Viața Sfîntului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului
(6 aprilie)
Țara Frigiei și satul ce se numea dumnezeiesc, a fost patria
Sfîntului Eutihie, pe care el îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit o
biserică mare în numele Sfinților patruzeci de Mucenici și a făcut acolo locaș
de rugăciune pentru călugări, care petreceau viața îngerească în rînduiala
monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci și cu lucrul să fie satul acela
dumnezeiesc și s-a întemeiat ca o cetate puternică, cu sîrguința sfîntului.
Părinții lui au fost Alexandru, ostaș și Sinezia, fiica unui cinstit și îmbunătățit
preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei.
Sinezia, cînd purta în pîntece pe acest dreptcredincios rod,
odihnindu-se într-o noapte, a văzut o lumină negrăită strălucind și s-a înspăimîntat,
apoi gîndea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii
celei duhovnicești, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului
multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său,
precum altădată pe Ieremia Proorocul, mai înainte de a ieși din pîntecele
maicii sale, l-a sfințit și l-a însemnat să fie mare Arhiereu și lumina lumii.
Și s-a botezat pruncul de moșul său mai sus amintit, adică de prezbiterul
Isihie, și l-a dat la învățătura cărții, căci se arătau din copilăreasca lui
vîrstă semnele rînduielii ce avea să fie în el. Pentru că pruncii ce erau
de o seamă cu el, mulți învățau la prezbiteriul acela, jucîndu-se și scriindu-și
numele pe ziduri, numindu-se unii prezbiteri, alții cu alte dregătorii, iar
acest fericit prunc și-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: Eutihie
Patriarhul, ca și cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era
să i se dea de la Dumnezeu.
Cînd era de doisprezece ani, a fost trimis de părinți și de
moșul lui la Constantinopol pentru învățătura cea mai mare. Acolo sporind
bine în înțelepciunea cea din afară, pe mulți covîrșindu-i, s-a convins că
înțelepciunea din afară nu este de sus pogorîtă după cuvintele Sfîntului Apostol
Iacov; ci pămîntească, sufletească, diavolească - care caută adică
bunătăți pămîntești, slujind poftelor în simțirile trupești, cele iubitoare
de desfătări ale sufletului, și urmînd mîndriei diavolului -, care nu le aduce
iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înțelepciunea cea de sus este
curată mai întîi, după aceea pașnică, blîndă, bineascultătoare, plină de milă
și de rodurile cele bune, cu care satură pe iubitorii ei.
Deci, înțelepciunea care se coboară de sus, căutînd-o acest
binecunoscător tînăr cu sîrguință și cu minte bărbătească, apoi aflînd-o,
a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în
ceata monahicească. Deci, ajungînd la vîrsta și la anii bărbatului desăvîrșit
la călugărie gîndind în minte cu neschimbat scop, i s-a întîmplat, după rînduiala
lui Dumnezeu, puțină împiedicare, care l-a oprit oarece vreme de la rînduiala
mona-hicească. Aceasta s-a întîmplat astfel: Mitropolitul cetății Amasia și
alți oarecare din cei cinstiți au silit pe fericitul cu mare rugăminte, chiar
și fără de călugărie să primească episcopia cetății Lazichia. Deci fericitul
Eutihie, supunîndu-se voii mitropolitului și celorlalți ca lui Dumnezeu, s-a
dat pe sine ca un miel celui cel tunde, arhiereului Amasiei, care venise la
Constantinopol pentru oarecare trebuințe bisericești și luîndu-l l-a dus în
biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbikiul,
căci fusese ridicată cîndva de către Urbikie, voievodul Răsăritului. Acolo
la un loc deosebit, i-a tuns pe ei pentru ierarhia bisericească. Iar cînd
se tundea el, din întîmplare i-au căzut toți perii în sfînta apă din cristelniță
și grăiau cu mirare cei ce erau de față, că ceea ce l-a născut cu duhovnicească
naștere (adică cu Botezul) aceea singură i-a fost primitoare în ierarhie,
primind într-însa perii lui.
După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în
al treizecilea an al vieții sale. Și acum fiind aproape de primirea vredniciei
episcopiei, rînduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru
robul Său, în vremea cea viitoare a schimbat acest sfat și s-a dat altui bărbat
acea episcopie a Lazichiei. Sfîntul Eutihie, avînd scopul cel mai dinainte
spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei și s-a îmbrăcat în
călugăreasca rînduială. Mănăstirea aceea era zidită de sfinții bărbați Meletie,
Uranie și Selevchie care fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai
Bisericii din Amasia și în sfințenia lor au odihnit întru Domnul, dînd din
mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Și se povestește de acel
mare Selevchie, că în viața sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată,
cuprinzînd țara aceea o foamete mare și alergînd la Sfîntul Selevchie, pentru
hrană, mulțime fără număr de săraci și scăpătați, el și-a deșertat toate hambarele.
Împărțitorul de grîu nemaiavînd ce să împartă la cei ce cereau și nesuferind
supărările de la dînșii, s-a dus la sfîntul și i-a dat cheile. Iar el luînd
cheile, le-a pus pe patul său și toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu
omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa
mînă.
A doua zi s-a găsit hambarul atît de plin de grîu, încît nici
ușile nu erau cu putință a se deschide. Lua poporul fără de opreală, cît le
trebuia și cît putea să ia și, luîndu-se din grîu, nu se împuțina. Și cîți
luau cu măsură și cu număr, acel număr de măsuri s-a găsit scris foarte mare,
(adică o sută de mii de măsuri) din grîul scos din hambarele lui Selevchie,
care îl înmulțise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfîntul
Selevchie. Iar mormîntul Sfîntului Uranie, care a împodobit odată scaunul
în Iberia și s-a îngropat acolo, asemenea s-a aflat dînd tămăduiri de toate
neputințele. De niște bărbați ca aceștia a fost zidită mănăstirea Amasiei,
în care, după aceea Cuviosul Eutihie, primind asupra sa îngerescul chip cu
îmbrăcăminte călugărească, și-a încins mijlocul cu adevărul; apoi a luat armele
lui Dumnezeu, a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia
Amasiei și ales povățuitor al călugărilor.
În acea vreme împărățea Iustinian cel Mare, de către care
au fost chemați arhiereii la al cincilea Sinod din toată lumea. Și se întîmplase
atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală și l-a rugat pe Cuviosul
Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la Sinod în Constantinopol.
Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest
fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce
era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt și avea pe el o biserică
de rugăciune a Sfîntului mucenic Talaleu. Deci, arătînd degetul lui Dumnezeu
înălțimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicînd către Eutihie: "Acolo
vei fi episcop".
Deșteptîndu-se din somn, se minuna de vedenia aceea și nu
se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei
Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoința lui Dumnezeu.
Iar după ce s-a dus la Constantinopol, Prea sfințitul patriarh Mina, fiind
bătrîn și aproape de sfîrșit, văzînd pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc
despre dînsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dînsul și
i-a poruncit, ca să locuiască în casele cele patriarhicești și cu dragoste
vorbea cu dînsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate.
Apoi l-a trimis la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna pregătire
și despre buna purtare a bărbatului aceluia. Din întîmplare era în ceasul
acela oarecare din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări
sfîntului despre dogmele credinței și n-au putut să stea împotriva înțelepciunii
lui și a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: "Oare se cade
să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?" Adică grăiau că asupra acelora
care după moarte au fost cunoscuți ca eretici, nu se cade a pune anatema.
Iar Sfîntul Eutihie grăia împotrivă: "Cu adevărat, pe eretici se cade și după
moarte a-i pedepsi cu anatema". Și a adus din scriptura lui Iosie, împăratul
Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morți, după mulți
ani le-a scos din morminte și le-a ars cu foc. Deci, asemenea și pe eretici,
după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era
iubit de împărat și de toți cinstit și lăudat.
În acea vreme Sinodul încă neadunîndu-se, s-a îmbolnăvit preasfințitul
patriarh Mina, fiind plin de zile, și s-a dus către Domnul. Mulți din duhovniceasca
rînduială căutau acea cinste la împărat, cu daruri și cu mijlociri. Împăratul,
a cărui inimă era în mîinile lui Dumnezeu, gîndea la Fericitul Eutihie și
a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să
păzească cu cinste pe Arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol,
ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat Sfîntului o altă vedenie
în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: "Mi se părea că
vedeam o casă mare și prealuminoasă și într-însa era un pat așternut cu podoabe
de mare preț. Și ședea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia,
care chemîndu-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată
acoperămîntul casei plin de zăpadă și pe un prunc care stătea în zăpadă cu
numele Soteric care era gata să alunece și să cadă jos de pe acoperămînt.
Iar eu, apucîndu-l, l-am coborît de pe acoperămînt, l-am izbăvit din zăpadă
și l-am salvat de la cădere". Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea
alegerii lui la patriarhie, care s-a împlinit îndată.
Pentru că acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele
Sofia, nu însemna altceva decît Sfînta Sofia soborniceasca Biserică a Constantinopolului.
Iar podoabele ei însemnau bisericeștile lucruri în timp ce pruncul Soteric,
care era gata să cadă de pe acoperămînt, însemna dogmaticeasca mărturisire,
care era aproape de eretica alunecare și cădere, avînd trebuință de grabnicul
ajutor al bunului păstor. Și împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre
Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus suitei sale și la tot clerul
Bisericii celei mari, zicînd cu jurămînt: "Fiind eu în biserica Sfîntului
Apostol Petru din Atira, la rugăciune, am dormitat și am văzut pe verhovnicul
Apostol arătînd cu mîna spre Eutihie, zicînd către mine: "Acesta să se așeze
episcop la voi"".
Aceasta auzind-o toți, într-un glas au strigat: "Vrednic este!
Vrednic este!" Și Sfîntul Eutihie a fost ridicat la scaunul patriarhiei Constantinopolului
după voirea și descoperirea lui Dumnezeu în al patruzecilea an al vieții sale.
Iar la începutul patriarhiei lui, adunîndu-se Sfinții Părinți în Constantinopol,
s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă
al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei,
care împreună cu preasfințitul Eutihie, Patriarhul Romei celei noi și cu ceilalți
Sfinți Părinți, au întărit dreapta credință dînd anatemei pe eretici și a
lor socotință rău credincioasă.
Deci, îndreptînd bine Sfîntul Eutihie Biserica lui Hristos,
a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici și slujitorii săi. Pentru
că, după cîțiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de niște eretici,
fiind amăgit în taină de dînșii și, sub chipul dreptei credințe, a început
a semăna eresul aftartodochiților, adică al socotitorilor de nestricăciune,
zicînd că trupul lui Hristos, și mai înainte de moarte și de învierea Sa,
a fost nestricăcios, fiind nesupus omeneștilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii
cu dînsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i
pe toți ca să creadă ca dînsul și să mărturisească. Și se împotrivea lui preasfințitul
Patriarh Eutihie, spunîndu-i că o învățătură ca aceea nu este a Bisericii
celei drept credincioase, ci a ereticilor. Și dovedea din dumnezeieștile Scripturi
și din Sfinții Părinți, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios
ca al nostru, afară de păcat, și se afla sub pătimire. Pentru că, născîndu-se
din Preacurata Fecioară, S-a înfășat în scutece și cu lapte S-a hrănit, tăiere
împrejur a suferit și în toată viața Sa de pe pămînt avea trebuință de hrană
și de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios și nesupus la patimi,
piroane și suliță pentru noi? Numai prin aceasta cunoaștem că este nestricăciunea
Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului și în mormînt nu S-a stricat.
Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învățătura credincioasă a patriarhului,
dar încă îl silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea nesocotință, dar
nevrînd patriarhul să încuviințeze credința aceea a împăratului, s-a mîniat
asupra lui foarte tare.
Mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amîndouă părțile,
împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici și mai ales de eparhii Eterie
și Adeia, a strîns o adunare fărădelege din episcopii cei de un gînd cu ei,
și a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Și, purtînd
clevetiri mincinoase cu mărturii asupra celui nevinovat și sfînt, a făcut
asupra lui judecată nedreaptă și a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun,
pe bărbatul cel sfînt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie. Iar în locul
lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios
și clevetitor de oameni. Iar Sfîntul Eutihie, pe 22 Ianuarie, la pomenirea
Sfîntului Apostol Timotei, a fost scos de mîinile ostașilor din biserică.
Pentru că Eterie eparhul, mergînd cu arme și cu săbii ca o fiară cumplită
răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfîntul și singur l-a dezbrăcat
de arhiereștile veșminte și l-a trimis la izgonire în țara Amasiei. Apoi nici
el însuși n-a scăpat de dumnezeiasca izbîndire; căci la vreme, el împreună
cu cel de un gînd și de un obicei prieten al său Adeia, s-au lipsit de boierii,
de bogății și de viață. Deci, într-o zi amîndoi, la 3 Octombrie, cu dreaptă
judecată au fost osîndiți la moarte pentru răutățile lor și cu securea li
s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie fiind dus în părțile
Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post și rugăciuni și făcea multe
minuni, tămăduind neputințele omenești cu darul lui Hristos, dintre care unele
se pomenesc aici.
Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Andro-ghin,
împreună cu soția sa erau în mare mîhnire, că li se nășteau copiii morți.
Adică mai înainte de a ieși din pîntecele maicei, cel ce se năștea, murea.
Deci, a alergat cu rugăminte și cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu,
precum oarecînd Sumaniteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru
dînșii, că doar și-ar vedea viu rodul însoțirii lor. Iar el, ungîndu-i cu
sfînt untdelemn de la făcătoarea de viață cruce și de la icoana Preacuratei
Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: "Pruncului ce se poartă
în pîntece - căci femeia era îngreunată -, să-i puneți numele Petru și va
fi viu". Iar preotul Eustatie ce era lîngă dînsul - scriitorul vieții acestuia
-, a zis: "Dar de se va naște parte femeiască, cum se va numi?", iar sfîntul,
proorocind, grăia că parte bărbătească se va naște și Petru să se numească.
După împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească
și l-a numit Petru, care a fost viu și a crescut, și a mai născut după aceea
și alt fiu, pe care, ducîndu-l în brațe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba
cum să-l numească. Iar el a zis: "Să se numească Ioan, de vreme ce în biserica
Sfîntului Ioan a auzit Dumnezeu rugăciunea voastră". Și au ajuns acei prunci
în vîrstă bărbătească și moștenitori ai părinților lor. Un prezbiter oarecare,
fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani,
mut și surd, cu numele Nunehie, iar sfîntul, ungîndu-l cu sfînt untdelemn,
i-a deschis auzul și i-a dezlegat limba, făcîndu-l a auzi și a vorbi.
Un oarecare din clericii bisericești, cu numele Chiril, avea
un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut și jumătate mort. Și pe acela
arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos și grăitor. Iarăși
din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavînd decît oase
și pielea, care nu putea să mănînce altceva decît sugea puțin de la pieptul
maicei. Și acela s-a tămăduit prin mîinile sfîntului, fiind uns cu untdelemn
sfînt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meșter din Amasia, căzînd într-o boală
năpraznică și fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porțile morții, prin
rugăciunile Sfîntului Eutihie, plăcutul lui Hristos și cu ungerea sfîntului
untdelemn.
O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuința sa,
cu fiul său de șapte ani, împreună cu alți oameni, dar, atingîndu-l vicleanul
diavol, a rănit pe prunc la picioare și se tăvălea pe pămînt, neputînd nicidecum
să stea pe picioarele sale. Deci, luîndu-l maica sa împreună cu călătorii,
l-au dus pe mîini în mănăstire la fericitul patriarh, rugîndu-se cu lacrimi,
să se milostivească pentru dînsa și să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul,
prin obișnuita lui doctorie, prin rugăciune și prin sfîntul untdelemn l-a
făcut sănătos, încît umbla bine ca și mai înainte.
Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se
numea Flavia. De acolo s-a adus la sfîntul o fecioară tînără, care nu putea
să se împărtășească cu Tainele dumnezeiești. Căci atunci cînd venea vremea
Împărtășirii, îndată năvălea asupra ei frică și cutremur și striga, întorcîndu-se
și fugind de sfintele Taine. Iar dacă cîndva cu sila i se dădeau Preacuratele
Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel
viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcînd pentru dînsa rugăciuni
cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel necurat. Iar fecioara,
dobîndind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtășire, din
mîinile arhiereului.
Un tînăr care știa bine a împodobi bisericile cu zugrăveli,
lucra în casa unuia, Hrisatie, cetățean al Amasiei, și care, luînd de pe pereți
zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Era acolo o
închipuire veche a Venerei celei fără de rușine, și cînd a început a o șterge
de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea, i-a vătămat mîna cu
o boală cumplită, care se numește cancer. Și mîna lui era o rană netămăduită,
încît toți cei ce o vedeau, ziceau: "Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul
să-i putrezească". Iar tînărul fiind în durerea aceea și în mîhnire mare,
a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tînguire, cerînd ajutor
sănătății sale. Sfîntul, făcînd rugăciune către Dumnezeu pentru el și ungîndu-i
mîna cu untdelemn sfințit, în trei zile l-a tămăduit desăvîrșit și l-a liberat
sănătos. Deci, cu acea mînă tămăduită, tînărul acela, la locul unde luase
vătămarea aceea, ștergînd asemănarea zeiței celei fără de rușine, a făcut
chipul celui fără de plată doctor al său, preasfințitul Patriarh Eutihie.
Asemenea și mîna altui tînăr, vătămată cu o boală netămăduită,
pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfîntul. Iarăși, pe un
îndrăcit l-au dus la sfîntul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta
fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și i-a uns fruntea cu sfîntul
untdelemn, rănind puterea drăcească ca și cu o suliță de foc și a început
cu un glas înfricoșat a răcni, scrîșnind cu dinții, încît se vedea că tînărul
acela era muncit nu de un diavol, ci de mai mulți. După aceea, înțepenind,
zăcea la pămînt ca un mort și după puțin timp pătimea la fel de cumplit mai
multe zile. Sfîntul se minuna, pentru ce atît de lungă vreme nu lasă îndrăcirea
pe tînărul acela, și a poruncit lui Eustatie, preotul său și scriitorul vieții
acestuia, ca să întrebe pe acel tînăr, cine și de unde este, ce fel îi este
petrecerea și faptele lui și cum i s-a întîmplat îndrăcirea aceea".
Deci, fiind întrebat tînărul de toate cele despre sine cu
de-a-mănuntul, le-a mărturisit, zicînd: "Eu am fost monah în Mănăstirea Sfîntului
Ioan din Acropoli, și am lepădat de pe mine rînduiala monahicească și m-am
dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de
aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeți, iar voi, dacă
puteți ceva, ajuta-ți-mă". Aceasta auzind-o sfîntul și făcînd pentru dînsul
rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfătuia pe acel
tînăr să se întoarcă iarăși în mănăstirea sa, la monahiceasca rînduială. După
ce tînărul a făgăduit cu hotărîre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea
diavolească, cu rugăciunile arhiere-ului lui Dumnezeu, Eutihie.
Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerînd tămăduire,
și a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducîndu-se
cu aproapele său la judecată, s-a judecat cu nedreptate. Dar cu izbîndirea
lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzîndu-și vederea ochilor, un an întreg
nu a văzut lumina, și ducîndu-l alții, a mers cu pocăință la acel făcător
de minuni, mărturisindu-și păcatul său și căuta tămăduire de boala sufletească
și de cea trupească. Și le-a cîștigat pe amîndouă prin dumnezeiasca milostivire,
din arhiereasca putere, prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului
lui Hristos, Eutihie, și s-a dus întru ale sale, văzînd cu ochii ca mai înainte.
Apoi o mulțime de bărbați, femei și copii, pătimind de felurite boli, alergau
la acest bun doctor și toți cîștigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui.
În timpul năvălirii perșilor, mulți oameni din cetățile de
primprejur pustiite și robite, adunîndu-se la Amasia, fiind foamete foarte
mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut în mănăstirea sa ca să fie nelipsită
hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru
hrană, iconomii au spus sfîntului că, nu numai celor ce vin nu au ce să le
dea, ci și singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grîul și făina
s-au sfîrșit. El intrînd în hambar și lipsa aceea cu totul văzînd-o, s-a rugat
lui Dumnezeu și mîngîind pe frați, zicea: "Nădăjduiți și credeți spre Dumnezeu,
că cele ce dați celor ce au trebuință, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu.
Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele
lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină,
așa și la noi acum nu vor lipsi cele de trebuință; ci vor mînca toți, se vor
sătura și vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru".
Și a fost așa după credința și după cuvîntul sfîntului. Că
pîinile, împărțindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuținau, ci și mai mult
se înmulțeau. Și cu cît mai mult se cheltuia mîncarea la cei ce veneau, cu
atît mai mult toate se înmulțeau în hambar și în cămară. Deci toți străinii
și casnicii se hrăneau din destul în zilele cele de foame.
Încă și de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui
Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a
întîmplat că era în Amasia, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria Curopalat.
Și ducîndu-se la slujba împărătească undeva, pe acela luîndu-l fericitul Eutihie
deosebi, i-a zis: "Ascultă-mă domnule Curopalate, deși eu sînt păcătos, însă
sînt rob și preot al Dumnezeului meu, Care m-a înștiințat că tu vei împărăți
după moartea unchiului tău. Deci, caută să nu te îndeletnicești în multe lucruri,
ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvîrșirea voii Domnului degrabă".
Auzind aceasta, Iustin a mulțumit lui Dumnezeu și cerea de
la sfîntul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă și lui Tiberie
comitul, care avea să împărățească după Iustin, i-a făcut înștiințare, prin
scrisoarea sa în acest chip, scriind către dînsul pe cînd era în Asiria: "Acum
ți-a dat ție Dumnezeu povățuirea poporului și fără zăbavă îți va încredința
și ocîrmuirile împărăției". Acest lucru s-a împlinit îndată.
Murind împăratul Iustinian și venind la împărăție nepotul
lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constantinopolului,
sfîrșindu-și viața, preasfințitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani
și opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului
popor, întîmpinîndu-l toți pe mare și pe uscat și strigînd: "Bine este cuvîntat
cel ce vine întru numele Domnului!" Și și-a luat scaunul său într-o zi de
Duminică, în trei zile ale lunii Octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu
judecata noului împărat, vrăjmașii lui cei mai sus amintiți, eparhii Eterie
și Adeia, au fost pedepsiți cu moartea.
Și a petrecut celelalte zile ale vieții sale în pace, împodobind
Biserica cu drepte învățături și cu faceri de minuni. Pentru că omorul ce
era, cu rugăciunea l-a potolit și pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea
și el singur vrînd să plătească fireasca datorie, a căzut în boală trupească,
la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos și a venit să-l cerceteze
dreptcredinciosul împărat Tiberie. El a proorocit împăratului, că degrabă
după dînsul se va sfîrși, lucru care s-a și împlinit. Că, îmbolnăvindu-se
preasfințitul Eutihie în săptămîna luminată, a chemat în Duminica Tomei tot
clerul său și dîndu-le pace, binecuvîntare și cea din urmă sărutare, după
ce a înnoptat, a adormit cu somnul morții celei vremelnice întru Domnul. Iar
sfîntul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată și veșnică la sfinții ierarhi.
A stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani și șase luni,
iar toți anii de la nașterea sa au fost șaptezeci. Și a fost îngropat cu slavă
în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaștele
sfinților apostoli Andrei, Timotei și Luca.
După mutarea preasfințitului Patriarh Eutihie, dreptcredinciosul
împărat Tiberie a trăit numai patru luni și trei zile și s-a săvîrșit cu pace,
după proorocia sfîntului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl,
pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin.
Notă - Nechifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul
Iustinian cînd era să moară, urmînd marelui împărat Constantin - care fiind
aproape de sfîrșitul său, și-a făcut testament, ca preasfințitul Atanasie
cel Mare să se întoarcă la al său scaun; așa a făcut și Iustinian, poruncind
cu așezămînt lui Iustin nepotul său, care avea să ia împărăția după dînsul,
ca pe preasfințitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei
Constantinopolului.
Deci este și aceasta de crezut, că înaintea sfîrșitului său,
împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres și s-a sfîrșit în dreapta credință.
De aceea cu cei dreptcredincioși împărați pe acela îl pomenește Biserica și
întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 Noiembrie, pentru lucrurile cele multe
și bune ale lui, pentru osîrdia către Dumnezeu și pentru pocăința lui.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie
|