Viața Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca
(1 aprilie)
(Scrisă de preasfințitul Sofronie, patriarhul Ierusalimului)
Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu
este cuviincios și slăvit a le descoperi și a le propovădui. Pentru că a nu
păzi tainele împărătești, este lucru de frică și de pierzare; iar lucrurile
lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De
aceea și eu - zice Sfîntul Sofronie - sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeiești
să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a
slugii celei leneșe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt,
și pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.
Această povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o
voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie
și pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc
a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie
mie a minți în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea
aceasta și, minunîndu-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă,
acelora milostiv să le fie Domnul. Deoarece aceia, cugetînd la neputința firii
omenești, socotesc că sînt cu neputință cele ce grăiesc despre oameni, ca
lucruri preaslăvite. Acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat,
care s-a făcut în neamul nostru.
Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima,
care era atît de îmbunătățit și de vestit în fapta bună, încît mulți monahi
din mănăstirile cele dimprejur de multe ori alergau la dînsul ca să audă cuvînt
din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde a fost cincizeci și trei
de ani și toate nevoințele vieții pustnicești le-a trecut și toată pravila
dată de monahi desăvîrșit a păzit-o.
Toate acelea făcîndu-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă-țăturile
dumnezeieștilor cuvinte, ci chiar culcîndu-se și sculîndu-se și hrană gustînd
- de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puțin -, un lucru avea
în gînd necontenit, adică de a cînta lui Dumnezeu totdeauna și de a face învățături
din dumnezeieștile cuvinte. Căci din copilărie ducîndu-se în mănăstire, a
stat într-însa cincizeci și trei de ani, după cum s-a zis mai sus, și s-a
nevoit în dînsa cu osteneli pustnicești.
După aceea, tulburîndu-se de oarecare gînduri, ca și cum el
acum în toate ar fi fost desăvîrșit, de la alții nicidecum trebuindu-i povățuire,
vorbea în sine: "Oare este pe pămînt vreun monah care să mă poată folosi pe
mine, și să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu le-am făcut? Oare afla-se-va
în pustie vreun om, ca să-mi covîrșească lucrurile mele?" Așa gîndind el,
i s-a arătat îngerul lui și i-a zis: "O, Zosima, precum era cu putință unui
om, bine te-ai nevoit și bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni
nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvîrșit. Mai
mare îți va fi nevoința ce îți stă înainte, decît aceea pe care ai făcut-o
pînă acum și pe care tu nu o știi. Dar ca să cunoști cîte căi sînt spre mîntuire,
ieși din pămîntul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi,
și mergi într-una din mănăstirile ce sînt pe lîngă rîul Iordanului".
Deci îndată Zosima, urmînd celui ce-i grăia, a ieșit din mănăstirea
în care din pruncie se făcuse monah și, ajungînd la Iordan, a fost povățuit
de îngerul care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit
lui să fie și, bătînd cu mîna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care
păzea la poartă și mai întîi i-a spus aceluia despre dînsul. Iar acesta a
spus egumenului, care, primindu-l și văzîndu-l în chipul monahicesc, a făcut
obișnuita închinăciune și rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: "De unde
ești, frate, și pentru ce ai venit la noi bătrînii și săracii?"
Zosima a răspuns: "De unde am venit acum, nu este nevoie a
spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile
cele mari și vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe
suflet cu Dumnezeu". Iar egumenul i-a zis: "Singur Dumnezeu, frate, Cel ce
vindecă neputințele sufletului, Acela să ne învețe pe noi și pe tine voile
Sale cele dumnezeiești și să ne povățuiască pe toți a face cele folositoare.
Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte
la dînsul totdeauna și, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, avînd
pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit
ca să ne vezi pe noi cei săraci și bătrîni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta
ai venit; și pe noi toți ne va hrăni cu darul Sfîntului Duh, Păstorul cel
bun, Care Și-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi".
Acestea zicînd egumenul către Zosima, s-a închinat; apoi,
cerîndu-i rugăciune și binecuvîntare, zicînd "Amin", a petrecut în mănăstirea
aceea. Și a văzut acolo pe bătrîni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor
cele bune și cu gîndirea de Dumnezeu, cu duhul arzînd și slujind Domnului.
Cîntarea lor era neîncetată, priveghe-rea de toată noaptea, asemenea, în mîini
avînd de-a pururi lucrare și psalmi în gurile lor, iar cuvinte deșarte nu
erau între dînșii; apoi purtare de grijă pentru cîștiguri vremelnice și gîlcevi
lumești nici cu numele nu se cunoștea între dînșii. Ci numai una era sîrguința
lor cea dintîi, pe care o urmau cu sporire toți - ca să se socotească morți
cu trupul. Iar hrană aveau neîmpuținată, adică cuvîntul lui Dumnezeu; iar
pe trup îl hrăneau cu pîine și cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea
de Dumnezeu.
Pe toate acestea văzîndu-le Zosima, se folosea foarte, și
se întindea spre nevoința ce-i era înainte. Și trecînd multe zile, s-a apropiat
vremea sfîntului și marelui post. Iar porțile mănăstirii erau încuiate totdeauna,
și niciodată nu se deschideau, fără numai cînd cineva dintre dînșii ar fi
ieșit, fiind trimis pentru o trebuință de obște; pentru că locul acela era
pustiu și nu numai necercetat de alții, dar și neștiut de mireni.
Și era în mănăstirea aceea acest fel de rînduială, pentru
care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima. În întîia Duminică a postului făcea
preotul Sfînta Liturghie și toți se împărtășeau cu Preacuratul Trup și Sînge
al lui Hristos, Dumnezeul nostru, și gustau puțin din bucatele cele pustnicești.
După aceea se adunau în biserică și, făcînd rugăciune cu dinadinsul și cu
destule plecări de genunchi, se sărutau bătrînii cu închinăciune unul către
altul și fiecare pe egumen, rugîndu-l pentru binecuvîntare și rugăciune, ca
să le ajute și împreună să călătorească spre nevoința ce le era înainte.
După ce făceau acestea, deschideau porțile mănăstirii și cîntau
cu glas frumos: Domnul este luminarea mea și Mîntuitorul meu, de cine mă
voi teme? Domnul este scutitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?
Și cealaltă parte a psalmului aceluia sfîrșind-o, ieșeau toți în pustie, lăsînd
pe unul sau doi frați păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzescă averile ce
erau înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tîlharii, ci
ca biserica să nu rămînă fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau rîul Iordanului.
Și fiecare își ducea hrana sa, cît putea și voia, după trebuința cea măsurată
a trupului; unul, puțină pîine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte
muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său și rasa cu care era
îmbrăcat. Și se hrăneau, cînd firea trupului îi silea, cu verdețurile ce creșteau
în pustie. Astfel, trecînd Iordanul, se despărțeau departe unul de altul și
nu se vedeau fiecare cum postește, sau cum se nevoiește; iar dacă se întîmpla
să vadă altul pe prietenul său venind spre dînsul, îndată se abătea spre altă
parte și singur se ruga lui Dumnezeu, cîntînd totdeauna și foarte puțină hrană
gustînd în vremea cea rînduită.
Așa tot postul săvîrșindu-l, se întorceau în mănăstire, în
Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea
Stîlpărilor. Și se întorceau fiecare, avîndu-și mărturie a ostenelilor sale
conștiința sa, care îi mărturisea ce a lucrat; și nimeni nicidecum nu întreba
pe altul, cum și în ce chip și-a săvîrșit nevoința ostenelii, pentru că în
acest fel era rînduiala mănăstirii aceleia.
Atunci și Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul,
puțină hrană ducîndu-și pentru trebuința trupească și haina cu care era îmbrăcat.
Iar rînduiala sa de rugăciune o săvîrșea umblînd prin pustie, și vremea de
hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puțin, zăcînd
pe pămînt și, șezînd puțin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte și
foarte de dimineață iarăși, sculîndu-se, își făcea calea sa. Și dorea să intre
în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinți nevoindu-se
acolo, de la care ar fi putut să se folosească și să sporească și mai mult.
Mergînd douăsprezece zile, a stat puțin în lături din cale
și, întorcîndu-se spre răsărit, cînta ceasul al șaselea, făcîndu-și obișnuitele
rugăciuni - pentru că se oprea puțin din călătorie în vremea pravilei sale,
la fiecare ceas cîntînd și închinîndu-se. Iar cînd stătea el cîntînd, a văzut
de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întîi s-a spăimîntat, părîndu-i-se
că vede o nălucire diavolească și, tremurînd, s-a însemnat cu semnul crucii.
Apoi, lepădînd frica, pe cînd își sfîrșea rugăciunea, s-a întors cu ochii
spre miazăzi și a văzut pe oarecare mergînd cu trupul gol și negru de arșița
soarelui, perii avîndu-i pe cap albi ca lîna și scurți, încît numai pînă la
grumaji ajungeau.
Aceasta văzînd-o Zosima, a început a alerga în direcția aceea
spre care vedea, bucurîndu-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele
zile chip omenesc, nici vreo altă ființă. Iar după ce acea vedenie a văzut
pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea adîncă, iar Zosima,
ca și cum ar fi uitat bătrînețile sale și osteneala cea de cale, alerga repede,
vrînd să ajungă pe cel ce fugea; deci, el gonea, iar acela fugea, dar a fost
alergarea lui Zosima mai grabnică decît a celui ce fugea.
Iar după ce s-a apropiat încît să poată acum auzi și glasul,
a început a striga Zosima cu lacrimi, zicînd: "Pentru ce fugi de mine, bătrînul
cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta
petreci? Așteaptă-mă pe mine nevrednicul și neputinciosul. Așteaptă pentru
nădejdea răsplătirii și pentru ale tale osteneli. Stai și-mi dă mie, bătrînului,
rugăciunea și binecuvîntarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a depărtat de
nimeni!" Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a mai apropiat de ceea ce
fugea, alergînd spre un loc oarecare, unde era un semn de pîrîu uscat.
După ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea
cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se și nemaiputînd încă să alerge, a stătut
de cealaltă parte de pîrîu și a adăugat lacrimi la lacrimi și strigare către
strigare, încît cele mai de aproape tînguiri să i se audă. Atunci cel ce fugea
a dat un glas ca acesta: "Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să
mă arăt ție, căci sînt femeie goală, precum mă vezi, și trupul îmi este neacoperit;
ci, dacă voiești să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea și binecuvîntarea
ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea și, întorcîndu-mă
către tine, voi primi rugăciunea de la tine".
Atunci mare frică și spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a
auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse și de care
nici odinioară nu auzise, și a zis în sine: "De n-ar fi fost aceasta înainte
văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume". Deci, a făcut degrabă ce i se zisese
lui; și dezbrăcînd de pe el o haină veche și ruptă pe care o purta, a aruncat-o
la dînsa, întorcîndu-se cu fața de la ea. Iar ea, luînd-o, și-a acoperit partea
trupului pe care se cădea s-o acopere, mai mult decît celelalte părți. Încingîndu-se
pe cît era cu putință, s-a întors spre Zosima și a zis către el: "Pentru ce
ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voiești să auzi
și să înveți de la mine, încît nu te-ai lenevit a suferi atîta osteneală?"
Iar el, aruncîndu-se la pămînt, cerea să ia binecuvîntare de la dînsa. Asemenea
s-a aruncat și ea. Și erau amîndoi la pămînt, cerînd binecuvîntare unul de
la altul. Nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decît numai binecuvîntări.
Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: "Părinte Zosima, ție ți
se cade să mă binecuvintezi și să faci rugăciune, pentru că tu ești cinstit
cu vrednicia preoției și, stînd de mulți ani înaintea Sfîntului Altar, aduci
Domnului darurile dumnezeieștilor Taine".
Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima; și,
tremurînd, bătrînul se uda cu lacrimi și tremura și suspina, însă a grăit
către dînsa cu liniștită răsuflare: "O, maică duhovnicească, tu te-ai apropiat
de Dumnezeu și mai mult te-ai omorît lumii, căci te arată cea mai mare dumnezeiască
dăruire, care îți este dată mai mult decît altora, că m-ai chemat pe nume
și m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea,
tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul și-mi dă rugăciunea ta, mie celui
ce-mi trebuiește de la a ta săvîrșire". Deci, primind acea sîrguință a bătrînului,
a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce voiește mîntuirea sufletelor omenești!"
După ce Zosima a zis amin, s-au sculat amîndoi de la pămînt. Apoi ea a zis
către bătrîn: "Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu?
Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? Ori
darul Sfîntului Duh te-a povățuit să săvîrșești oarecare slujbă pentru mine,
la vreme de trebuință? Deci, spune-mi, părinte, cum viețuiesc acum creștinii,
cum viețuiesc împărații și cum sînt sfintele biserici?"
Zosima a răspuns: "Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu
a dăruit pace; deci primește rugăciunea nevrednicului bătrîn și te roagă Domnului
pentru toată lumea și pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă
umblarea aceasta în pustie". Ea a zis către bătrîn: "Ție ți se cade mai ales,
părinte Zosima, avînd preoțeasca rînduială, să te rogi pentru mine și pentru
toți, căci spre aceasta ești și rînduit. Însă, deoarece sîntem datori a da
ascultare, ceea ce mi se poruncește prin tine, voi face". Zicînd aceasta,
s-a întors spre răsărit și, ridicîndu-și ochii în sus și mîinile înălțîndu-și,
a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima
n-a înțeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurînd, căutînd în jos și
negrăind; însă se jura, punînd pe Dumnezeu martor, și zicea: "În vremea cînd
stătea ea la rugăciune, ridicîndu-mi puțin ochii de la căutarea în pămînt,
am văzut-o înălțată de la pămînt ca de un cot, stînd în văzduh și rugîndu-se".
Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică,
s-a aruncat la pămînt, se uda cu lacrimi și nimic nu zicea decît numai: "Doamne
miluiește!" Zăcînd el la pămînt, i se părea că este nălucire și duh, aceea
care se ruga. Apoi, întorcîndu-se ea, a ridicat pe bătrîn și i-a zis: "Pentru
ce, părinte Zosima, te tulbură gîndu-rile ca de o nălucire, zicîndu-ți că
sînt duh și rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să
fii încredințat că sînt o femeie păcătoasă și cu Sfîntul Botez îngrădită,
și nu sînt duh în nălucire, ci pămînt, praf și cenușă, trup cu totul, negîndind
nimic duhovnicesc". Zicînd aceasta, și-a însemnat cu semnul crucii fruntea,
ochii, gura și pieptul, zicînd astfel: "Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească
de cel viclean și de cursele lui, că multe sînt războaiele lui asupra noastră".
Bătrînul, auzind și văzînd acestea, a căzut la picioarele
ei, zicînd cu lacrimi: "Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul
Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfînta Fecioară, pentru Care porți goliciunea
aceasta și pentru Care ți-ai omorît trupul tău, să nu ascunzi de mine viața
ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu; spune-mi
toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăți
mie păcătosului și nevrednicului, deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia viețuiești,
că pentru aceasta sînt povățuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le
facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească
judecăților lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul
nostru, ca să fii știută, precum și nevoințele tale, nu mi te-ar fi arătat,
și pe mine nu m-ar fi întărit atîta cale, pe care niciodată nu o voiam, nepu-tînd
nici să ies din chilia mea". Acestea și multe altele zicînd Zosima, aceea
l-a ridicat de la pămînt, zicînd către dînsul:
"Mă rușinez, părinte, dar iartă-mă; mi-e rușine să-ți spun
lucrurile mele; dar, deoarece ai văzut trupul meu, îți voi destăinui ție și
lucrurile mele, ca să cunoști de cîtă rușine și mustrare este plin sufletul
meu; căci nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îți voi spune cele despre
mine; și pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe
povestirea mea vei fugi de mine, precum fuge cineva de un șarpe, nesuferind
să auzi cu urechile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am
făcut eu, nevrednica; deci îți voi spune, neascunzînd nimic, dar te rog mai
întîi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecății".
Deci, dorind bătrînul să știe viața ei, și mult lăcrimînd,
a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: Eu, părinte, sînt născută
în Egipt. Cînd eram de doisprezece ani, trăind încă părinții mei, m-am lepădat
de dragostea lor și m-am dus în Alexandria, după ce mai întîi mi-am întinat
fecioria, fiind nesățioasă, am început a face desfrînare; mă rușinez numai
a gîndi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de seamă voi
spune mai degrabă, ca să-mi știi neînfrînarea trupului meu. Șaptesprezece
ani și mai bine am făcut desfrînare în popor, nu pentru daruri sau pentru
oarecare plăți, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, ci aceasta
o socoteam, ca pe mulți să-i fac să alerge la mine în dar și să-mi împlinească
pofta trupească. Și să nu crezi că eram bogată, dacă nu luam, căci viețuiam
în sărăcie și de multe ori, flămînzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam
fără saț ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrînării; pentru că aceea
mi se părea că este și viața, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.
Deci astfel viețuind, am văzut, într-o vreme de seceriș, popor
mult de bărbați libieni și egipteni mergînd spre mare și am întrebat atunci
pe unul ce se găsea lîngă mine: "Unde se duc acești bărbați cu sîrguință?"
Iar acela mi-a zis: "La Ierusalim, pentru Înălțarea cinstitei și de viață
făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui". Și am zis către
dînsul: "Dar oare mă vor lua și pe mine, dacă m-aș duce cu ei?" Iar acela
mi-a zis: "De vei avea plată pentru chirie și hrană, nimeni nu te va opri".
Și i-am zis: "Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană,
dar voi merge și eu. Voi intra într-o corabie cu ei și mă vor hrăni și pe
mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie. Și pentru aceasta am
voit a merge cu ei - părinte, iartă-mă -, ca să am și mai mulți îndrăgostiți
la patima mea. Ți-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun rușinea
mea, căci mă înspăimînt. Știe Domnul că spurc singură pămîntul cu cuvintele
mele".
Iar Zosima, udînd cu lacrimi pămîntul, a răspuns către dînsa:
"Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta povestirea cea de
folos mie". Iar ea, la cele dintîi a adăugat acestea: "Deci acel tînăr, auzind
acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de rîs, s-a dus; iar eu, lepădînd
furca ce se întîmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde
am văzut pe cei ce plecau, și am văzut pe cîțiva stînd lîngă mare, ca la zece
bărbați, sau și mai mulți, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru
pofta mea. Și intraseră și alții mai înainte în corabie. Și, după obiceiul
meu, sărind între ei cu nerușinare, le-am zis: "Luați-mă și pe mine cu voi,
oriunde ați merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!". Încă și multe alte
cuvinte necurate zicînd, i-am pornit pe toți spre rîs. Iar aceia, văzînd nerușinarea
mea, luîndu-mă, m-au dus în corabia lor și de acolo am început a pluti.
Dar cele ce am făcut, cum le voi spune ție, o, omule al lui
Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri
rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale și în corabie; căci și pe cei ce
nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurățiile
care se pot grăi și care nu se pot grăi, pe care să nu le fi făcut. Să mă
crezi, părinte, că mă înspăimînt cum marea a suferit desfrînarea mea și cum
pămîntul nu și-a deschis gura și nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care
am vînat atîtea suflete cu lațul morții, dar socotesc că Dumnezeu căuta pocăința
mea, El, Care nu voiește moartea păcătosului, ci îi așteaptă cu îndelungă
răbdare întoarcerea.
Deci, cu astfel de sîrguință m-am dus la Ierusalim și cîteva
zile mai înainte de praznic am petrecut; tot așa am făcut aici, dar mai multe
și mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine
în corabie și pe cale, ci și pe mulți alții, cetățeni și străini, îi adunam
la acea necurăție. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălțări a Cinstitei
Cruci eu, ca și mai înainte, umblam vînînd sufletele tinerilor. Și am văzut
foarte de dimineață, pe toți alergînd cu un gînd la biserică. Deci, m-am dus
și eu, am alergat cu cei ce alergau și am intrat cu ei în pridvorul bisericii.
Cînd a sosit ceasul Înălțării Cinstitei Cruci a Domnului,
eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă
înapoi și înghesuindu-mă cu multă osteneală și silă, m-am apropiat de ușa
bisericii și eu ticăloasa. Dar, după ce am pășit pe pragul ușii, alții fără
de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsîndu-mă
să intru. Și iarăși m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Și singură stăteam
lepădată în pridvor, părîndu-mi-se că aceasta mi se întîmplă din slăbiciune
femeiască; iar cînd intrau alții, mă amestecam și mă sileam să intru, dar
m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăși, cînd piciorul meu cel păcătos s-a
atins de prag, biserica pe toți îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine
singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulțime de oaste rînduită să-mi oprească
intrarea, așa o putere mă oprea, și iarăși m-am aflat în pridvor; și astfel
de trei sau patru ori pătimind, oste-nindu-mă și nimic sporind, am slăbit,
și n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind și trupul meu foarte obosit
de sila celor ce mă înghesuiau.
Fiind în rușine și în deznădăjduire, m-am depărtat și stam
într-un colț al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simțire
și am înțeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viață
al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înțelegerii
celei mîntuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei
sufletești, arătîndu-mi că tina faptelor mele îmi oprește intrarea în biserică.
Deci, am început a plînge, a mă tîngui și a mă bate în piept, scoțînd suspinuri
din adîncul inimii mele.
Plîngînd în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu stînd în perete, și am zis către ea, cu ochii și cu
mintea fără de abatere privind: "O, Fecioară, Stăpînă, care ai născut cu trup
pe Dumnezeu Cuvîntul! Știu cu adevărat, știu că nu este cu cuviință, nici
cu plăcere ție ca să privesc eu desfrînata, cea atît de necurată, spre cinstită
icoana ta, a Preacuratei și pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul și trupul
curat. Și cu dreptate este ca eu, desfrînata și urîta, să fiu lepădată de
la fecioreasca ta curățenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu
S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoși la pocăință,
ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Poruncește ca
să-mi fie și mie neoprită intrarea în biserică și nu mă lipsi de a vedea cinstitul
Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care și-a
dat Sîngele Său pentru a mea izbăvire. Poruncește, o, Stăpînă, ca și mie nevrednicei
să mi se deschidă ușa, spre închinarea dumnezeieștii Cruci, și să-mi fii tu
mie mijlocitoare preavrednică de credință către Cel ce s-a născut din tine.
Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei
desfrînări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfînt al Crucii Fiului Tău, mă
voi lepăda cu totul de lume și de cele din ea și îndată voi ieși, oriunde,
tu singură ca o chezășuitoare a mîntuirii mele, mă vei povățui pe mine".
Acestea zicînd, aprinzîndu-mă cu credință și cu nădejdea spre
milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela
în care făceam această rugăciune și, ducîndu-mă iarăși la cei ce intrau în
biserică, m-am amestecat printre dînșii. Acum nimeni nu era care să mă împingă
în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de ușile prin care se intra
în biserică. Deci, m-a luat deodată o frică și o spaimă, încît tremuram cu
totul și mă scuturam. Apoi, ajungînd la ușile acelea, care atît mi se închi-seseră,
fără de osteneală am intrat înăuntru bisericii, iar cinstitul și de viață
făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea și am văzut tainele lui
Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Și, căzînd la
pămînt, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică
și am ieșit, sîrguindu-mă a merge spre mijlocitoarea mea.
Ajungînd la acel loc unde era sfînta icoană a Mijlocitoarei
mele scrisă cu mîna și, plecînd genunchii, m-am închinat înaintea Pururea
Fecioarei Născătoare de Dumnezeu și aceste cuvinte am zis: "Tu, o, pururea
fericită Fecioară, Stăpînă de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre
mine a ta preabună iubire de oameni și de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai
îngrețoșat - căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie
desfrînatei ca să o văd -, dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primește
pocăința păcătoșilor. Și mai mult ce am să gîndesc eu, păcătoasa sau ce să
zic? Acum este vremea, stăpînă, să fac ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit.
Acum oriunde voiești, povățuiește-mă și să-mi fii mie de aici înainte învățătoare
spre mîntuire, povățuindu-mă la calea pocăinței". Acestea grăindu-le, am auzit
un glas de departe strigînd: "De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!"
Auzind glasul acela și crezînd că a fost pentru mine, cu lacrimi
am strigat, căutînd spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: "Stăpînă, stăpînă,
de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!" Așa strigînd, am ieșit din pridvorul
bisericii și cu grabnică alergare am plecat. Deci mergînd eu, m-a văzut oarecine
și mi-a dat trei bani. Și înștiințîndu-mă care este poarta cetății în acea
parte, am ieșit, alergînd, lăcrimînd și întrebînd de cale pe cei pe care îi
întîlneam și am sfîrșit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din
zi cînd m-am învrednicit a vedea cinstita și Sfînta Cruce a lui Hristos, și
soarele acum spre apus plecîndu-se, am ajuns la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul,
care se afla aproape de Iordan, și cu apă sfîntă mi-am spălat fața și mîinile.
Și mergînd iarăși în bisercă m-am împărtășit într-însa cu Preacinstitele și
de viață Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mîncat jumă-tate
dintr-o pîine, am băut apă din Iordan și pe pămînt în noaptea aceea m-am odihnit.
A doua zi de dimineață, aflînd acolo o luntre mică, am trecut
pe cealaltă parte de Iordan și iarăși m-am rugat povățuitoarei mele, Născătoarei
de Dumnezeu, ca să mă povățuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit
în pustiul acesta și de atunci și pînă astăzi m-am depărtat fugind. Aici m-am
sălășluit, așteptînd pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuiește de neputința sufletului
și de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El".
Iar Zosima a zis către dînsa: "Cîți ani sînt, o, doamna mea,
de cînd locuiești în pustia aceasta?" Iar ea a răspuns: "Patruzeci de ani
socotesc că sînt și încă șapte ani, de cînd am ieșit din sfînta cetate". Iar
Zosima a zis: "Și ce găsești de hrană, doamna mea?" Ea a răspuns: "Acele trei
pîini și jumătate ce le-am adus trecînd Iordanul, încet uscîndu-se, s-au împietrit;
din care gustînd cîte puțin, în cîțiva ani le-am sfîrșit". Și a zis Zosima:
"Dar cum ai petrecut fără primejdie atît de multă vreme, fără ca nici o schimbare
potrivnică să te tulbure pe tine?" Răspuns-a aceea: "De un cuvînt m-ai întrebat
acum, părinte Zosima, de care mă înspăimînt să-ți spun, pentru că de-mi voi
aduce aminte de atîtea supărări și nevoi pe care le-am suferit, de gîndurile
cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăși să mă cuprind
de dînsele". Iar Zosima a zis către dînsa: "Să nu lași nimic, o, stăpîna mea,
care să nu-mi spui mie, pentru că odată te-am întrebat de aceasta, ci pe toate
cu de-amănuntul să mi le arăți mie".
Iar ea a zis către dînsul: "Crede-mă, părinte Zosima, că șapte-sprezece
ani am petrecut în pustia aceasta, ca și cu niște fiare cumplite luptîndu-mă
cu poftele mele nebunești. Pentru că, începînd să gust hrană, îmi venea dor
de carne și de pește, pe care le aveam în Egipt. Însă doream și băutura vinului
iubită de mine, pentru că mult vin beam cînd eram în lume; iar aici, neavînd
nici apă, cumplit mă ardeam de sete și cu nevoie răbdam. Încă mi se făcea
și dor de cîntece desfrînate, care foarte mult mă sileau să cînt cîntece diavolești,
cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimînd și în piept bătîndu-mă, îmi aduceam
aminte de făgăduințele pe care le-am făcut cînd am ieșit în pustia aceasta
și mă duceam cu gîndul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu,
ajutătoarea mea. Înaintea ei plîngeam, rugînd-o să izgonească de la mine gîndurile
acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plîngeam
și mă băteam în piept cu osîrdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni
și mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.
Dar gîndurile care mă împingeau iarăși spre desfrînare, cum
ți le voi spune ție, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul
inimii mele pătimașe, ce mă ardea de pretutindeni și spre pofta amestecării
mă silea. Iar cînd îmi venea un gînd ca acesta, atunci mă aruncam la pămînt
și mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, ajutătoarea
mea, care îmi judeca călcare de așezămînt și îmi arăta înfricoșare. Apoi nu
mă sculam de la pămînt ziua și noaptea, pînă ce lumina cea dulce iarăși strălucea
și gonea gîndurile ce mă tulburau, iar ochii îmi ridicam către ajutătoarea
mea, rugîndu-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în deșertul
acesta al pustiei. Ajutătoare am avut-o pe aceea și în pocăință cu adevărat
sporitoare. Așa am săvîrșit șaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind;
iar de atunci pînă astăzi ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povățuiește
la tot pasul".
Și a zis Zosima către dînsa: "Dar n-ai avut trebuință de hrană
sau de îmbrăcăminte?" Iar ea i-a răspuns: "Sfîrșindu-se pîinile acelea în
șaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdețurile ce se află în pustia
aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecînd Iordanul, învechindu-se
și rupîndu-se, am răbdat mult de ger și de zăduf. Căci zăduful arzîndu-mă
și gerul înghețîndu-mă, tremuram, încît de multe ori căzînd la pămînt, zăceam
ca o neînsuflețită, cu totul nemîncată. Și așa m-am luptat cu multe feluri
de nevoi și cu ispite fără de număr. Iar de atunci puterea lui Dumnezeu în
multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet și smeritul meu trup. Pentru că
numai gîndind din ce fel de răutăți m-a izbăvit pe mine Domnul, am ca hrană
neîmpuținată nădejdea mîntuirii mele, iar ca hrană mă hrănesc și mă acopăr
cu cuvăntul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, căci nu numai cu pîine va fi
omul viu, de vreme ce cîți nu aveau acoperămînt, în piatră s-au îmbrăcat,
cînd ei s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului".
Auzind Zosima că pomenește și de cuvinte din Scriptură, de
la Moise și de la prooroci și din cartea psalmilor, a zis către dînsa: "Dar
psalmi și alte scripturi învățat-ai, o, stăpînă?" Iar ea auzind aceasta, a
zîmbit și a zis către dînsul: "Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de cînd
am trecut Iordanul, fără numai fața ta astăzi, nici fiară, nici altă ființă
n-am văzut, iar carte niciodată nu am învățat, nici pe altul citind sau cîntînd
nu am auzit, dar cuvîntul lui Dumnezeu cel viu și lucrător învață pe om cunoștința.
Iată, aici este sfîrșitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur
pe tine cu întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrînata".
Acestea zicîndu-le și cuvîntul sfîrșindu-l, s-a dus bătrînul
să i se închine ei și cu lacrimi a strigat: "Bine este cuvîntat Dumnezeu,
Cel ce face lucruri mari și înfricoșate, slăvite, minunate și negrăite, cărora
nu este număr! Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie cîte bunuri
dăruiește celor ce se tem de El! Cu adevărat, Doamne, nu părăsești pe cei
ce te caută pe Tine!"
Apoi ea, apucînd pe bătrîn, nu l-a lăsat mult să i se închine
ei și a zis către dînsul: "Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te
jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mîntuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui
pînă ce Dumnezeu nu mă va lua pe mine de pe pămînt. Iar acum du-te cu pace,
iar la anul viitor mă vei vedea pe mine, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amîndoi.
Însă, mă rog să faci pentru Domnul tot ce îți voi spune ție acum: în postul
anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-ați obișnuit a face cei din mănăstire".
Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că și rînduiala mănăstirii i-a spus
și nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: "Slavă lui Dumnezeu,
Cel ce a dat atît de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!" Iar cuvioasa i-a
zis lui: "Să rămîi în mănăstire, precum îți grăiesc ție, căci și de vei vrea
să ieși, nu-ți va fi cu putință! Iar în Sfînta și marea Joi, în seara Cinei
celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viață Trup și Sînge
al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca
aceasta, să-mi aduci și să mă aștepți pe mine în partea cealaltă a Iordanului,
care este aproape de locuința lumească, ca să mă împărtășesc de Darurile cele
de viață făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtășit cu ele în biserica Mergătorului
Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfințenia aceea nu am
dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea și mă rog ție să nu treci cu
vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viață
dumnezeiești Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtași
Cinei celei dumnezeiești. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuiești,
să-i spui să ia aminte de sine și de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare
lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui
acestea, ci cînd Domnul îți va porunci ție".
Acestea auzindu-le și cerînd rugăciune pentru sine de la bătrînul,
s-a dus in cea mai dinăuntru pustie. Iar Zosima s-a închinat pînă la pămînt
și a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioarelor ei, dînd slavă lui Dumnezeu.
Apoi s-a întors lăudînd și binecuvîntînd pe Hristos, Dumnezeul nostru. Trecînd
pustia aceea, a mers în mănăstire, în ziua în care se obișnuise a se întoarce
frații cei ce petreceau într-însa. Într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind
să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i
arate iarăși fața cea dorită și se întrista. Apoi, gîndind la lungimea curgerii
anului, dorea să fie numai ca o zi anul acela, de ar fi fost cu putință.
Iar cînd s-a apropiat întîia Duminică a marelui post, îndată
după obiceiul și rînduiala mănăstirii, făcîndu-se rugăciune, toți ceilalți
frați au ieșit în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit
să rămînă în mănăstire. Dar el și-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea,
că, vrînd să iasă din mănăstire, nu îi era cu putință. Însă nu după multe
zile, vindecîndu-se de boală, el era în mănăstire.
Iar după ce s-au întors frații și s-a apropiat seara Cinei
celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A
pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup și Sînge al lui Hristos, Dumnezeul
nostru, apoi a pus într-o coșniță puține măsline și smochine uscate, puțină
linte muiată în apă și s-a dus într-o seară foarte tîrziu și a șezut pe malul
Iordanului, așteptînd pe cuvioasa. Zăbovind sfînta, Zosima n-a adormit, ci
cu răbdare privea spre pustie, așteptînd ca să vadă pe aceea cu osîrdie; și
grăia în sine bătrînul, șezînd: "Au doar nu cumva nevrednicia mea a oprit-o
ca să vină ea, sau venind și neaflîndu-mă pe mine, s-a întors?" Astfel cugetînd,
a suspinat și a lăcrimat, ridicîndu-și ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu,
zicînd: "Nu mă opri pe mine, Stăpîne, de a vedea iarăși fața aceea, pe care
m-ai învrednicit să o văd, ca să nu mă duc deșert, purtîndu-mi păcatele mele
spre mustrarea mea". Așa cu lacrimi rugîndu-se, la altă gîndire a trecut,
zicînd în sine: "Dar ce va fi de va veni, căci luntre nu este, și cum va trece
Iordanul și la mine nevrednicul cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie,
cine m-a făcut ca să mă lipsesc de un bine ca acesta?"
Astfel gîndind bătrînul, iată cuvioasa a venit și a stat de
cealaltă parte de rîu, de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurîndu-se
și veselindu-se și slăvea pe Dumnezeu. Dar se lupta încă cu gîndul că nu va
putea sfînta să treacă Iordanul. Și a văzut-o pe ea însemnînd Iordanul cu
semnul crucii, pentru că toată noaptea atunci lumina luna. Cu acea însemnare
s-a dus sfînta pe apă și, umblînd pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima, iar
el a vrut să i se închine ei, însă dînsa l-a oprit, cînd călătorea încă pe
apă, zicîndu-i: "Ce faci, părinte, căci ești preot și porți la tine dumnezeieștile
Taine?" Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieșind de pe apă, a zis
către bătrîn: "Binecuvintează, părinte! Binecuvintează, părinte!" Iar el a
răspuns către dînsa cu cutremur - pentru că îl cuprinsese spaimă de vedenia
cea preaminunată -, zicînd: "Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce
a făgăduit ca să asemene Lui pe acei care se curățesc pe ei după puterea lor.
Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin această roabă
a Ta, cît sînt de departe de măsura desăvîrșirii!"
Zicînd aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i
citească Simbolul sfintei credințe, "Crezul", și rugăciunea Domnului, "Tatăl
nostru". Sfîrșind rugăciunea, sfînta s-a împărtășit cu Preacuratele și de
viață făcătoarele lui Hristos Taine și a sărutat pe bătrîn, după obicei. După
aceea și-a ridicat mîinile la cer, a suspinat, a lăcrimat și a strigat: Acum
slobozește pe roaba Ta, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii
mei mîntuirea Ta. Apoi a zis către bătrîn: "Iartă-mă, Părinte Zosima,
dar te rog să împlinești și o altă dorință a mea. Du-te acum la mănăstirea
ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăși la
același pîrîu unde am vorbit cu tine întîi. Să vii, dar să vii pentru Domnul,
și iarăși mă vei vedea, dacă va voi Domnul". Iar el i-a răspuns: "Aș fi voit,
dacă ar fi fost cu putință, să umblu în urma ta, să văd cinstita ta față,
dar te rog să faci ceea ce voi cere eu de la tine, eu, bătrînul: Gustă puțin
din hrana pe care am adus-o!" Zicînd aceasta, i-a arătat cele ce adusese în
coșniță. Iar ea, atingîndu-se de linte cu vîrful degetelor, luînd ca trei
grăunțe, le-a dus la gură și a zis: "Destul este aceasta darului celui duhovnicesc,
care păzește neîntinată firea sufletului". Apoi a zis iarăși către bătrîn:
"Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te și adu-ți aminte
totdeauna de ticăloșia mea!" Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei și
îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împărați și pentru
dînsul. Și aceasta cerînd-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinînd singur
și tînguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci de ar
fi voit, era neoprită. Ea însemnînd iarăși Iordanul cu semnul crucii, l-a
trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrînul s-a întors, cuprins
de frică și de bucurie mare; însă se ocăra singur și-i era jale că nu știa
numele cuvioasei, dar nădăjduia să cîștige aceasta anul viitor.
Trecînd anul, Zosima iarăși s-a dus în pustie, împlinind toate
după obicei, alerga spre acea preaminunată vedenie și, trecînd lungimea pustiei,
a ajuns la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat. Privea în dreapta
și în stînga, căuta cu ochii în toate părțile, ca un vînător preaiscusit,
unde ar fi putut cîștiga vînatul cel preaplă-cut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni,
a început a plînge și, ridicînd ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd:
"Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia
aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu
este vrednică a se asemăna".
Așa rugîndu-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pîrîul
acela și, stînd pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa
zăcînd moartă cu mîinile strînse precum se cădea, iar fața o avea întoarsă
către răsărit. Alergînd spre dînsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale,
pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Și
plîngînd mult, citind și psalmii cei potriviți la trebuința vremii aceleia,
a făcut rugăciunea de îngropare și zicea în sine: "Voi îngropa oare trupul
cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?" Socotind
acestea în gîndul său, a văzut pe pămînt lîngă capul ei, scrisoarea aceasta:
"Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă țărîna
țărînei; și te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna "Farmutie",
egiptenește, iar grecește, Aprilie, în ziua întîia, în noaptea mîntuitoarelor
Patimi ale lui Hristos, după împărtășirea dumnezeieștii Cine celei de Taină".
Citind bătrînul acea scrisoare, se gîndea mai întîi cine
este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu știa să scrie. Însă
s-a bucurat foarte, aflînd numele cuvioasei. Atunci a cunoscut că în ceasul
în care ea s-a împărtășit lîngă Iordan cu dumnezeieștile Taine îndată s-a
scris la locul acela unde s-a și sfîrșit; iar el, ostenindu-se, a călătorit
cale de douăsprezece zile, pe unde Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas și
îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrînul, slăvind pe Dumnezeu și udînd
cu lacrimi pămîntul și trupul cuvioasei, a zis în sine: "Este vremea, o, bătrînule
Zosima, ca să săvîrșești cele poruncite ție. Dar cum vei putea săpa, ticălosule,
neavînd nimic în mîini?" Și zicînd aceasta, a văzut nu departe un lemnișor
mic, aruncat în pustie, pe care luîndu-l a început a săpa cu dînsul. Însă
pămîntul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrînul, care se ostenea săpînd
și udîndu-se de sudori și nimic nu putea să sporească.
Atunci suspinînd foarte din adîncul sufletului, a văzut un
leu mare stînd lîngă trupul Cuvioasei Maria, lingîndu-i picioarele. Și, văzîndu-l,
s-a cutremurat temîndu-se de acea fiară, mai ales aducîndu-și aminte de ceea
ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Însemnîndu-se cu semnul
crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar
leul a început a se apropia cu liniște de bătrîn, gudurîndu-se prin semnele
lui, ca și cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: "De ce oare,
o, fiară, această mare cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul? Eu sînt
bătrîn și nu pot să-i sap gropă; n-am nici unealtă ce trebuie la săpat și,
fiind și atîta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab.
Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pămîntului trupul cuvioasei".
Auzind leul cuvîntul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele
dinainte, pe cît putea să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrînul, spălînd
cu lacrimi iarăși picioarele cuvioasei și mult rugîndu-se ei ca să se roage
pentru toți, a acoperit cu pămînt trupul care era gol, neavînd nimic altceva
decît acea haină veche și ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintîi, cu care
Maria își acoperise atunci oarecare părți ale trupului său, care se cădea
să le acopere.
După aceea, Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvîntînd
și lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, despărțindu-se de leu în liniște
ca de o oaie, iar leul s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Și mergînd în
mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria,
neascunzînd nimic din cele ce a văzut și a auzit de la dînsa, încît toți cei
ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Au început a-i face pomenirile
cu frică, cu credință și cu dragoste și a cinsti ziua morții acestei Cuvioase
Maria. Iar Ioan egumenul a aflat niște lucruri în mănăstire, cărora le trebuia
îndreptare, după cuvîntul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a
îndreptat. Iar Zosima, petrecînd cu dumnezeiască plăcere, cînd era aproape
de o sută de ani și-a sfîrșit întru acea mănăstire viața cea vremelnică și
s-a dus către cea veșnică la Domnul, și a lăsat monahilor acelei mănăstiri
nescris acolo cuvîntul acesta, despre Cuvioasa Maria. Dar auzindu-l unii de
la alții, îl grăiau și, spre folosul cel de obște, puneau înainte povestirea
aceasta la cei ce ascultau, dar în scris pînă atunci nu s-a auzit.
Iar eu - zice Sfîntul Sofronie -, povestirea aceea ce am primit-o
nescrisă, am arătat-o prin scris. Dacă alții au scris viața acestei cuvioase
știind-o mai bine, aceasta nu știu încă, eu însă, pe cît am putut am scris,
nimic mai mult decît cinstind adevărata povestire.
Iar Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate și răsplătește
cu mari daruri celor ce cu credință năzuiesc la El, să dea plată celor ce
vor cîștiga folos dintr-această povestire, citind-o și ascultînd-o. Iar pe
cel ce s-a sîrguit să dea povestirea aceasta în scris, să-l învrednicească
pe el părții celei bune a fericitei Maria, împreună cu toți cei ce prin gîndire
de Dumnezeu și osteneli, i-au bineplăcut Lui în veac. Să dăm slavă lui Dumnezeu,
Împăratul Cel veșnic, ca și pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua
judecății la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea,
stăpînirea și închinăciunea, ca și Tatălui și Sfîntului și de viață făcătorului
Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie
|