LUNA OCTOMBRIE ZIUA A DOUĂZECI ȘI TREIA SFÂNTUL APOSTOL IACOB, RUDA DOMNULUI Sfântul Iacob a fost fiul Sfântului Iosif, logodnicul Preacu-ratei Fecioare. Din tinerețile sale iubind viața aspră, niciodată n-a mâncat bucate sau untdelemn, ci numai pâine. De asemenea, nici vin sau vreo altă băutură amețitoare n-a gustat, decât numai apă. În baie n-a intrat și toată odihna trupească a lepădat-o, apoi pe trup avea întotdeauna o haină aspră de păr și toate nopțile le petrecea în rugăciuni, dormind foarte puțin, iar din pricina deselor plecări de genunchi i se asprise pielea ca a cămilelor. Apoi a păzit curăția fecioriei sale fără de prihană, până la sfârșit. Pentru că el se numea fratele Domnului, iată ce se scrie: „Iosif, logodnicul fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, avea patru feciori cu femeia lui cea dintâi pe care o chema Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia preotul, tatăl lui Ioan Botezătorul. Acești feciori erau: Iacob, Simion, Iuda și Iosi. Mai avea și trei fiice: Estir, Maria și Salomeea, care era femeia lui Zevedeu și mama apostolului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Murind Salomeea, femeia lui cea dintâi, Iosif trăia cu multă înțelepciune, crescându-și copiii săi în frica Domnului și întru învățătura poruncilor Legii. Și lui Iosif, ca unui bătrân înțelept, preoții i-au încredințat pe Fecioara Maria, din care S-a născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, mai presus de fire. Iosif ținea loc de tată Domnului nostru Iisus Hristos, cum era numit de mulți care nu știau taina întrupării Fiului lui Dumnezeu și era socotit ca bărbat al preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Pentru aceasta iudeii, mirându-se, ziceau: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria și frații Lui Iacob și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui, au nu sunt toate la noi? Deci, Mântuitorul nostru este socotit ca unchi al Apostolului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, care era fiu al Salomeei, fiica lui Iosif logodnicul. De aceea se numea Domnul fiul lui Iosif și frate după trup al fiilor acestuia, pentru că împreună cu ei a viețuit. Pentru aceea și Iacob s-a numit fratele Domnului după trup. Iar când s-a întrupat Hristos Domnul și Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, a fugit cu dânsul în Egipt, atunci și Iacob a fugit cu dânșii, călătorind împreună cu Maica Domnului și cu Sfântul Iosif, tatăl lui. Apoi ajungând dumnezeiescul prunc Iisus Hristos la vârsta desăvârșită și învățând pe popoare Împărăția lui Dumnezeu, și dovedind că El este adevăratul Mesia, Sfântul Iacob a crezut în El și, ascultând dumnezeieștile Lui cuvinte, mai mult s-a aprins cu inima spre dragostea lui Dumnezeu, începând a duce o viață mai aspră. Acum avea și dânsul de la Domnul său împrumutul dragostei, care a fost dovedit prin faptul că după patima cea de bunăvoie și învierea Domnului, S-a arătat întâi lui Iacob, iubitul Său frate, apoi celorlalți Apostoli. De acest lucru pomenește Pavel, zicând: Iar după aceea s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. De toți a fost numit Sfântul Iacob drept, căci toți vedeau viața lui cea bună și plăcută lui Dumnezeu, fiind numărat în ceata celor șaptezeci de apostoli. Apoi Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, așezându-l episcop, l-a învățat sfințita lucrare. Acestui întâi arhiereu și păstor i s-a încredințat Biserica Ierusalimului cea din nou luminată. Acesta a alcătuit mai întâi și a scris Liturghia, fiind povățuit de Sfântul Duh, Liturghie pe care mai târziu Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru neputința omenească, au scurtat-o. Sfântul Iacob, păscând turma lui Hristos în Ierusalim, pe mulți evrei și elini i-a întors la Domnul prin învățătura sa și i-a povățuit la calea cea dreaptă. Apoi a scris către cele douăsprezece seminții ale lui Israel soborniceasca epistolă, plină de învățătură insuflată de Dumnezeu și foarte folositoare, cu care se laudă toată Biserica lui Hristos, îndemnându-se la credință și la fapte. Iar pentru viața sa cea îmbunătățită, Sfântul Iacob avea mare cinste de la toți, nu numai de la credincioși, ci și de la necredincioși, pentru că arhiereii evrei, cei ce intrau în Sfânta Sfintelor numai o dată într-un an când săvârșeau slujbe, pe Sfântul Iacob adeseori nu-l opreau să intre acolo și să se roage. Pentru că vedeau viața lui cea curată și neprihănită, de aceea i-au mai dat un nume nou, Obli sau Ofli, adică îngrădire sau întărire oamenilor, sau decât toți mai drept îl numeau pe el. Drept aceea, sfântul intra în Sfânta Sfintelor nu numai ziua, ci și noaptea, și, căzând cu fața la pământ, aducea rugăciuni cu plângere lui Dumnezeu, pentru toată lumea. El era iubit de tot poporul pentru sfințenia sa, încât mulți iudei dintre cei mai bătrâni au crezut învățătura lui și toți cu plăcere îl ascultau și se adunau la dânsul, unii ca să asculte cuvintele lui, iar alții dorind să se atingă de marginea hainelor lui. În acea vreme era arhiereu Anan și văzând fariseii și cărturarii că tot poporul ascultă învățătura lui Iacob și că mulți se întorc la Hristos, au început din invidie a se înfuria împotriva sfântului și gândeau rău despre dânsul, vrând ca să-l ucidă. Deci s-au sfătuit să-l roage ca să întoarcă poporul de la Hristos și dacă n-ar vrea să facă aceasta, atunci să-l ucidă. Deci sosind praznicul Paștelui, când poporul din toate cetățile și laturile s-a adunat în Ierusalim - iar Fest, care a izbăvit pe Pavel din mâinile iudeilor și l-a trimis la Roma, murise și încă nu venise de la Roma alt stăpânitor în locul lui -, atunci cărturarii și fariseii au înconjurat pe Sfântul Iacob în biserică, zicându-i: „Rugămu-ne ție, dreptule, ca în ziua aceasta de praznic, în care s-a adunat de pretutindeni mulțime de popor, să faci o învățătură către toți, întorcându-i pe ei de la credința în Iisus, prin care s-au înșelat mulți, numindu-L pe Dânsul Fiul lui Dumnezeu, și să-i înveți pe ei să nu se rătăcească, căci noi toți te cinstim pe tine și cu tot poporul te ascultăm și mărturisim pentru tine cum că tu iubești adevărul și nu cauți în față; deci să sfătuiești pe popor ca să nu se înșele cu Iisus Cel răstignit. Rugămu-ne ție, ridică-te pe aripa cea înaltă a bisericii, ca toți să te poată vedea și auzi, căci precum vezi este multă lume, adunată din toate părțile". Acestea zicându-le, au suit pe Iacob pe aripa bisericii, iar ei au strigat către dânsul cu mare glas: „Prea dreptule bărbat, noi toți suntem datori a te asculta, spune-ne nouă adevărul, cum înțelegi tu învățătura lui Iisus Cel răstignit, căci popoarele noastre rătăcesc în urma Lui". Iar sfântul cu glas mare a zis: „Ce mă întrebați pentru Fiul Omului, Care de voie a pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat și a treia zi S-a sculat din mormânt? Iată, El acum șade în ceruri, de-a dreapta Puterii celei preaînalte și iarăși va veni pe norii cerului, ca să judece viii și morții". Aceste cuvinte auzindu-le popoarele, s-au bucurat foarte mult de mărturia lui Iacob, care a spus-o pentru Iisus Hristos și au strigat într-un glas: „Mărire lui Dumnezeu! Osana Fiului lui David!" Iar fariseii și cărturarii au zis: „Rău am făcut dându-i voie lui Iacob să grăiască pentru Iisus, căci iată, popoarele mai mult s-au tulburat". Deci evreii, umplându-se de răutate, l-au aruncat de pe aripa bisericii, pentru înfricoșarea poporului, ca să se teamă și să nu creadă cuvintele lui Iacob. Apoi au răcnit foarte tare, zicând: „Oh, oh, dreptul s-a înșelat!" Deci Sfântul Iacob, căzând de la înălțime, s-a rănit greu, dar încă era viu și, ridicându-se în genunchi, și-a înălțat mâinile și se ruga, zicând: „Doamne, iartă-le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac". Iar ei au aruncat cu pietre asupra lui și l-au rănit și mai mult. Apoi un preot din fiii lui Rahav a strigat: „Încetați, ticăloșilor! Ce faceți? Dreptul se roagă pentru voi, iar voi îl ucideți?" Atunci îndată un om, alergând cu un lemn, s-a repezit la sfânt și, lovindu-l cu toată puterea în cap, l-a zdrobit, încât i-au ieșit creierii și întru această mucenicească pătimire și-a dat duhul. Iar sfântul său trup a fost îngropat acolo, aproape de biserică. Credincioșii l-au plâns mult, căci a fost episcop în Ierusalim treizeci de ani, iar la șaizeci și șase de ani ai vieții sale a pătimit pentru Hristos Domnul, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, în vecii vecilor. Amin. TOT ÎN ACEASTĂ ZI, SFÂNTUL ȘI FERICITUL IACOB DE LA BOROVIȚCHI Patria cea de jos a fericitului Iacob și nașterea sa, unde și din cine s-a născut, nu se știe de noi, tăinuindu-se prin dumnezeiască voire; pentru aceea, ca să știm cu încredințare că sfinții lui Dumnezeu nu caută patria cea de jos, ci pe cea de sus, nu cu seminția neamului pământesc se laudă, ci se sârguiesc a fi într-o ceată cu locuitorii cei cerești. Deci se laudă nu cu tatăl cel trupesc, ci cu cel duhovnicesc, cu Bunul Dumnezeu Care este pretutindeni. Căci știm că acest vrednic făcător de minuni, deși a avut naștere trupească, a petrecut cu viață duhovnicească, arzând cu duhul și slujind Domnului; deși în trup material a fost, a avut mintea celor nemateriali, adică a avut pe sfinții îngeri împreună-viețuitori și împreună-vorbitori; deși a locuit pe pământ, însă prin dumnezeiască vedenie stă înaintea lui Dumnezeu Care petrece în ceruri, făcându-se întru toate ca o slugă a lui Dumnezeu, fiind credincios în răbdare multă, în necazuri, în primejdii, în nevoi, în osteneli, în privegheri și în posturi. Sfârșindu-și alergarea vremelnicei vieți, celei cu multe necazuri, sufletul lui cel drept, împodobit prin fapte bune ca o mireasmă, a fost dus de îngerii lui Dumnezeu în cămara Mântuitorului. Iar trupul cel cinstit creștinește a fost pus în raclă și, sosind vremea preamăririi sfântului, racla cu cinstitele lui moaște au fost duse în stăpânirea Novgorodului, în apropiere de satul care se numea Borovițchi, fiind purtate pe o bucată de gheață pe râul ce curgea pe acolo, care se numea Nistea, plutind împotriva curentului apei către țărmul Borovițchiului. Și aceasta s-a întâmplat cu dumne-zeiască voie, în marțea săptămânii celei luminate. Iar oamenii care locuiau acolo, fiind cuprinși de îndoială, nu au primit de la început moaștele făcătoare de minuni ale multplăcutului lui Dumnezeu, ci, nesuferindu-le și legându-le cu funia, le-au dat înapoi pe râu. Însă moaștele făcătoare de minuni iarăși s-au întors la cei ce le-au lepădat, plutind către același loc. Dar nici așa nu au putut oamenii care locuiau acolo să vină la cunoștința minunii care se făcuse, căci racla plutea cu moaștele împotriva curgerii râului, și iarăși au lepădat-o. Deci s-au lipsit de comoara cea dată de Dumnezeu și pe care ei n-o primeau. Dar de vreme ce poporul care locuia acolo era simplu și, nu din răutate, ci din neștiință făcea toate acestea, lesne li s-a iertat lor ceea ce făcuseră. Pentru aceasta, a treia oară plutind sfintele moaște la locul ce s-a zis mai înainte, fericitul făcător de minuni s-a arătat în vis unor cinstiți și cucernici bărbați, zicându-le: „Pentru ce, dreptcredincioșilor iubitori ai creștinătății, nu mă primiți pe mine care sunt creștin în Hristos cu dreaptă credință? Oare pentru neștiința numelui meu? Dacă vă trebuie să-l știți pe acesta, aflați că eu mă numesc Iacob, primitorul numelui lui Iacob, fratele Domnului". Aceste cuvinte auzindu-le în vedenie din fericita gură a cu-viosului, îndată ce s-au sculat din somn, s-au umilit și, spunându-le celorlalți oameni, îndată au alergat cu mult popor la locul unde târâseră cu îndrăzneală sfintele moaște ale Cuviosului Iacob, cău-tându-le cu dinadinsul și, aflându-le, s-au veselit. Apoi le-au scos cu cucernicie din apă la marginea râului și, punându-le în aceeași raclă cu cinste, au așezat împrejurul ei copaci și s-au dus de acolo. Iar Preabunul Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a dat putere sfintelor lui moaște de a face minuni, tămăduind multe neputințe, lucru pe care văzându-l oamenii, au dat mulțumire Preamilostivului Dumnezeu, Cel ce le-a trimis un doctor ca acesta, fără de plată. Iar pe cuviosul făcător de minuni și tămăduitor de boli l-au cinstit și, vrând să-l pună la loc de cinste, au mers la Preasfințitul Teodosie, arhiepiscopul marelui Novgorod, și i-au spus toate minunile care se făceau cu vrednică încredințare. Iar el îndată a înștiințat prin scrisoare pe Înalt Preasfințitul Macarie, mitropolitul a toată Rusia și, luând sfat bun de la dânsul, degrabă a cercetat cu dinadinsul minunile sfântului de la cei ce câștigaseră tămăduiri de neputințele lor. Dovedindu-se toate adevărate și nemincinoase, a trimis pe Constantin, egumenul de la Mănăstirea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu preoți și diaconi, în satul Borovițchi, și au mutat cu evlavie cinstitele și de minuni făcătoarele moaște ale Sfântului și Dreptului Iacob, în biserica cea nouă a Pogorârii Sfântului și de viață făcătorului Duh. Moaștele au fost așezate la ușa dinspre miazăzi a bisericii, în anul de la zidirea lumii 7053 (sau în anul 1545 după Hristos), în ziua a douăzeci și treia a lunii octombrie. În această zi s-a hotărât să se prăznuiască pomenirea cea de peste an a fericitului de minuni făcător, întru slava Celui preamărit între sfinți, a lui Iisus Hristos Dumnezeul, în veci. Amin. 292 LUNA OCTOMBRIE 291 ZIUA A DOUĂZECI ȘI TREIA