Viața Cuviosului Iosif, scriitorul de cîntări și făcătorul de canoane
(4 aprilie)
Patria Sfîntului Iosif a fost Sicilia, născut din părinți dreptcredincioși
și îmbunătățiți, anume Plotin și Agatia, cărora, pentru viața lor cea plăcută
lui Dumnezeu, le-a făcut parte să nască un rod ca acesta, care a fost la toată
Sfînta Biserică de bună trebuință și care a fost mai pe urmă scriitor de cîntări,
împodobind Biserica cu cîntări și canoane.
Acest copil a fost crescut în buna învățătură a cărții și
povățuit la obiceiul cel bun; încît chiar în obiceiurile lui copilărești se
puteau vedea obiceiurile bărbatului îmbunătățit, ce avea să fie desăvîrșit.
Pentru că era blînd și smerit, înstrăinîndu-se de jocurile copilărești, iubind
postirea și înfrînarea din copilărie; că nu căuta bucate dulci, ci numai cu
pîine și cu apă se hrănea și acelea seara. Apoi a sporit foarte mult în învățătura
dumnezeieștilor Scripturi.
Așa crescînd pruncul acela cu trupul și cu duhul, au năvălit
barbarii asupra unei părți a Siciliei și au fost nevoiți părinții lui să fugă
din patria lor în alte părți. Deci a mers Iosif cu dînșii în Peloponis mai
întîi, apoi, lăsîndu-și părinții pentru Dumnezeu, s-a dus în Tesalonic, Mitropolia
Macedoniei. Aici, intrînd într-o mănăstire, s-a tuns în rînduiala monahicească,
unde se deprindea bine în ostenelile pustnicești, trecînd prin tot felul de
nevoințe ale vieții călugărești, împlinind fără lenevire toată fapta bună,
încît s-a făcut bărbat desăvîrșit și monah iscusit.
Patul lui îi era pămîntul acoperit cu o piele, îmbrăcăminte
avea o vechitură netrebnică, postirea îi era aspră, hrana, o bucată mică de
pîine și apă cu măsură. Priveghea toată noaptea, se pleca în genunchi totdeauna,
cînta din gură de-a pururea și lucra mereu. Apoi se îndeletnicea cu citirea
dumnezeieștilor cărți, umplîndu-se de înțelepciune și de înțelegere duhovnicească.
El era între frați ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind prin chipul cinstitei
și sfintei sale vieți, ale cărui fapte bune și multele nevoințe nu se pot
spune cu de-amănuntul. Astfel fericitul Iosif, cu bună plăcere slujind lui
Dumnezeu mai mult decît alții, a fost silit de egumen și de frați să ia rînduiala
preoției și a fost hirotonit preot de episcopul Tesalonicului. În această
sfințită rînduială se sîrguia spre mai mari nevoințe și osteneli, săvîrșind
adeseori dumnezeieștile Taine, rugîndu-se cu lacrimi pentru el și pentru toată
lumea. Ducîndu-se în mănăstirea aceea Cuviosul Grigorie Decapolitul și văzînd
pe Cuviosul Iosif, a cunoscut că este un bărbat sfînt; deci l-a iubit foarte
și l-a făcut prieten și împreună viețuitor.
După cîtăva vreme, ducîndu-se în Bizanț pentru întărirea credincioșilor
care erau tulburați de eretici în acea vreme, a rugat pe egumen și pe frați
să-i dea ajutor pe Iosif, pentru că nu voia să se despartă de el. Dar frații
și egumenul nu voiau să se despartă de un împreună viețuitor ca acela, care
era rob adevărat al lui Dumnezeu. Însă, netrecînd rugămintea marelui stareț,
socotind și trebuința Bisericii care se învăluia de furtuna ereticilor, au
lăsat pe fericitul Iosif să plece cu Sfîntul Grigorie Decapolitul la Bizanț.
Mergînd ei acolo, locuiau la biserica Sfinților Mucenici Serghie și Vah și
se oboseau prin aspra viață, rîvnind unul altuia, dar mai ales Fericitul Iosif
urmînd celui mai bătrîn nevoitor, marelui Părinte Grigorie. Pe acela avîndu-l
pildă, punea în inima sa în toate zilele multe nevoințe spre săvîrșirea faptei
bune. Și se osteneau amîndoi cu dinadinsul, învățînd pe cei binecredincioși
să se ferească de vătămarea ereticilor, să nu se tulbure nici să se îndoiască
de dogmele dreptei credințe, ci să fie tari în mărturisirea adevărului. Căci
într-acea vreme, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, înnoind blestematul
eres al luptării de icoane, ridicase asupra Bisericii mare prigonire, lepădînd
sfintele icoane din bisericile lui Dumnezeu și călcîndu-le cu picioarele,
fără de cinste. Pe dreptcredincioșii păstori, izgonindu-i de pe scaunele lor
îi muncea în multe feluri și-i pierdea, iar în locul lor punea pe ereticii
cei de un gînd cu el.
Atunci Sfîntul Grigorie, împreună cu Sfîntul Iosif, îmbră-cîndu-se
în platoșa credinței, umblau pe ulițele cetății, prin tîrg și prin casele
credincioșilor, sfătuindu-i, îndemnîndu-i și rugîndu-i, să nu se amăgească
de vicleșugul ereticilor. Și erau cuvintele lor ca roua cea de dimineață,
care învia florile și iarba țarinii cea veștejită de zăduful zilei, pentru
că înviau inimile omenești cele ce se mîhneau și se îndoiau, ca și cum se
veștejeau de zăduful învățăturilor ereticești.
După aceea, Cuviosul Grigorie a fost rugat de mulțimea monahilor
să trimită pe fericitul Iosif în Roma cea veche, ca pe un iscusit în cuvinte
și ca pe cel ce, cu puterea trupească, putea suferi osteneala căii celei lungi,
la dreptcredinciosul Papă, care era atunci Leon al treilea, și la toți de
acolo să le spună despre prigonirea ce se făcea în Constantinopol asupra Sfintei
Biserici, doar cumva dreptcredincioșii de acolo vor putea să le ajute, fiind
asupriți și să le surpe dogmele ereticești cele nedrepte, să astupe gura lor
cea hulitoare.
Deci, Cuviosul Grigorie a sfătuit pe fericitul Iosif, zicîndu-i:
"Acum, o, fiule, este vremea să-ți arăți osîrdia dragostei tale către Dumnezeu
și rîvna pentru dreapta credință. Mergi la Roma cea veche, vestește acolo
păstorului celui blînd și tuturor celor de la Apus credința cea dreaptă, și
cîte primejdii a adus asupra Sfintei Biserici cel cu numele de fiară, răucredinciosul
împărat la Răsărit. Cum a scuipat și călcat icoana lui Hristos și a Preacuratei
Maicii Lui, și cum a luat podoaba Bisericii și a izgonit cu nedreptate pe
păstorii cei buni, iar pe mincinoșii păstori, pe năimiți și pe ai lui lupi
răpitori, i-a trimis în turma lui Hristos, încît oile lui sînt răpite și risipite.
Spune cum, în toate zilele, Biserica lui Hristos este învăluită de mincinoasa
furtună a stăpînitorului, și cum cumplitul Leon, care a venit din Armenia,
răcnește cu îngrozire și înghite pe mulți cu vicleșugul său cel ereticesc.
Vestește, îndeamnă și roagă ca să scoată sabia cuvîntului lui Dumnezeu și
să stea împotriva celor ce ne prigonesc!"
Unele și altele ca acestea grăind Sfîntul Grigorie, iar fericitul
Iosif, care din tinerețe se deprinsese bine la ascultare, nimic împotrivă
n-a grăit, ci cu smerenie plecîndu-și capul, rugăciunile părintelui și binecuvîntare
cerîndu-i de drum, s-a suit în corabie și a plecat. Dar judecata lui Dumnezeu
cea neștiută, într-alt chip a voit. Pentru că Dumnezeu, Cel ce pe toate le
rînduiește spre folos, prin cele ce nu se văd nouă a fi potrivite și nesilnice,
face uneori lucruri minunate și preaslăvite mai presus de nădejde, spre pomenirea
numelui Său Cel Sfînt. Deci și calea spre Roma a lui Iosif, după rînduiala
lui Dumnezeu, s-a întîmplat într-acest chip: Cei de un gînd cu împăratul Leon
Armeanul pentru eresul acela, slujitorii și ajutătorii tiraniei lui. Înștiințîndu-se
că mulți din cetatea împărătească se duc în alte țări, fugind de luptătorii
de icoane, au rînduit în taină pe drumurile cele de pe apă și de pe uscat,
pîndiri tîlhărești, ca, prinzîndu-i pe cei ce fugeau, să-i întoarcă în mîinile
luptătorilor de icoane. De aceea nu s-a tăinuit nici plecarea Cuviosului Iosif,
trimis de monahii cei dreptcredincioși spre Apus, adică la Roma.
Deci, i-au ieșit înainte tîlharii, care pentru aceea erau
rînduiți pe mare, și a căzut Cuviosul în mîinile potrivnicilor, care, jefuind
corabia aceea și prinzînd pe toți cei ce erau cu Cuviosul Iosif, i-au trimis
în Creta la prigonitorii de icoane. Acolo Cuviosul, fiind pus în lanțuri grele,
a fost aruncat în temniță, unde mai erau o mulțime de legați, pătimind împreună
cu dînsul pentru dreapta credință. Pe toți cei legați Sfîntul Iosif îi mîngîia
ziua și noaptea cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, singur veselindu-se pentru
Domnul său, și zicea către ceilalți:
"Ce poate să fie mai dulce și mai de bucurie decît lanțurile
acestea, cu care, pentru dragostea lui Hristos și pentru icoana cea sfîntă
a Lui, sîntem legați! Deși îndurăm nevoi în legăturile cele de puțin timp,
totuși ni se cuvine a mulțumi lui Dumnezeu pentru pătimirea aceasta, avînd
pildă vie pe Sfîntul Pavel, care, socotind lanțurile ca pe niște podoabe de
aur, negrăit se bucura, că s-a învrednicit pentru numele lui Iisus Hristos
a pătimi unele ca acestea. Dar mai ales singur Hristos a pătimit pentru noi,
lăsîndu-ne pildă ca să urmăm Lui, Care n-a făcut păcat, și ocări împotrivă
n-a rostit și, pătimind, nu s-a înfricoșat, precum zice Sfîntul Apostol Petru.
Este cu adevărat oarecare necaz din simțitele dureri ale trupului, dar este
cu neputință a se numi cineva purtător al jugului lui Hristos, de nu-I va
urma Lui.
Răbdînd aceleași pătimiri pe care El pentru noi Le-a răbdat,
Dumnezeu fiind Atotputernic, Care putea și în alt oarecare chip să mîntuiască
pe om, însă bine a voit, ca din osteneli și bucurii să se nască acea putere
a faptei bune, care poate să deschidă ușa cerului, care de mult a fost încuiată.
Deci nu altă cale ne-a arătat nouă spre mîntuire, ci numai aceea prin osteneli
și prin necazuri. Pentru ce dar să ne tulburăm, punîndu-ne sănătatea noastră
în pătimire pentru Sfînta Icoană a Mîntuitorului și a Preacuratei Maicii lui
Dumnezeu? Căci așa împotrivindu-ne poruncii împăratului celui răucredincios,
vom cîștiga darul lui Dumnezeu și ajutorul cel în vreme bună".
Cu aceste cuvinte și cu altele asemenea acestora, Cuviosul
Iosif mîngîia și întărea pe cei împreună cu dînsul legați, care, pentru cinstea
icoanelor, erau închiși în temniță. S-a întîmplat de era aruncat acolo cu
dînșii un oarecare dreptcredincios episcop, care era prigonit de asemenea
pentru cinstirea sfintelor icoane. Acela, neputînd suferi nevoile temniței,
se tulbura de gînduri ca un om și, ca o corabie învăluindu-se foarte, era
aproape de înecare. Pentru că acum începea a se învoi la erezia prigonirii
icoanelor, ca să se libereze din legăturile și din primejdiile în care se
afla.
Acea tulburare a lui înțelegînd-o Cuviosul Iosif, cîte cuvinte
n-a grăit către dînsul, cîte lacrimi n-a vărsat, rugîndu-l și sfătuindu-l,
ca pentru icoana lui Hristos, ca și pentru însuși Hristos să nu se îndoiască
a muri. Și nu în deșert i-au fost aceluia cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.
Pentru că atît de mult s-a întărit prin el episcopul acela, încît și în muncile
cele cumplite nu s-a lepădat de buna sa credință, ci cu bărbăție și cu mărime
de suflet a răbdat pînă la sfîrșit. Căci atunci cînd l-a scos la judecată
și a văzut pe muncitori și uneltele cele de muncă, nu s-a înfricoșat cîtuși
de puțin, ci singur desbrăcîndu-și hainele de pe dînsul, se dădea de bună
voie la bătăi, dorind de o mie de ori moartea, de ar fi cu putință să rabde
pentru Hristos Dumnezeul Cel ce S-a întrupat, Care este închipuit prin zugrăvirea
icoanelor. Deci, fiind spînzurat gol la munci și cu săgeți însăgetat, iar
la sfîrșit fiind lovit cu o piatră mare în cap și-a dat duhul său Domnului.
Fericitul Iosif, înștiințîndu-se de mucenicescul sfîrșit al
episcopului, s-a bucurat foarte mult de a lui neînduplecată bărbăție și mulțumea
lui Hristos, Cel ce a întărit la o nevoință ca aceea pe alesul Său ostaș,
care, deși alunecase puțin, însă, bine îndreptîndu-se, a biruit pe vrăjmaș.
Încă și pe mulți alții, Sfîntul Iosif, de asemenea, i-a izbăvit din sufleteasca
pierzare și la Hristos înainte i-a trimis, învățîndu-i neîncetat spre calea
mîntuirii. Și singur el de Dumnezeu se păzea de moarte, ca spre folosul celor
mai mulți, viața lui să se lungească.
Pătimind Sfîntul în temnița aceea șase ani, a sosit cumplitul
sfîrșit al răucredinciosului împărat Leon Armeanul. Că sosind noaptea praznicului
Nașterii lui Hristos, a fost ucis de ostașii săi în biserică, la cîntarea
Utreniei. Și în același ceas Cuviosul Iosif a fost înștiințat de pierderea
acelui tiran în temnița Critului și a fost liberat cu minune din legături,
prin arătarea către dînsul a Sfîntului Ierarh Nicolae. Pentru că toată noaptea
aceea petrecînd-o fără somn, Sfîntul Iosif, cîntările praznicului cîntîndu-le
și rugîndu-se, la cîntarea cocoșilor a strălucit o lumină în temniță și a
stat înaintea lui un bărbat cu sfințită cuviință și cinstit, îmbrăcat în veșminte
arhierești, cărunt la păr, cu fața luminoasă, grăind către dînsul: "De la
Mira Lichiei am venit la tine, fiind trimis de Dumnezeu, ca degrabă să-ți
aduc veste de bucurie; pentru că vrăjmașul cel ce a tulburat Biserica și a
risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de împărăție și de viață, fiind chemat
la judecata lui Dumnezeu. Deci, acum ți se cade să te întorci la Constantinopol
și cu darul Sfîntului Duh care locuiește în tine, pe mulți să-i întărești".
Spunîndu-i aceasta, i-a dat o hîrtie și i-a zis: "Primește această hîrtie
și o mănîncă". Iar scrisoarea era aceasta: "Grăbește, Îndurate, și Te sîrguiește
ca un Milostiv spre ajutorul nostru, că poți, dacă voiești".
Iosif, luînd acea hîrtie și citind-o, a înghițit-o cu bucurie
și a zis: "Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele acestea". Și i-a poruncit
cel ce i se arătase ca să și cînte acele cuvinte și, cîntîndu-le cu bucurie,
îndată a văzut lanțurile și obezile sale dezlegate și căzute de pe grumaz,
de la mîini și de la picioare și a auzit pe Sfîntul Ierarh Nicolae, grăindu-i:
"Scoală-te și urmează-mă". Și, sculîndu-se, a ieșit din temniță, deschizîndu-se
ușile singure de la sine, iar străjerii temniței nu știau nimic de aceasta.
Apoi s-a văzut că era dus prin văzduh de o putere dumnezeiască nevăzută și
în puțin timp s-a aflat la Constantinopol, pe calea cea mare care duce în
cetate, slăvind pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea preaslă-vită.
După ce Sfîntul Iosif a intrat în cetate, n-a găsit între
cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfîntul Grigorie Decapolitul, pentru că
se dusese către Domnul. Dar a văzut numai pe Ioan ucenicul lui și a plîns
mult după părintele său Grigorie, că nu s-a învrednicit să-l vadă iarăși viu;
și a stat lîngă mormîntul lui împreună cu părintele Ioan. Apoi după multă
vreme s-a dus și Ioan către Domnul și l-a îngropat aproape de Sfîntul Grigorie.
După aceea Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc deosebit și liniștit, afară
din cetate, nu departe de biserica Sfîntului Ioan Gură de Aur. Acolo sălășluindu-se,
a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae și a adus acolo
moaștele la amîndoi părinții, ale Sfîntului Grigorie Decapolitul și ale lui
Ioan. Apoi a întemeiat acolo mănăstire și a adunat frați și venea la dînsul
totdeauna mulțime de oameni duhovnicești și mirenești, ca să-i asculte învățăturile
lui cele însuflate de Dumnezeu; pentru că darul Sfîntului Duh izvora ca un
rîu din gura lui, prin cuvintele cele grăite cu dulceață.
Cuviosul Iosif, ducîndu-se o dată în Tesalia, a cîștigat o
bună parte din moaștele Sfîntului Apostol Vartolomeu, pe care le-a pus cu
cinste în mănăstire. Și se învrednicea adesea a-l vedea în vedenia visului,
căci avea către dînsul mare dragoste și credință, dorind să împodobească prăznuirea
acelui sfînt apostol cu cîntări de laude, dar nu îndrăznea, îndoindu-se de
va fi plăcut sfîntului apostol acel lucru, sau nu. El se ruga cu dinadinsul
lui Dumnezeu și apostolului Lui, ca să i se dea înștiințare despre aceasta
și înțelepciune să i se dăruiască de sus, ca să poată scrie bine stihirile
de cîntare.
Deci, rugîndu-se el pentru aceasta patruzeci de zile, cu post
și cu lacrimi și apropiindu-se ziua pomenirii acelui apostol, la Vecernia
praznicului a văzut pe Sfîntul Apostol Vartolomeu, arătîndu-se în altar îmbrăcat
în haine albe, perdeaua altarului fiind ridicată și îl chema la dînsul. Ducîndu-se
Iosif mai aproape, Sfîntul Apostol a luat de pe dumnezeiasca masă cartea Sfintei
Evanghelii și a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicîndu-i: "Să te binecuvînteze
dreapta Atotputernicului Dumnezeu și să izvorască de pe limba ta cerești ape
ale înțelepciunii, facă-se inima ta scaun al Sfîntului Duh, iar de cîntările
tale să se îndulcească toată lumea".
Zicînd aceasta, Sfîntul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut;
iar Cuviosul Iosif, cuprinzîndu-se de negrăită bucurie și darul înțelepciunii
simțindu-l în sine, s-a umplut cu totul de mulțumire. Și din acel ceas a început
să scrie cîntări bisericești și pesne de canoane, împodobind nu numai praznicul
Sfîntului Apostol Vartolomeu, dar și pe ale multor sfinți. Dar mai ales pe
Preacurata Maică a lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea și
pe Sfîntul Ierarh Nicolae, și a umplut Sfînta Biserică de cîntările lui cele
frumoase, de unde și-a cîștigat și numirea de scriitor de cîntări.
După aceea, împărățind Teofil, s-a ridicat iarăși viforul
prigonirii de icoane asupra Bisericii și mulți erau prigoniți și munciți.
Atunci și Cuviosul Părintele nostru Iosif, scriitorul de cîntări, pentru arătata
mustrare cea cu îndrăzneală a eresului, a fost izgonit în Herson, unde a petrecut
în legături și chinuri, pînă la moartea lui Teofil. Apoi, după moartea acestuia,
a fost chemat la Constantinopol de împărăteasa Teodora, care împărățea împreună
cu fiul ei Mihail și avusese dreapta credință împreună cu preasfințitul patriarh
Metodie. Iar după mutarea Sfîntului Metodie, luînd scaunul Sfîntul Ignatie,
în acea vreme Cuviosul Iosif a fost pus de dînsul păzitor de vase al dumnezeieștii
Biserici celei mari a cetății împărătești. Și era foarte iubit de preasfințitul
patriarh, asemenea și de toată rînduiala duhovnicească și mirenească, pentru
viața lui cea îmbunătățită și pentru învățăturile cele preaînțelepte și de
suflet folositoare care ieșeau din limba lui, prin care pe mulți îi povățuia
la calea mîntuirii. Însă după cîțiva ani a pătimit iarăși izgonire de la Barda,
fratele împărătesei, care a fost întîi stăpînitor după împăratul, pentru mustrarea
fărădelegii. Căci, izgonind de la el fără vină pe soția sa cea după lege,
a luat ca soție pe o altă femeie, rudenia sa, silind legile bisericești și
netemîndu-se de Dumnezeu, nici de oameni rușinîndu-se. Pe acela îl mustra
Cuviosul Iosif, precum odată Sfîntul Ioan Mergătorul Înainte mustra pe Irod.
Pentru acest lucru a fost izgonit și chinuit de dînsul, precum și preasfințitul
patriarh Ignatie, căci și el a răbdat izgonire și primejdii multe de la Barda
cel fărădelege.
Apoi, după ce Barda a fost ucis de slugile împărătești, pierind
cu sunet, iar după dînsul și împăratul Mihail fiind asemenea lipsit de viață
de către ai săi, a luat împărăția Vasile Macedon. Atunci s-au întors în Constantinopol
și Sfîntul Ignatie cu Sfîntul Iosif. Deci, Ignatie și-a luat iarăși scaunul
său și Iosif iarăși cea mai dinainte cinste a păzirii de vase. Și nu numai
preasfințitului Ignatie, dar și lui Fotie, care a fost după dînsul la patriarhie,
Sfîntul Iosif, scriitorul de cîntări, le era iubit și cinstit. Pentru că acel
patriarh toată rînduiala bisericească o încredințase Cuviosului și-l numea
pe el om al lui Dumnezeu și înger în trup și părinte al părinților. Deci a
poruncit la tot clerul său, ca pe Cuviosul Iosif să-l aibă ca părinte duhovnicesc,
descoperindu-i conștiințele lor și mărturisind greșelile lor. Cuviosul era
și înainte văzător, văzînd mai înainte greșelile cele tăinute. Însă nu mustra
pe cel greșit, ci cu cuvinte îndemnătoare îl învăța, pînă ce, umilindu-se
cel ce se mărturisea, își spunea singur fărădelegea tăinuită; pentru că era
puternic în cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, cu înlesnire putînd să întoarcă
pe cei păcătoși la pocăință.
Iar după ce a petrecut ani mulți și a ajuns la adînci bătrîneți,
a slăbit cu trupul de ostenelile cele multe, în care a fost din tinerețe,
pe de o parte nevoindu-se pustnicește, iar pe de alta răbdînd pentru dreptate
surghiun, legături și temnițe. Apoi, ținînd rînduiala bisericească și împodobind
cu cîntări praznicele și pomenirile sfinților, s-a îngrijit mult și pentru
mîntuirea sufletelor omenești. Deci, aproape de moarte, a căzut în boală,
cînd se sfîrșeau zilele Sfîntului Post de patruzeci de zile, avînd înștiințare
în somn de la Dumnezeu pentru moartea cea grabnică.
Deci, în Sfînta Vineri cea Mare a Patimilor celor de voie
ale lui Hristos, scriind toate vasele și lucrurile bisericii cele încredințate
lui, le-a trimis la preasfințitul patriarh Fotie și se pregătea de ieșire,
rugîndu-se lui Dumnezeu și zicînd: "Mulțumesc Ție, Doamne Dumnezeul meu, că
în umbra aripilor Tale m-ai păzit în toate zilele vieții mele. Și acum pînă
în sfîrșit păzește-mi duhul meu și dă-mi parte ca fără vătămare să scap de
diavolii întunericului și de înfricoșările cele din văzduh; ca nu cîndva să
se bucure de mine vrăjmașul meu, pentru neștiința mea și pentru greșelile
ce am făcut în viața mea.
Păzește turma Ta, o, Cuvinte al Tatălui și toate ale Tale
zidite cu dreapta Ta, apără-le pînă la sfîrșitul veacului. Fii ajutător fiilor
celor iubiți ai Bisericii Tale. Dă miresei Tale - Sfintei Biserici - pace
veșnică și alinare neînviforată. Pe împărăteasca sfințenie, cu ale Tale daruri
lumineaz-o. Pe mîndrul Veliar supune-l sub picioarele celor ce apără credința
cea dreaptă și pe toate eresurile cele vătămătoare de suflet izgonește-le
de la Biserica Ta, iar sufletului meu dăruiește-i, ca în pace și cu blîndețe
să se despartă de trupul acesta. Deși nu sînt din numărul sfinților și plăcuților
Tăi în care a petrecut Duhul Sfînt, pentru că mă știu că sînt păcătos înaintea
Ta, însă Tu, fiind bunătatea cea nemăsurată, nu căuta la greșalele mele, ci
fă-mă vrednic părții fiilor Tăi. Amin".
Astfel rugîndu-se Cuviosul Iosif, împărtășindu-se cu dumnezeieștile
Taine și tuturor celor ce erau lîngă dînsul dîndu-le binecuvîntare, și-a ridicat
mîinile spre cer, cu fața luminoasă și veselă și și-a dat lui Dumnezeu Sfîntul
lui suflet. Și îndată s-a adunat de pretutindeni mulțime de monahi și mireni,
dintre care mulți plîngeau, numindu-l unii părinte al lor, unii hrănitor,
alții făcător de bine, alții mîngîietor, iar alții învățător, povățuitor și
ocîrmuitor al mîntuirii lor și l-au îngropat cu cinste și cu laude în mormînt.
Dar mai cinstită și mai slăvită i-a fost petrecerea sfîntului
său suflet în curțile cerești, de către duhurile cele fără de moarte. Acest
lucru s-a învrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care nu
era depărtat cu locul, fiind bărbat drept și plăcut lui Dumnezeu. Pentru că
în acel ceas, cînd iubitul lui suflet, despărțindu-se de trup, mergea spre
ceruri la Dumnezeu, a auzit bărbatul acela un glas de sus, zicîndu-i: "Ieși
din casă și vezi tainele cele minunate ale lui Dumnezeu!" Iar el ieșind și
privind în sus, a văzut crugul ceresc despărțindu-se în două și ieșeau de
acolo cetele sfinților. Mai întîi mergea ceata Apostolilor; după aceea a Mucenicilor,
apoi a proorocilor și după aceasta a arhiereilor.
Niște lucruri ca acestea minunate văzîndu-le bărbatul acela,
se minuna cu spaimă și nu pricepea ce era aceasta. Apoi iarăși a auzit glas:
"Privește și ia aminte, că toate cele văzute de tine îți vor fi arătate!"
Și îndată a văzut patru tineri unii mai luminoși decît alții, iar între ei
mergea o Fecioară cu negrăită slavă și cinste. Aceea era Preacurata și binecuvîntata
Fecioară Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru. Ea mergînd, poruncea cetelor
sfinților bărbați să primească pe acel sfînt suflet, care le-a lăudat ale
lor fapte și pomeniri și cu viață le-a urmat. Atunci putea să-i vadă pe toți
cu negrăită bucurie și sîrguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstită față
ca aceasta, ce se suia la cer.
Văzînd unele ca acestea acel bărbat, gîndea în sine, zicînd:
"Cine este acesta pe care îl învrednicesc cu atîta cinste cetele viețuitorilor
cerești?" Apoi a auzit glasul îngerilor ce duceau pe acel sfînt suflet și
cu mare glas grăiau: "Acesta este Iosif scriitorul de cîntări, împodobitorul
a toată Biserica, care, învrednicindu-se de darul Sfîntului Duh, a urmat vieții
apostolilor și mucenicilor și faptele lor le-a dat în scris; drept aceea acum
de la aceiași sfinți primește cinste și laudă".
Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cîntări, s-a
dus la cele cerești cu dănțuire. Iar bărbatul care a văzut aceasta, s-a umplut
de nespusă bucurie, într-o slăvită vedenie ca aceea. Însă de jale mare se
cuprindea, căci nu s-a învrednicit să vadă mai mult slava aceea, cum acel
binecuvîntat suflet a intrat înlăuntru în cele de sus cum înaintea luminii
celei prealuminoase a lui Dumnezeu în Treime a stat și s-a închinat.
Încă și altă înștiințare pentru această petrecere spre cer
a Cuviosului Iosif, s-a făcut în acest fel. Era în Constantinopol o biserică
a Sfîntului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adică arătător, căci lucrurile
cele furate sau tăinuite sau pierdute, le arăta celor ce alergau la el cu
rugăciune. Fugind de la un om, un rob foarte trebuitor, și de a cărui fugire
mîhnindu-se omul acela, a mers la biserica Sfîntului Teodor Fanerot și rugăciunile
își săvîrșea, rugînd pe mucenicul lui Hristos, ca să-i arate pe robul său.
Și petrecînd trei zile și trei nopți lîngă biserică și nimic întîmplîndu-se,
s-a mîhnit și voia să se ducă. Deci era vremea Utreniei și un cuvînt folositor
de suflet se citea în biserică; iar omul acela, în vremea citirii dormind
puțin, a văzut pe sfîntul arătîndu-se lui și zicîndu-i: "De ce te mîhnești,
omule? Iosif, făcătorul de cîntări, despărțindu-se de trup, am fost pe lîngă
dînsul; și murind acela în această noapte, sufletul lui care ne-a cinstit
cu canoane și cu cîntări, a fost petrecut spre ceruri de noi toți și înaintea
feței lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am zăbovit de nu m-am arătat ție.
Iar acum iată sînt aici, ascultînd cererea ta. Deci du-te în cutare loc -
spunîndu-i numele locului - și acolo îl vei afla pe robul tău, pe care-l cauți".
Amîndouă aceste înștiințări ne adeveresc ce fel de slavă a
cîștigat Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale și de la sfinții
lui Dumnezeu cinste și laudă în cereștile locașuri, unde acum, stînd înaintea
scaunului lui Dumnezeu, cîntă cîntări îngerești, slăvind și lăudînd pe Tatăl
și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, în veci. Amin.
Notă - Acest Cuvios Iosif, scriitor de cîntări a trăit în
vremea împărăției lui Nichifor, a lui Mihail Curopalatul, a lui Leon Armeanul,
a lui Mihail Valvos, a lui Teofil și a lui Mihail fiul său, care, împreună
cu maica sa Teodora au împărățit și s-a săvîrșit pe vremea împărăției lui
Vasile Macedon, în anul de la facerea lumii 6391, iar de la întruparea Cuvîntului
lui Dumnezeu 883, în a patra zi a lunii Aprilie, în săptămîna luminată a Învierii
lui Hristos, în noaptea Miercurii luminate, spre Joia cea luminată. Și atunci
era slova Pascaliei, Paștele lui Hristos.
Se cade a ști și aceasta, că se află doi sfinți cu numele
Iosif, scriitori de cîntări. Cel dintîi, Iosif, episcopului Tesalonicului,
frate bun al Cuviosului Teodor Studitul, a cărui pomenire este în 26 Ianuarie;
iar alt Iosif este Cuviosul acesta, care a fost păzitor de vase al Bisericii
celei Mari. Iar canoanele cele făcute de dînșii se cunosc în acel fel. Unde
la începutul canonului este scris "Facerea lui chir Iosif", să cunoști că
este Sfîntul Iosif cel dintîi, fratele Studitului, episcopul Tesalonicului,
pentru că acel cuvînt "chir", este semn de mare cinste și stăpînire, precum
este episcopia. Iar unde este scris fără adăugirea "chir", să înțelegi că
este cel de al doilea, Cuviosul Iosif, care n-a fost episcop, fără numai ieromonah
și egumen, păzitor de vase al Bisericii celei Mari a Constantinopolului.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie
|