut, al lui Hristos rob nu aş fi fost". Şi lângă acestea a zis încă şi altele multe.
Iar patriarhul, fără de nădejde auzind acestea, a zis: „O, iubitorule de Părinţi Simeon! După adevăr eşti studit, şi tu pe starea împotrivă a acelora o ai, ca pe o lăudată şi legiuită. Eu ziceam să te opresc puţin. Dar de vreme ce şi tu eşti totdeauna acelaşi, nelăsând cinstea şi evlavia către stareţul tău, locuieşte unde voieşti, şi fă-ţi voia ta, şi prăznuieşte şi veseleşte-te împreună cu prietenii tăi, ori în lăuntru, ori afară de cetate, fără de nici o împiedicare". Şi aşa l-a slobozit în pace.
Atunci, fericitul Simeon, arătându-se mucenic de bună voie, a ieşit din patriarhie şi s-a aflat cu prietenii lui, pe care Hristofor Fagura i-a luat pe toţi şi i-a ospătat. Şi, îngăduind acolo câteva zile şi folosindu-l şi pe el şi pe amândoi fraţii lui, a trecut la liniştea cea dorită lui. Iar Dumnezeu a deschis lui vistieriile boierilor şi i-au dat toţi împreună câte o sumă de bani, destulă, pe care luându-i, a început să zidească mănăstirea. Dar cine poate să povestească ostenelile care le-a tras? Că dracii nevăzut surpau zidirile, iar oamenii din acel loc scrâşneau cu dinţii lor şi îl împroşcau cu pietre, îl ocărau, îl înfricoşau, făcând tot chipul ca să-l împiedice. Ci sfântul, fiind îmbrăcat întru Hristos, stătea neclintit, până ce a isprăvit-o. Drept aceea, s-a adunat iarăşi altă turmă, şi prăznuia praznicul stareţului său cu mai multă iubire de cinste, mai până la opt zile. Iar după ce a săvârşit toate cele de trebuinţă, s-a apucat iarăşi de iubita lui linişte şi a intrat întru obişnuitele lui nevoinţe, şi a început iarăşi să scrie prin stihuri laude de dragoste. Şi lângă acestea a scris şi cuvinte răspunzătoare şi împotrivă grăitoare asupra vrăjmaşilor, cu înţelepciune şi cu putere de cuvânt.
Dar diavolul, nesuferind să le vadă pe dânsele, a ridicat pe oamenii cei de aproape locuitori asupra lui şi atâtea rele i-a îndemnat să-i facă, încât unul dintru dânşii a aruncat o piatră mare acolo unde şedea sfântul şi scria, care a sfărmat călimările şi a trecut pe aproape de tâmplele sfântului, şi de l-ar fi lovit, cu adevărat îndată l-ar fi omorât. Iar următorul lui Hristos ce face la acestea? Strigă pe ucenicul său, şi îi arată piatra şi îi porunceşte să înceteze mânia omului cu untdelemnul facerii de bine şi cu al îndestulatei dăruiri. Deci aşa petrecând, a luat dar proorocesc, şi mai înainte cunoştea şi mai înainte grăia cele ce aveau să fie. Şi mărturisesc acelea ce a proorocit arătat preaslăvitului Ioan, întâiul notar al Drumului, care după zece ani s-au împlinit, aşa cum a zis sfântul. Asemenea şi cele ce le-a zis socrului lui Ioan Deiseon, care s-au făcut după cum mai înainte a spus sfântul. Însă acum vremea este să spunem şi oarecare din minunile pe care Dumnezeu le-a lucrat printr-însul, şi după aceea şi fericitul sfârşit care l-a luat.
Apă nu era în mănăstire, şi sufereau fraţii multe osteneli ca să aducă în spinare de departe. Iar sfântul a rugat pe Dumnezeu să-i arate în care loc poate să iasă apă, şi i l-a arătat. Dar el, fugind de slava oamenilor cât timp a trăit, nu l-a arătat nimănui. Iar înainte de a muri, a poruncit ucenicilor lui să-l ducă în curtea mănăstirii, şi ei l-au ridicat şi l-au dus. Acolo a cerut sapă şi a lovit cu dânsa de trei ori, zicând: „Bine este cuvântat Dumnezeu". După aceea a zis să aducă meşteri să sape. Şi după ce au săpat aceia destul de adânc şi apă nu s-a arătat, ci au aflat o piatră pe care n-au putut să o strice, au dat de ştire sfântului, care atunci îşi spunea diata sa. Iar el a zis: „Loviţi în marginea pietrei şi mai mult nu vă veţi osteni". Şi aşa, după cuvântul sfântului, au lovit piatra şi îndată a ieşit apă prea curată şi prea dulce, şi au făcut puţ spre semnul îndrăznirii sfântului celei către Dumnezeu.
Povestea egumena Vardeniei pentru minunea care a făcut-o cu dânsa Sfântul Simeon şi zicea aşa: „Am căzut odată întru mare fierbinţeală, şi se ardeau măruntaiele mele, şi trupul meu se topea ca ceara. Şi de vreme ce am pătimit de fierbinţeală multe zile, nemâncând nimic, doctorii, văzându-mă că bolesc fără de vindecare, au fugit, iar maica mea m-a luat în braţele ei, căci se fărâma cu sufletul şi plângea cu amar. Şi, aflându-mă eu întru o ticăloasă stare ca aceasta, o, minune, am văzut înaintea mea pe fericitul acesta Simeon, ţinând cu dreapta lui pe stareţul lui, pe Simeon Evlavisul, venind la mine cu slavă multă. Şi apropiindu-se, sfântul mi-a zis mie: «Bucură-te, o, doamna mea, Ano! Ce ai pătimit şi zaci aşa nemişcată, nemâncând, nici vorbind cu maica ta şi cu noi, prietenii tăi?» Atunci eu, din glasul sfântului, mi-am venit întru sine şi l-am cunoscut, şi i-am zis cu glas subţire: «Mor, părinte preacinstite». Sfântul Simeon Evlavisul a zis către ucenicul lui: «Apuc-o, kir Simeoane, de mână, şi ridic-o pe dânsa şi dă-i ei să mănânce». Şi după ce a făcut acest lucru, mi s-a părut că a cerut de la maica mea bucate şi îmi dădea de mâncat. Şi îndată ce am luat hrană din sfinte mâinile lui şi am mâncat, într-aceeaşi dată m-am împuternicit şi m-am sculat din patul meu, şi am povestit maicii mele vedenia care am văzut-o şi am cerut şi am mâncat cu poftă şi m-am făcut toată sănătoasă". Ascultaţi încă şi alte minuni!
Nichifor acela care fiind copil s-a crescut în mâinile cu-viosului, şi după ce a adormit cuviosul, s-a făcut monah în Mănăstirea Sfintei Marina şi s-a numit Simeon, a văzut el cu ochii lui câteva minuni ale sfântului. Şi în vremea când era ieromonah mi le-a povestit mie, jurându-se pe Dumnezeu, zicând: Fiind eu încă tânăr, ca de paisprezece ani în mănăstire, nu ştiu cum, din fire era stricată pofta mea şi nu primeam să mănânc peşte, ci de mă sileam să mănânc, îndată ieşea. Odată, acolo unde şedeam la masă, mi-a dat sfântul o bucată de peşte fiert, şi eu i-am zis că nu pot să-l mănânc. Atunci şi-a ridicat mâna sfântul şi a blagoslovit bucata aceea de peşte, şi mi-a zis: „Ia aceasta întru Hristos, Dumnezeul meu, şi mănânc-o, şi se va vindeca de astăzi înainte pofta ta". Şi, o, minune! Îndată cum am mâncat-o, s-a deschis pofta mea şi de atunci mâncam mai mult peşte, fără de vătămare, mai bine decât aş fi mâncat carne când eram mirean. Această minune a făcut-o cu mine întâi.
Dar de vreme ce m-am făcut cunoscut şi mai bine sfântului şi mă iubea atât de mult, încât pe altcineva afară de mine nu lăsa să rămână cu dânsul întru una şi aceeaşi chilie - ori pentru că eram fără de răutate, ori pentru că îl slujeam la bătrâneţile lui, ori şi din iconomia lui Dumnezeu, ca să se arate lucrurile lui - deci dormind eu acolo, într-un unghi al chiliei, ca şi când m-ar fi deşteptat cineva, am văzut o vedere înfricoşată la dânsa, fiindcă aproape de acoperământul chiliei, avea spânzurată o icoană a Născătoarei de Dumnezeu, ce se numea «Deisis», înaintea căreia, ardea candelă, şi de cealaltă parte a icoanei acesteia, ca de patru coţi mai înalt de la pământ, am văzut pe sfântul stând în văzduh, având mâinile ridicate şi rugându-se, tot strălucit ca lumina. Iar eu, văzând acestea, de frică m-am vârât sub acoperământul meu şi m-am acoperit. Iar după ce s-a făcut ziuă am povestit aceasta sfântului, deosebi. Iar sfântul, suspinând, mi-a poruncit să nu spun cuiva.
Altă dată, iarăşi, o femeie săracă ţinea în mâinile ei un copil ca de patru ani, slăbănog, nemişcat şi cu totul uscat de boală, atâta cât se vedea că după puţine ceasuri avea să moară. Atunci ea, povăţuit de dumnezeiasca providenţă, a dus copilul la mănăstire şi, suindu-l pe ascuns pe scara bisericii, l-a lăsat acolo şi s-a dus îndată. Şi văzând călugării o vedere jalnică ca aceasta, căci numai din suflare şi din sălbatica căutare ce făcea se cunoştea că mai este viu, au vestit sfântului.
Iar el, luând toiagul său, şi rezemându-se pentru slăbiciunea bătrâneţilor lui, şi mergând acolo unde era copilul şi văzându-l, a lăcrimat şi s-a minunat cât poate lucrarea diavolului asupra zidirii lui Dumnezeu. Şi s-a întors către noi şi a zis: „Ce socotiţi şi voi, pentru copilul acesta?" Iar noi toţi am zis cu un glas, că trebuie, după puţin ceas, să-l îngropăm, căci va muri negreşit. Iar sfântul a răspuns: „Nu aţi răspuns cu socoteală". Şi îndată lăsă toiagul său şi luă copilul în mâini, şi îl puse pe scaunul întru care şedea la sfintele slujbe. Apoi, luând untdelemn din candela Sfintei Marina, l-a uns şi l-a pecetluit, şi îndată (o, minunile Tale, Hristoase împărate!) s-a făcut sănătos copilul din singură punerea mâinilor sfântului. Şi a stat pe picioarele lui, apucând cu mâinile scaunul sfântului. După aceea, câte puţin umblând şi înconjurând stranele, a cerut să mănânce; şi mâncând s-a făcut cu totul sănătos, şi s-a dat mumă-sii.
Iarăşi, altă femeie avea un fiu ca de optsprezece ani, îndrăcit, şi l-a adus la sfântul, iar sfântul sta într-acea vreme, înaintea icoanei Sfintei Marina şi se ruga. Şi văzând pe sfântul că a ieşit afară pentru dânsa, făcându-i metanie i-a dat lui cuviincioasa cinste. Iar fiul ei, îndată cum a văzut pe sfântul, s-a trântit jos de diavolul, şi scrâşnea cu dinţii săi şi spumega şi striga ca caprele. Atunci sfântul s-a mâhnit, şi suspinând cu amar a plâns şi a certat pe dracul, zicând: „Ceartă-te pe tine Domnul Dumnezeul meu, necuratule demon! Ieşi din zidirea lui Dumnezeu". Şi ungându-l pe dânsul cu untdelemn din candela sfintei şi ridicându-l pe dânsul cu mâinile sale, l-a dat maicii sale sănătos. Şi de atunci nu s-a mai supărat de dracul.
Odată, mergând sfântul în patria sa, a ajuns la râul cel mare al Bitiniei ce se numeşte Galon, şi văzând pe un pescar pescuind, l-a întrebat de are vreun peşte să-i vândă. Iar pescarul i-a zis: „De la miezul nopţii mă ostenesc, şi nu am prins nimic". Atunci i-a zis sfântul să arunce undiţa întru numele lui, şi îndată, o, minune, s-a prins un peşte prea mare, pe care pescarul l-a ascuns sub hainele lui. Şi cerându-l sfântul să-l cumpere, pescarul i-a răspuns că are să-l ducă la un cutare boier. Iar sfântul s-a depărtat puţin, iar peştele, zbătându-se, a ieşit de sub hainele nedreptului pescar şi a sărit în râu, şi l-a lăsat deşert, ca mai înainte.
Sfântul avea un prieten care locuia aproape de Scutari, foarte chivernisit, care se numea Orest. Cu voia lui Dumnezeu, i-a lovit diavolul faţa şi i-a întors gura la ureche şi a amuţit. Atunci a făcut de ştire pentru aceasta sfântului. Şi zicând cu mai înainte cunoştinţă cum că „Să mă duc să văd pe prietenul meu şi să ne vadă şi el pe noi", s-a dus la casa lui. Şi cum l-a văzut femeia lui, plângând cu amar, a zis: „Iată, o, părinte, acela pe care îl iubeai şi te iubea, că moare şi eu rămân văduvă, şi copiii mei sărmani! Te rog, ajută-mi mie, roabei tale". Iar sfântul, văzându-l pe el, a plâns şi a zis: „Vai mie, o, iubitul meu, ce fel de rău ai pătimit?" Şi îndată a ridicat mâinile sale la rugăciune, şi apucându-i capul, şi zicând rugăciunea care se zice la bolnavi, a pecetluit cu semnul Crucii gura lui. Şi, o, minune, a venit îndată gura lui la locul ei, şi a vorbit cu femeia lui, şi a fericit pe sfântul. Şi de atunci n-a lipsit Orest de a aduce daruri către sfântul şi de a-i da cuviincioasa mulţumită. Către care a zis sfântul să mulţumească mai ales lui Dumnezeu, căci cu darul Lui s-a tămăduit şi să ia aminte să nu arate vreo nemulţumire către Dânsul, căzând în vreun păcat, ca să nu-i fie cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.
Ascultaţi şi alta mai minunată decât aceasta: Doi fraţi din satele cele de primprejur de acolo, vrăjmăşuiau pe sfântul pentru zidirea mănăstirii şi îl ocărau totdeauna cât puteau. Iar sfântul întotdeauna le vorbea blând, făcând tot chipul ca să împace mânia lor. Şi de vreme ce aceia se mâniau mai mult, a început sfântul a le aduce aminte de dreapta judecată a lui Dumnezeu şi de munca pe care o vor lua aceia care îi necinstesc pe robii Săi. Deci unul dintru dânşii, care se numea Damian, atâta s-a mâniat, încât l-a apucat cu mâna lui şi l-a trântit pe pământ. Apoi, temându-se de urgia lui Dumnezeu, s-a căit, şi apucându-l pe dânsul, l-a ridicat. Iar sfântul i-a zis lui: „Dumnezeu să te ierte şi să nu-ţi pună păcatul tău". Iar celălalt, ce se numea Antos, împreună cu alte multe ocări, a zis sfântului şi «făţarnic», şi «cu paie afumat», şi «înşelător» al oamenilor celor ce veneau la dânsul pentru mărturisire.
Atunci sfântul, văzând nemăsurata lui neruşinare şi cum şi-a ascuţit limba lui împotriva lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh, şi ocăra pe făcătoarea de viaţă omorâre pe care o câştigase, a zis din râvnă dumnezeiască, către ocărâtorul: „Dacă eu mă afum cu paie ca să amăgesc oamenii, negreşit şi tu vei dobândi o vopseală ca aceasta, şi se va umfla pântecele tău ca să amăgeşti şi tu pe oameni precum eu". Aceasta le-a zis sfântul şi, o, minune, în noaptea aceea, culcându-se să doarmă, ticălosul, n-a mai putut să se mai scoale, ci s-a umflat pântecele lui şi faţa lui, şi s-a făcut galben ca şofranul, şi din boala aceasta, ori, mai bine să zic, din dumne-zeiască urgie, a murit după puţine zile. Şi aşa s-a plinit aceea ce o zic întru Aşezăminte Apostolii, că: „Se cuvine să cinstim pe duhovniceştii noştri Părinţi, căci au luat stăpânirea vieţii şi a morţii, şi osândesc spre moarte pe cei nepocăiţi, şi fac cu viaţă pe cei ce se pocăiesc".
Dar fiindcă sosise vremea morţii lui, zăcea fericitul de o rea dizenterie multe zile ticăloşindu-se, neputând nici să se clintească singur, dacă nu l-am fi întors noi şi pe o parte, şi pe alta. Aşa aflându-se, mi-a poruncit ca să rămân eu singur lângă dânsul. Ci eu, tânăr fiind, dormitam foarte şi am arătat aceasta sfântului, că nu pot să rămân singur. Iar el mi-a zis mie să mă culc să dorm pe o ladă ce era acolo, ca să mă slobozesc de patima aceasta. Şi după ce am adormit, nu numai că nu mai dormitam, ci şi când dormeam era deşteaptă inima mea.
Deci într-o noapte, dormind eu pe ladă, ca şi când m-ar fi îmboldit cineva, m-am deşteptat şi am văzut pe fericitul acela, pe care de abia îl întorceam, că stătea în aer, ca de patru coţi mai sus de la pământ, şi se ruga. Şi aducându-mi aminte de cea de mai dinainte asemenea vedenie, m-am minunat de sfinţenia lui, socotind cum cel ce nu putea să se clintească s-a sculat din aşternut şi, purtând trup greu, stătea în aer. Şi aşa am adormit şi iarăşi m-am deşteptat şi l-am văzut că se culcase în patul lui, şi s-a acoperit el singur. Şi după ce s-a făcut ziuă, i-am arătat ceea ce văzusem, şi mi-a dat legătură ca să nu spun cuiva mai înainte de moartea lui.
Acestea sunt acelea care mi le-a povestit Nichifor, care s-a numit mai pe urmă Simeon.
Deci, făcând fericitul treisprezece ani întru izgonire, şi ajungând la ziua cea mai de pe urmă, a strigat pe ucenicii săi şi, poruncindu-le lor cele cuviincioase şi mângâindu-i pe dânşii ca să nu plângă pentru moartea lui, le-a spus şi o proorocie înfricoşată: „Întru al patrulea indiction mă veţi îngropa, şi întru al cincilea mă veţi vedea că voi ieşi din mormânt şi mă voi afla cu voi". Drept aceea, cuminecându-se cu Dumnezeieştile Taine, după cum avea obicei să facă în fiecare zi, a poruncit ucenicilor săi să-i cânte cele de îngropare. Şi aşa rugându-se şi zicând „În mâinile tale Hristoase, Împărate, îmi pun duhul meu", şi-a încrucişat mâinile sale cu cinste şi către Domnul s-a dus în douăsprezece ale lui martie. Iar treizeci de ani după moartea lui, s-a arătat aducerea moaştelor lui cu semn negrăit. Atunci slova aceasta, adică 5, s-a întipărit pe marmura chiliei ucenicului lui, Nichita Stithatul, fiind mare, după cum au văzut-o mulţi. Şi după ce s-a săvârşit al cincilea indiction, la 1050 de ani de la Hristos, s-au arătat, fără de nădejde, cinstitele lui moaşte, pline de bună mireasmă şi de dar duhovnicesc.
Într-acest fel de minunat era, fraţii mei, fericitul acesta Părintele nostru Simeon, cel ce s-a învrednicit darului cel apostolesc, nu numai din minunile care le făcea, ci şi din cuvintele înţelepciunii care i se dăduseră, şi din vedeniile şi descoperirile care le-a văzut ca Pavel. Însă cu cuviinţă este să arăt şi proorocia pe care mi-a dat-o mie pentru scripturile lui.
Încă trăind fericitul şi scriind ziua şi noaptea, câte îi spunea lui Duhul cel Sfânt, îmi dădea mie izvoadele şi le prescriam pe membrană (adică piele de oaie) şi i le trimiteam. Odată am socotit să opresc una dintru acelea care le-am prescris, pe care neaflând-o sfântul, a întrebat pe omul care i le-a adus, şi zicând acela că nu ştie, s-a arăta în oarecare chip că s-a mâniat asupra lui şi l-a gonit. Iar eu, auzind aceasta, am presupus că a pus în mintea sa cum că eu cu vicleşug am oprit-o. Şi am dat răspuns pentru aceasta prin scrisoare.
Iar sfântul mi-a răspuns aşa: „Am primit scrisoarea ta, duhovnicescul meu fiu, şi te-am prihănit, că ai presupus că eu am socotit că ai oprit tetrada cu vicleşug ca să mă scârbeşti, când eu am gândit că s-a pierdut din neluarea aminte a slujitorului. Şi nu m-aş fi scârbit, dacă aş fi cunoscut că a rămas la tine, căci eu pe tine am hotărât să te am ca şi pe sine-mi însumi şi ţie ţi-am încredinţat toate tainele mele. Şi nădăjduiesc că se vor face arătate de la tine tuturor celorlalţi, după cum şi Domnul a poruncit ucenicilor Săi să propovăduiască la arătare pe acelea care la ureche în taină le-au auzit. Pentru aceasta, şi pe tine te rog să le prescrii întru tetrade, ca să rămână toate izvoadele la tine. Şi cum ai socotit că eu să fi gândit cândva unele ca acestea pentru tine?"
Aceasta mi-a scris mie sfântul; iar eu, tânăr fiind ca de şaptesprezece ani, n-am putut să înţeleg cele scrise, ci numai am prescris epistolia, pornit fiind din dumnezeiasca ameninţare, după cum mi se pare, precum şi pe celelalte câte mi le trimitea. Iar după ce au trecut şaisprezece ani, luptându-mă cu multe ispite, am uitat şi pe însăşi epistola lui şi pe toate scripturile lui. Mai pe urmă însă, după ce au lipsit din mănăstirea Studitului toţi cei potrivnici, şi eu iarăşi m-am întors întru dânsa şi mă grijeam de sine-mi, cu pocăinţă şi cu linişte şi cu lacrimi, întru a doua săptămână a Sfântului Post am venit întru uimire şi s-au schimbat toate simţirile mele şi mişcările trupului meu. Pâinea mea mi-am uitat şi trupul meu - martor îmi este Hristos - mi se părea că este foarte uşor şi duhovnicesc, neflămânzind, nici însetând, nici simţind osteneli şi greutăţi în privegheri. Deci aflându-mă eu şapte zile întregi întru o stare ca aceasta şi nesupărându-mă de nici o patimă sau gând, am început să-mi aduc aminte cu umilinţă şi cu dragoste de duhovnicescul meu Părinte Simeon, de isprăvile lui cele mari şi de daruri, şi lângă acestea, de toate scripturile lui cu de-amănuntul, pentru fiecare, ca şi cum ar fi fost cineva să mi le aducă aminte în taină. Şi nedumerindu-mă eu de unde mi s-a pricinuit mie atâta dragoste către dânsul şi cine este cel ce mă învaţă acestea. Aud zicându-mi în taină Duhul cel Sfânt, că însuşi el mă învaţă. De atunci mai mult mă sileam - martor îmi este Dumnezeu -, ca şi când m-ar fi îndemnat cineva să laud petrecerea cea îmbunătăţită a aceluia şi să alcătuiesc cântări şi slujbe lui. Însă eu totdeauna prelungeam vremea, fiindcă nu învăţasem limba cea elinească bine, iar darul Duhului nu mă lăsa să mă liniştesc nicidecum.
Drept aceea, nemaisuferind sila, întâi am alcătuit canoane la cel întru sfinţi Părintele nostru Teodor Studitul, ca să mă iscusesc. După aceea am alcătuit şi la fericitul acesta cuvânt deasupra mormântului şi slujbă întreagă, şi mâna mea nu ajungea să scrie câte noime izvora mintea mea. Şi după ce le-am alcătuit şi le-am arătat la un priceput la învăţături să le privească, şi-am auzit de la dânsul că nu erau mai jos decât scripturile celor vechi, le-am cântat la mormântul sfântului, împreună cu alţi cucernici, răsplătind lui cinstea cea după putere.
După aceasta, mi-a urmat mie, într-o noapte, să văd o vedenie ca aceasta: mi se părea ca şi cum mi-ar fi grăit cineva şi mi-ar fi zis: „Frate, te pofteşte duhovnicescul tău părinte; şi urmează-mi mie: să mergem". Şi auzind aceasta, i-am urmat cu mare bucurie, că de când a murit, nu m-am învrednicit să-l văd, măcar o dată. Şi mergând, am ajuns la un palat împărătesc, la care mi-a deschis uşa cel ce m-a chemat şi mi-a zis să intru. Şi intrând, l-am văzut pe sfântul că şedea pe un scaun înalt, ca un împărat, şi faţa lui era strălucită şi zâmbitoare şi căuta la mine. Şi făcându-mi semn cu mâna sa ca să merg aproape de dânsul, am alergat îndată şi i-am făcut cuviincioasa metanie. Şi m-am apropiat de dânsul, şi el m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat şi mi-a zis cu glas blând: „M-ai odihnit, fiul meu, iubite". Şi apucându-mi dreapta mea cea dreaptă cu mâna lui cea dreaptă, a pus-o în coapsa lui, şi cu cealaltă ţinând o hârtie scrisă, mi-a zis, arătându-mi-o: „Pentru ce ai uitat pe Apostolul ce zice: Acestea arată-le la oameni credincioşi, care vor fi puternici şi pe alţii să-i înveţe?" Şi îndată cu cuvântul m-am deşteptat şi întru atâta bucurie eram, încât căutam să mă despart de trup şi să mă duc cu sufletul gol acolo unde se afla acela. Am arătat vedenia aceasta unui om socotitor, şi mi-a zis că „Prin aceea că ţi-a zis: «M-ai odihnit, fiule iubite», a arătat că sfinţii primesc cu bucurie laudele şi cântările care se fac lor, după cum arată şi Dumnezeiescul Dionisie Areopagitul întru privirea tainei celei pentru cei adormiţi. Cu sărutarea, iarăşi, care ţi-a făcut, arată pe apropierea şi prietenia sfinţilor, care o câştigă cei ce scriu laudele lor şi pe darul care îl iau. Iar punând mâna ta cea dreaptă în coapsa lui cea dreaptă, însemna jurământul pe care l-a cerut Avraam de la ispravnicul şi epitropul lui; aşa şi sfântul a cerut jurământ de la tine, pentru acelea care le-a zămislit de la Duhul Sfânt şi le-a născut, adică pentru scripturile lui, pe care ţi le-a arătat ţie, prin cuvântul Apostolului, să le scrii şi să le predaniseşti şi altor credincioşi".
Această prea înţeleaptă judecată auzind-o eu, mi-am adus aminte şi de epistolia care mi-a scris, şi de scripturile lui de Dumnezeu insuflate, pe care, cu toate că le ţinuse un dascăl treisprezece ani, cu toate că o carte dintre ele se vânduse, dar toate au venit în mâinile mele, după proorocia lui şi m-am făcut moştenitor darurilor lui. Pentru aceasta, înalt propovăduindu-l pe dânsul, dau tuturor teologiile lui spre folosul sufletelor. Şi nădăjduiesc pentru aceasta, că voi lua răsplătire de la Dumnezeu prin solirile sfântului, şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Ci să povestesc încă şi câte minuni a lucrat sfântul după moarte:
Un preot, primit fiind de fraţii şi părinţii Mănăstirii Sfintei Marina şi împreună numărat întru frăţimea lor, cânta împreună cu dânşii şi liturghisea. Şi văzând într-o zi icoana sfântului, a căzut întru gânduri de necredinţă şi socotea: „Din care minuni să-l cunosc eu pe acesta că este sfânt?" Şi odată a rămas singur în biserică şi întunecându-se de diavolul, a întins mâna sa, prea neruşinatul, asupra icoanei şi a zis cu defăimare: „Acestuia să mă închin eu vreodată ca unui sfânt?" Şi îndată, o, minune, s-a uscat mâna lui şi a rămas spânzurată în aer, înaintea icoanei. Şi strigând cu glasuri jalnice, de dureri, au auzit călugării şi s-au dus şi au văzut şi s-au înştiinţat de pricină. Şi din multele tânguiri ce le făcea, s-au scârbit pentru dânsul fraţii, şi au rugat pe sfânt ca să-l slobozească pe ticălosul acela din înfricoşata aceea pedeapsă. Drept aceea, ungând cu untdelemn din candela sfântului mâna cea uscată, de-abia au milostivit pe Dumnezeu şi pe sfântul de l-au dezlegat din nevăzutele acelea legături. Şi alta asemenea ascultaţi:
O dată când era praznicul sfântului Ignatie acela cu bun glas, care era din împărăteasca mănăstire a Cosmediului, văzând icoana sfântului spânzurând, gândea oarecare potrivnice sfântului. Iar sfântul, vrând să-i vindece sufletul lui de gândurile acelea rele, acolo unde cânta şi căuta la icoana sfântului, i s-a părut că s-a aprins icoana ca o făclie şi se clătina şi într-o parte şi într-alta. Şi îndată şi-a pierdut glasul său şi a rămas fără de glas. Şi întrebându-l ceilalţi cum aşa de năprasnă a amuţit, a mărturisit la iveală cu umilinţă, şi pe necredinciosul gândul lui, şi minunea care a văzut-o la icoană.
Nichita Stithat avea un ucenic care se numea Manasi, care a pătimit de încuierea pântecelui cincisprezece zile, atâta cât neputând să scoată prisosinţele, se primejduia să moară. Deci deznădăjduit făcându-se de la doctori, a căzut către Dumnezeu rugându-se cu plângere ca să-l miluiască, şi adormind, a văzut în somnul său pe Nichita Stithat că stătea înaintea icoanei sfântului şi îi zicea lui: „Manasi, ia candela sfântului şi soarbe-o cum este". Şi cum el a sorbit-o toată, îndată silit a fost de pântece, şi deşteptându-se s-a dus şi a scos cât a mâncat în cincisprezece zile şi s-a tămăduit propovăduind tuturor îndrăzneala cea către Dumnezeu a sfântului şi mulţumindu-i lui.
Doi oameni cucernici, care se numeau Ioan şi Filotei, s-au sfătuit după porunca Domnului şi s-au făcut monahi. Şi zidind mănăstire preafrumoasă în Propontida Vizantiei, Ioan, ca un mai slab cu trupul, a luat asupră-şi iconomia mănăstirii, iar Filotei a zidit chilie deosebi, ca să se încuie şi să se liniştească. Deci închinându-se prin toate preacinstitele biserici din Constantinopol, s-au dus şi întru prea vestita mănăstire a studiţilor, ca să se sfătuiască cu Nichita Stithatul. Care, ca ucenic al sfântului, împreună vorbind cu Filotei pentru darurile de care s-a învrednicit de la Dumnezeu sfântul, şi mai vârtos, că fiind neînvăţat, a scris prin Dumnezeiescul Duh cuvinte dăscăleşti spre folosul multora, a pornit pe Filotei spre dragostea sfântului şi a cerut una din cărţile lui ca s-o citească. Şi luând-o, s-a dus cu bucurie ca să se încuie în chilie, dar mai înainte de a intra el în acea închisoare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea răbdare şi cunoştinţă, să rabde ispitele întru dânsa. Şi odată a venit întru uimire şi i s-a părut că a lovit în uşă oarecine. Şi deschizând, a văzut pe un om cu chip îngeresc. Şi întrebându-l cine este, i-a răspuns că este Simeon cel locuieşte în Mănăstirea Sfintei Marina, şi că a venit să locuiască împreună cu dânsul.
Şi văzând că era ruptă cămaşa sfântului şi întrebându-l pricina, sfântul a răspuns că: „Nişte oameni răi mi-au făcut aceasta. Însă ce ai, o, iubite Filotei, de te îngrijeşti pentru cele nevrednice de grijit? Să ştii că cel ce voieşte să se lumineze cu Dumnezeieştile Taine se cuvine să se depărteze de multa băutură a vinului şi de cină, şi să bea numai seara trei pahare. Şi după ce se va împărtăşi, acelaşi lucru să-l facă, îndestulându-se cu masă subţire". Iar aceasta a zis-o sfântul ca să-i arate că cine voieşte să se lupte cu nevoinţă întru pustnicie şi în linişte, i se cuvine să se curăţească pe sine-şi cu trei pahare: cu înfrânarea, cu lacrimile şi cu rugăciunea. Şi aşa, cu acestea mai înainte să se gătească a se împărtăşi totdeauna, ca să se împuternicească întru nevoinţele pustniciei prin Sfinţita Împărtăşire. Şi, zicându-i acestea, a apucat stomacul gol al lui Filotei şi l-a strâns, ca şi cum ar fi strâmtorat pântecele lui. Apoi, fericindu-l pe dânsul şi zicându-i: „Dacă voieşti, vino şi tu către noi", şi iarăşi: „Vom vedea pe iubitul Filotei", s-a dus. Iar Filotei, venindu-şi întru sine, simţea întru sufletul său multă bucurie şi de atunci s-a făcut lui ca o firească înfrânare. Şi ca să arate mulţumită sfântului pentru un ajutor ca acesta, s-a dus şi s-a închinat la mormântul sfântului. Şi, scriind laudele lui, făcea şi el în fiecare an praznicul lui.
Nichita Stithat, adevăratul ucenic al sfântului, odată, întru Sfântul Post, nevoindu-se după cum avea obicei, a simţit întru sine-şi, prin părăsirea lui Dumnezeu, războiul prea iute al curviei. Şi nedumerindu-se de unde i-a venit lui aceasta, într-o vreme când era cu totul uscat şi omorât trupul lui din multa reaua pătimire, şi neputând să cunoască, se scârbea şi ruga pe Dumnezeu şi pe sfântul să-l slobozească. Şi odată, acolo unde s-a culcat să doarmă, având ochii deschişi, i s-a părut că a adormit şi a văzut că a venit sfântul şi a şezut pe aşternutul lui şi i-a zis: „Acest război s-a întâmplat ţie din mândria gândului tău, fiindcă te ai pe sine-ţi fără de patimă. Deci, smereşte-te, alăturându-te pe sine-ţi cu poruncile lui Dumnezeu". Şi acestea zicându-le, îndată s-a făcut nevăzut. Şi Nichita s-a sculat îndată şi a ieşit din chilie, şi alergând ca să-l ajungă, a întrebat pe ucenicul său de a văzut pe Sfântul Simeon ieşind de acolo. Drept aceea, mai pe urmă, gândind despre faptele lui că sunt numai ca scuiparea ce s-a făcut lui Hristos, s-a smerit şi s-a slobozit de războiul acela, mulţumind sfântului. Şi vrând Dumnezeu să arate că era bine primit Lui şi robului Său, lui Simeon, ca să scriu scripturile lui spre folosul credincioşilor, a arătat şi atunci o vedenie ca aceasta, lui Ioan, ucenicul lui Nichita Stithat, după cum şi de demult lui Proclu, ucenicul lui Hrisostom.
Fiindcă însuşi Nichita s-a îndemnat prin descoperirea sfântului ca să prescrie de Dumnezeu insuflatele lui scripturi, a văzut Ioan, ucenicul lui Nichita, o vedenie ca aceasta: i s-a părut că s-a dus în chilia lui Nichita ca să-l întrebe oarece spre folosul sufletului şi, apropiindu-se de uşă, a văzut pe însuşi Nichita scriind cu mare sârguinţă de Dumnezeu insuflatele scripturi ale Cuviosului Părintelui nostru Simeon, iar pe cuviosul, ţinând cu mâna lui cea stângă un toiag, iar pe dreapta lui având-o întinsă către Nichita şi i se părea că-i arăta izvoadele lui, şi vorbea cu dânsul gură către gură şi îl învăţa adâncurile înaltei priviri a cuvintelor lui, şi dogmele tainei teologiei. Şi văzându-l pe dânsul Ioan, măcar că nu îl ştia trupeşte, l-a cunoscut, însă, şi s-a tras înapoi, neintrând în lăuntru. Apoi, după puţin ceas, i s-a părut că a ieşit sfântul şi suindu-se o cale în sus ducătoare, l-a strigat pe nume: „Ioane, zi-i Nichitei, ucenicului meu: «Sârguieşte-te, fiule, a prescrie ostenelile mele, şi ceea ce o ceri se va face ţie negreşit»".
Dar cum să las ceea ce şi auzindu-se, înspăimântă pe ascultători? Deci voiesc să povestesc aceasta şi aşa voi înceta cuvântul meu. Cosma, egumenul Mănăstirii lui Ştefan, fiind de faţă la praznicul sfântului şi auzind cântările şi laudele sfântului, şi văzând pe noroade prăznuind toţi împreună, s-a aprins de râvnă şi s-a prihănit pe sine-şi că nu s-a sârguit să prescrie şi el laudele lui şi să prăznuiască pe sfânt. Deci rugând pe Nichita cel mai sus zis, a luat de la dânsul o icoană a sfântului şi a dat-o unui călugăr al lui ca să o ducă mai înainte la mănăstire. Iar călugărul a dat-o iarăşi unui rus, rob vechi al egumenului, ca să o ducă şi să urmeze după dânsul. Şi luând acela icoana, ca un fur ce era, s-a întors înapoi, şi a vândut-o unui veneţian. Şi venind egumenul şi înştiinţându-se de cele făcute, s-a mâhnit foarte, însă după puţine zile s-a prins robul şi a mărturisit adevărul. Drept aceea a dat preţul celui ce o cumpărase şi a luat icoana, şi împreună şi pe rob. Şi îndată ce a pus icoana în altar, o, minune, drac a apucat pe tâlharul acela rob, şi căzând fără de glas, scrâşnea cu dinţii săi şi striga ca un ţap. Şi după multe zile de-abia s-a slobozit din răul acela, prin milostivirea sfântului.
Aşa proslăveşte Dumnezeu pe cei ce-L proslăvesc pe Dânsul. Căci Lui i se cade slava în vecii vecilor. Amin.



TOT ÎN ACEASTĂ ZI,
CUVIOSUL COSMA, EPISCOPUL MAIUMEI,
FĂCĂTORUL DE CANOANE

Părinţii Sfântului Ioan Damaschin vieţuind în cetatea Damas-cului, au luat la dânşii pe un copil sărman, anume pe Cosma, care era de loc din Ierusalim şi care rămăsese de mic, orfan de părinţii săi care erau creştini. Pe acesta, părinţii lui Ioan Damaschin, care erau iubitori de săraci, l-au făcut ca pe fiul lor şi l-au crescut împreună cu Ioan, fiul lor cel firesc. Apoi, răscumpărând de la agareni pe un călugăr ce se numea tot Cosma, care a fost robit în Italia şi care era foarte înţelept, i-au dat acestuia spre învăţătura dumnezeieştilor Scripturi pe amândoi copii: pe Ioan, fiul lor cel firesc, şi pe Cosma, fiul cel înfiat. Iar Cosma, înaintând în vârsta înţelegerii şi învăţând iscusinţa înţelepciunii, a lăsat lumea cea deşartă şi, ducându-se în Mănăstirea Sfântului Sava, a luat asupra sa jugul monahicesc, bine nevoindu-se cu el şi ca o stea pe bolta cerului a strălucit în Biserica lui Hristos, prin viaţă şi prin dumnezeiască înţelegere.
Pornindu-se lupta împotriva sfintelor icoane, acest cuvios l-a îndemnat pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie cuvinte pentru cinstirea sfintelor icoane către dreptcredincioşi. Şi amândoi, prin cuvânt şi prin scris, s-au nevoit mult împotriva luptătorilor sfintelor icoane. Iar Sfântul Cosma a împodobit Biserica lui Dumnezeu cu foarte frumoase tropare şi canoane. El a cinstit cu cântări Învierea lui Lazăr, Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de taină şi Patimile cele de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos, precum şi alte praznice dumnezeieşti.
Apoi a fost ales de patriarhul Ierusalimului episcop la Maiuma şi, bine vieţuind, cu dumnezeiască râvnă a povăţuit turma la păşunea cea mântuitoare şi, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a odihnit întru Domnul.


TOT ÎN ACEASTĂ ZI,
SFINŢII MUCENICI EUVENTIE ŞI MAXIM

Sfinţii Mucenici Euventie şi Maxim erau ostaşi purtători de arme ai împăratului Iulian Paravatul. Acesta, fiind în Antiohia Siriei, a poruncit ca izvoarele apelor şi toate bucatele ce se vindeau să fie spurcate cu sânge de la jertfe idoleşti ca, gustând creştinii din ele, să se întineze. Văzând acestea, Euventie şi Maxim plângeau şi suspinau. Odată, şezând la un ospăţ, au lăcrimat, zicând către Dumnezeu: „Ne-ai dat pe noi împăratului celui nedrept şi urât, celui care nu respectă legea şi este mai viclean decât toţi". Auzind acestea, unii din cei necredincioşi i-au spus împăratului, iar împăratul, prinzându-i îndată, i-a chinuit şi pe urmă i-a ucis cu sabia.

1 Acestea au fost scrise de notarii judecătorilor, în vremea când sfinţii erau întrebaţi la judecată. Mai apoi manuscrisul s-a răscumpărat cu mare preţ de către credincioşi şi a fost transcris, iar mai pe urmă Sfântul Simeon Metafrast a scris viaţa lor după copia manuscrisului.
130
LUNA  OCTOMBRIE

131
ZIUA  A  DOUĂSPREZECEA