Viața Cuvioasei Atanasia Egumena
(12 aprilie)
Este poruncă apostolică să săvîrșim pomenirile sfinților, iar
viețile și nevoințele lor să le scriem, spre folosul de obște al celor ce
le citesc; și să le punem înainte, cu adevărat este lucru de laudă și de mîntuire.
Pentru aceasta și viața fericitei Atanasia am dorit a o scrie, deși în puține
cuvinte, ca să nu se dea uitării lucrurile cele bune prin trecerea vremii
și să se lipsească oamenii de folosul sufletesc. Această femeie vrednică de
laudă, numită cu numele nemuririi, care bine și-a săvîrșit viața sa și s-a
arătat Stăpînului a toate Dumnezeu, roabă bună și credincioasă, s-a născut
din tatăl său Nichita și din maica sa Irina, care au fost de bun neam și temători
de Dumnezeu. Petrecerea lor era în insula ce se numea Eghina, din care aducîndu-se
în viața aceasta omenească s-a făcut vas bineprimit al Sfîntului Duh.
Fiind de șapte ani, a învățat Psaltirea în puțină vreme și
se silea la cărți, îndeletnicindu-se în dumnezeieștile Scripturi. Iar într-una
din zile, șezînd singură și țesînd un postav, a văzut o stea cu raze luminoase
care se cobora spre dînsa și, ajungînd pînă la pieptul ei, o lumina de sus
pînă jos. Cum s-a apropiat de pieptul ei steaua aceea cu raze luminoase, îndată
s-a făcut nevăzută. Din acel ceas, acea fericită fecioară s-a luminat cu sufletul
și a început a urî deșertăciunea lumii acesteia și dorea să intre într-o mănăstire.
Însă părinții ei i-au împiedicat foarte mult acest scop și chiar nevrînd,
au însoțit-o cu silă mare cu un bărbat, cu care numai șaisprezece zile petrecînd,
deodată a rămas văduvă.
Căci un neam de barbari, ce se numeau mauri, fără de veste
au năvălit asupra țării acesteia și era nevoie ca bărbatul Atanasiei să meargă
la război, unde, după neștiute judecăți ale lui Dumnezeu, a fost ucis cu sabia
de barbari. Deci, după uciderea bărbatului Atanasiei, ea s-a apucat iarăși
de scopul ei cel mai dinainte, ca să se ducă în mănăstire, însă mai înainte
de a săvîrși lucrul acela, a venit o poruncă de la împăratul în părțile acelea,
ca fecioarele și văduvele cele tinere să se ducă după ostașii lui. Și iarăși
a fost silită de părinții săi, ca să se mărite după alt bărbat. Și deși acea
nuntă s-a făcut, ea se îngrijea pentru a sa mîntuire, în cîntarea de psalmi
fără de lenevire și în citirea cărților îndeletnicindu-se. Apoi cu nici un
fel de dulceți ale lumii acesteia sau de grijile bunătăților celor vremelnice
schimbîndu-se, se lumina prin smerenia inimii cu cuvioșie și era foarte iubită
de casnicii săi și lăudată de vecinii cei ce îi vedeau bunătatea. Iar spre
darea milosteniei era atît de osîrdnică, încît, deși era plină de toate bunătățile
casa ei, acelea nu-i erau destule spre împărțire. Și pe toți cei ce mergeau
în casa ei, monahi și străini, îi primea cu cinste și-i odihnea cu iubire
de străini, apoi văduvelor, sărmanilor și tuturor celor ce aveau trebuință,
le dădea din destul cele trebuincioase vieții.
Odată, fiind foamete și toți fiind lipsiți, pînă și celor
necredincioși, care erau acolo și se numeau antigani și care mureau de foame,
dînsa avînd milă de dînșii, le dădea hrană, căci împlinea cuvîntul Domnului
Care zice: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv,
căci răsare soarele Său spre cei răi și spre cei buni și plouă spre cei drepți
și spre cei nedrepți. Dar nu numai hrană, ci și haine le dădea lor și
cu celelalte daruri îi mîngîia. Iar Duminicile și la zilele de praznice, adunînd
femeile cele de aproape, le citea dumnezeieștile Scripturi și le deschidea
mintea spre frica și dragostea Domnului; și le povățuia spre toată fapta bună.
Așa, întru cele dumnezeiești sporind și împodobindu-se cu lucruri bune ca
un cîmp cu flori, după cîțiva ani a sfătuit pe bărbatul său, să se lepede
de lume și de cele din lume și să meargă la sfînta viață monahicească.
Deci, prin povățuirea fericitei sale soții, făcîndu-se bun
monah și viețuind cu sfîntă cuviință, s-a odihnit întru Domnul. Iar acea fericită
femeie, rămînînd singură, s-a dat cu totul lui Dumnezeu. Căci aflînd și alte
femei cucernice, care aveau același scop, arzînd cu duhul, de acelea s-a lipit
cu sufletul și împărțind toate averile sale săracilor, s-a dus din viața lumească
împreună cu acele femei și într-un loc oarecare deosebit, a început viața
liniștită, tunzîndu-se în călugărie de un sfînt bătrîn. Iar după trei sau
patru ani, fericita Atanasia a fost aleasă stareță femeilor acelora, fiind
silită. Deci, ea singură se socotea pe sine că este cea mai de pe urmă, păzind
porunca Domnului, Care zice: Cel ce voiește între voi să fie mai mare,
să vă fie vouă slugă.
Dar care cuvînt sau ce limbă va putea spune înălțimea smereniei
ei? Că din femeile cele ce viețuiau cu dînsa, pe nici una nu a lăsat-o vreodată
să-i slujească ei sau să-i toarne apă pe mîini, numindu-se nevrednică a petrece
împreună cu dînsele, căci mai ales se socotea nevrednică a primi slujba de
la dînsele. Înfrînarea ei era mare, că gusta seara puțină pîine de orz și
apă cu măsură, iar untdelemn și vin, asemenea și unt de vaci, brînză și pește
nu mînca niciodată, decît numai la praznicul nașterii lui Hristos și al Prealuminatei
Învieri, obișnuia a gusta, mulțumind lui Dumnezeu. Iar în Sfîntul Post cel
de 40 de zile și în celelalte posturi, după două zile primea hrană, dar nu
pîine, ci puține verdețuri crude; iar băutură în acele zile nu gusta nicicum.
Patul ei erau pietrele cele așternute pe pămînt, cu o mică
vechitură de pînză de lînă aspră se acoperea deasupra, pe care odihnindu-se,
ca David, toată noaptea își uda patul cu lacrimi. Căci, arzînd de dumnezeiasca
dorință înăuntrul ei, lacrimile ieșeau la cîntarea de psalmi și la rugăciuni
cu îndestulare din ochii ei, ca niște rîuri din izvoare. Haina de deasupra
era din lînă de oi, iar pe trup avea o cămașă aspră de păr. Somn avea puțin
și cea mai mare parte din noapte o petrecea totdeauna în rugăciunile cele
cu dinadinsul către Dumnezeu și în gîndirea de Dumnezeu. Iar ziua, uneori
singură, iar alteori cu celelalte, cînta psalmii lui David. Și se sîrguia
ca nici un ceas să nu-l piardă fără rugăciune sau să-și oprească gura de la
binecuvîntarea lui Dumnezeu, precum cînta David: Bine voi cuvînta pe Domnul
în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.
Din ziua în care a intrat în mănăstire, n-a gustat nici poame,
pînă la sfîrșitul său, pentru înfrînare. Și a primit multe necazuri, fiind
egumenă peste surori și îngrijind de dînsele. Iar pentru smerenie și blîndețe,
n-a zis către nici una vreun cuvînt aspru sau de ocară, nici a ieșit din cinstita
ei gură vreo vorbă către cineva fără cinste, nici către mic, nici către mare,
nici către rob, nici către slobod, deși de multe ori nu era ascultată. Și
le răbda toate cu blîndețea sufletului și cu inimă dreaptă, privind totdeauna
spre răsplătirea care va să fie.
După patru ani de egumenie, fericita Atanasia s-a sfătuit
cu surorile să se mute de acolo în alt loc pustiu și liniștit, unde ar putea
mai cu înlesnire să slujească lui Dumnezeu în tăcere și cu dumnezeiască povățuire.
Și a aflat un monah bătrîn, cinstit cu cinstea preoției și a egumeniei, cu
numele Matei, bărbat cu adevărat dumnezeiesc și sfînt. Acela, cunoscînd scopul
lor cel bun, le-a arătat un loc precum doreau, în aceeași insulă a Eghinei,
într-un munte pustiu, unde era o biserică veche a Sfîntului și întîiului Mucenic
Ștefan. Acel loc dacă l-a văzut Cuvioasa Atanasia, a zis: "Eu am văzut de
mult acest loc cu ochii minții și socotesc că de acum, aici ne va fi viața
și moartea". Deci, Cuviosul Matei, cu binecuvîntarea episcopului părții aceleia,
a făcut locuință fericitei Atanasia și surorilor ei la acel loc, lîngă biserica
Sfîntului Ștefan.
Dar se cade aici să pomenim în parte și despre fericita viață
a lui Matei. Acel cuvios părinte avea nevoință mare, pentru că în toată noaptea
citea psaltirea cu rugăciunile și cînd avea nevoie să doarmă, nu se culca
pe coaste, ci avea puțin somn. Si era atît de mare umilința bărbatului aceluia
încît, atunci cînd cînta psalmii și se ruga sau săvîrșea dumnezeiasca jertfă
cea fără de sînge, curgeau neîncetat lacrimi din ochii lui; și oricine căuta
la el dobîndea mare folos. Purta totdeauna o haină aspră de păr și își subția
trupul cu postul și înfrînarea cea fără de măsură. El avea o deosebită dragoste
și smerenie pentru Sfîntul Evanghelist Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, iubitul
ucenic al lui Hristos, a cărui pomenire și praznic de peste an sosindu-i,
cînd începea Dumnezeiasca Liturghie, i-a zis unui slujitor din cei ce stăteau
lîngă dînsul: "O, cine ar fi vrednic să fie acum în Efes și să vadă pe Sfîntul
Apostol Ioan!"
Zicînd acestea, scotea pîraie de lacrimi din ochi, apoi a
suspinat din inimă și s-a făcut un lucru minunat: a văzut pe Sfîntul Apostol
Ioan stînd în Altar lîngă dumnezeiasca masă și nu numai el a văzut aceea,
dar și alți doi slujitori. Și a stat Sfîntul Ioan văzut de dînșii, de la începutul
Sfintei Liturghii pînă la otpust. De acest lucru atît de mult s-a bucurat
inima fericitului Matei și s-a umplut de veselă umilință, încît pînă la trei
zile n-a putut să guste hrană.
La acest Cuvios Matei, aducîndu-se un om oarecare slă-bănogit
cu toate mădularele, s-a milostivit spre dînsul, că, dezbrăcînd mantia de
pe dînsul, a pus-o pe umerii lui și îndată acel om s-a făcut sănătos. Altul
a venit, avînd fața întoarsă prin lucrare diavolească, și dacă s-a atins cuviosul
cu mîna sa de fața lui, făcînd pe dînsa semnul Crucii, îndată fața s-a întors
la rînduiala cea dintîi. O bătrînă oarecare, ce era muncită de duhul cel necurat,
ducîndu-se la sfîntul, prin rugăciunile lui a scăpat de muncirea diavolească.
Asemenea și altă femeie, monahie, care pătimea și ea de duh necurat, s-a tămăduit
cu rugăciunea sfîntului părinte.
Acestea s-au zis despre Cuviosul Matei, care era plăcut lui
Dumnezeu și avea dar de tămăduiri de la El. Însă, după neștiutele judecăți
ale lui Dumnezeu, s-a sfîrșit în apă, cu moarte de primejdie. Căci, călătorind
cu corabia spre Constantinopol, s-a scufundat în mare și toți care erau într-însa
s-au înecat și s-a lipsit insula Eghina de cinstitele moaște ale cuviosului
părinte, de la care bolnavii ar fi primit multe tămăduiri. După dînsul a venit
alt preot și egumen famen, cu numele Ignatie. Acela, prin viața cea plăcută
lui Dumnezeu și cu darul cel dat de la El, a fost asemenea Cuviosului Matei,
că viețuind cu sfințenie s-a sfîrșit bine, iar mormîntul lui izgonea diavolii
și tămăduia bolile. Dar să ne întoarcem iarăși la povestirea despre Cuvioasa
Atanasia.
Acea fericită femeie avea, precum am zis, mare smerenie și
blîndețe și se ruga totdeauna către Dumnezeu și adeseori, privind spre cer,
se umplea de spaimă și de mirare; căci vedea un nor luminos lăsînd raze de
soare și în mijlocul norului pe un bărbat oarecare cu bunăcuviință, luminîndu-se
de o mare frumusețe. Văzînd acestea adeseori, se mira de acel bărbat și grăia
în sine: "Cine a împodobit pe acel bărbat? Ce faptă bună l-a făcut atît de
luminos și de bine încuviințat?" Acestea gîndind în sine, i se părea că aude
un glas zicînd către dînsa: "Bărbatul de care te miri, l-a împodobit așa smerenia
împreună cu blîndețea; deci să fii înștiințată, că și tu asemenea te vei lumina
pentru smerenie și pentru blîndețe".
Fericita, văzînd aceasta în toate zilele, cu acele două fapte,
cu smerenia și cu blîndețele, atît de mult se înfrumuseța, ca nimeni altul.
De mînie și de mărire nici urmă nu era într-însa; iar cum s-a suit și la înălțimea
celorlalte fapte bune, este arătat de aici, că putea să vadă vedenii cerești
cu ochiul cel curat al inimii. Încă și cu faceri de minuni a împodobit-o Dumnezeu.
Căci odată, șezînd și îndeletnicindu-se întru gîndire de Dumnezeu, a venit
un om foarte bolnav la ochi și o ruga, ca să se roage lui Dumnezeu pentru
el. Iar ea, smerindu-se ca și cum mîngîia pe acela, i-a zis: "Și eu asemenea
pătimesc de durere de ochi; deci rabdă, că Dumnezeu îți va ajuta". Iar el
nu voia să se ducă, ci cu credință cerea tămăduire.
Atunci fericita, punînd mîna pe ochii lui, a zis: "Domnul
nostru Iisus Hristos, Cel ce a tămăduit pe cel orb din naștere, să-ți dea,
frate, tămăduire desăvîrșită". Și îndată omul acela s-a făcut sănătos desăvîrșit
de ochi. Și a străbătut slava despre dînsa în toată partea aceea și mulți
bolnavi alergau la mănăstirea ei și primeau sănătate cu rugăciunile ei cele
primite de Dumnezeu. Cuvioasa a zidit lîngă biserica Sfîntului Ștefan încă
alte trei biserici: una în numele Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu,
alta în a Sfîntului Ioan Mergătorul Înainte și a treia în numele Sfîntului
Ierarh Nicolae.
Dar mai mult decît pe celelalte biserici, a împodobit biserica
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pentru că toate cele de trebuință la zidire
și înfrumusețare le avea de la iubitorii de Hristos, care aveau cinstire și
dragoste pentru dînsa. Însă de vreme ce era slăvită și cinstită de oameni
și supărată de cei ce mergeau la dînsa, de aceea se mîhnea foarte și gîndea
unde s-ar putea ascunde.
Deci, luînd cu sine două surori, pe Marina și pe Evpraxia,
a fugit în taină la Constantinopol și acolo, într-o mănăstire de fecioare,
a petrecut șapte ani. Însă îi părea rău de iubita ei biserică, a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise în mănăstirea sa și de multe ori
zicea cu lacrimi: "De supărarea omenească și de slava deșartă, sînt izgonită
din biserica Stăpînei mele, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, și
șed aici străină". Dar nu s-a tăinuit cuvioasa nici acolo viețuind; căci Dumnezeu,
preamărind pe roaba Sa, a început a izgoni diavolii și a tămădui boli. Aflînd
despre dînsa surorile ei din mănăstirea Eghinei și mergînd la dînsa, au rugat-o
să meargă cu ele la mănăstirea sa. Încă și o vedenie dumnezeiască a îndemnat-o,
să se întoarcă la locul său și zicea iubitelor sale surori, Marina și Evpraxia:
"Este vremea să ne întoarcem la locul nostru, căci am văzut în vedenie biserica
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu deschisă și poruncindu-ne ca să intrăm într-însa".
Deci, sculîndu-se, s-a dus cu surorile din Constantinopol
și au ajuns la insula Eghinei și la mănăstirea sa. Acolo, peste cîteva zile,
s-a îmbolnăvit greu și și-a cunoscut sfîrșitul mai înainte cu douăsprezece
zile. Căci a văzut doi bărbați în haine albe, venind către dînsa, dîndu-i
o hîrtie scrisă și zicîndu-i: "Iată liberarea ta! Primește-o și te veselește!"
După vedenia aceea, venindu-și în sine, a cunoscut că era
aproape de ieșirea sa din trup și a petrecut douăsprezece zile în neîncetată
cugetare de Dumnezeu și în rugăciune. Iar hrană și băutură în acele zile n-a
gustat deloc. Iar surorilor celor ce ședeau lîngă dînsa nu le zicea nimic
mai mult, decît numai aceasta: "Cîntați, surorile mele, cîntați și lăudați
pe Dumnezeu totdeauna, ca să fie milostiv greșelilor noastre!" Sosind ziua
a douăsprezecea, Cuvioasa Anastasia a zis către dînsele: "Ajutați-mi căci
am slăbit și mergeți în biserică de sfîrșiți psaltirea; căci eu acum nu pot
s-o sfîrșesc, că mi-a slăbit puterea foarte mult". Iar ele, plîngînd, au zis:
"Pînă la care psalm ai citit? De unde să o începem ca s-o sfîrșim?" Iar ea
a încetișor a răspuns: "Al nouăzecelea psalm îl am în gură și acum nu pot
mai mult". Și mergînd surorile în biserică, au sfîrșit pe ceilalți psalmi.
Apoi ieșind, au căzut cu fața înaintea patului ei și plîngere mare au făcut,
cerînd de la dînsa rugăciunile cele mai de pe urmă. Iar ea rugîndu-se pentru
toate, pe Marina și pe Evpraxia le-a cuprins cu cinstitele ei mîini, zicîndu-le:
"Iubitele mele surori, iată în această zi ne despărțim, dar în veacul ce o
să fie, iarăși ne va uni Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos să vă dea pace,
dragoste și înțelepciune și să vă umple de toate bunătățile Sale".
Acestea și altele zicînd, fața ei s-a luminat și toți cei
ce veniseră la dînsa s-au umplut de lumină. Se apropia ziua în care se prăznuiește
Adormirea Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și zicea fericita: "Vedeți
să nu rămînă ceva din cele cuviincioase praznicului, ci și cîntarea bisericească
cu bună rînduială să fie; săracilor, scăpătaților și văduvelor să le faceți
ospăț, după putere. Iar după dumnezeiasca Liturghie, să dați pămîntului trupul
meu cel sărac".
Aceasta zicînd și cuprinzînd pe cele două surori mai sus amintite,
s-a odihnit întru Domnul, dormind cu somn de obște, căci ca o vie și-a închis
ochii și gura, căci nu era trebuință ei de obișnuita slujbă care se face la
moarte. Iar surorile, căzînd la sfîntul ei trup, plîngeau de sărăcia lor,
zicînd: "Unde te-ai dus acum, o, sfîntă maica noastră, cea numită cu nemurire?
Astfel, ne-ai lăsat sărmane, ducîndu-te din ochii noștri. Unde vom mai vedea
după aceasta, fața ta cea cu chip de înger? Unde vom auzi glasul tău care
înveselea inimile noastre și la lucruri bune ne învăța? S-a stins lumina nădejdii
noastre celei bune! Tu acum dormi, dar noi de întristare pentru tine murim!
Nu te vom mai avea de acum împreună cu noi cîntînd, citind, rugîndu-te, vorbind
și lucrînd, căci Domnul te-a ales și te-a luat în veșnicele locașuri, cele
fără de moarte!" Așa zicînd și mult plîngînd, au grijit trupul ei cel sfînt.
Cuvioasa Atanasia s-a sfîrșit la 14 August, la Vecernia praznicului
Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar la praznic, după dumnezeiasca
slujbă, cu cinste a fost îngropată, cu nemîngîiata tînguire a surorilor. Iar
cea care se pusese după dînsa egumenă, ziua și noaptea nu ieșea de la mormînt,
plîngînd. Și i s-a arătat în vis Sfînta Atanasia, zicînd către dînsa: "Cu
dinadinsul să știi, că după săvîrșirea celor patruzeci de zile de la adormirea
mea, voi lua cele pregătite mie de Dumnezeu". Și deșteptîndu-se egumena, nu
se pricepea ce înseamnă vedenia aceea și cuvîntul zis de cuvioasa. Dar, sosind
ziua cea de 40 de zile, au uitat surorile - precum adeseori se întîmplă -,
ca să-i facă obișnuita pomenire, părîndu-le că după două zile se împlinesc
cele 40 de zile. Și în aceeași seară iarăși s-a arătat sfînta, zicînd egumenei:
"Pentru ce n-ați ținut seama de cele 40 de zile și n-ați pregătit cele spre
pomenire, nici spre dare la săraci, nici spre primirea de oaspeți?" Și, deșteptîndu-se
din somn, egumena a numărat zilele cu dinadinsul și a cunoscut că aceea era
seara zilei a 40-a, în care se cădea să cînte panahida.
Iar a doua zi, făcîndu-se pomenirea și săvîrșindu-se dumnezeiasca
slujbă, două monahii începătoare a cetelor bisericești, cărora Dumnezeu le-a
deschis ochii sufletești, au văzut o minunată vedenie în biserică: Doi bărbați
oarecare, foarte cinstiți cu chipul, îmbrăcați în haine luminoase, au intrat
în biserică, ducînd între dînșii pe Cuvioasa Atanasia, pe care punînd-o înaintea
Sfîntului Altar, au îmbrăcat-o cu porfiră împărătească, împodobită cu pietre
scumpe și cu mărgăritare de mult preț și i-au pus pe cap coroană împărătească,
care avea cruce dinainte și înapoi; i-au dat apoi și un toiag de aur, la fel
împodobit cu pietre scumpe; apoi, luînd-o de mîini, au dus-o în Sfîntul Altar
prin ușile împărătești.
Se mai scrie despre dînsa și aceasta. Că, ducîndu-se către
Domnul, a poruncit surorilor ca pînă la patruzeci de zile să pună masă săracilor.
Dar ele numai pînă la a noua zi au făcut aceasta, iar după acele nouă zile
au încetat. Și li s-a arătat sfînta cu doi îngeri, zicîndu-le: "Pentru ce
ați călcat porunca mea? În știre să vă fie vouă, că milosteniile cele ce se
fac pentru suflet, pînă la 40 de zile, cum sînt săturarea flămînzilor și rugăciunile
preoților, milostivesc pe Dumnezeu și chiar păcătoase fiind sufletele celor
adormiți, primesc iertarea păcatelor întru Domnul, iar de vor fi drepte, apoi
aceia care fac pomenire, se îmbogățesc cu împlinirea a tot binele".
Aceasta zicînd sfînta și-a înfipt în pămînt toiagul și s-a
făcut nevăzută. Iar a doua zi sculîndu-se surorile au văzut toiagul ei înflorit
și au preamărit pe Dumnezeu a toate Făcătorul. Aceasta povestește prologul.
Apoi săvîrșindu-se anul după moartea Cuvioasei Atanasia și pomenirea sfintei
sosind, precum scrie Metafrast, au venit doi bărbați preoți și cu dînșii au
adus o femeie muncită de multe duhuri rele. Acei preoți, luînd acoperămîntul
mormîntului și măturînd țărîna pîmîntului, au scos afară racla cu moaștele
Cuvioasei Atanasia și îndată necuratele duhuri au fugit din femeia aceea și
s-a făcut sănătoasă. Iar din raclă a ieșit o mare și bună mireasmă și s-a
văzut picurînd din raclă mir. Apoi, descoperind racla, au văzut pe Cuvioasa
Anastasia ca și cînd atunci adormise, luminîndu-și sprîncenele, buzele și
fața cu frumoasă podoabă, iar trupul cu mîinile și tot sfîntul ei trup era
întreg, neavînd nici cît de puțină stricăciune și izvora mir. Aceasta văzînd-o
toți cei ce erau acolo, scoteau lacrimi de bucurie din ochi. Iar acei sfinți
preoți, acoperind racla, au judecat să nu pună sfintele moaște ale Cuvioasei
Atanasia în pămînt, ci la vedere în biserică și au făcut astfel. După aceasta
făcîndu-i o raclă nouă, au mutat cinstitele moaște într-însa din cea veche.
După aceea au luat călugărițele de pe moaște, cea dintîi haină
de păr a sfintei, pregătindu-i alta nouă de mătase. Dar nu puteau să îmbrace
trupul sfintei, de vreme ce Sfînta Atanasia nu voia, și își ținea mîinile
pe piept, ca și cum era vie, nevrînd haine de mătase, și chiar după moarte
iubind sărăcia. Iar una din ceata călugărițelor celor îmbunătățite, fiind
vas ales al Sfîntului Duh și-a plecat genunchii și a început a se ruga către
dînsa, ca și către o vie, grăind: "Cînd viețuiai între noi, ai avut în toate
fără împotri-vire ascultare, stăpîna noastră. Așa și acum binevoiește a ne
asculta și cu această smerită haină, care ți s-a adus, binevoiește a te îmbrăca".
Astfel, după ce s-a rugat fecioara aceea, Cuvioasa Atanasia,
ca o vie, a ascultat. O, minune! Atunci, ridicîndu-se, a șezut și și-a întins
mîinile spre îmbrăcare, iar după ce s-a îmbrăcat, s-a culcat iarăși în raclă.
Și multe alte minuni se săvîrșeau de la sfintele ei moaște, căci se făceau
tămăduiri de toate bolile și diavolii se goneau din oameni cu sfintele ei
rugăciuni. Ale cărei faceri de minuni nu ajunge vreme scriitorului a le scrie
toate cu de-amănuntul, ca să nu se supere și cei ce citesc, asemenea, și cei
ce ascultă. Ci cu această scurtă și de folos povestire despre cuvioasa, să
fim îndestulați.
Iar tu, o, fecioară, doamnă, ceea ce ești cinstită cu numele
nemuririi, Atanasia, ceea ce ești împreună viețuitoare cu dumnezeieștii îngeri,
care ai sărăcit pentru Hristos și cu dumnezeieștile daruri te-ai împodobit;
care totdeauna ai plîns și mîngîierea cea nesfîrșită ai cîștigat-o, care cu
blîndețe te-ai împodobit și pămîntul celor blînzi ai moștenit, apoi în foame
și în sete ți-ai petrecut vremelnica viață și sațiul îndulcirii celei veșnice
l-ai aflat; care milostivă către săraci ai fost și de la Dumnezeu te-ai miluit;
tu, care pentru curățenia inimii tale, ai luat în tine lumina Sfîntului Duh
și, avînd pace în sufletul tău, aceluiași Duh Sfînt te-ai făcut locaș și ai
fost vistierie a tuturor lucrurilor celor bune; pentru aceasta luminii celei
negrăite te-ai învrednicit în cer. Tu, ceea ce locuiești cu adunările sfinților
și cu cetele drepților te sălășluiești, pomenește-ne și pe noi, cei ce lăudăm
viața ta cea îmbunătățită și cu duhovnicească bucurie cinstim pomenirea ta.
Caută spre viața noastră cea învăluită de lumeștile valuri, ca, prin rugăciunile
tale bineviețuind, de cursele diavolești să scăpăm și împreună cu tine să
ne învrednicim veșnicilor bunătăți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine
slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie
|