LUNA OCTOMBRIE ZIUA A DOUĂZECI ȘI ȘAPTEA SFÂNTUL MUCENIC NESTOR Păgânul împărat Maximian, care se mai numea și Hercule, prieten al lui Dioclețian, mergând în cetatea Solunului și punând în temniță pe Sfântul Dimitrie, antipatul, pentru mărturisirea lui Hristos, se îndeletnicea cu jocuri publice și cu priveliști, lăudându-se cu luptătorul său, Lie, care era din neamul vandalilor, zicând că nimeni nu-l poate birui pe el. Acel Lie era ca un alt Goliat, cu trup mai mare decât alți oameni, înfricoșat la căutătură, cu chipul și năravul de fiară, cu glasul ca de leu ce răcnește, iar de căutătura și de glasul lui tremurau cei ce-l vedeau. Puterea lui era nespus de mare și nebiruită, căci în el locuiau duhuri necurate și nimeni nu-i putea sta împotrivă. Lie omorâse un mare număr de oameni viteji și puternici și era foarte iubit de împărat pentru tăria lui, căci împăratul, fiind nesățios de sânge omenesc, îl iubea pe acesta, fiindcă toată puterea lui trupească o întrebuința pentru vărsarea sângelui. Acestui necurat Lie i-a pregătit împăratul în mijlocul cetății un loc pe stâlpi, înalt și larg, pe care el putea să-și desfășoare luptele sub privirea tuturor. Iar sub acest loc erau înfipte mulțime de sulițe cu ascuțișul în sus, ca astfel, pe cel care îl va birui Lie, îndată să-l arunce pe acele arme ascuțite și să-l omoare. Astfel luptându-se Lie cu oamenii, îi arunca sub pod în sulițe și-i omora, iar împăratul, cu toată mulțimea oștilor sale, privea spre acea luptă cu bucurie și se mândrea cu luptătorul său. La aceste lupte asista și poporul Solunului, în care erau mulțime de credincioși, care, văzând sângele omenesc vărsat de acea fiară fără de omenie, suspina cu greu, pentru că omorâse pe mulți creștini, pe care necurații îi aduceau cu sila pe pod și îi puneau să se lupte cu Lie. Atunci era în cetate un tânăr cu numele Nestor, viteaz și frumos la față, abia ieșindu-i mustața și barba. Tânărul îi era cunoscut Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, de la care învățase sfânta credință. Acesta, văzându-i pe creștini că sunt uciși fără de milă, s-a aprins de mânie și a vrut să se lupte cu Lie. Alergând la Sfântul Dimitrie care era în temniță, i-a spus că Lie a ucis o mulțime de creștini, apoi i-a zis: „Roagă-te pentru mine, plăcutule al lui Dumnezeu, să-mi ajute pentru sfintele tale rugăciuni, ca, mergând să mă lupt cu acel potrivnic, să-l biruiesc pe el și să ridic ocara creștinilor". Iar Sfântul Dimitrie, făcând pe frunte și pe pieptul lui semnul crucii, l-a binecuvântat și i-a proorocit, zicând: „Pe Lie îl vei birui și pe Hristos vei mărturisi". Sfântul Nestor, luând binecuvântare, a alergat degrabă la luptă și, aruncându-și hainele sale înaintea tuturor, cu mare glas a strigat: „Eu vreau să mă lupt cu Lie". Iar împăratul, văzând îndrăzneala acelui tânăr, s-a mirat și, fiindu-i milă de tinerețea și de frumusețea lui, a zis către dânsul: „Oare nu ai văzut tu pe câți a biruit Lie, mai puternici și mai tari decât tine? Tu ești mic de stat și tânăr. Îndrăznești oare a merge împotriva aceluia cu care nu se aseamănă nimeni sub soare?" Iar el a zis: „Deși sunt mic și neputincios, însă mare și nebiruită este puterea Hristosului meu, spre Care nădăjduiesc și în numele Lui binevoiesc să mă lupt cu uriașul Lie". Împăratul, auzind de numele lui Hristos și cunoscând că Nestor este creștin, s-a mâniat și a poruncit să meargă la pod, socotind că Nestor va fi omorât de Lie, cum au fost omorâți și ceilalți. Atunci Nestor s-a suit cu curaj la locul de luptă. Iar Lie, sărind, a năvălit asupra sfântului, care, dacă a văzut că se apropie Lie, și-a făcut semnul crucii și cu mare glas a strigat, zicând: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" Apropiindu-se de Lie, a început a se lupta. Iar Dumnezeu, Cel ce a întărit odată pe David împotriva lui Goliat, a întărit și pe robul său, Nestor, asupra necuratului Lie, spre necazul împăratului și spre veselia credincioșilor săi. Căci Nestor cel mic s-a arătat mai mare cu vitejia sa decât Lie cel puternic, pe care, apucându-l ca pe o pasăre, l-a aruncat de pe podul cel înalt în sulițele cele ascuțite, și, căzând Lie ca un stejar, i-a ieșit ticălosul său suflet și a pierit pomenirea lui cu sunet; apoi s-a spulberat puterea lui cea mândră și deșarta laudă a lui Maximian pentru luptătorul său. După aceea tot poporul Solunului, dar mai ales creștinii, văzând acea neașteptată și preaslăvită biruință, cu mare glas a strigat: „Mare este Dumnezeul lui Dimitrie". Iar împăratul, sculându-se cu rușine, s-a dus în palatele sale, necăjindu-se și întristându-se foarte mult pentru iubitul său Lie și mâniindu-se asupra lui Nestor, a poruncit să fie prins. Apoi aflând că marele Mucenic Dimitrie a fost pricinuitorul morții lui Lie, că el a întărit la luptă pe Nestor, proorocindu-i lui biruința, a poruncit să fie uciși amândoi. Sfântul Dimitrie a fost ucis cu sulițe, iar lui Nestor i s-a tăiat capul, și amândoi au primit cununile biruinței de la Hristos, răsplătitorul de nevoințe întru împărăția cea cerească, căreia și noi să ne învrednicim cu rugăciunile sfinților răbdători de chinuri. Amin. TOT ÎN ACEASTĂ ZI, CUVIOSUL NESTOR, CRONICAR AL RUSIEI Tot lucrul dacă nu va fi întărit prin scris, cade în uitare și în neștiință; precum și pentru începutul și întemeierea lumii și pentru singur Adam, începătorul neamului nostru, dacă Moise cel de Dumnezeu insuflat nu ne-ar fi lăsat nouă cele scrise în cărțile sale, toate acestea le-ar fi acoperit lungimea vremii ca un întuneric și le-ar fi dus întru neștiință. Însă Dumnezeu, făcând pomenire de minunile Sale, când El voiește, ne dă scriitori, ca cele însemnate de ei să fie citite și să folosească urmașilor. În acest chip, în anii mai de pe urmă, a arătat Domnul în pământul Rusiei, în Sfânta Mănăstire Pecerska, pe pururea pomenitul scriitor, Cuviosul părintele nostru Nestor, care ne-a luminat ochii spre folosul și spre mulțumirea lui Dumnezeu, făcându-ne cunoscut începutul și întâia întemeiere a vieții duhovnicești a rușilor, adică despre întemeierea și îndreptarea după rânduială a vieții monahale în Rusia, rânduială sădită ca în Rai în Sfânta Mănăstire Pecerska. Nestor mai scrie și despre duhovnicescul întemeietor al vieții călugărești, Cuviosul Antonie, cel cu adevărat sfânt, și despre ceilalți care i-au urmat lui, care au devenit prin Duhul, sfinți ai Mănăstirii Pecerska. Printre aceștia a fost și acest scriitor vrednic de laudă, care a scris viața celor care au trăit cu sfântă cuviință și nu numai cu condeiul pe hârtie, ci și cu faptele, întocmai nevoitoare ca ale acelora, și le-a păstrat în neprihănitul său suflet. Drept aceea s-a scris pe sine în cărțile vieții veșnice, ca să audă și el cuvântul Domnului: Bucurați-vă, că numele vostru este scris în Cer! Fericitul părintele nostru Nestor - după ce Cuviosul Antonie s-a liniștit în peșteră, iar fericitul Teodosie a rânduit o mănăstire - a mers la dânșii, dorind sfântul și îngerescul chip monahicesc, având vârsta numai de șaptesprezece ani. Atunci, nefiind încă monah, s-a deprins spre toată fapta bună cea călugărească, adică: curăția trupului și a sufletului, sărăcia de bunăvoie, adânca smerenie, ascultarea cea fără de împotrivire, postirea multă, rugăciunea neîncetată, privegherea de toată noaptea și celelalte osteneli, întocmai ca îngerii și prin acestea era cu totul următor vieții Sfinților Antonie și Teodosie ai Mănăstirii Pecerska, cei dintâi începători. De la acea sfântă doime primea tânărul Nestor orice poruncă cu dragoste, precum pruncul primește laptele din pieptul maicii sale și ca cerbul însetat de apa din două izvoare curgătoare, între dealuri și peșteri, precum arată el în scrisoarea sa. Căci avea mare dragoste pentru acei cuvioși întemeietori, nu cu cuvântul, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul, căci preamărea pe Dumnezeu în trupul și în sufletul său, văzând faptele cele bune și luminate ale celor doi mari luminători ai pământului rusesc. După cinstita moarte a celor doi cuvioși părinți, fericitul părintele nostru Nestor nu numai că a lăsat lumeștile lucruri, dar a și luat îngerescul chip monahal de la Cuviosul Ștefan, egumenul Mănăstirii Pecerska, iar după aceea a fost ridicat la treapta diaconiei. Învrednicindu-se de îndoita treaptă îngerească, cea monahală și cea duhovnicească, din zi în zi își îndoia faptele bune, înăbușindu-și patimile trupești și iubind adevărul, ca să nu fie nicidecum trupesc, ci cu totul duhovnicesc și adevărat rob și închinător al lui Dumnezeu, cunoscând bine ceea ce a zis Domnul: Că Duh este Dumnezeu, și cei ce se închină Lui, cu duhul și cu adevărul se cade să I se închine. Iar pe duhul cel supărător, în care nu este adevăr și care nu se închină Domnului, îl biruia întotdeauna, mai ales prin smerenie nespusă, căci, pretutindeni smerindu-se pe sine, se socotea nevrednic și plin de o mulțime de păcate. Atunci când frații, fiind îndemnați de Dumnezeu, au făcut sfat ca să dezgroape moaștele Cuviosului Teodosie și să le mute din peșteră în sfânta biserică a Mănăstirii Pecerska; la această ascultare primul a fost fericitul Nestor. Și cu mare credință și cu rugăciune de toată noaptea ostenindu-se, pe acest mărgăritar de mult preț al Sfintei Mănăstiri Pecerska, adică cinstitele moaște ale Cuviosului Teodosie, le-au dezgropat și le-au scos înaintea peșterii. Nestor a fost singur văzător al minunilor celor mari, precum el însuși a mărturisit. El a viețuit ani îndelungați, ostenindu-se cu lucrul scrierii de ani și, de anii cei veșnici aducându-și aminte, a bine plăcut Stăpânului anilor. Apoi s-a mutat la veșnicie către Dumnezeu, după anii vremelnici cei îndelungați, și este așezat în peșteră, unde și până acum cinstitul său trup se odihnește în făcătoarea de minuni nestricăciune, mărturisind că acest cuvios scriitor al vieților sfinților părinți și al anilor și-a scris lui lăcaș de veci în ceruri și este binecuvântat, căci a primit cununa lui Dumnezeu. Fie ca rugăciunile acestui cuvios scriitor să ne ajute și nouă a fi scriși în cărțile vieții mielușelului lui Dumnezeu, ai Cărui ani nu se vor împuțina și Căruia, cu Dumnezeu Tatăl și cu făcătorul de viață Duh, I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. TOT ÎN ACEASTĂ ZI, PREACUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU DIMITRIE CEL NOU DE LA BUCUREȘTI Acest cuvios părinte Dimitrie cel Nou a trăit în vremea dreptcredincioșilor împărați româno-bulgari și era dintr-un sat care se numește Basarabov, sat așezat pe marginea apei Lomului. La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi, văzând că toate ale lumii sunt trecătoare, a ieșit din satul Basarabov și s-a sălășluit mai întâi într-o peșteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peșterii. Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea și privegherile pe care le făcea și prin care s-a învrednicit și de darul facerii de minuni? El și-a cunoscut și vremea ieșirii sufletului din trup căci, retrăgându-se între două pietre mari, și-a dat prealuminatul său suflet în mâna lui Dumnezeu în timp ce se ruga. După multă vreme apa Lomului a venit mare, încât a luat și lemnele și pietrele dimprejurul ei și atunci au căzut în apă și cele două pietre, care erau în apropierea peșterii, împreună cu moaștele sfântului, și multă vreme au rămas acolo. Deci, vrând Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat îngerul Domnului în vis unei copile care pătimea de duh necurat, fiica unui om credincios, și i-a zis: „Dacă părinții tăi mă vor scoate din apă - și i-a arătat locul -, eu te voi tămădui". Sculându-se dimineață, copila a spus părinților săi visul pe care l-a avut. Adunându-se mulți oameni și preoți, s-au dus toți împreună la locul cel arătat de copilă, unde de multe ori se arăta o lumină și cei care o vedeau socoteau că acolo este ascunsă o comoară de bani. Căutând cu dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie, care erau afundate în prundiș, și le-au scos întregi, strălucind ca aurul. Apoi luându-le de acolo, le-au dus în satul Basarabov. Și străbătând vestea prin toate părțile dimprejur despre aflarea sfintelor moaște ale lui Dimitrie, a ajuns și la urechile domnului de la București, care îndată a trimis preoți și boieri ca să aducă moaștele Sfântului Dimitrie în Valahia și să le așeze în biserica domnească. Deci, mergând trimișii Domnului în satul Basarabov, au luat moaștele sfântului și au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungând cu dânsele până aproape de un sat care se cheamă Ruși, au stat sfintele moaște la o fântână și de acolo sfântul n-a mai vrut a merge mai departe. Văzând preoții și boierii acea minune și nedumerindu-se ce să fie, s-au sfătuit să facă ceea ce au făcut cei de altă seminție cu chivotul mărturiei Domnului. Și au înjugat doi juncani tineri neînvățați la carul cu moaștele sfântului și i-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta urma să se știe și voia sfântului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaștele sfântului și au stat în mijlocul satului. Iar preoții și boierii, întorcându-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis atunci boieri cu bani și au făcut o biserică cu numele Cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au așezat moaștele sfântului. Și multe minuni făceau acele moaște celor ce cu credință năzuiau la el, dintre care vom consemna câteva de la oameni vrednici de credință, care le-au văzut cu ochii lor și care le-au scris pentru popor, spre încredințarea și adeverirea celorlalte minuni. Două femei surori, Aspra și Ecaterina, din satul care se numește Cernavodă, au făcut o preafrumoasă biserică, punându-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și s-au sfătuit între ele cum ar putea face ca să poată lua o părticică din moaștele Sfântului Dimitrie și s-o aducă în biserica lor, căci a le lua cu totul socoteau că nu va voi sfântul, precum a și fost. Deci, venind cu smerenie și cu evlavie și închinându-se sfântului, au luat în taină o mică părticică din moaștele lui și, vrând să plece cu căruțele lor, caii nicidecum nu s-au putut mișca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu. Iar ele, cunoscând pricina, s-au coborât din căruțe și cu lacrimi au alergat și au căzut la moaștele sfântului și, punând părticica la locul ei, s-au rugat sfântului să le ierte greșeala. Astfel, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au întors cu pace în satul lor. Altă dată a venit preasfințitul mitropolit Nichifor al Târno-vului, împreună cu sinodul lui, ca să se închine sfintelor moaște ale Cuviosului Dimitrie. Închinându-se mai întâi mitropolitul și săru-tând sfintele moaște, s-a depărtat puțin și s-a așezat pe un scaun. După aceea, mergând pe rând toți ceilalți din sinodul său și sărutând sfintele moaște, un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaștele, s-a ispitit ca să rupă cu gura o mică parte din moaștele sfântului și a rămas cu gura căscată. Toți, uitându-se la dânsul și văzându-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit să se dea la o parte, ca să se închine și ceilalți. Dar el, fiind fără glas, abia s-a depărtat puțin de la sicriul sfântului, cerându-și iertare, și astfel i s-a dezlegat limba și a grăit ca mai înainte. După aceea a mers cu mitropolitul la gazdă și atunci i-a povestit toate cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: „O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaște la toți cei care vin să se închine, până acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci de acum pocăiește-te, că ai greșit lui Dumnezeu și sfântului". Un iubitor de Dumnezeu, episcopul Ioanichie al Periaslavului, căzând într-o boală foarte grea și neputându-se vindeca, l-au purtat patru oameni la biserica Sfântului Dimitrie. Acolo l-au pus cu așternutul în biserică și, slujindu-se Sfânta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos și umbla pe picioarele sale, mulțumind lui Dumnezeu și lăudându-l pe sfânt. Între anii l769 și l774, fiind război între Rusia și Poarta otomană și cuprinzând și pe ofițerii țării noastre, generalul Petru Saltikov a trecut Dunărea și pornind război împotriva Rusciucului, a trecut și prin satul Basarabov, unde se aflau moaștele sfântului. Iar generalul a luat aceste moaște, voind să le trimită în Rusia. Dar creștinul Hagi Dimitrie, fiind în acea vreme lângă general, s-a rugat ca să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască țării noastre pentru prăzile și jafurile ce le-a pătimit din pricina războiului și s-o mângâie cu acest dar, adică cu sfintele moaște. Generalul, înduplecându-se, le-a dăruit Țării Românești. Și primindu-le tot poporul, cu mare cinste le-a așezat în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele preasfințitului mitropo-lit Grigorie. Și îndată a simțit tot poporul ocrotirea și sprijinul sfântului, căci nu numai că a încetat războiul dintre muscali și turci, ci a contenit și ciuma cea înfricoșată. În timpul Războiului de Independență, din anul 1877, un colonel bătrân din București avea șapte feciori care au fost duși pe front. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaștele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viață din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor și a așezat-o în taină sub capul sfântu-lui. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toți cei șapte feciori s-au întors sănătoși la casele lor. În timpul ocupației germane din primul război mondial, câțiva bulgari cu o mașină au furat moaștele Sfântului Dimitrie din catedrala Mitropoliei din București, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în țara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit șoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineață au fost prinși, iar sfintele moaște au fost aduse în catedrală. În anul 1955, o femeie din jurul Bucureștilor avea soțul paralizat și bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie și a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului și să se închine cu credință la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopții a strigat-o soțul bolnav și i-a zis: „Ai chemat vreun doctor din București la mine?" „Nu!" i-a răspuns femeia. „Cum nu? a zis soțul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul și m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plătești? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi și a plecat spre București". Femeia l-a întrebat „Și te-a consultat?" „M-a uns cu untdelemn sfințit pe mână și pe piciorul paralizat și mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Marie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineață și plătește-i doctorului, că tu l-ai chemat și știi unde locuiește!" Dimineață, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soția a mers plângând la moaștele Sfântului Dimitrie și cu multe lacrimi a mulțumit binefăcătorului ei. Acestea și multe alte minuni, care însă n-au fost scrise, a făcut Sfântul Dimitrie. Mult ajutor și mare folos câștigă toți cei ce cu credință năzuiesc către moaștele sfântului. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. 332 LUNA OCTOMBRIE 333 ZIUA A DOUĂZECI ȘI ȘAPTEA