


LUNA OCTOMBRIE
ZIUA A DOUĂZECI ŞI NOUA


SFÂNTA MUCENIŢĂ
ANASTASIA ROMANA

În vremea împăraţilor Deciu şi Valerian şi a ighemonului Prov, era o mănăstire mică de fecioare în apropiere de cetatea Romei. Această mănăstire se afla la un loc deosebit şi neştiut, având câteva călugăriţe îmbunătăţite, între care era şi egumena Sofia, bătrână şi desăvârşită în fapte bune. În acea mănăstire se afla şi fericita fecioară Anastasia, de prin părţile Romei, care, rămânând orfană de părinţi la vârsta de trei ani, a fost luată de bătrâna Sofia, care a crescut-o în mănăstire, învăţând-o toate faptele bune, încât le covârşea pe toate celelalte fecioare, nu numai în frumuseţe, dar şi în post, în nevoinţe şi în toate celelalte osteneli. Ajungând cu vârsta aproape de douăzeci de ani şi aflând unii cetăţeni de frumuseţea ei, au dorit ca s-o ia în căsătorie şi foarte mult se sârguiau pentru acest lucru. Dar sfânta fecioară, socotindu-le pe toate deşertăciune, s-a făcut mireasă lui Hristos, păzindu-şi fecioria, priveghind ziua şi noaptea în rugăciuni.
Iar diavolul se silea foarte mult ca s-o abată pe fecioara lui Hristos de la viaţa ei cea asemenea cu îngerii şi s-o înduplece spre lume, ostenindu-se asupra ei cu războiul trupului, cu gânduri necurate, cu înşelăciunile şoaptelor celor viclene şi cu alte feluri de meşteşuguri ale sale. N-a sporit însă nimic împotriva aceleia în a cărei neputincioasă fire se sălăşluia puterea lui Hristos, căci călca cu feciorelnicele ei picioare blestematul trup al şarpelui iadului. Neputând diavolul s-o biruiască pe mireasa cea nebiruită a lui Hristos cu războiul cel dinăuntru şi tăinuit, s-a ridicat împotriva ei pe faţă, pornind contra fecioarei pe cumpliţii muncitori. Pentru că în acea vreme era prigoană mare împotriva creştinilor, i-a îndemnat pe necredincioşii care îi urau pe creştini, ca s-o defaime pe ea la ighemonul Prov.
Mergând aceia la necuratul ighemon, i-au spus despre Anastasia că este o fecioară cum nu se află alta mai frumoasă în toată Roma. Apoi i-au mai spus că îşi petrece viaţa într-un loc deosebit, la nişte femei sărace, care vieţuiesc fără de bărbaţi şi nevoind să se căsătorească, batjocorind viaţa păgânilor, crezând în Cel răstignit şi râzând de zeii lor. Ighemonul, auzind de frumuseţea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca s-o aducă. Aceştia s-au dus, dar nu au putut să deschidă mănăstirea, până ce n-au tăiat uşile cu securile. Văzând acest lucru, pustnicele celelalte s-au speriat foarte tare şi, temându-se, au deschis o altă uşă şi au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicându-i: „Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoşa, căci acum a venit vremea nevoinţei. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze pe tine. Deci nu vreau să fugi din mănăstire şi să te pierd, mărgăritarul meu, pe care de la trei ani luându-te, te-am crescut şi până acum te-am păzit ca pe lumina ochilor".
Deci Sofia a ieşit înaintea ostaşilor şi le-a zis: „Pe cine căutaţi şi ce vă trebuie?" Iar ei au răspuns: „Bătrâno, dă-ne pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci aşa voieşte ighemonul Prov". Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie vă voi da pe Anastasia, însă numai atât mă rog vouă, domnii mei, să mai aşteptaţi două ceasuri până ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpânului vostru". Slujitorii, socotind că vrea s-o înfrumuseţeze cu podoabe şi cu îmbrăcăminte obişnuită, au aşteptat două ceasuri. Însă duhovniceas-ca maică Sofia, vrând să-şi înfrumuseţeze pe fiica sa cu podoabe sufleteşti ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o şi a dus-o în biserică.
Punând-o înaintea altarului, cu plângere a grăit către dânsa: „Fiica mea, Anastasia, acum se cade să arăţi cu fapte dragostea ta cea mare către Domnul, acum se cade ţie să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău Mire, şi să arăţi că eşti adevărata lui mireasă. Deci mă rog ţie, iubita mea fiică, să nu te înşele limba cea ascuţită ca briciul, să nu te ameţeşti de darurile şi de slava lumii celei deşarte, nici să nu te înfricoşezi de chinurile cele vremelnice, care îţi mijlocesc ţie viaţa cea veşnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă; iată, locul odihnei cele veşnice îţi este gătit ţie; iată, cununa cea împletită ţie; iată, acum te cheamă la nuntă Mielul. Deci mergi către Dânsul cu veselie, mergi la nunta vieţii celei veşnice. Mă rog ţie, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele şi adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut luându-te din pruncie, şi toată sârguinţa o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată Împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit şi m-am rugat, pentru aceasta ziua şi noaptea te-am învăţat, ca să te uneşti cu Domnul din toata inima şi din tot sufletul.
Deci acum, fiica mea, să nu mă ruşinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului şi să nu-mi pogori în groapă bătrâneţile mele mai înainte de vreme, pentru că, dacă voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfârşi de mâhnire, îndată voi muri. Iar dacă voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos, că îţi pui pentru Dânsul viaţa ta, atunci voi fi maica ce se bucură de fiică, atunci se va înălţa cornul meu ca al inorogului şi bătrâneţile mele în untdelemn gras. Deci, fiica mea, să nu-ţi cruţi frumuseţea ta trupească şi să nu iubeşti viaţa cea vremelnică. Ci, când te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu-ţi abaţi inima spre ele; când te vor înfricoşa cu chinurile, tu să grăieşti: «De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, căci cu mine este Dumnezeul meu». Când vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Sau, de te vor sfâşia şi-ţi vor chinui trupul, tu să te bucuri în pătimirile tale, căci împlineşti lipsa necazurilor lui Hristos în trupul tău. De vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ţi aduci aminte că şi perii capului tău sunt număraţi de Domnul, Care va păzi toate oasele tale şi nici unul dintr-însele nu va pieri.
Capul de ar voi să ţi-l taie, tu să priveşti la Hristos, Capul a toată Biserica, Care este slava ta şi care îţi înalţă capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău îţi va sta în faţă nevăzut şi o să-ţi uşureze durerile tale şi o să te scoată din chinurile cele grele. Când vei suspina, El îţi va da ţie uşurare. Când vei slăbi, El te va întări. Când vei cădea din pricina bătăilor, El te va ridica. Când în dureri te vei umple de amărăciune, El îţi va îndulci inima şi-ţi va răcori sufletul şi nu se va depărta de tine, până ce, scoţându-te din mâna chinuitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească şi, chemând toate puterile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor, îţi va face bucurie şi te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ca să împărăţeşti împreună cu El întru slava cea veşnică".
Iar Anastasia a zis: „Gata este inima mea să pătimesc pentru Hristos, gata este sufletul meu ca să mor pentru Dânsul; toată dorirea şi răsuflarea mea spre El era de demult şi este şi acum, ca întru mărturia dragostei mele către Domnul meu cel iubit să-mi pun sufletul meu pentru Dânsul. Iar acum, deoarece a venit vremea dorinţei mele, cu bucurie voi merge înaintea judecătorilor şi voi mărturisi preasfânt numele Dumnezeului meu. Dar tu, stăpâna şi maica mea, nu te teme pentru mine, nici nu te îndoi de tinereţea mea, căci cred că Domnul meu Iisus Hristos mă va întări pe mine, roaba Lui, Căruia roagă-te şi tu, maica mea iubită, ca să nu mă lase şi să nu mă depărteze pe mine, până ce voi săvârşi nevoinţa chinurilor întru numele Lui şi va cădea ruşinat vrăjmaşul, care s-a ridicat asupra noastră".
Astfel vorbind între ele două ceasuri şi mai bine şi dându-şi cea mai de pe urmă sărutare, slujitorii trimişi de ighemon s-au supărat aşteptând. Şi intrând în biserică, le-au găsit nu îngrijindu-se de împodobirea trupească, ci vorbind cu umilinţă, mângâindu-se una pe alta şi întărindu-se întru Domnul. De aceea, s-au mâniat foarte tare şi, apucând pe Anastasia ca lupul pe oaie, i-au pus fiare pe grumaz şi au dus-o repede în cetate, înfăţişând-o înaintea ighemonului. Iar ea, deşi stătea cu faţa înaintea lui, cu mintea sa era mai mult înaintea lui Hristos, Mirele ei, şi cu ochii inimii privea frumuseţea Lui.
Văzând-o, toţi s-au mirat de frumuseţea ei şi de smeriţii ei ochi, precum şi de blândeţea ei. Apoi ighemonul a zis către dânsa: „De ce neam eşti, de ce credinţă, şi care îţi este numele?" Iar sfânta a răspuns cu glas blând, căutând în jos: „Sunt fiica unui cetăţean din cetatea Romei şi sunt crescută în dreapta credinţă, iar numele meu este Anastasia". Ighemonul a zis: „Romanilor le este neobişnuit acest nume şi nu ştiu ce înseamnă Anastasia". Sfânta a răspuns: „Anastasia se tâlcuieşte Înviere, căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, până ce îl voi birui pe tatăl tău, satana". Ighemonul a zis: „Să-mi răspunzi cu blândeţe, fecioară, ca să nu mă porneşti spre mânie, căci îţi cruţ tinereţea şi nu vreau să pierd frumuseţea ta, ci ascultă-mă ca pe un tată care vrea să te sfătuiască de bine. De ce te-ai amăgit fără de folos cu învăţătura creştinească şi îţi pierzi în deşert anii tăi, lipsindu-te de viaţa cea bună şi de desfătările pe care zeii le-au dat oamenilor, spre veselie? De ce ascunzi într-un colţ întunecat o aşa frumuseţe, care şi la boierii cei mari poate să fie plăcută? Ce mângâiere ai dacă fugi de petrecerea împreună cu oamenii şi ca o fiară locuieşti singură? Care îţi este câştigul dacă eşti chinuită şi mergi la moarte pentru Cel răstignit? Oare nu este bine să te închini zeilor noştri cei fără de moarte, să-ţi iei un bărbat cinstit, frumos şi de neam bun, să te mângâi cu bucurii şi să te veseleşti cu fiii, să vieţuieşti în cinste şi în slavă, între oamenii cei buni şi să ai multe averi, aur şi argint, şi să nu-ţi pierzi în cea mai mare trudă şi sărăcie viaţa cea dată de zei, spre bună petrecere? Deci, te sfătuiesc pe tine, apropie-te şi te închină zeilor şi îndată vei avea bărbat de neam mare şi cinstit, slăvit şi bogat, care va fi înaintea scaunului împărătesc cu multă laudă şi cu care şi tu asemenea vei fi în mare cinste şi te vei îndulci de toate bunătăţile, în toate zilele vieţii tale".
La aceste cuvinte, Sfânta Anastasia, ridicându-şi ochii săi cei plecaţi în jos şi căutând la ighemon, a zis: „Bărbatul meu, bogăţia mea, viaţa şi veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, de la Care nu mă voi întoarce cu amăgitoarele tale cuvinte. Nu mă vei înşela precum a înşelat şarpele pe Eva, nici îmi vei îndulci chinuirea cea amară a voastră. Nu mă vei despărţi de Domnul meu nici cu frica chinurilor, pentru care de o sută de ori, de ar fi cu putinţă, sunt gata să mor". Atunci ighemonul a poruncit celor ce stăteau de faţă să o bată peste obraz, zicându-i: „Oare aşa răspunzi luminatului stăpânitor?" Apoi, vrând să o facă de ruşine, a poruncit să-i rupă hainele de pe dânsa şi să fie arătată goală înaintea tuturor. Şi a zis către dânsa: „Oare frumos îţi este, fecioară, ca să stai înaintea tuturor aşa goală?" A răspuns sfânta: „Nebunule, neruşinatule şi de toată necurăţia plin, aceasta nu este ruşinea mea, ci a ta. Ştie Domnul meu că niciodată soarele n-a văzut goliciunea mea, iar tu, punându-mă astfel în faţa poporului, să ştii că mai mult te-ai făcut de ruşine pe tine, decât pe mine. Pentru că pe mine de ruşinea aceasta mă va acoperi Mirele meu cu veşmântul slavei, iar pe tine te va acoperi în veci ruşinea feţei tale. Acum tot omul cu minte va zice: de n-ar fi fost ighemonul fără ruşine şi plin de pofte nelegiuite, n-ar fi dezgolit în faţa tuturor trupul cel feciorelnic". Apoi a zis celor ce o dezbrăcaseră: „Dacă aţi dezgolit trupul meu şi dacă aţi pus înaintea mea uneltele chinurilor, pentru ce zăboviţi? Bateţi, tăiaţi, rupeţi trupul meu cel gol, acoperiţi-l cu bătăi şi cu sângele meu. Iată, mă vedeţi gata spre a suferi chinuri şi să nu nădăjduiţi că veţi auzi altceva de la mine, decât numai aceasta, că voiesc să mor pentru Hristos".
Atunci, la porunca ighemonului, au întins-o cu faţa în jos şi au legat-o de patru stâlpi, apoi au pus sub dânsa foc cu smoală şi cu pucioasă şi astfel au chinuit-o cu foc şi cu fum greu, iar pe spate au bătut-o cu toiege fără milă. Sfânta răbda chinurile şi, în loc de suspinuri, zicea psalmul lui David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule". Atât de mult a fost bătută, încât au obosit cei care o băteau. După aceasta au dezlegat-o de pe stâlpi şi, luând-o de pe foc, au legat-o pe o roată şi, întorcând roata, toate oasele i le-au zdrobit, iar venele i s-au rupt. Dar ea se ruga către Domnul: „Scăparea mea şi scutul meu, nu Te depărta de la mine, că slăbeşte sufletul meu din pricina durerilor şi a oaselor mele zdrobite". Şi îndată, cu puterea lui Dumnezeu, roata s-a oprit şi a stat nemişcată şi Sfânta Anastasia a fost dezlegată de o mână nevăzută. Apoi cu tot trupul s-a arătat nevătămată şi sănătoasă, încât toţi se mirau de o asemenea minune. Deci ighemonul putea cu o minune ca aceasta să vină în simţire şi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, dar l-a orbit răutatea şi a început cu alte munci a o chinui pe sfânta. A poruncit ca sfânta să fie spânzurată, să-i fie strujite coastele şi să-i rupă trupul, iar ea răbda toate acestea cu bărbăţie şi numai spre Unul Dumnezeu îşi ridica ochii, zicând: „Vezi durerea mea cu care pătimesc pentru Tine, Mirele meu, şi binevoieşte ca sângele vărsat de netrebnica roaba Ta să-Ţi fie bineprimit şi să nu fiu lepădată din ceata sfintelor mărturisitoare".
După aceasta au coborât-o de pe lemn şi a zis ighemonul către dânsa: „Anastasia, oare bine îţi este acum?" Iar sfânta a răspuns: „Foarte bine, pentru că ce chin nu-mi este mie de folos şi bineprimit de către Acela pe care îl iubesc mai mult decât viaţa şi decât sufletul meu?" Atunci ighemonul a zis: „Dacă îţi place să rabzi chinuri pentru Cel răstignit, îţi voi înmulţi această plăcere". Şi a poruncit ca să-i fie tăiaţi sânii cu briciul. Sfânta, văzând sângele care curgea din ea, a început a slăbi foarte mult şi cerea apă de băut. Unul dintre cei ce erau acolo, pe nume Chiril, aducând apă, i-a dat să bea, iar ea, gustând puţină apă, a zis către cel ce i-a dat apă: „Să nu te lipseşti de plată de la Domnul, după cuvântul Lui, care a zis: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu - căci ai lui Hristos suntem - nu-şi va pierde plata sa". Ighemonul a zis către dânsa: „Îţi sunt de ajuns chinurile sau mai vrei să fii chinuită?" A răspuns sfânta: „Fă ce voieşti, Dumnezeul meu este puternic ca şi pentru mai mari chinuri să întărească puterea mea cea slăbită şi să-ţi surpe mândria ta". Atunci chinuitorul a poruncit ca să-i smulgă unghiile de la degete, după aceea să-i taie mâinile şi picioarele şi apoi să-i sfărâme toţi dinţii. Sfânta a început iarăşi a slăbi şi a cere apă, căci din gura ei curgea mult sânge. Atunci Chiril, cel mai înainte pomenit, a adăpat-o cu puţină apă, iar ighemonul, văzându-l pe Chiril că adapă pe muceniţă cu apă şi socotind că este creştin, căci aşa şi era, îndată a poruncit ca acesta să fie tăiat cu sabia. Şi fiind tăiat, fericitul Chiril s-a dus către Domnul ca să-şi ia plata sa pentru paharul cel cu apă rece cu care a adăpat pe muceniţa în numele lui Hristos.
Sfânta, răcorindu-se cu apă, a răsuflat puţin şi se ruga, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Dumnezeule, Mântuitorul meu". Şi ighemonul a poruncit ca să i se taie limba. Atunci sfânta a zis: „Chiar şi limba de-mi vei tăia, băutorule de sânge şi nelegiuitule, inima mea tot nu încetează a striga către Domnul, căci El, pe cei ce se roagă în tăcere, mai bine îi ascultă". Luând sluga un cleşte, l-a băgat în gura sfintei şi i-a tras limba afară şi i-a tăiat-o. Atunci tot poporul a strigat înspăimântat, defăimând şi ocărând pe ighemon pentru o muncire atât de cumplită şi lipsită de omenie. Ighemonul, mâniindu-se pe popor, a poruncit ca sfânta să fie dusă afară din cetate şi să i se taie cu sabia cinstitul ei cap. Astfel şi-a săvârşit nevoinţa muceniciei, sfânta şi vrednica de laudă, mare muceniţă a lui Hristos, Anastasia.
Sfântul ei trup a fost lăsat neîngropat ca să fie spre mâncare fiarelor şi păsărilor, dar cu dumnezeiască acoperire se păzea neatins. Venind noaptea, îngerul s-a arătat fericitei stareţe Sofia şi i-a poruncit să ia trupul Sfintei Anastasia care zăcea în câmp, afară din cetate. Ea, luând o pânză curată, a ieşit din mănăstire şi nu ştia în ce parte să meargă. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul şi fiind povăţuită de el, a mers la locul unde era aruncat sfântul trup al duhovniceştii ei fiice, şi, sărutându-l cu dragoste şi udându-l cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în linişte şi cu osteneli te-am crescut; în post, în rugăciuni, în feciorie şi în curăţie te-am păzit, frica lui Dumnezeu şi sfânta Lui dragoste te-am învăţat; fiica mea cea dulce pentru care totdeauna sufeream, până ce s-a închipuit în tine Hristos, mulţumesc ţie că m-ai ascultat pe mine, sărmana ta maică, şi ai îndeplinit dorinţa mea. Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înaintea Mirelui tău în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănite, împodobindu-te cu sângele tău. Deci mă rog ţie acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici şi stăpână a mea, să fii sprijinul bătrâneţilor mele, cu rugăciunile către Dumnezeu, şi mă pomeneşte, bucurându-te cu Domnul. Iar când îmi va porunci să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătăţii Lui, ca să fie milostiv păcatelor mele".
Plângând astfel, se gândea ce să facă, pentru că era singură, ba şi slabă şi abia putea umbla cu toiagul. Neputând să ia şi să ducă acel trup ca să-l îngroape, se mâhnea, nepricepându-se ce să facă. Atunci, după rânduiala lui Dumnezeu, au venit nişte oameni necunoscuţi de ea, cinstiţi la vedere, cucernici la vorbă şi creştini cu credinţa. Aceştia, găsind-o pe stareţă plângând deasupra trupului, i-au ajutat ei şi, adunând mădularele tăiate, adică mâinile şi picioarele, care erau aruncate afară din cetate, au pus sfântul cap la loc deosebit şi cinstit şi, cântând acolo deasupra gropii, au îngropat comoara cea de mult preţ, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.


TOT ÎN ACEASTĂ ZI,
CUVIOSUL AVRAMIE SIHASTRUL
ŞI FERICITA MARIA, NEPOATA LUI

Fericitul Avramie s-a născut din părinţi creştini şi din tinereţe se îndeletnicea cu treburile la biserică, ascultând şi învăţând cu râvnă dumnezeieştile Scripturi. Părinţii lui, iubindu-l foarte mult, îl îndemnau să se căsătorească, însă el nu voia. Şi fiind de multe ori silit de dânşii să-şi ia soţie, în cele din urmă el s-a supus voinţei lor. După ce s-a făcut nunta, în a şaptea zi, şezând el în casă cu soţia, deodată a răsărit ca o lumină în inima lui dorul de Dumnezeu, şi, sculându-se, s-a dus din casă, fără să spună la nimeni nimic. Fiind povăţuit de Dumnezeu, Avramie a ieşit din cetate şi la o depărtare cam de două stadii a aflat o casă părăsită. Deci a intrat acolo şi s-a sălăşluit într-însa cu mare plăcere, luând aminte de mântuirea sa şi slăvind pe Dumnezeu. Iar părinţii şi rudeniile lui erau mâhniţi de ceea ce făcuse şi îl căutau pretutindeni pe fericitul Avramie. După şaptesprezece zile l-au aflat în chilie rugându-se lui Dumnezeu.
Văzându-l, s-au mirat foarte mult, dar fericitul a zis către dânşii: „Nu vă miraţi, ci preamăriţi pe Dumnezeu, iubitorul de oameni, Cel ce m-a izbăvit din lumea cea deşartă, şi vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să-mi dea răbdare până la sfârşit, ca să pot purta jugul cel bun pe care m-a învrednicit să-l iau asupră-mi. Lăsaţi-mă să locuiesc aici în linişte, pentru dragostea lui Dumnezeu şi mă voi deprinde a face sfânta Lui voie". Atunci ei, văzând gândul lui neînduplecat, au zis: „Amin". Şi i-a mai rugat pe ei fericitul să nu-l mai supere venind mereu la dânsul. Apoi, închizând uşile, a lăsat o ferestruică mică prin care primea hrana şi astfel vieţuia, slujind lui Dumnezeu. Şi i s-a luminat gândul, sporind în viaţă bună, în înfrânare mare, în smerenie, în curăţie şi dragoste. Vestea despre dânsul a străbătut pretutindeni şi toţi care auzeau de el veneau să-l vadă, luând folos de la dânsul, pentru că i se dăduse lui cuvântul înţelepciunii, al înţelegerii şi al mângâierii.
După zece ani de la plecarea lui, s-a întâmplat de au murit părinţii fericitului Avramie şi i-au lăsat lui averi multe. Iar el, nevrând să-şi lase rugăciunile sale şi liniştea, a rugat pe un prieten al lui să împartă toată averea la săraci şi, făcând aşa, a rămas fără grijă, pentru că sârguinţa fericitului era să nu-şi lipsească mintea de lucrurile cele sfinte, ci să şi-o curăţească de lucrurile cele pămân-teşti. De aceea nimic n-a câştigat pe pământ, decât numai o haină, o rasă şi un vas mic, din care obişnuia a mânca sau a bea, şi o rogojină pe care se odihnea. În toată vremea călugăriei sale nu şi-a schimbat rânduiala, ci a petrecut cincizeci de ani în rânduiala monahală, cu mare osârdie şi cu mare dragoste către Dumnezeu.
Atunci, între satele dimprejurul unei cetăţi, era un sat foarte mare în care locuiau numai elini, de la mic până la mare, şi nu se găsea nimeni ca să poată să-i întoarcă pe ei la Dumnezeu. Au fost trimişi mulţi prezbiteri şi diaconi de episcopul eparhiei aceleia, dar nu i-au putut întoarce de la înşelăciunea idolească. Pentru că nu puteau să rabde necazurile ce le sufereau de la dânşii, mulţime de monahi nu o dată au încercat aducerea lor la credinţa în Dumnezeu, dar, nesporind nimic, s-au lepădat de dânşii.
Într-una din zile, episcopul, şezând cu clericii săi, şi-a adus aminte de fericitul Avramie şi a zis: „Eu n-am văzut în viaţa mea un bărbat desăvârşit ca acesta, în tot lucrul bun şi plăcut lui Dumnezeu, precum fericitul Avramie". Clericii au răspuns: „Aşa este, stăpâne! El este robul lui Dumnezeu şi monah desăvârşit". Iar episcopul a zis către dânşii: „Vreau să-l aşez pe el preot în satul acela elinesc, căci cu răbdarea şi cu dragostea lui va putea să în-duplece inimile lor şi îi va întoarce la Dumnezeu". Apoi, sculân-du-se, împreună cu clerul a mers la Avramie.
Ajungând ei, după ce s-au sărutat, episcopul a început a grăi cu dânsul despre acest sat de necredincioşi şi l-a rugat să meargă acolo. Auzind Avramie de aceasta, s-a mâhnit foarte tare şi a zis către episcop: „Iartă-mă, sfinţite părinte, şi lasă-mă aici să-mi plâng păcatele mele, pentru că sunt neputincios şi nedestoinic pentru acest lucru". Iar episcopul a zis către dânsul: „Cu darul lui Dumnezeu îţi va fi cu putinţă, dar să nu te leneveşti la ascultarea cea bună". A răspuns fericitul: „Rogu-mă sfinţiei tale, lasă-mă aici să-mi plâng răutăţile mele". Iar episcopul a zis către dânsul: „Iată ai lăsat lumea şi ai urât cele ce sunt într-însa, te-ai răstignit şi toate le-ai îndreptat, dar ascultare nu ai".
Auzind acestea, Avramie a plâns mult şi a zis: „Ce sunt eu altceva decât un păcătos? Şi ce viaţă am eu, de cugeţi unele ca acestea despre mine?" Iar episcopul a răspuns: „Şezând aici numai pe tine singur te mântuieşti, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulţi vei mântui şi-i vei întoarce la Dumnezeu. Deci socoteşte care faptă îţi va fi mai mare: oare să te mântuieşti pe tine singur, sau pe mai mulţi?" Iar fericitul a răspuns, plângând: „Fie voia lui Dum-nezeu! Merg pentru ascultare". Şi scoţându-l episcopul din chilie, l-a dus în cetate şi l-a trimis cu mare bucurie împreună cu clerul, în satul acela. Iar fericitul, pe cale, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputinţa mea şi trimite darul Tău spre ajutorul meu, ca să fie preamărit preasfânt numele Tău". Sosind în sat, a văzut pe oameni cuprinşi de înşelăciunea diavo-lească slujind idolilor şi a suspinat, plângând. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Unule fără de păcat, Dumnezeule, nu trece cu vederea lucrul mâinilor Tale".
După aceea a trimis în cetate la prietenul său, căruia îi încredinţase averea de la părinţi ca s-o împartă la săraci, rugându-l ca din averea rămasă să-i trimită şi lui ceva pentru zidirea bisericii. Iar prietenul acela îndată a trimis cât putea să-i fie de trebuinţă. Apoi fericitul a început a zidi biserică lui Dumnezeu cu sârguinţă şi în puţină vreme a ridicat-o cu bună rânduială şi a înfrumuseţat-o ca pe o mireasă împodobită. Iar până ce s-a zidit biserica, fericitul mergea şi se ruga lui Dumnezeu între idoli, nezicând nici un cuvânt nimănui. După săvârşirea bisericii, a adus într-însa rugăciunile Domnului cu multe lacrimi, zicând: „Adună-i, Doamne, pe oame-nii cei risipiţi şi uneşte-i pe ei în această biserică, luminează-le ochii lor cei înţelegători, ca să te cunoască pe Tine, Unule, Bunule şi iubitorule de oameni, Dumnezeule".
Săvârşind rugăciunea, a ieşit din biserică, răsturnând capiştea şi sfărâmând idolii lor. Iar ei, văzând cele ce a făcut Avramie, ca nişte fiare s-au năpustit asupra lui şi, bătându-l, l-au izgonit afară din sat. Dar el, întorcându-se noaptea, a intrat acolo iarăşi şi, mergând în biserică, cu plângere se ruga lui Dumnezeu să mântuiască pe oamenii cei pierduţi.
Făcându-se ziuă, l-au aflat pe el în biserică rugându-se şi s-au spăimântat. Păgânii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumuseţea zidirii şi podoabele ei. Deci fericitul îi învăţa cum să cunoască pe Dumnezeu. Iar ei îl băteau cu beţe ca pe o piatră neînsufleţită şi îl aruncau la pământ. Apoi l-au legat de grumaz şi l-au târât afară din sat. Socotind că este mort, au pus peste dânsul pietre şi, lăsându-l, s-au dus. Iar el, fiind abia viu, către miezul nopţii şi-a venit în fire, s-a sculat şi a început a plânge, zicând către Dumnezeu: „Pentru ce Stăpâne, ai defăimat lacrimile mele şi smerenia mea? Pentru ce, ţi-ai întors faţa Ta de la mine şi ai trecut cu vederea lucrul mâinilor Tale? Acum, Stăpâne, caută spre robul Tău şi ascultă rugăciunea mea; întăreşte-mă şi dezleagă pe robii Tăi din legăturile diavoleşti şi îi învredniceşte să te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu, că nu este altul afară de Tine". Apoi a intrat în sat şi, mergând în biserică, cânta şi făcea rugăciuni.
Făcându-se ziuă, au venit oamenii şi, văzând că el este viu, s-au înspăimântat, dar fiind răi şi nemilostivi l-au chinuit şi, aruncându-l la pământ iarăşi, l-au legat cu o funie de grumaz şi l-au târât afară din sat. Astfel a pătimit fericitul vreme de trei ani, răbdând cu credinţă, fiind legat, bătut, izgonit, târât şi împroşcat cu pietre, flămând şi însetat. Pentru toate câte i s-au făcut nu s-a mâniat pe ei, nici nu a zis ceva, nici nu s-a împuţinat cu sufletul. Nu s-a mâhnit, răbdându-le pe toate, ci mai ales şi-a adăugat dragostea şi dorirea pentru ei, rugând şi învăţând pe bătrânii lor ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe nişte fraţi şi pe copii ca pe nişte fii, deşi era înfruntat şi batjocorit de dânşii.
Apoi, într-o zi, s-au adunat toţi cei care locuiau în satul acela, de la mic şi până la mare şi, fiind înspăimântaţi de răbdarea lui Avramie, au început a grăi între ei: „Oare vedeţi răbdarea cea mare a bărbatului acestuia? Oare aţi văzut dragostea lui cea negrăită către noi? Că răbdând felurite chinuri, nu s-a depărtat de aici şi către nici unul n-a zis vreun cuvânt rău, nici nu s-a întors de la noi, ci cu mare bucurie le-a răbdat pe toate acestea? Cu adevărat el ne este trimis nouă de la Dumnezeu, despre Care totdeauna ne grăieşte, spunându-ne că este împărăţie, rai, viaţă veşnică şi sunt adevărate cuvintele lui, pentru că de nu ar fi fost aşa, nu ar fi răbdat de la noi atâtea răutăţi. Încă şi neputinţa zeilor noştri a fost arătată, pentru că nu au putut să-i facă lui nici un rău când el îi sfărâma pe ei. Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu şi toate cele zise de el sunt adevărate. Deci veniţi să credem în Dumnezeul Cel propovă-duit de dânsul". Astfel toţi, pornindu-se, au alergat cu un suflet la biserică, strigând: „Slavă cerescului Dumnezeu, Celui ce a trimis pe robul Său ca să ne mântuiască de înşelăciunea diavolului".
Fericitul, văzându-i pe ei, s-a bucurat foarte mult şi faţa lui strălucea ca lumina de dimineaţă. Bucurându-se, a grăit către dânşii: „Părinţii mei, fraţii mei şi fiilor, veniţi să dăm slavă lui Dumnezeu, Celui ce a luminat ochii inimii voastre, ca să-L cunoaşteţi pe El şi să vă curăţaţi de necurăţiile diavoleşti. Deci credeţi în Dumnezeul Cel viu din tot sufletul, căci Acela este Făcătorul cerului şi al pământului şi al tuturor făpturilor. El este fără de început, nespus şi neajuns, dătător de lumină, iubitor de oameni, înfricoşat şi bun Domn. Credeţi şi întru Fiul Său, Unul născut, Care este înţelepciunea, puterea şi voia Lui; credeţi şi în Preasfântul Lui Duh, care le învie pe toate şi veţi câştiga viaţa cea cerească". Apoi, răspunzând, toţi au zis: „Cu adevărat, părintele şi povăţuitorul vieţii noastre, precum grăieşti şi ne înveţi pe noi, aşa credem şi suntem gata a face toate cele ce ne porunceşti". Şi îndată, luându-i pe ei, fericitul i-a botezat pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, de la mic şi până la mare, cam o mie de suflete.
Apoi, în toate zilele le citea din dumnezeieştile Scripturi, învăţându-i pe ei şi spunându-le cele referitoare la Împărăţia cerului şi la rai; apoi le vorbea despre gheena focului, despre dreptate, despre credinţă şi despre dragoste. Iar ei erau întocmai ca şi pământul cel bun, care primeşte sămânţa cea roditoare şi dă rod, unul o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Cu aşa mare sârguinţă, cu plăcere şi cu osârdie ascultau învăţăturile lui şi se supuneau cuvintelor lui. Îl aveau pe fericitul înaintea ochilor lor ca pe îngerul lui Dumnezeu şi se legaseră de el cu legătura dragostei, luând aminte la sfânta lui învăţătură. Şi fericitul a petrecut cu dânşii încă un an de la botezarea lor, învăţându-i cuvântul lui Dumnezeu, neîncetat şi ziua şi noaptea. Apoi, văzând sârguinţa lor către Dumnezeu şi credinţa lor cea mare, voia să-i lase, pentru că se vedea pe sine foarte iubit de dânşii şi cinstit şi se temea să nu fie mintea lui legată de vreo grijă pământească şi să i se schimbe călugăria lui. Sculându-se într-o noapte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Unule fără de păcat, Unule sfinte, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti, Unule iubitorule de oameni şi milostive Stăpâne, Cel ce ai luminat ochii lor cei înţelegători, i-ai dezlegat de înşelăciunea idolească şi le-ai dăruit lor înţelegerea Ta, păzeşte-i pe ei până la sfârşit şi îi fereşte, Stăpâne, şi apără turma Ta cea bună pe care ai câştigat-o cu multa Ta iubire de oameni, îngrădeşte-i pe ei cu darul Tău şi luminează întotdeauna inimile lor, ca, săvârşind cele plăcute Ţie, să se învrednicească împărăţiei Tale cereşti. Iar pe mine, nevrednicul şi neputinciosul, mă apără şi să nu-mi socoteşti mie acest păcat, căci toate cunoscându-le Tu, ştii cât te iubesc şi te doresc pe Tine".
Sfârşind rugăciunea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi în taină a plecat de acolo în alt loc şi s-a ascuns de dânşii. Apoi, făcându-se ziuă, poporul cel nou luminat, după obiceiul său a venit la biserică şi, căutându-l pe Avramie, umblând ca oile cele pierdute în căutarea păstorului lor şi strigându-l cu lacrimi pe nume, nu l-au mai aflat. După ce l-au căutat pretutindeni şi nu l-au aflat, s-au mâhnit foarte mult şi, ducându-se îndată la episcop, i-au spus lui toate cele întâmplate. Auzind acestea episcopul, s-a mâhnit şi a trimis pretutindeni mulţi oameni sârguincioşi pentru a-l căuta pe fericitul Avramie, mai ales pentru lacrimile şi rugăciunile turmei sale. Acesta a fost căutat ca o piatra scumpă, dar cei trimişi nu l-au aflat. Apoi, mergând episcopul împreună cu clerul în sat şi văzându-i pe toţi întăriţi în credinţa şi în dragostea pentru Dumnezeu, a ales dintre dânşii bărbaţi vrednici, pe care i-a numit prezbiteri şi diaconi şi, binecuvântându-i, s-a dus.
Fericitul Avramie, auzind toate acestea, s-a bucurat foarte mult şi a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Ce voi răsplăti Ţie, o, Stăpânul meu bun, pentru toate câte mi le-ai dat mie? Mă închin şi slăvesc rânduiala ta". Astfel rugându-se el, s-a dus bucurându-se la chilia sa unde şezuse mai înainte şi, făcându-şi o altă chilie mică lângă chilia cea dintâi, s-a închis înăuntru, bucurându-se de Dumnezeu, Mântuitorul său.
Însă diavolul, văzând toate cele făcute de Avramie şi turbând de invidie, se sârguia în tot chipul să-l biruiască pe bunul ostaş al lui Hristos. Vrând să-l înalţe pe el cu mândria, a venit la dânsul cu cuvinte de laudă, căci, stând fericitul Avramie în miezul nopţii la rugăciune, a strălucit deodată o lumină de soare în chilia lui şi s-a auzit un glas ca şi cum venea de la Dumnezeu, zicându-i: „Fericit eşti, fericit eşti, Avramie, atât de fericit, încât nimeni dintre oameni n-a săvârşit voia mea precum ai făcut tu şi pentru aceasta eşti fericit". Fericitul, cunoscând îndată înşelăciunea diavolului, şi-a înălţat glasul său şi a zis: „Întunericul tău să fie cu tine întru pierzarea ta, o, plinule de înşelăciune şi de răutate, căci eu, deşi sunt om păcătos, am încă nădejde spre darul şi ajutorul Dumnezeului meu şi nu mă tem de tine, nici nu mă înfricoşează pe mine nălucirile tale, pentru că zidul meu cel nebiruit este numele Mântuitorului meu Iisus Hristos, pe care Îl iubesc şi cu numele Lui te cert pe tine, necuratule diavol".
Atunci îndată ca fumul s-a stins diavolul. După puţine zile, iarăşi rugându-se fericitul Avramie noaptea, a venit satana ţinând o secure şi a început să taie şi să dărâme chilia lui. Şi cum se părea că este dărâmată, diavolul a strigat către ceilalţi slujitori ai lui cu glas mare, zicând: „Sârguiţi-vă, prietenii mei, sârguiţi-vă, ca degrabă să intrăm şi să-l sugrumăm pe el". Iar fericitul a zis: „Toate neamurile m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am biruit pe ei". Şi îndată satana a pierit, iar chilia sfântului a rămas întreagă. După puţine zile, rugându-se la miezul nopţii, şi-a văzut rogojina pe care se odihnea arzând cu mare văpaie şi călcând pe văpaie a zis: „Peste aspidă şi peste vasilisc voi păşi şi voi călca peste leu şi peste balaur şi peste toată puterea vrăjmaşului, pentru numele Dumnezeului meu Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută". Iar satana fugea şi striga cu glas mare, zicând: „Eu te voi birui, grozavule, pentru că am găsit meşteşug împotriva ta".
Într-una din zile, când fericitul mânca, a intrat iarăşi diavolul în chilia lui, în chip de tânăr şi, apropiindu-se de el, voia să-i răstoarne la pământ vasul din care mânca. Iar Avramie, pricepând că este diavolul, ţinea bine vasul, netemându-se deloc. Apoi necuratul, luând un sfeşnic în care ardea o lumânare, a început a cânta cu glas mare, zicând: „Fericit cel fără de prihană în cale, care umblă în Legea Domnului". Deci a cântat acest psalm până la sfârşit, dar sfântul nu i-a răspuns până ce nu a terminat de mâncat.
După ce a terminat de mâncat, s-a însemnat cu semnul crucii şi a zis către dânsul: „Necuratule diavol şi de trei ori ticălosule, neputinciosule, fricosule, dacă ştii că sunt fericiţi cei fără de prihană, pentru ce îi superi? Că fericiţi sunt şi de trei ori fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu şi Îl iubesc pe El din toată inima". Diavolul a răspuns: „Îi supăr ca să-i biruiesc şi le fac sminteală dorind ca să-i întorc de la tot lucrul bun". A zis către dânsul fericitul: „Să nu ai parte, blestematule, ca să biruieşti sau să sminteşti pe cineva din cei care se tem de Dumnezeu. Tu îi bi-ruieşti pe cei asemenea cu tine, care s-au depărtat de la Dumnezeu cu voia lor; pe aceia îi înşeli şi îi biruieşti, căci Dumnezeu nu este cu dânşii, iar dinaintea celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu pieri, aşa precum piere fumul în vânt, pentru că rugăciunea lor cu lacrimi te alungă, precum vântul alungă praful. Viu este Dumnezeul meu şi binecuvântat în veci. El este slava şi lauda mea şi nu mă tem de tine, chiar şi tot anul de vei sta aici, sau şi mai mult decât un an, tot nu voi face voia ta, necuratule diavol. Deci nu mă îngrijesc de tine, aşa precum nu se îngrijeşte cineva de o javră de câine".
Acestea zicându-le fericitul, îndată a dispărut diavolul şi iarăşi, după cinci zile, când săvârşea fericitul cântarea cea de la miezul nopţii, a venit vrăjmaşul cu nălucire de popor mult şi a aruncat, precum se părea, o funie în chilia lui şi trăgând, strigau între ei: „Să o aruncăm pe ea în groapă". Şi fericitul, văzându-i pe ei, a zis: Înconjuratu-m-au ca albinele fagurele şi s-au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit. Apoi satana a strigat: „Nu mai ştiu de acum ce să fac! Iată, acum m-ai biruit cu totul şi puterea mea ai zdrobit-o, nepăsându-ţi de mine. Dar eu nu te voi lăsa în pace până ce nu te voi smeri". Iar fericitul i-a răspuns: „Blestemat să fii tu şi toate lucrurile tale, necuratule, iar Stăpânului nostru Dumnezeu, pe care Îl iubim, I se cuvine slava şi închinăciunea, căci El ne ajută ca tu să fii zdrobit şi batjocorit de noi. Să ştii de acum, ticălosule şi neruşinatule, că noi nu ne temem de tine, nici de nălucirile tale".
Astfel, multă vreme s-a luptat cu diavolul care încerca cu felurite năluciri să-l înfricoşeze, dar n-a putut să biruiască gândul lui cel tare ci, dimpotrivă, diavolul era biruit de sfânt. De aceea el sporea cu mari nevoinţe în dragostea către Dumnezeu, pe Care L-a iubit din tot sufletul şi o astfel de viaţă petrecea, încât s-a învrednicit de dumnezeiescul dar şi de aceea diavolul n-a putut să-l biruiască. Iar în toată vremea călugăriei lui nu i-a trecut nici o zi fără lacrimi, nici nu şi-a deschis gura pentru a râde, nici nu s-a atins untdelemn de trupul lui şi în toate zilele era pregătit pentru moarte.
Fericitul Avramie avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Murind tatăl ei, a rămas copila orfană. Pe această copilă au luat-o cunoscuţii şi au dus-o la unchiul ei. Fetiţa avea şapte ani, iar Avramie a poruncit ca ea să locuiască în chilia cea din afară. El petrecea singur în chilia cea dinăuntru şi între dânşii era o uşă mică, prin care sfântul o învăţa pe nepoată Psaltirea şi celelalte cărţi sfinte. Copiliţa petrecea monahiceşte ca şi el, în post şi în rugăciuni şi în toate nevoinţele vieţii monahale. Iar fericitul se ruga de multe ori cu lacrimi la Dumnezeu pentru dânsa, ca să aibă mintea sănătoasă şi să nu se plece spre deşertăciunea pământească, căci tatăl ei îi lăsase avere destulă. Din acel ceas, sfântul a poruncit ca averea ei să fie împărţită toată la săraci, iar ea îl ruga pe unchiul ei, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului". Apoi în toate se asemăna unchiului său în viaţa monahală, pentru care el se bucura, văzând nevoinţele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, blândeţea şi dragostea către Dumnezeu. Deci a petrecut împreună cu el monahiceşte douăzeci de ani, ca o mieluşea curată şi ca o porumbiţă neîntinată. După douăzeci de ani diavolul i-a întins curse să o vâneze, ca măcar în felul acesta să-l poată supăra pe fericitul Avramie şi să-i depărteze mintea de la Dumnezeu.
Era acolo un monah, care numai cu numele era monah, dar fapte nu avea. Acela a venit la sfântul ca şi cum ar vrea să se folosească de la el. Văzând pe fericita aceasta, nepoata sfântului, a dorit să vorbească cu dânsa, căci se aprinsese inima lui ca o flacără de multa dragoste ce prinsese către dânsa. Deci a ispitit-o vreun an de zile, până când, ajutându-i satana, a intrat în chilia fecioarei şi a amăgit-o.
După ce a săvârşit păcatul, nepoata sfântului s-a înspăimântat şi, rupându-şi hainele de pe dânsa, se bătea peste obraz; apoi de necaz voia să se sugrume şi zicea în sine: „Eu am murit cu sufletul şi mi-am pierdut zilele, iar osteneala monahicească, înfrânarea şi lacrimile mele, întru nimic s-au prefăcut, pentru că am mâniat pe Dumnezeu, şi însămi pe mine m-am pierdut; iar pe cuviosul meu unchi l-am aruncat în mare ruşine şi necaz, eu fiind batjocorită de diavol. De acum înainte pentru ce să mai vieţuiesc eu, ticăloasa? O, vai mie, în ce am căzut! Cum s-a întunecat gândul meu şi cum de m-am pierdut nu pricep. Ce ceaţă întunecată a acoperit mintea mea? Nu ştiu ce voi face şi unde mă voi ascunde, sau încotro mă voi duce şi în care groapă mă voi arunca? Unde este învăţătura cuviosului meu unchi? Unde este învăţătura lui Efrem, prietenul lui, care îmi zicea: «Ia aminte de tine şi-ţi păzeşte sufletul neîntinat, pentru Mirele Cel fără de moarte, pentru că Mirele tău este sfânt». De acum înainte nu voi mai îndrăzni a privi la cer, din pricină că sunt moartă pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Iar aici nu voi mai putea şedea, căci în ce fel voi începe eu, păcătoasa, plină de necurăţie, să vorbesc cu sfântul meu părinte? De voi îndrăzni, va ieşi foc din acea uşiţă a lui şi mă va arde. Mai bine este să plec în alt loc, unde nu va fi nimeni care să mă ştie pe mine, căci, de vreme ce am murit, de acum nu mai am nădejde de mântuire!" Sculându-se îndată, s-a dus în altă cetate, unde, schimbându-şi haina, a mers într-o casă de oaspeţi.
După ce a plecat ea, fericitul Avramie a văzut în vedenie un balaur înfricoşat, foarte mare şi groaznic. Acesta, şuierând tare, a venit la chilia lui şi aflând o porumbiţă a înghiţit-o şi iarăşi s-a întors la locul său. Apoi, deşteptându-se fericitul din somn, s-a mâhnit foarte mult şi a plâns cu amar, zicând: „Nu cumva satana va ridica prigoană asupra Sfintei Biserici, ca pe mulţi să-i depărteze de la credinţă, sau va fi dezbinare în Biserică?" Rugându-se Domnului, a zis: „Cel ce toate le ştii, iubitorule de oameni, Doamne, Tu singur ştii şi vedenia aceasta". Apoi iarăşi, după două zile, a văzut pe acelaşi balaur ieşind de la locul său şi venind în chilie la dânsul şi-a pus capul sub picioarele sfântului şi a crăpat. Aflându-se porumbiţa aceea în pântecele lui, şi-a întins mâna sa şi a luat-o vie, neavând întinăciune.
Apoi, fericitul, deşteptându-se, a strigat de două ori pe fecioara călugăriţă, nepoata lui, zicând: „De ce te-ai lenevit? De două zile aştept să aud din gura ta mărirea lui Dumnezeu şi nu aud nimic?" Deschizând uşiţa, n-a mai găsit-o pe ea acolo şi a înţeles că acea vedenie fusese pentru dânsa şi, plângând, a zis: „O, vai mie, că pe mieluşeaua mea a răpit-o lupul şi fiica mea este prădată". Apoi şi-a ridicat glasul său cu lacrimi, grăind: „Mântuitorule a toată lumea, întoarce pe mieluşica Ta, Maria, în ograda vieţii, ca să nu se pogoare bătrâneţile mele cu mâhnire, în iad. Nu defăima rugăciunea mea, Doamne, ci trimite darul Tău degrabă ca să o scoată pe ea din gura balaurului".
Trecuseră două zile de la plecarea fericitei când sfântul a văzut vedenia, apoi doi ani a petrecut Maria fără unchiul ei. Iar acesta se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru dânsa. După doi ani i-a spus cineva unde este şi cum vieţuieşte şi atunci, rugând pe unul din cunoscuţii săi, l-a trimis acolo ca să ştie cu încredinţare despre dânsa. Trimisul acela s-a dus şi, aflând-o, s-a întors şi i-a spus. Apoi sfântul a poruncit să-i fie adusă o haină ostăşească şi un cal şi s-a îmbrăcat în haine ostăşeşti, punându-şi o căciulă înaltă în cap ca să-şi poată acoperi faţa. A luat şi un galben cu sine, apoi, încălecând pe cal, a plecat. Ajungând la acea casă de oaspeţi, a căutat în toate părţile, vrând să o afle şi după aceea, zâmbind, a zis către gazdă: „Prietene, am auzit că se află aici o fecioară frumoasă. Nu mi-o arăţi pe ea să o privesc şi eu?"
Gazda, văzându-l că este cărunt, a râs de el în inima sa, căci a bănuit că pentru desfrânare întreabă de ea şi i-a răspuns: „Am aici o fecioară foarte frumoasă". Şi într-adevăr, fericita era frumoasă la faţă peste fire. Atunci cuviosul, cu faţă veselă, a zis către gazdă: „Să o aduci la mine ca să mă veselesc astăzi, privind-o". Şi chemând-o pe ea, a venit la dânsul. Iar când a văzut-o sfântul, în împodobirea desfrânată, era să-l podidească plânsul. Însă s-a abţinut, ca să nu fie recunoscut de dânsa şi ca nu cumva ea, înţelegând, să fugă de el. Apoi, şezând ei şi bând, a început a glumi cu dânsa acest minunat bărbat, iar ea, sculându-se, l-a îmbrăţişat şi a început a-i săruta grumazul. Sărutându-l, a simţit un miros frumos care ieşea din curatul lui trup, chinuit cu nevoinţe.
Atunci, aducându-şi aminte de zilele cele dintâi ale înfrânării sale, a suspinat, a lăcrimat şi a zis: „O, vai mie!" Iar gazda a zis către dânsa: „Doamnă Maria, astăzi sunt doi ani de când petreci cu noi aici şi niciodată n-am auzit de la tine vreun cuvânt de mâhnire, iar acum ce-ţi este ţie?" Iar ea a răspuns: „De aş fi murit mai înainte de aceşti ani, aş fi fost fericită". Atunci îndată fericitul Avramie, ca să nu fie recunoscut de Maria, a zis către dânsa cu cuvânt aspru: „Acum ţi-ai adus aminte de păcatele tale, când ai venit la mine?" Şi scoţând galbenul i l-a dat gazdei, zicându-i: „Prietene, să ne faci nouă o cină bună, ca să mă veselesc deseară cu fecioara, pentru că am venit de departe pentru dânsa".
O, mare este înţelepciunea cea duhovnicească! O, câtă tărie şi răbdare! Acela care, vreme de cincizeci de ani, în călugăria sa, n-a mâncat pâine până la săturare, nici apă din destul n-a băut, acum mănâncă carne şi bea vin, ca să mântuiască sufletul cel pierdut. Cetele sfinţilor îngeri s-au mirat în ceruri de o socoteală ca aceasta a fericitului sfânt. Mânca carne şi bea vin ca să scoată din noroi sufletul cel înecat. O, înţelepciune sfântă şi înţelegere adâncă!
Deci, după cina şi veselia lor, fecioara i-a zis: „Domnule, scoală-te să mergem în pat, ca să ne odihnim". Iar el i-a zis: „Să mergem". Apoi, intrând el în cameră, a văzut un pat mare cu aşternut bogat şi s-a aşezat pe el. Atunci a zis către dânsa: „Închide uşile şi vino de mă descalţă". Iar ea, închizând uşile, a venit la dânsul şi el a zis: „Doamnă Maria, apropie-te aici de mine". Apropiindu-se ea, el sărutând-o, a apucat-o de mâini şi o ţinea tare, ca să nu scape. Apoi, lepădând căciula cea ostăşească din cap, a început a plânge, zicând către dânsa: „Fiica mea, Maria, dar nu mă cunoşti pe mine? Nu sunt eu acela care te-am crescut? Unde îţi este mintea, fiica mea? Cine te-a pierdut? Unde este chipul tău cel îngeresc pe care l-ai avut, fiica mea? Unde este înfrânarea şi plângerea ta? Unde este privegherea ta şi culcarea pe pământ? Căci din înălţimea cerului te-ai coborât în groapă. O, fiica mea, pentru ce nu mi-ai spus mie când ai greşit, ca eu să fi primit pocăinţa pentru tine cu iubitul meu Efrem? Pentru ce ai făcut unele ca acestea şi pentru ce m-ai necăjit şi în astfel de griji m-ai aruncat? Dar cine este fără păcat? Numai Unul Dumnezeu este fără de păcat".
Auzind ea acestea, s-a făcut ca o piatră neînsufleţită în mâinile lui, temându-se şi ruşinându-se. Apoi iarăşi i-a zis fericitul: „Nu-mi grăieşti, fiica mea Maria? Nu-mi grăieşti, inima mea? Oare nu am venit eu pentru tine aici? O, fiica mea, eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine în ziua judecăţii, eu voi lua asupra mea pocăinţă pentru păcatele tale". Şi plângând până la miezul nopţii, o ruga şi o învăţa pe ea. Iar ea, luând puţină îndrăzneală, a zis către dânsul, plângând: „Nu pot căuta spre tine, pentru ruşinea faptelor mele. Cum voi putea să mă rog lui Dumnezeu, căci sunt întinată cu fapte necurate". Iar el a zis către dânsa: „Asupra mea să fie păcatul tău. O, fiică, pe mine să mă întrebe Dumnezeu de păcatul tău, iar tu numai să mă asculţi pe mine şi să mergem la locul nostru. Iată şi Efrem se roagă lui Dumnezeu pentru tine. O, fiica mea, miluieşte-mi bătrâneţile, mă rog ţie, inima mea! O, fiica mea, scoală-te şi mergi cu mine!"
Iar ea a răspuns către dânsul: „Dacă ştii că eu voi putea să mă pocăiesc şi îmi va primi Dumnezeu rugăciunea, voi merge şi voi cădea la cuvioşia ta şi voi săruta sfintele tale picioare, căci te-ai milostivit spre mine şi ai venit aici să mă scoţi din noroiul faptelor mele". Şi punându-şi capul pe picioarele lui, toată noaptea a zis: „Cu ce-ţi voi răsplăti pentru toate, stăpâne al meu?" Iar a doua zi a zis către dânsa: „Fiică, scoală-te să mergem". Iar ea a zis către dânsul: „Am aici puţin aur şi haine, ce porunceşti să fac cu acestea?" A răspuns fericitul: „Pe toate să le laşi aici, căci acestea sunt ale vrăjmaşului".
Apoi, sculându-se, au plecat îndată. Şi punând-o pe cal, astfel o ducea, iar el mergea înaintea ei, bucurându-se ca un păstor când află oaia cea pierdută şi cu bucurie o ia pe umerii săi; aşa mergea şi fericitul şi se bucura cu inima. Când au ajuns la locul lor, îndată a închis-o pe Maria în chilia cea dinăuntru, unde a stat el mai înainte, iar el petrecea în chilia în care a stat Maria. Atunci ea s-a îmbrăcat într-o haină de păr şi petrecea în călugărie cu smerenie şi cu plângere, cu înfrânare şi cu blândeţe, chemând pe Dumnezeu spre ajutor, pocăindu-se cu multă sârguinţă. Astfel se pocăia şi se ruga, încât pocăinţa şi rugăciunea noastră este umbră pe lângă a ei. Iar Dumnezeu, Milostivul, Cel ce nu voieşte să piară nici unul şi toţi să vină la pocăinţă, a miluit pe roaba Sa, care cu adevărat s-a pocăit şi i-a iertat păcatele. Ca semn al iertării ei, i-a dat darul să tămăduiască neputinţele celor ce veneau la ea.
Apoi fericitul Avramie a trăit încă zece ani şi, văzând pocăinţa ei cea mare, lacrimile, ostenelile şi rugăciunile către Dumnezeu, cele cu dinadinsul, se mângâia şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta s-a sfârşit şi a adormit întru Domnul, având şaptezeci de ani de la naşterea sa. Iar când a murit, s-a adunat aproape toată cetatea şi toţi, cu sârguinţă, se apropiau de cinstitul lui trup, iar bolnavii câştigau tămăduire.
Mieluşeaua lui Hristos, Maria, a vieţuit cinci ani în mare înfrânare după mutarea unchiului ei, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, căci de multe ori cei ce erau pe acolo, când treceau noaptea prin apropiere auzeau glasul plângerii şi al tânguirii ei fără de măsură şi, stând, se mirau şi preamăreau pe Dumnezeu. Pocăindu-se desăvârşit şi bineplăcând lui Dumnezeu, fericita Maria cu pace s-a mutat; şi acum, după umilele plângeri, cu bucurie se veseleşte împreună cu sfinţii Domnului, Căruia I se cuvine slava şi închinăciunea în veci. Amin.


TOT ÎN ACEASTĂ ZI,
CUVIOSUL AVRAMIE AL ROSTOVULUI,
NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI

Cuviosul părintele nostru Avramie în tinereţile sale, lăsând pe părinţii săi, împreună cu toată tulburarea lumească, şi-a luat crucea şi a urmat lui Hristos, pe Care L-a iubit cu osârdie şi, făcându-se monah, s-a făcut curat lăcaş al Duhului Sfânt, pentru că, robindu-şi trupul său Duhului şi cu multe osteneli chinuindu-l, stăpânea patimile şi viaţa lui se asemăna cu viaţa îngerilor celor fără de trup. Pentru aceasta a fost începător al monahilor şi lumină a lumii, pe care a îmbogăţit-o cu minunile sale, căci cu darul lui Hristos tămăduia bolile şi patimile trupeşti şi sufleteşti cele de netămăduit.
Văzând Cuviosul Avramie înşelăciunea idolească ce era în cetatea Rostovului, (căci încă nu toţi cetăţenii primiseră Sfântul Botez şi cei mai mulţi trăiau păgâneşte şi se închinau la idolul de piatră ce se numea Veles, întunecându-le satana inima cu înşelăciune, făcându-le năluciri şi îngrozindu-i, încât nici nu îndrăznea cineva să treacă pe lângă acel idol), s-a dus la împărăteasca cetate şi pe cale i s-a arătat Sfântul Ioan Teologul care i-a dat un toiag, zicându-i: „Să te duci la Rostov şi să sfărâmi cu toiagul acesta pe idolul Veles şi să zici aşa: «În numele Domnului nostru Iisus Hristos îţi porunceşte ţie Ioan Teologul ca să te sfărâmi!»" Întorcându-se fericitul la Rostov, îndată a îndeplinit porunca şi a făcut praf pe idol, iar pe locul acela a zidit o biserică în numele Sfântului Ioan Teologul, luând binecuvântare de la episcop. După aceasta a mai zidit o altă biserică mică, a Arătării Domnului nostru Iisus Hristos, apoi, zidind chilii, a adus monahi, îngrijindu-se de dânşii ca să ducă viaţă de obşte. Şi multe răutăţi a suferit sfântul din partea necredincioşilor, căci voiau să-i zădărni-cească sfinţenia şi să-i ardă mănăstirea. Însă Dumnezeu nu l-a lăsat. După puţină vreme cuviosul i-a adus la Hristos pe toţi, prin buna sa înţelegere, încât s-au botezat de la mic până la mare şi au început a merge la biserică, spre mărirea lui Dumnezeu. Iar sfântul, prin citirea cărţilor, îndulcea inima lor.
După aceea a zidit o biserică mare şi a împodobit-o cu felurite frumuseţi. De aceea domnii Rostovului, iubind mult pe acest mare cuvios Avramie şi pe fraţii lui, au început a da averi multe şi moşii spre chivernisirea mănăstirii şi spre trebuinţa fraţilor. Episcopul, făcând sfat cu domnii, l-a făcut pe Sfântul Avramie arhimandrit, iar el de atunci a început a adăuga osteneli peste osteneli, vieţuind în fapte bune.
Odată, diavolul, vrând să facă împiedicare sfântului părinte în vremea rugăciunii, a intrat în vasul lui de spălat. Sfântul, voind să-şi spele mâinile, s-a apropiat de vas şi, înţelegând vicleşugul vrăjmaşului, a luat degrabă crucea şi a pus-o deasupra vasului aceluia, încât diavolul nu mai putea să iasă de acolo, fiind ars multe zile de sfânta cruce. În acea vreme au venit domnii, după obicei, să se roage în mănăstire şi să ia binecuvântare de la Sfântul Avramie şi au intrat în chilia lui, dar sfântul nu era atunci în odaie, ci se afla în brutărie, ostenindu-se să spele hainele fraţilor. Auzind că au venit domnii, s-a întors în chilie să-i binecuvinteze şi a văzut cuviosul pe duhul cel necurat deasupra mănăstirii, căci domnii îndrăznind a lua crucea de deasupra vasului în lipsa sfântului părinte, îndată a ieşit duhul necurat din vas, întocmai ca un fum negru, şi i-a îngrozit pe toţi cei ce erau acolo. Iar diavolul zicea de pe mănăstire către cuvios: „Ticălosule, tu m-ai făcut să mă chinui în vas şi să fiu ars de puterea crucii, dar îţi voi face şi eu ţie împiedicare, peste puţină vreme".
Şi mergând sfântul în chilie, a învrednicit pe domni de binecuvântare şi, după ce i-a învăţat multe, i-a slobozit cu pace. După aceasta, diavolul, prefăcându-se în ostaş, a mers la voievodul cel din Vladimir şi i-a zis: „Este în Rostov, sub stăpânirea ta, un monah, Avramie vrăjitorul, prefăcându-se că este sfânt. El a găsit în pământ un vas mare de aramă în care se află o mulţime de vase de aur, brâuri şi lanţuri de aur, al căror preţ nu se poate hotărî. Cu această comoară a zidit mănăstirea şi a făcut o biserică mare şi domniei tale nu ţi-a spus, căci acea comoară se cuvenea domniei tale, iar nu acestui stareţ". Iar voievodul a trimis la sfântul un ostaş cumplit, căruia i-a poruncit, zicându-i: „Îndată ce-l vei afla pe stareţ să nu-i zici nici un cuvânt, ci să-l aduci imediat înaintea mea". Atunci s-a întâmplat ca să fie Cuviosul Avramie în chilie la rugăciune, îmbrăcat numai în dulamă şi în papuci. Iar cumplitul ostaş a mers la dânsul fără veste şi, neavând milă, l-a ridicat, nelăsându-l nici să-şi ia încălţăminte, nici haină să îmbrace. Înţelegând sfântul uneltirea vrăjmaşului, nu i-a fost frică şi a dat mulţumită lui Dumnezeu. Apoi, luându-l ostaşul pe cuviosul părinte, îl batjocorea, căci l-a aşezat pe o asină şi i-a dat papuci femeieşti în picioare, ducându-l înaintea marelui domn în cetatea Vladimirului, numai într-o dulamă.
Atunci voievodul a poruncit ca să-l aducă de faţă pe acel ostaş, în care era închipuit diavolul, iar el a început a defăima pe sfânt pentru aflarea comorii. Dar sfântul, ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat şi a certat duhul cel viclean cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi îndată a pierit acesta. Iar voievodul, văzând înşelăciunea diavolului şi pe sfântul batjocorit, s-a înspăimântat şi pe toţi cei ce erau de faţă i-a cuprins frica. Apoi voievodul a început cu lacrimi a-şi cere iertare de la sfânt pentru că a săvârşit o greşeală ca aceea, iar cuviosul, fiind fără de răutate, l-a iertat pe domn, care, văzând smerenia şi bunătatea fericitului, i-a dat mare cinste. Apoi, dăruind mănăstirii averi şi moşii multe, l-a slobozit în pace.
Şi a vieţuit cuviosul în mănăstirea aceea mulţi ani, iar la bătrâneţe s-a dus către Domnul, Căruia bine I-a plăcut. Pentru care Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
384
LUNA  OCTOMBRIE

383
ZIUA  A  DOUĂZECI  ŞI  NOUA