LUNA OCTOMBRIE
ZIUA A PAISPREZECEA


PĂTIMIREA SFINȚILOR MUCENICI
NAZARIE, GHERVASIE, PROTASIE ȘI CHELSIE

Sfântul Nazarie s-a născut la Roma din tată evreu și din mamă creștină, al cărei nume era Perpetua, și care a primit Sfântul Botez de la Sfântul Apostol Petru. Ajungând copilul în vârstă, a cugetat mult de care credință să țină: de a tatălui, ori de a maicii sale? Și s-a hotărât să fie următor credinței sfintei sale maici, a cărei rugăciune mult i-a ajutat lui spre luminare. Copilul a fost botezat de episcopul locului, iar când a ajuns la vârsta cea desăvârșită, s-a făcut vrednic de bunătăți desăvârșite, slujind Domnului cu tot dinadinsul nu numai pentru a sa mântuire, ci și pentru a altora, îngrijindu-se a aduce pe cei necredincioși la Hristos. Luând de la părinții săi partea de avere ce i se cuvenea, cu care îi era cu putință a face bine celor săraci, a plecat din Roma și a mers în Mediolan și acolo toată averea a întrebuințat-o bine, făcând milostenii la săraci și ajutând pe cei care pătimeau pentru Hristos. Pentru că atunci, fiind împărat Nero, era mare prigoană împotriva creștinilor și mulți, mărturisind pe Hristos, erau ținuți în lanțuri și chinuiți, iar Sfântul Nazarie, slujindu-le, îi întărea în credință și îi îmbărbăta spre nevoință.
În aceea vreme Sfinții Mucenici Ghervasie și Protasie au fost prinși de Anulin ighemonul și au fost aruncați în temniță. Sfântul Nazarie mergea adeseori la dânșii, mângâindu-i cu vorba sa cea bună, și i-a iubit pe ei foarte mult, pentru că i-a văzut plini de dragostea cea dumnezeiască și gata oricând cu osârdie să-și dea sufletele pentru Domnul, Cel ce S-a răstignit pentru noi pe Cruce. Cu atâta dragoste s-a legat Nazarie de dânșii, încât nu voia să se despartă de ei, ci împreună cu ei voia să pătimească și să moară. Și i s-a adus veste stăpânitorului despre Nazarie că îi cercetează pe cei legați și ținuți în temnițe și le aduce cele de trebuință și întru creștineasca credință îi întărește pe ei. Pentru aceasta stăpânitorul a poruncit ca să-l prindă și, aducându-l la el pe Nazarie, l-a întrebat: „Cine și de unde ești?" Aflând că este roman de neam și creștin cu credința, l-a sfătuit să nu se lepede de zeii strămoșești pe care romanii îi cinstesc dintru începuturi cu jertfe și cu închinăciuni.
Sfântul nu numai că n-a voit să asculte sfatul lui, ci a grăit împotrivă, ocărând pe mincinoșii săi zei și mărturisind că Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Atunci stăpânitorul a poruncit să fie bătut peste gură, dar el nu înceta a grăi cu îndrăzneală și a mustra păgânătatea lui. Pentru aceasta stăpânitorul cu și mai multă mânie s-a pornit împotriva lui și a poruncit ca toți să-l bată pe sfânt, apoi cu necinste l-a izgonit din cetate. Fiind izgonit, fericitul Nazarie se bucura că s-a învrednicit a lua bătăi pentru Hristos și că este izgonit pentru dreptate, căci își aducea aminte de cuvintele lui Hristos: Fericiți veți fi, când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Îi mai era lui necaz că se despărțise de iubiții săi prieteni, Ghervasie și Protasie, cu care împreună dorea să moară. Această dorință a lui a împlinit-o Domnul mai pe urmă, dar până atunci i se cădea lui ca în altă țară să slujească mântuirii omenești și să-i întoarcă pe mulți de la rătăcire.
În noaptea următoare i s-a arătat lui în vedenie fericita lui maică, poruncindu-i să meargă în Galia și acolo să se ostenească întru bunăvestirea lui Hristos. Sculându-se, el a mers în țara aceea după porunca maicii sale și, propovăduind pe Hristos, lumina cu lumina credinței acele popoare care erau în întuneric și în umbra morții.
Aflându-se într-o cetate ce se numea Melia, a luat un copil de trei ani, pe nume Chelsie, copilul unei femei credincioase și de neam bun, apoi l-a botezat și l-a crescut în dreapta credință. Și pruncul creștea cu anii și cu înțelegerea, umplându-se de dumnezeieștile daruri. Crescând în vârstă urma învățătorului său, Sfântul Nazarie, învățând de la dânsul înțelepciunea cea de sus, și punea în inima sa cuvintele cele de Dumnezeu insuflate și părinteasca lui învățătură. Copilul era atât de înțelept întru Hristos, încât se asemăna învățătorului său, pentru că asemenea cu dânsul slujea mântuirii omenești, propovăduind pe Hristos și răbdând prigoniri și chinuri. Pentru aceasta, mai pe urmă, s-a învrednicit și de cununa cea mucenicească.
Fiind înștiințat Dionisie, stăpânitorul acelei țări, cum că Nazarie a întors multe cetăți la Hristos, a trimis îndată și l-au prins pe el și pe copilul Chelsie și bătându-i pe amândoi, i-a aruncat în temniță, vrând ca a doua zi să-i supună la diferite chinuri. Dar a doua zi, femeia stăpânitorului, văzând pe Chelsie copil mic și frumos că era dus la chinuri, i-a fost milă de el și, ducându-se la bărbatul ei, l-a rugat ca să miluiască pe copil și să-l elibereze împreună cu învățătorul său Nazarie. Rugămintea sa fierbinte l-a îmbunat pe stăpânitor și l-a înduplecat să-i lase pe amândoi liberi.
Eliberându-i pe ei, stăpânitorul le-a zis: „Mijlocirea femeii mele vă eliberează de toate chinurile". Iar sfinții mucenici s-au mâhnit că nu au dobândit cununa muceniciei dorită de ei și nu și-au putut sfârși chinurile, ca să se fi putut dezlega de trup și să viețuiască împreună cu Hristos.
Au plecat de acolo și au mers în cetatea Timir, unde, îndelet-nicindu-se cu propovăduirea Evangheliei, au câștigat o mulțime de suflete pentru Hristos. Diavolul, nesuferind să vadă acest lucru, i-a întărâtat spre mânie pe închinătorii de idoli, care s-au răzvrătit asupra Sfinților Nazarie și Chelsie, pe care i-au prins și i-au trimis la necuratul împărat Nero. Sfinții, stând înaintea împăratului, au mărturisit cu curaj pe Hristos. Pentru acest lucru Nazarie a fost aruncat la pământ și călcat cu picioarele, iar pe Chelsie l-au bătut cu vergi și l-au silit să aducă idolilor jertfe, dar el cu cuvântul i-a răsturnat pe idolii lor la pământ. Apoi au fost dați fiarelor spre mâncare, dar fiarele nu i-au vătămat. Apoi au fost aruncați în mare, iar ei au mers pe deasupra apelor precum pe pământ. Văzând acestea, slugile împărătești au crezut în Hristos și, primind Sfântul Botez de la Nazarie, au lăsat curtea împărătească și, depărtându-se de tulburarea lumească, slujeau lui Hristos în liniște.
După aceasta, Sfântul Nazarie împreună cu ucenicul său Chelsie au mers iarăși în Mediolan și i-au aflat în temniță încă vii pe Sfinții Mucenici Ghervasie și Protasie. Au început iarăși să propovăduiască în Mediolan și iarăși au fost prinși de Anulin stăpânitorul care i-a întrebat unde au fost până la acea vreme. Și aflând că au fost în mâinile lui Nero s-a mirat cum de au scăpat vii și sănătoși, pentru că știa că Nero, împăratul, era foarte cumplit și fără de omenie, încât ucidea fără milă nu numai pe cei vinovați, ci și pe cei nevinovați.
Și stăpânitorul îl silea pe Nazarie ca să se apropie și să se închine idolilor lor, iar el nu numai că n-a voit, dar l-a și ocărât pe stăpânitor. Atunci stăpânitorul a poruncit ca să fie bătuți peste gură și, luând multe palme, Nazarie și Chelsie au fost aruncați apoi în temniță alături de Sfinții Ghervasie și Protasie. Nazarie se mângâia mult că s-a învrednicit a mai vedea pe iubiții săi prieteni, a vorbi cu ei și a răbda împreună cu ei în temniță pentru Hristos. Iar Anulin l-a înștiințat printr-o scrisoare pe Nero împăratul despre Nazarie. Și auzind împăratul că Nazarie este viu, s-a mâniat foarte asupra slugilor cărora le poruncise ca să-i înece pe sfinți în adâncul mării și Nero a început să-i caute pe slujitorii care i-au slobozit pe Nazarie și Chelsie, ca să-i piardă, dar nu i-a mai aflat, pentru că aceștia fugiseră de lume și se dăduseră de bunăvoie lui Hristos, spre slujba cea prea frumoasă.
Deci împăratul a scris stăpânitorului Anulin, ca îndată să fie omorât Nazarie. Iar Anulin, citind scrisoarea împăratului, a scos din temniță pe Sfântul Nazarie și pe Sfântul Chelsie, ucenicul lui, și a tăiat cu sabia cinstitele lor capete. Iar unul dintre credincioșii care locuiau în apropierea cetății a luat în taină sfintele lor moaște și le-a dus în casa sa. Acest om avea o fiică slăbănoagă care zăcea la pat și atunci când moaștele sfinților mucenici au fost aduse în casă, ea îndată s-a sculat din pat sănătoasă, ca și cum niciodată nu ar fi fost bolnavă și nu ar fi zăcut niciodată. Pentru aceasta, stăpânul casei împreună cu toți ai lui s-au bucurat și au îngropat în grădină trupurile mucenicilor.
După omorârea Sfinților Mucenici Nazarie și Chelsie, în cetate a sosit comitul Astazie, care pornise cu război împotriva moravilor. Pe acesta l-au îndemnat popii idolești ca să-i ucidă pe Sfinții Ghervasie și Protasie, care rămăseseră în temniță. Deci Ghervasie a fost scos din temniță și, fiind bătut cu vergi de plumb, s-a sfârșit, iar lui Protasie i-a fost tăiat capul cu sabia și și-a sfârșit și el nevoința muceniciei. Trupurile lor au fost răpite de Filip și de fiul său și au fost îngropate în casa lor. Moaștele mucenicilor Nazarie, Chelsie, Ghervasie și Protasie, ascunse sub țărâna pă-mântului și de nimeni știute, au stat acolo până la venirea Sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului. Acesta, prin dumnezeiască descoperire, a aflat pe Ghervasie și pe Protasie în vremea împă-răției lui Teodosie cel Mare, iar Nazarie și Chelsie au fost aflați în vremea împărăției lui Arcadie și a lui Onorie.
Despre aflarea moaștelor lui Nazarie și Chelsie pomenește Paulin Presbiterul în cartea sa despre viața Sfântului Ambrozie astfel: „În acea vreme moaștele Sfântului Mucenic Nazarie se aflau în cetate, în grădină. Aceste moaște au fost aduse de Ambrozie și depuse în biserica Sfinților Apostoli. Eu, fiind de față, am văzut sânge în mormântul în care zăceau muceniceștile moaște, ca și cum acest sânge ar fi curs de curând; capul cu părul și cu barba erau neatinse, ca și cum atunci ar fi fost puse în groapă, iar fața lui era atât de luminoasă de parcă ar fi fost spălată de curând. Adevărată minune, precum Domnul a făgăduit în Evanghelie că nici un fir de păr din capul vostru nu va pieri. Iar sfintele lor moaște au umplut acel loc de mireasmă bună, încât covârșeau toate aromele. Apoi, ridicând moaștele mucenicești și punându-le în caretă, ne-am întors îndată cu Sfântul Ambrozie și la Sfântul Mucenic Chelsie, cel ce era pus în același loc. Și am aflat de la cel care stăpânea grădina aceea cum că de la părinți moștenise el locul acela, loc pe care părinții lui îl moșteniseră din neam în neam, căci într-însul sunt așezate mari vistierii, pe care nici molima, nici rugina nu le strică, nici hoții nu le sapă și nu le pot fura".
Până aici povestește Paulin prezbiterul despre moaștele lui Nazarie și Chelsie. Iar despre moaștele lui Ghervasie și Protasie a scris Sfântul Ambrozie următoarele: „Ambrozie, sluga lui Hristos, fraților celor ce sunt în toată Italia, mântuire întru Domnul Cel veșnic! Scripturile cele dumnezeiești dovedesc că cei ce au primit ceva în dar de la Domnul sunt datori să arate și la alții aceasta. Căci cel ce tăinuiește ceea ce poate să folosească și la alții, e ca și cum ar fi furat ceva din biserică. Pentru aceasta a zis David: Dreptatea Ta nu am ascuns în inima mea, adevărul Tău și mântuirea Ta am spus; nu am ascuns mila Ta și adevărul Tău de către adunare multă. Și pentru acest lucru, ca și cum dorea răsplătire, a adăugat: Iar Tu, Doamne, să nu îndepărtezi îndurările Tale de la mine. Ca și cum ar fi zis: Precum eu altora am făcut ca să afle milă, așa și Tu să nu lași să fie depărtată mila Ta de la mine. Și facem această înainte-cuvântare spre a vă spune vouă, celor ce cu dreaptă credință socotiți și credeți întru Domnul, ca să vă veseliți pentru aflarea sfintelor moaște și să-L chemați pe El în ajutor.
În sfintele patruzeci de zile trecute, când Domnul m-a făcut părtaș celor ce posteau și se rugau, fiind eu la rugăciune într-o noapte, am căzut într-un fel de somn, încât mă aflam nici dormind, nici simțind și am văzut doi tineri în haine albe ridicându-și mâinile spre cer și rugându-se, cu care nu puteam grăi, fiind cuprins de somnolență. Iar după ce m-am deșteptat, ei s-au făcut nevăzuți. Și m-am rugat bunătății lui Dumnezeu că dacă aceasta este înșelăciune diavolească să o alunge de la mine, iar dacă este lucru adevărat, apoi mai luminat să mi-l arate.
Pentru câștigarea acestei cereri de la Domnul, am postit mult și în a doua noapte, la cântatul cocoșilor, la fel ca și întâia dată, am văzut pe acei tineri rugându-se cu mine. Iar a treia noapte, când trupul meu slăbise de post și nu puteam adormi, iarăși mi s-au arătat aceiași tineri; și m-am mirat când am văzut cu ei și pe un al treilea tânăr care semăna cu Sfântul Apostol Pavel, pe care îl cunoșteam din icoană și numai cu mine grăia, iar ceilalți tăceau. El îmi zicea așa: «Aceștia sunt cei care, ascultând cuvintele mele, au lăsat lumea și bogăția și au urmat Domnului nostru Iisus Hristos, nedorind nimic pământesc sau trupesc. Și au petrecut aici în Mediolan zece ani, slujind lui Dumnezeu și s-au învrednicit a fi mucenici ai lui Hristos, ale căror trupuri le vei afla zăcând în pământ în acest loc unde tu stai și te rogi. Deci trebuie să le scoți deasupra și în acest loc să zidești o biserică în numele lor». Apoi eu l-am întrebat care este numele lor, iar el mi-a răspuns: «Vei afla o cărticică la capetele lor în care este scrisă nașterea, pătimirea și sfârșitul lor».
Eu, chemând pe frați și pe episcopul locului și spunându-le cele văzute, am început a săpa în acel loc, iar episcopii îmi ajutau. Și am aflat o raclă, precum mi-a spus Sfântul Pavel, în care am văzut trupurile sfinților mirosind frumos, ca și cum atunci ar fi fost îngropate. Iar la capul lor se afla o cărticică în care era scrisă toată viața lor în următorul chip: «Eu, robul lui Hristos, Filip, am luat trupurile acestor sfinți în casa mea și le-am îngropat. Maica lor, Valeria, și tatăl lor, Vitalie, au avut pe acești doi fii născuți gemeni și au numit pe unul Protasie și pe altul Ghervasie. Vitalie era ostaș în Mediolan, trăind cu soția sa și slujind în taină lui Dumnezeu.
Mergând odată cu judecătorul Paulin în cetatea Ravenei, s-a aflat acolo că el este creștin și, fiind chinuit, nu s-a lepădat de Hristos, cu toate că a fost aruncat într-o groapă adâncă și bătut cu pietre. În acest fel și-a aflat sfârșitul, fiind îngropat de viu. Iar soția, aflând de moartea bărbatului ei, a mers după trupul lui, vrând să-l îngroape în casa sa, spre mângâierea sărăciei sale. Dar cetățenii Ravenei, care erau creștini, nu au lăsat-o să ia trupul bărbatului ei, bucurându-se ei singuri de o așa vistierie ca aceea și păstrând-o spre apărarea lor. Iar Valeria, neîndeplinindu-și dorința, întorcându-se în Mediolan, a nimerit pe cale într-un sat oarecare, la un praznic urât de Dumnezeu, unde oameni necurați aduceau jertfe spurcatului lor zeu Silvan. Acei oameni, după obiceiul lor, ospătau pe cei străini cu cărnuri din cele jertfite idolilor și au chemat-o și pe Valeria, care trecea atunci pe acolo, la acel ospăț. Iar ea s-a scârbit de acea necurăție și nu a vrut să guste din jertfele idolești, mărturisind că este creștină. Iar păgânii, mâniindu-se, au bătut-o cu bețe, fără milă, încât abia a putut să ajungă vie la ai săi, în Mediolan.
Mergând în casa sa, i-a învățat adevărata credință pe fiii săi Ghervasie și Protasie și după trei zile și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Iar după ce Ghervasie și Protasie, cei încoronați cu cu-nună mucenicească, au rămas orfani de părinții lor, au vândut casa și au împărțit toată averea lor la săraci, iar pe robi i-au eliberat. Apoi s-au închis singuri într-o casă și s-au nevoit acolo zece ani în post, în rugăciuni și în citire. Iar în anul al unsprezecelea au început a pătimi în temniță pentru Hristos, de la Anulin ighemonul. Apoi, când comitul Astazie mergea din Mediolan la război împotriva moravilor, l-au întâmpinat în cale jertfitorii idolești, zicându-i: «Dacă vrei să te întorci cu biruință la împăratul tău, atunci silește-i pe Ghervasie și pe Protasie să jertfească zeilor, pentru că zeii s-au mâniat că acești doi oameni îi defăimează pe ei, și acum la întrebările noastre zeii nu vor să ne dea răspuns». Auzind acestea, Astazie i-a scos pe cei doi din temniță și, punându-i înaintea sa, le-a zis: «Vă sfătuiesc să nu-i supărați pe zei, ci cu dreaptă credință să le aduceți jertfe, ca plină de noroc să fie calea noastră». Iar Ghervasie a răspuns: «Biruință asupra vrăjmașilor poți cere numai lui Dumnezeu Atotputernicul, iar nu de la acești idoli care nu văd, nu aud, nu grăiesc, nici nu au suflare».
Atunci Astazie a poruncit ca Ghervasie să fie bătut cu vergi de plumb până ce va muri. În acea bătaie s-a sfârșit Sfântul Ghervasie, al cărui trup poruncind să-l scoată, i-a zis lui Protasie: «Ticălosule, cruță-ți viața ta și nu înnebuni ca și fratele tău». Protasie a răspuns: «Nu știu cine este ticălos, ori eu care nu mă tem de tine, sau tu care te temi de mine?» Astazie a zis: «Și cum mă tem eu de tine, ticălosule?» A răspuns sfântul: «Te temi de mine că nu mă voi supune pentru a aduce jertfă idolilor, căci dacă nu te-ai teme, nu m-ai sili pe mine să aduc jertfă idolilor. Iar eu nu mă tem de tine și îngrozirea ta o defăimez, iar pe idolii tăi îi socotesc niște gunoaie și numai lui Dumnezeu Celui ce împărățește în Ceruri mă închin». Atunci Astazie a poruncit ca Protasie să fie bătut cu toiege și, fiind bătut mult, când l-au ridicat de la pământ, i-a zis comitul: «Ticălosule, de ce ești mândru și nesupus? Oare vrei să pieri ca și fratele tău?» A răspuns Protasie: «Nu mă supăr pe tine, Astazie, pentru că văd orbirea ochilor tăi, și necredința ta nu te lasă să vezi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, căci nici Domnul meu nu i-a ocărât pe cei care L-au răstignit, ci S-a rugat pentru dânșii, zicând că nu știu ce fac; așa și tu nu știi ce faci, pentru aceea îmi este milă de tine. Însă isprăvește mai repede ceea ce ai început, ca să pot vedea împreună cu iubitul meu frate pe Mântuitorul meu».
Atunci comitele Astazie a poruncit ca Protasie să fie tăiat cu sabia și, aceasta făcându-se cu robul lui Hristos, eu Filip, îm-preună cu fiul meu am luat noaptea în taină trupurile lor și le-am adus în casa mea, lucru de care numai Dumnezeu știe, și le-am îngropat în această raclă de marmură, crezând că datorită rugă-ciunilor lor și eu voi afla milă de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care cu Tatăl și cu Sfântul Duh, petrec și împărățesc în veci".
Iar pe când se scoteau din pământ acele sfinte moaște, multe tămăduiri s-au făcut bolnavilor și diavolii din oameni au fost izgoniți și orbii au văzut. În cetatea lui Ambrozie era un om orb, pe nume Sevir, știut de toți, și acest orb numai cât s-a atins de marginea veșmintelor care erau pe moaștele sfinte, îndată i s-a limpezit vederea.
Cu rugăciunile sfinților Tăi, Doamne, luminează ochii sufletelor noastre, ca întru lumina feței Tale să mergem și întru numele Tău să ne bucurăm în veci. Amin.


TOT ÎN ACEASTĂ ZI,
VIAȚA CUVIOASEI MAICII NOASTRE
PARASCHEVA DE LA IAȘI

Această cu adevărat mare și vestită între femei, Cuvioasa și pururea pomenita Parascheva, s-a născut într-un sat al Traciei, numit și din vechime și acum Epivat. Părinții fericitei erau de neam bun și măriți, înavuțiți cu multe averi; mai mult însă îi mărea și îi îmbogățea dreapta credință în Dumnezeu și vrednicia de a se numi creștini. Aceștia dar, aducând la lumină pe cuvioasa, întâi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a botezului, apoi, înaintând pe cale, o învățară toată îmbunătățirea și așezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, mergea adesea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și a auzit odată aceste dumnezeiești bunevestiri: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Îndată fiind mișcată de aceste cuvinte și ieșind din biserică, a întâlnit un sărac. Și ascunzându-se de maica sa, a dezbrăcat hainele strălucite și luminate ce le purta și le-a dat lui, iar ea le-a îmbrăcat pe ale aceluia.
După ce a venit acasă și au văzut-o părinții într-un astfel de chip, s-au îngrozit și au bătut-o ca să nu mai facă așa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori și de mai multe ori se zice că, dezbrăcând hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind ocările, îngrozirile și nesuferitele bătăi ale părinților. Apoi, fără știrea lor, a rudeniilor și a slugilor, a plecat la Constantinopol.
Aici, gustând toate bunătățile cele după Dumnezeu, îndestu-lându-se de dumnezeieștile și sfințitele slujbe din biserici și de moaștele sfinților și, fiind binecuvântată de sfinții bărbați cei de acolo și întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieșit din cetate și a trecut în Calcedon și de acolo a venit la Ieraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.
Iar părinții ei, mult trudindu-se și umblând prin multe cetăți și sate și neaflând-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Ieraclia din Pont, a sosit la un oarecare lăcaș dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu și intrând în el cu bucurie duhovnicească, s-a așezat pe pământ și l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat și, prin ruga sa umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfânt lăcaș, tot felul de bunătăți săvârșind: rugăciuni de toată noap-tea, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plângeri, tânguiri cu lacrimi nestinse, culcări pe jos. Și cine după vrednicie va povesti, obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăția inimii și plecarea ei spre Dumnezeu?
De acestea destul desfătându-se, s-a dus la Ierusalim, căci această dorință o avea și de mult ruga pe Dumnezeu și pe Maica Lui pentru aceasta. Deci, așa pregătită a ieșit din biserică și îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim și, bucurându-se de toate cele sfinte și bune ale Ierusalimului, unde și „blândele picioare ale Mântuitorului Hristos au călcat", și săturându-se și zburând prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viețuire cinstită de călugărițe pustnice și a intrat acolo. Însă, neputând a le da în scris pe toate, cât s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmașul diavol până în sfârșit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe și de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puține oarecare din nevoințele ei spre pomenire le vom adăuga aici.
Băutură întrebuința apa de izvor, și din aceasta foarte puțină; trebuința așternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea ei era o haină și aceasta foarte zdrențăroasă. Cântarea pe buze o avea neîncetată, lacrimile de-a pururea și peste acestea înflorea dragostea, iar vârful bunătăților, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate.
Iar după ce a petrecut în pustie mulți ani, într-o noapte a stat la rugăciune, după obiceiul ei, și ridicându-și mâinile spre cer cu umilință, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu în chip de tânăr prea luminos, care, venind la dânsa, i-a zis: „Să lași pustiul și să te întorci în patria ta, pentru că acolo ți se cuvine ca să-ți dai trupul pămân-tului, iar duhul să treacă la nematerialnicele lăcașuri". Deci cuvioasa, socotind puterea vedeniei și înțelegând că porunca aceea este de la Dumnezeu, se bucura de moartea cea trupească și se mâhnea de părăsirea pustiului; pentru că nimic nu curățește așa de bine sufletul, și nu-l aduce la chipul cel dintâi, precum pustiul și liniștea.
Deci mulți ani răbdând în arătata mănăstire a călugărițelor și nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vârstei, a ieșit de aici și a venit la Iope și, intrând într-o corabie, a început a pluti pe calea ce ducea spre casă și a ajuns la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărâmării de corabie. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol și după ce a cercetat dumnezeieștile lăcașuri și pe sfinții bărbați, a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, și acolo la biserica sfinților și întru tot lăudaților Apostoli s-a sălășluit, nesocotind petrecerea părinților ei de neam bun și batjocorind înțelepțește uneltirile vicleanului înșelător.
Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiță și din potopul acestor curgătoare zburând, s-a odihnit în corturile cerești, încredințând sfânt sufletul său în mâinile îngerilor și prin ei lăcașurilor celor veșnice și dumnezeiești. Iar trupul ei, după obiceiul creștinesc, s-a îngropat în pământ la un loc neînsemnat.
Și vrând Dumnezeu ca să proslăvească pe plăcuta Sa, a arătat, după mulți ani, sfintele ei moaște, într-acest chip: era un pustnic aproape de locul acela, unde era îngropată cuvioasa, care petrecea pe stâlp. Și s-a întâmplat că, un corăbier bolnăvindu-se de o boală cumplită, a murit; și fiind aruncat acolo, a început din trupul lui a ieși un miros nesuferit, încât nu putea nimeni ca să meargă pe calea aceea. Chiar și pustnicul nu putea să rabde mirosul acela și a fost nevoit, din cauza mirosului nesuferit, să se pogoare de pe stâlp. Și a poruncit unor oameni, ca să sape o groapă adâncă și să arunce acolo trupul cel nesuferit. Când au săpat oamenii groapa, au aflat după rânduiala lui Dumnezeu, un trup nestricat zăcând în pământ, și s-au mirat toți de nestricăciunea trupului aceluia. Însă fiind nepricepuți, au trecut cu vederea lucrul ce li se întâmplase, socotindu-l ca un lucru mic și neînsemnat. Pentru că ziceau între dânșii: „Dacă ar fi fost trupul acesta sfânt, l-ar fi descoperit Dumnezeu cu oarecare minuni". Apoi iarăși l-au acoperit cu pământ, aruncând tot acolo și trupul cel împuțit și s-au dus la casele lor.
Într-o noapte unul dintr-înșii, pe nume Gheorghe, om iubitor de Hristos, se ruga în casa lui Dumnezeu, și adormind spre ziuă, a văzut o vedenie: i se părea că vede o împărăteasă șezând pe un scaun prealuminat și mulțime multă de ostași stând împrejurul ei; pe care văzându-i omul cel iubitor de Hristos, s-a cuprins de frică și s-a aruncat la pământ, neputând să vadă lumina și frumusețea aceea. Iar unul din acei luminați ostași, luându-l de mână, l-a ridicat, zicându-i: „Gheorghe, pentru ce ați trecut cu vederea trupul cuvioasei Parascheva și ați îngropat cu dânsul stârvul acela împuțit? Deci, scoțându-l degrabă, să-l puneți la un loc ales, că a voit Dumnezeu, ca să proslăvească pe roaba sa pe pământ".
Asemenea și strălucita împărăteasă i-a zis: „Degrabă scoțând moaștele mele, la loc însemnat să le puneți, pentru că nu pot să mai rabd putoarea trupului aceluia; că și eu am fost ca voi, și patria mea este Epivat, unde voi acum locuiți". În aceeași noaptea, o femeie cinstită anume Eftimia, a avut aceeași vedenie, și amândoi a doua zi au spus cele văzute. Și auzindu-le acestea dreptcredincioșii, au alergat cu lumânări la moaștele Cuvioasei Parascheva. Deci, scoțându-le cu multă osârdie, s-au bucurat ca de o comoară de mult preț și le-au pus în biserica sfinților și întru tot lăudaților Apostoli Petru și Pavel, în satul Epivat, unde, cu rugăciunile cuvioasei Parascheva, s-au făcut multe tămăduiri bolnavilor, de către sfintele ei moaște; pentru că toți cei dimprejur, neputincioși și îndrăciți, cu credință mergând, câștigau sănătate.
Însă câte minuni a săvârșit Dumnezeul minunilor prin ea, după așezarea moaștelor ei aici, și până acum săvârșește, cu neputință este în scris a le da; căci covârșesc, ca să zicem așa, și numărul stelelor și nisipul mării, de vreme ce vindecă șchiopi, surzi, ciungi, ologi și tot felul de boli, încă și cele aducătoare de moarte; și în scurt a zice, depărtează toată neputința nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.
Mai pe urmă, sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivat în cetatea Târnovei, capitală oarecând a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, și de acolo în orașul Constantinopol, cum povestesc Eftimie și Rafail, asemenea și Meletie al Atenei și Dositei, patriarhul Ierusalimului.
Tot în același loc aflăm și despre povestirea strămutării moaș-telor ei din orașul Constantinopol la Iași: „Patriarhul Constantino-polului, Partenie bătrânul, luând bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, trecând peste zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaște ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpânitorul Moldovei".
Iată ce zice Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei: „Sfânta Parascheva, precum aflăm din cărțile bisericești, a fost doamna unui sat cu numele Epivate, sat care mai pe urmă ajunse în posesia marelui Apocavcos, generalul împăratului Andronic Paleologul. Pe vremea sultanului Murad al IV-lea, Vasile, domnitorul Moldovei, a obținut permisiunea de a lua moaștele acestei sfinte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Și aceasta din considerare că a făcut multe și mari binefaceri și servicii pentru acea biserică; căci din însăși veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur, cu care biserica era datoare, parte la turci, parte la creștini.
Și fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, așa el a mai dat la curtea otomană peste 300 de pungi, numai ca să obțină permisiunea de a strămuta acele moaște și pentru a scoate de la sultan un ordin către Capugi-Bașa, care să le însoțească până în Moldova. Toată istoria acestei strămutări este zugrăvită pe peretele de amiazăzi a bisericii Sfinților Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaște1. Între alte lucruri se înfățișează acolo și Capugi-Bașa cu ofițerii lui mergând la însoțirea sfintelor moaște".
Din tradiție avem povestiri de multe minuni săvârșite de cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sârguit cineva a le aduna și a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinților Săi; încă și în zilele noastre nu contenește a face minuni celor ce cu credință aleargă la ea. Căci câți neputincioși au evlavie la sfintele moaște, alergând cu credință, sau din acoperămintele puse la capul cel sfânt al cuvioasei luând și purtând, dobândesc vindecare. Și la secetă sau altă nevoie mare, făcând litanie creștinii cu sfintele moaște, nu se lipsesc de cerere. Și în patria ei, Epivat, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, și în Catedrala Mitropolitană de la Iași, cuvioasa face multe minuni până astăzi.
Nenumărate sunt minunile și vindecările de boli ce s-au făcut credincioșilor care au alergat cu rugăciuni și lacrimi la moaștele Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste 350 de ani de când ocrotește Moldova și țara noastră. Să amintim doar câteva dintre ele, publicate în Patericul Românesc:
Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăși preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli și al izbăvirii de multe nevoi și primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate țările ortodoxe din Balcani. Ba și turcii se cucereau de minunile ce se făceau creștinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credință și evlavie.
O minune care a uimit Moldova și țara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaștelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul Mănăstiri Sfinții Trei Ierarhi, din Iași. Căci, aprinzându-se de la un sfeșnic catafalcul cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul și sfintele ei moaște, deși erau învăluite în jăratec, au rămas întregi și nevătămate spre întărirea credincioșilor și uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează până astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaștele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaștele cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, soția preotului Gheorghe Lateș din comuna Rădășeni-Suceava suferea la cap de o boală grea și incurabilă. Alergând la Sfânta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaștele ei și-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfântul Maslu și s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfânta Parascheva în haine albe strălucitoare și i-a spus: „Nu mai plânge, că de acum te faci sănătoasă!" A doua zi femeia s-a sculat sănătoasă și lăuda pe binefăcătoarea ei.
În anul 1950, o studentă din Iași s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinții ei au alergat la Sfânta Parascheva și cu multe lacrimi îi cereau ajutor și sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare și Sfântul Maslu, tânăra s-a vindecat de această boală fără leac și și-a continuat studiile. 
O femeie dintr-un sat de lângă Iași era greu bolnavă. Fiind internată pentru operație, s-a rugat mai întâi la Sfânta Parascheva, cerându-i, cu credință și lacrimi, ajutor și vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: „Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!"
În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creștină din Iași pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: „Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!" „Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toți!" După o oră femeia și-a trimis copila în oraș să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o mașină și apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfânta Parascheva și, după ce și-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare și salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.
Un inginer bolnav de plămâni a fost internat în spital pentru operație. Mama sa a mers atunci la moaștele Cuvioasei Parascheva și i-a cerut cu credință sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămâni doctorii au amânat operația. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip minunat. Atunci au zis bolnavului: „Domnule inginer, ați scăpat de operație. Întoarceți-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru voi!" 
Unui copil de trei ani și jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în brațe și a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe când se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: „Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!" Mulțumind din inimă Preacuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.
În anul 1955, doi soți din Iași nu aveau înțelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soțul și fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfânta Parascheva și s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soția cu bine în familie. Ajungând soțul acasă, după o oră a bătut cineva în ușă. Era soția. Avea chipul palid și îngândurat. „Unde ai fost, femeie? Ce ți s-a întâmplat?" a întrebat-o soțul. „Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid. De aceea m-am așezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apucat repede și m-a aruncat afară de pe linie. Așa am scăpat de moarte și de osânda iadului. După ce m-am întărit puțin, am mulțumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat și m-am întors acasă. „Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăși Sfânta Parascheva! Să-i mulțumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită și dublă moarte, trupească și sufletească". De atunci este multă armonie și bucurie duhovnicească în această familie creștină.
Pe timpul celor două războaie mondiale, orașul Iași a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaște ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci cuvioasa ocrotește Moldova și orașul acesta binecuvântat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrânii că ostașii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriașă îmbrăcată în alb deasupra Iașilor, ocrotindu-l de ocupație și bombardamente. Așa știe să ajute Preacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credința poporului nostru binecredincios!
În timpul marii secete din vara anului 1947, când mureau oamenii și animalele de foame, s-au scos moaștele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioșii le așteptau și le întâmpinau cu lacrimi de bucurie și cu făclii în mâini. În urmă veneau nori de ploaie bogată și adăpau pământul. Drept mulțumire, credincioșii se rugau și înălțau câte o troiță cu icoana Sfintei Parascheva.
Cel mai mult aleargă și cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, țăranii, călugării și studenții. Mai ales în lunile de examene racla cuvioasei este plină de cărți, caiete de școală și pomelnice. Putem afirma că moaștele cele mai iubite de credincioșii din țara noastră și din afară sunt, fără îndoială, moaștele Sfintei Parascheva, numit㠄cea grabnic ajutătoare și mult folositoare".
Mărturisesc părinții bătrâni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe când oamenii așteptau la rând să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit și două creștine bătrâne din Focșani. Văzând lume multă, au zis preotului de la raclă2: „Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la cuvioasă fără să mai stăm la rând și să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulțumire pentru ajutorul ce ni l-a dat". „Dumnezeu să vă binecuvinteze, creștinelor, a zis preotul. Mergeți și vă închinați!" În clipa aceea preoții și credincioșii au văzut un lucru sfânt și cu totul minunat. Cuvioasa și-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă și s-au închinat, Sfânta Parascheva și-a lăsat iarăși capul jos ca mai înainte. Iată cât de mult iubește preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu și sfinților Lui cu smerenie și credință.
Sfânta Parascheva de la Iași se bucură în țară de un cult deosebit, mai mult decât toți ceilalți sfinți care au moaște în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iași, de dimineață până seara târziu, are loc un mic pelerinaj continuu, cu credincioși de toate vârstele și din toate locurile, veniți la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi și în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulți credincioși și se închină la raclă cu credință, aducând flori, daruri și îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate și binecuvântare.
Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din țara noastră, la care participă închinători de la sate și orașe, din toate colțurile țării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc național, care durează până la trei zile. Încă din ajun se scot în fața Catedralei moaștele Sfintei Parascheva și timp de două zile și două nopți credincioșii stau la rând pentru închinare.
În seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se încheie cu o mișcătoare procesiune în jurul Catedralei, având în frunte pe mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii și credincioșii, poartă racla cu moaștele sfintei, în sunetul clopotelor și al frumoaselor cântări bisericești. După aceea se așează moaștele în biserică la locul lor, se cântă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet și cu mângâierea Duhului Sfânt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.


TOT ÎN ACEASTĂ ZI,
CUVIOSUL NICOLAE SVIATOȘA,
STĂPÂNITORUL CERNIGOVULUI

Se schimbă și se preface chipul lumii acestea și împărăția ei se mută de la neam la neam. Scaunele domnilor pământești de multe ori le-a surpat Dumnezeu și a pus pe cei blânzi în locul lor. A cugetat la această schimbare a stăpânirii celei trecătoare de pe pământ și fericitul și binecredinciosul Nicolae Sviatoșa, fiul lui David Sviatoslavici, domnul Cernigovului, nepotul lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului și al Cernigovului, care a întemeiat sfânta biserică cea de Dumnezeu zidită a Pecerskăi. Și cunoscând bine că numai la cer este împărăție netrecătoare și în veci petrecătoare, plină de negrăitele bunătăți care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, pentru aceasta a lăsat slava și bogăția, cinstea și stăpânirea domniei sale celei pământești și trecătoare pentru împărăția cerului cea veșnică, ca Ioasaf cel de demult, fiul împăratului Iudeii; și, mergând în Mănăstirea Pecerskăi, s-a îmbrăcat în îngerescul chip călugăresc și a strălucit cu luminarea vieții întru atât, încât toți, văzându-i faptele lui cele bune, preamăreau pentru dânsul pe Dumnezeu. Mai înainte de toate a sporit în ascultare, căci a slujit fraților la bucătărie, tăind cu mâinile sale lemne, aducându-le de multe ori pe umerii săi de pe malul râului și făcând chiar mâncărurile de trebuință cu voie bună. După îndelungate osteneli, înștiințându-se de aceasta frații lui, Iziaslav și Vladimir, abia l-au îndepărtat pe el de la acest lucru. Dar acest adevărat ascultător cu lacrimi a cerut să mai slujească fraților acolo încă un an. Și așa s-a ostenit în bucătărie trei ani, cu toată osârdia și cucernicia. După acest timp, ca un iscusit și desăvârșit întru toate, l-au pus ca să păzească poarta mănăstirii unde de asemenea a petrecut trei ani și nu a mers nicăieri, în afară numai de biserică. Apoi, de acolo l-au luat ca să slujească la trapeză, și săvârșea acest lucru precum se cuvenea, cu voie bună către toți.
Astfel, trecând treptele ascultării cu bună rânduială, a fost silit, cu sfatul egumenului și al tuturor fraților, să se liniștească de acum în chilie și să aibă grijă de mântuirea sa în tăcere. Iar el, făcând ascultare, și-a sădit o grădină cu mâinile sale, lângă chilie. Și în toți anii călugăriei sale nu a rămas fără ocupație, ci întotdeauna lucra cu mâinile, iar în gură avea neîncetat rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul". Nu gusta nimic altceva, fără numai puțin din hrana de obște mănăstirească, iar de i se întâmpla vreodată să aibă ceva mai mult - ca un domn, de la ai săi -, el îndată pe toate le împărțea la trebuința străinilor și a săracilor și mai ajuta și la rânduiala bisericească pentru ca să fie în biserică cărți multe.
Avea acest domn, încă din stăpânirea domniei sale, un doctor foarte iscusit, pe nume Petru, de neam sirian, care venise cu dânsul în mănăstire. Văzând acest doctor sărăcia cea de voie a stăpânitorului său, a plecat de la el și locuia în Kiev unde vindeca mulți bolnavi. Însă de multe ori mergea la fericitul și, văzându-l în pătimirea lui cea grea și în postul cel fără de măsură, slujind la bucătărie și stăruind la poarta mănăstirii, îl sfătuia, zicându-i: „O, domnule, îngrijește-te de sănătatea ta, ca nu cumva să-ți îmbolnăvești trupul prin multă osteneală și înfrânare, căci, slăbind așa mereu, mai greu îți va fi să porți jugul pe care ai voit a-l lua asupra ta pentru Hristos. Cred că Dumnezeu nu voiește post sau osteneală mai presus de putere, ci numai inimă curată și smerită. Slujești călugărilor ca un rob cumpărat, neobișnuit fiind la o nevoință ca aceasta și nu ți se cuvin acestea pentru că ești domn. Frații tăi, care sunt de bun neam, Iziaslav și Vladimir, socotind starea ta de mare necinste, sunt cuprinși de mâhnire pentru a ta sărăcie, căci din atâta slavă și cinste ai ajuns în sărăcia cea mare ca să-ți chinuiești trupul și să te îmbolnăvești cu hrană nepotrivită. Mă minunez și de schimbarea stomacului tău, care oarecând slăbea de bucate dulci, iar acum suferă, primind verdețuri crude și pâine uscată. Ferește-te ca nu cumva să se adune suferința împreună cu neputința și tu, neavând tărie, degrabă te vei lipsi de viață, iar eu nu voi mai putea să te ajut și așa vei lăsa jale nemângâiată fraților tăi. Boierii tăi, care ți-au slujit și care erau mari și slăviți prin tine, acum, lipsindu-se de nădejdea lor, te doresc pe tine și sunt foarte mâhniți. Aceștia, făcându-și case mari, locuiesc în ele, iar tu nu ai unde să-ți pleci capul, șezând în gunoi, uneori în bucătărie, alteori la poartă. Care dintre domnii Rusiei a făcut așa ceva? Oare fericitul tău tată, David, sau pururea pomenitul tău moș, Sviatoslav? Nici din boieri nimeni altcineva n-a dorit calea acestei vieți neslăvită, în afară de Varlaam care a fost egumen aici. De aceea, de nu-mi vei asculta sfatul meu, mai înainte de vreme vei muri".
Acestea și multe altele a spus doctorul fericitului, uneori șezând în bucătărie cu dânsul, iar alteori la poartă, fiind îndemnat de frații lui. Iar fericitul îi răspundea, zicându-i: „Frate Petre, bine m-am îngrijit pentru sănătatea sufletului meu și am socotit că nu se cade a cruța trupul, ca să nu poftească asupra duhului și să nu ridice asupra mea război; căci prin înfrânare trupul obosește și prin osteneală se smerește, iar nu slăbește; și măcar de ar fi slăbit: că puterea Mea întru neputință se săvârșește, a spus Domnul Apostolului. Încă mai zice Apostolul: Nevrednice sunt pătimirile vremii de acum pentru slava ce are să se arate întru noi. Dumnezeu vrea inimă curată și smerită, însă fără de post și fără de osteneală nu poate cineva să fie în acest fel, căci postul este maica întregii înțelepciuni și a curăției. Și s-au smerit întru osteneli inimile lor, s-a zis demult. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a mântuit de robia lumească și m-a făcut rob robilor Săi, acestor fericiți monahi, căci așa, fiind domn, slujesc Împăratului împăraților în chip monahicesc, iar frații mei să se îngrijească de ei, pentru că fiecare își va purta sarcina sa. Să le ajungă lor a mea moștenire, pe care pentru aceea am lăsat-o în domnia pământeas-că, ca să moștenesc împărăția cerească. Că am sărăcit pentru Hristos, ca pe Hristos să-L dobândesc. Iar tu, în sărăcia mea, pentru înfrânare și pentru bucatele cele nepotrivite pentru ce mă ocărăști, îngrozindu-mă cu moartea? Căci și tu, când vindeci o boală trupească, oare nu poruncești bolnavului să se înfrâneze și să se ferească de orice bucate? Și mie tot așa mi se cade să-mi tămăduiesc bolile cele sufletești, însă trupește de voi muri, a muri pentru Hristos mie îmi este dobândă. Și dacă șed în gunoi, de ce mă faci tu mai prost decât boierii? Căci iată cu Iov, care se soco-tește că era împărat, mi se pare a împărăți. Deși nici unul din domnii Rusiei nu au făcut aceasta mai înainte de mine, eu, urmând Împăratului ceresc, voiesc să mă arăt înaintea lor povățuitor, ca măcar de aici înainte cineva să râvnească la aceasta și să-mi urmeze; dar mai mult să-ți dai seama de tine și de cei ce te-au învățat".
Dacă se îmbolnăvea vreodată acest fericit domn, ostenindu-se în slujba ascultării, atunci, aflând Petru doctorul, îndată îi gătea ierburi pentru vindecarea bolii de care suferea sau pentru fierbin-țeală sau vreo altă vătămare. Întotdeauna, mai înainte de venirea doctorului cu ierburile, domnul se făcea sănătos cu dumnezeiescul ajutor și nicidecum nu voia să fie doftoricit. Odată s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit însuși doctorul acela și a venit la dânsul fericitul, zicându-i: „Dacă nu vei bea îndată doctorii, degrabă te vei tămă-dui, iar de nu mă vei asculta pe mine, mult vei pătimi". Dar el, mai priceput socotindu-se, nu a ascultat, ci a băut din amestecurile sale și, vrând să scape de boală, puțin a fost de nu s-a lipsit de viață. După aceea s-a tămăduit cu ajutorul rugăciunilor sfântului. Altă dată s-a îmbolnăvit iarăși acel doctor, iar fericitul a trimis la dânsul această făgăduință: „A treia zi - a zis - te vei tămădui, de nu te vei îngriji pe sineți". Și doctorul, învățat fiind din neascultarea cea dintâi, a ascultat pe fericitul și, după cuvântul lui, a treia zi s-a tămăduit.
Fericitul a chemat pe cel tămăduit, fiind atunci la poartă de ascultare, și i-a zis: „Petre, ți se cade să te tunzi în chip monahicesc și să slujești Domnului și Preacuratei Maicii Sale în locul meu în această mănăstire, că eu după trei luni mă voi duce din lumea aceasta". Iar Petru doctorul, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui și cu lacrimi în ochi a strigat: „Vai mie, stăpânul meu, binefăcătorul meu și scumpa mea viață! Cine va căuta la străinătatea mea? Cine va hrăni pe orfani și pe săraci? Cine va apăra pe cei năpăstuiți? Cine va milui mulțimea celor ce le trebuie ajutor? Oare nu ți-am spus, o, domnule, că vei lăsa fraților tăi plângere nemângâiată? Oare nu ți-am zis, o, domnule, cruță-ți viața ta, de vreme ce multora poți să le fii de folos și prin a ta viață multora dai viață? Oare nu tu m-ai tămăduit cu puterea lui Dumnezeu și cu rugăciunea ta? Deci unde te duci, păstorule cel bun? De bolești tu, tămăduitorul meu, spune robului tău rana cea de moarte și, de nu te voi tămădui eu, apoi să fie capul meu în locul capului tău și sufletul meu pentru sufletul tău. Să nu te duci de la mine tăcând, ci arată-mi mie, stăpânul meu, de unde ai o înștiințare ca aceasta. De este de la oameni, eu voi da viața mea pentru a ta; iar de te-a vestit Domnul Însuși de aceasta, roagă-te Lui ca eu să mor pentru tine, că, de mă vei lăsa, apoi unde voi ședea și voi plânge pentru tine? Oare pe gunoiul acesta sau la poarta aceasta unde petreci? Dar și aici va fi închis. Sau ce voi moșteni din averea ta, fiind tu însuți gol? Oare aceste jalnice trențe de pe tine? Dar în acestea vei fi învelit, ducându-te din lume. Dăruiește-mi măcar rugăciunea ta, precum mai demult Ilie i-a dat lui Elisei cojocul, ca să-mi despart adâncul inimii și apele vieții mele, și să trec în locul acoperământului celui minunat până la casa lui Dumnezeu, acolo unde voiești tu să te duci. Pentru că știe și fiara ca după apusul soarelui să se adune și în culcușurile sale să zacă, dar eu, după ce te vei duce tu, nu știu unde voi merge. Că și pasărea și-a aflat casă ei și turtureaua cuib unde își va pune puii, iar tu de șase ani locuiești în mănăstire și un loc pentru tine nu ai aflat. Deci, unde mă vei lăsa?"
Iar fericitul domn, ridicând pe doctorul cel ce plângea, a zis către dânsul: „Nu te întrista, Petre; mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre boieri. Știe Domnul cum va păzi toată făptura pe care singur a zidit-o; Acela se îngrijește să hrănească flămânzii, să-i apere pe năpăstuiți și să-i mântuiască pe cei din ispite și îți va da și ție scăpare. Iar frații mei cei după trup să nu plângă pentru mine, ci să se plângă pe ei și faptele lor, în valea plângerii lumii acesteia, ca în fericirea cea viitoare să se mângâie. Iar mie pentru viața cea vremelnică nu-mi trebuie doctorie, căci de mult am murit pentru cele vremelnice, iar morții, după fire zicând, viață nu vor vedea, nici doctorii vor învia, precum strigă Isaia".
Acestea zicând fericitul, a mers cu doctorul la peșteră și și-a gătit un loc de mormânt, iar către doctor a zis: „Care dintre noi iubește mai mult locul acesta?" Iar doctorul, cu plângere, a răspuns: „Știu că de ai voi, ai ruga pe Domnul ca să viețuiești încă, iar pe mine să mă pui aici". Fericitul a zis către dânsul: „Să-ți fie ție precum voiești, dacă Domnul va voi așa. Deci într-un chip călugăresc să ne rugăm Lui". Atunci doctorul, după sfatul fericitului, s-a tuns în chipul călugăresc și a petrecut trei luni, vărsând lacrimi în rugăciune ziua și noaptea, neîncetat. Apoi fericitul, mângâindu-l pe el, i-a zis: „Frate Petre, oare ai voi ca să te iau cu mine?" Iar el cu plângere, ca și mai înainte, a răspuns: „Voiesc ca pe mine să mă slobozi și să mor pentru tine, iar tu să rămâi aici și să te rogi pentru mine". A grăit lui fericitul: „Îndrăznește, frate, și gata să fii, că a treia zi după dorirea ta te vei duce din viața aceasta".
Și așa Petru, împărtășindu-se cu dumnezeieștile și de viață făcătoarele lui Hristos Taine, sosind vremea cea înainte zisă, s-a culcat pe pat și și-a dat duhul său în mâinile Domnului. Iar după moartea doctorului, fericitul Sviatoșa s-a nevoit treizeci de ani, neieșind din mănăstire și, desăvârșit câștigându-și viață sfântă, s-a mutat la veșnica viață, la Cel mai sfânt decât toți sfinții, Domnul smereniei, Iisus Hristos. Iar în ziua morții acestui sfânt domn, mai toată cetatea Kievului s-a adunat, dându-i sărutarea cea de pe urmă și rugăciunile lui cerând cu multe lacrimi.
Mai ales frații fericitului, Iziaslav și Vladimir, aflând de moartea lui, au plâns după dânsul cu nespusă tânguire, iar Iziaslav a trimis cu rugăminte la egumen, poftindu-l ca să-i dea spre binecuvântare și mângâiere crucea răposatului, pernița de pus sub cap și trunchișorul pe care făcea metaniile. Egumenul i le-a dat, zicându-i: „După credința ta să-ți fie, spre a câștiga ajutor din ele la cele dorite de tine". Iar el, luându-le, le-a pus pe ele în mare cinste și a trimis la mănăstire mult aur, ca nu în zadar să primească semnele fratelui său.
Acest Iziaslav s-a îmbolnăvit odată cumplit și era în deznădăjduire de viață. Văzându-l că este aproape de moarte, soția lui, fiii lui și toți boierii ședeau lângă el, iar după o vreme, trezindu-se puțin, și-a ridicat capul și a cerut să bea apă din fântâna Pecerskăi. Apoi îndată a amuțit și nu mai putea să grăiască nimic. Trimițând la Mănăstirea Pecerska, au luat de acolo apă într-un vas cu care au spălat mormântul Cuviosului Teodosie, iar egumenul a dat și rasa cuviosului Sviatoșa ca să îmbrace pe fratele său cu dânsa. Mai înainte de a veni trimisul care aducea apa și rasa, domnul Iziaslav a grăit: „Ieșiți degrabă înaintea cetății întru întâm-pinarea Cuvioșilor Părinți Teodosie și Nicolae". Apoi, intrând cel care fusese trimis cu apa și cu rasa, iarăși a strigat voievodul: „Nicolae, Nicolae Sviatoșa". Deci i-au dat lui să bea apă din aceea și l-au îmbrăcat în rasă și îndată el s-a făcut sănătos și toți au preamărit pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui.
De atunci Iziaslav lua întotdeauna pe el acea rasă dacă se îmbolnăvea vreodată și îndată se făcea sănătos. Asemenea, la orice război se îmbrăca cu aceeași rasă pe sine și așa era păzit de orice vătămare. Odată, greșind, a uitat să-și ia rasa pe el și atunci a fost ucis, în acel război; însă mai înainte de moarte a poruncit ca să fie îmbrăcat în rasa aceea.
Drept aceea, nădăjduindu-ne și noi spre rugăciunile acestui cuvios domn, a cărui încredințată mântuire o știm, să ne învred-nicim a ne tămădui sub acoperământul rugăciunilor lui de toate bolile și rănile cele vremelnice și veșnice, cu darul voievodului smereniei și al Împăratului slavei, Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cu Dumnezeu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
1 «Cu voia Tatălui, cu sporirea Fiului și cu lucrarea Sfântului și viufăcătorul Duh, al lui Dumnezeul cel preamărit și preaînchinat întru Sfânta și cea de o ființă și nedespărțită Treime, evlaviosul și iubitorul de Hristos domnul Vasile Voievod, din mila lui Dumnezeu domnitor al Țării Moldovei. Fiind râvnitor și apărător al dreptei credințe răsăritene, s-a sârguit cu mare osârdie și cu un dor prea mare, după iconomia dumnezeiască și a adus de la Constan-tinopol aceste prea cinstite moaște ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva Târnovenei, ce se cheamă Piatca (Vinere). Aceasta a fost a treia strămutare a ei. Iar aceste sfinte și cinstite moaște le-a trimis preasfințitul și preafericitul Patriarh kir Partenie, cu tot bunul sfat și cu buna voință a toată Biserica. Și a trimis această comoară prin trei preafericiți mitropoliți: Kir Ioanichie al Ieracliei, Kir Partenie al Adrianopolei și Kir Teofan al Paleopatriei, în zilele preasfințitului arhiepiscop Kir Varlaam Mitropolitul Sucevei și a toată țara Moldovei. Pe care (moaște) evlaviosul și iubitorul de Hristos domnul Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor al Țării Moldovei, le-a primit cu toată cinstea și cu toată dragostea, mai mult decât pe un mărgăritar prețios le-a așezat aici în nou-zidita de el biserică a Sfinților Trei Ierarhi și mari dascăli a toată lumea: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Hrisostom și le-a păstrat spre cinstea și slava unuia Dumnezeu celui închinat în Treime, pentru nesfârșitele rugăciuni ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, spre iertarea păcatelor lui și a tot prealuminatul său neam. În anul de la zidirea lumii 7149 (1641), și în al 8-lea al domniei sale, iunie 13. În același an, s-a născut preadoritul fiu al domnitorului nostru, Ștefan Voievod, căruia dă-i, Doamne, zile îndelungate și ani mulți. Amin».
2 Părintele Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, la 14 octombrie 1951.
192
LUNA  OCTOMBRIE

191
ZIUA  A  PAISPREZECEA