Pătimirea Sfinților Mucenici din Litva, Antonie, Ioan și Eustatie
(14 aprilie)
Acești mucenici erau din Vilna, cetatea Litvei, unde, după obiceiul
păgînesc de atunci, oamenii acelei țări se închinau focului. Antonie și Ioan,
fiind frați după trup, iubeau din tot sufletul dreapta credință creștinească.
Apoi venind în Litva un preot, anume Nestor, de la acela au primit dumnezeiescul
Botez; cel mai mare numindu-se Ioan, iar cel după dînsul, Antonie. După Botez
ei petreceau viață cuviincioasă creștinească și slujeau lui Olgherd, voievodul
Litvei, dar își tăinuiau înaintea lui creștineasca credință. Însă n-au putut
s-o tăinuiască mult, de vreme ce își deosebeau viața și obiceiul de rînduiala
cea schimbată a altora. Pentru că n-au voit să se asemene altora, nici să-și
tundă capul și barba, precum le tundeau păgînii, nici să mănînce carne în
zile de post, nici să facă altă întinare potrivnică creștinătății.
Fiind întrebați odată de voievod, pentru ce nu urmează obiceiurilor
celor vechi ale litvenilor, ei au mărturisit cu îndrăzneală că sînt creștini.
Iar voievodul îi silea să se lepede de creștinătate și să mănînce cărnurile
cele puse înaintea lor pe masă. Dar ei cu tărie stînd în creștineasca credință,
n-au voit să guste din cărnuri, de vreme ce atunci era zi de post. Deci, a
poruncit voievodul, ca să-i închidă într-o temniță întunecoasă, în care ei
cu veselie, nu ca în temniță, ci ca la o împărăție au mers, bucurîndu-se și
mulțumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru Sfîntul Lui nume.
Petrecînd ei în temniță un an, lui Ioan i-a slăbit tăria sufle-tească,
speriat de chinurile temniței, înfricoșîndu-se de munci. Apoi a trimis la
voievod rugăminte, ca să-l libereze din închisoare, făgăduind că va împlini
toate poruncile aceluia. Iar voievodul, bucurîndu-se, a poruncit să-i libereze
pe amîndoi și i-a rînduit în cea dintîi slujbă. Drept aceea Ioan se asemăna
păgînilor, făcînd obiceiul lor și împlinind voința voievodului, dar în inima
sa ținea creștinătatea, rugîndu-se în taină lui Hristos Dumnezeu, pe care
în public, pentru frica muncilor nu îndrăznea a-L mărturisi. Iar Antonie nicidecum
nu și-a schimbat creștinescul obicei, ci fără temere făcea ceea ce se cade
adevăratului creștin a face; iar pe Ioan îl ocăra pentru a lui nevrednicie
și teamă și îl sfătuia în tot chipul să vină la pocăință și, neînfricoșîndu-se
de chinuri, iarăși să mărturisească pe Hristos în public.
Păgînii, văzînd pe Ioan, fratele cel mare, supunîndu-se voievodului,
de lucrurile lui Antonie nu se îngrijeau. Iar într-o vreme, cînd, după obicei,
amîndoi frații Ioan și Antonie stăteau înaintea voievodului, Ioan mînca cărnurile
ce i se dădeau lui, fiind zi de post, iar fericitul Antonie nici nu voia să
guste, mărturisind că este creștin. Deci, iarăși din porunca voievodului l-a
închis în temniță; iar Ioan era într-o ocară de la toți, neiubit de creștini
ca un călcător de lege, iar de păgîni ocărît ca un nestatornic, care nici
vechea credință cea părintească nu a ținut-o și nici pe cea creștinească pe
care și-a ales-o mai pe urmă, nu a păzit-o întreagă. Drept aceea și-a venit
în simțire Ioan și din a sa cădere a început a se căi cu lacrimi. Și apropiindu-se
de cel mai înainte zis, presbiterul Nestor, l-a rugat să fie mijlocitor pe
lîngă fratele său, ca să-i ierte greșeala lui și să-l primească în împărtășirea
sa. Auzind aceasta Antonie de la presbiter, i-a răspuns: "Nici o împărtășire
nu se poate să am cu dînsul, de nu va mărturisi pe Hristos în public, cum
și creștineasca credință; iar făcînd aceasta, atunci toate ne vor fi nouă
de obște". Iar Ioan, cu adevărat căindu-se, cuvintele fratelui le-a primit
cu dragoste și căuta vreme cuviincioasă cînd ar fi putut pe față să mărturisească
creștineasca credință.
Deci, într-o zi, voievodul spălîndu-se în baie, îi slujea
Ioan și văzînd cuviincioasă vreme, a luat îndrăzneală și s-a mărturisit fără
temere că este creștin chiar înaintea voievodului. Iar voievodul, de vreme
ce atunci era singur în baie, n-a îndrăznit acolo să-i facă nimic, nici nu
și-a arătat mînia sa. După aceea iarăși într-o vreme cînd mulți stăteau înaintea
voievodului, Ioan cu mare glas s-a numit pe sine creștin, și îndată din porunca
voievodului l-au rănit și toți cei ce erau acolo cu sălbăticie l-au bătut
mult cu mîinile și cu bețele și în temniță l-au aruncat. Aici văzîndu-l Sfîntul
Antonie, s-a umplut de negrăită bucurie. Și petreceau amîndoi în temniță,
preamărind pe Dumnezeu, unde s-a împărtășit și cu Preacuratele și de viață
făcătoarele lui Hristos Taine de la cel mai înainte preot. Iar după cîțiva
ani pe Sfîntul Mucenic Antonie l-au osîndit la moarte înjositoare, ca pe un
făcător de rele, adică pe lemn să fie spînzurat.
De acest lucru înștiințîndu-se el de cu seară, toată noaptea
aceea fără de somn a petrecut-o lăudînd pe Dumnezeu, rugîndu-se și întărind
pe fratele său, ca fără frică să sufere pătimirea cea pentru Hristos. Apoi,
sfătuindu-l să se ferească de cea dintîi cădere, proorocește i-a spus înainte
așa: "După al meu sfîrșit și tu, frate, nu după multă vreme, cu același sfîrșit
vei trece la Hristos. Și, luminîndu-se de ziuă, s-au împărtășit amîndoi cu
dumnezeiescul și de viață Făcătorul Trup și Sînge al lui Hristos. Iar aproape
de ceasul prînzului au scos din temniță pe Sfîntul Mucenic al lui Hristos,
Antonie și l-au spînzurat de un stejar după porunca voievodului, pe 14 ianuarie.
Și așa, nebiruitul ostaș al lui Hristos, și-a dat sfîntul și neprihănitul
său suflet, în mîinile lui Hristos Dumnezeul său, pe Care L-a iubit. Iar Sfîntul
Mucenic Ioan a rămas în temniță, pentru că așteptau păgînii să-l amăgească
și de la creștineasca credință să-l întoarcă. Dar după ce l-au văzut neschimbat
întru sfînta credință și cu îndrăzneală propovăduind chiar în temniță pe Hristos,
la aceeași moarte, ca și mai înainte pe fratele său, osîndindu-l, în același
an prin sugrumare l-au omorît, de același stejar spînzurîndu-l, pe 24 aprilie.
Astfel și acest răbdător de chinuri, săvîrșindu-și nevoința mucenicească,
a mers la punătorul de nevoință Hristos, pentru Care bine s-au nevoit. Iar
trupurile lor cele sfinte, al lui Antonie și al lui Ioan, credincioșii le-au
îngropat la un loc de cinste.
După aceasta a pătimit fericitul Eustatie. Acesta era tînăr
de ani, însă prin bărbăteasca vitejie pe mulți îi covîrșea. Și era frumos
la față, dar mai frumos cu sufletul și cu înțelegerea. Căci, cunoscînd pe
adevăratul Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea păgînilor; și, iubind pe Hristos,
a mers la cel mai sus pomenit presbiter Nestor. Învățînd de la dînsul sfînta
credință, a primit dumnezeiescul Botez și de atunci cu cuviincioasă plăcere
petrecea în creștinătate, precum se cade unui bun creștin. Apoi petrecea cinstită
viață în post și rugăciuni, săvîrșind toată fapta bună. Însă și acesta slujea
voievodului Olgherd. Într-o vreme, cugetînd voievodul la cele despre domnia
sa și obiceiurile pămîntului său, Eustatie stătea înaintea lui, făcînd slujba
sa și spre el căutînd voievodul, a văzut pe capul lui crescuți peri. Și era
atunci obicei la acei păgîni, care se închinau focului ca lui Dumnezeu, ca
după a lor rînduială să-și radă adeseori capul și barba. Dar fericitul tînăr
Eustatie, după ce a lepădat păgîna și nebuna lor credință și a primit Sfîntul
Botez, de atunci și-a păzit perii capului său nerași. Văzîndu-l voievodul,
l-a întrebat: "Oare ești creștin?" După ce s-a mărturisit creștin pe față,
voievodul s-a umplut de mînie și, vrînd să întoarcă pe sfînt de la gîndul
lui cel bun, mai întîi îl silea să mănînce carne, iar el nu voia să mănînce.
Dar nici cu ochii n-a vrut să se uite la ea, pentru că era postul cel dinaintea
Nașterii lui Hristos și era și Vineri.
Aceasta văzînd-o voievodul, mai mult s-a aprins de mînie și
a poruncit ca să-l bată cu toiege de fier fără de milă pe sfîntul tînăr. Iar
el, fiind bătut fără de cruțare, răbda cu atîta bărbăție, încît nu numai că
nu se văita, nici suspina și nici nu vărsa lacrimi; ci mai vîrtos mulțumea
lui Dumnezeu, că l-a învrednicit a pătimi pentru numele Lui cel Sfînt.
O răbdare bărbătească ca aceea a mucenicului, a pornit spre
mai multă mînie pe voievod, care a poruncit să-i toarne apă rece în gură,
iarna fiind cumplită, încît se învinețise trupul lui de gerul cel mare. Dar
nici atunci nu s-a supus sfîntul voievodului, ca să mănînce carne în timpul
postului; de aceea voievodul a adus cumplite munci asupra lui. Pentru că a
poruncit să-i zdrobească și să-i sfărîme oasele picioarelor, gleznele și fluierele
pînă la genunchi, iar perii capului împreună cu pielea a jupuit-o; iar după
aceea i-a tăiat nasul și urechile. În niște munci ca acestea a petrecut sfîntul
trei zile, însă ca și cum nesimțind durerile, nu se tulbura, nearătînd nici
un fel de mîhnire pe fața sa. Ci vorbea cu dragoste către oarecare creștini,
care plîngeau pentru pătimirea lui și le zicea: "Nu plîngeți, fraților, pentru
mine, că locașul trupului meu nu se zdrobește de bătăi; căci nădăjduiesc să
iau de la Hristos Dumnezeul nostru, casă nefăcută cu mîna și veșnică în ceruri".
După aceasta, văzînd voievodul că nimic nu sporește, a osîndit
pe mucenic la moarte, poruncind să-l spînzure de același stejar, de care într-același
an au fost spînzurați cei doi Sfinți Mucenici, Antonie și Ioan. Deci, slujitorii
luîndu-l abia viu, l-au dus la moarte; iar Sfîntul Mucenic Eustatie, deși
avea coapsele sfărîmate, precum și pulpele și fluierele picioarelor, însă
cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se desăvîrșit cu trupul, ca unul care nicidecum
n-ar fi pătimit, alerga bine și iute, nu numai lăsînd în urmă pe cei ce-l
duceau, ci îi întrecea mult pe dînșii.
Venind la stejarul mai sus zis, slugile tiranului au pus ștreangul
pe grumajii mucenicului și l-au spînzurat. Și așa pătimitorul lui Hristos
și-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu, la 13 Decembrie; iar
cinstitul lui trup a fost lăsat să spînzure aproape de pămînt, spre mîncarea
fiarelor și a păsărilor răpitoare. Însă nici una din fiare sau păsări nu s-a
apropiat de el, pentru că Dumnezeu îl păzea. Apoi, după trei zile a fost luat
întreg de credincioși și îngropat cu cinste lîngă trupurile mucenicilor, care
au pătimit mai înainte. De mirare a fost și acest lucru că, preamărind Dumnezeu
pe mucenicii Săi, după sfîrșitul lor, nimeni din cei osîndiți la stejarul
acela și sub dînsul, n-a mai fost osîndit să moară, deși locul acela era de
obște pentru chinuri. Că la dînsul toți cei vrednici de pedeapsă găseau moarte,
totuși după pătimirea sfinților, nici unul nu a mai fost pedepsit.
Iar după cîtăva vreme înmulțindu-se creștinii în cetatea aceea
și sfînta credință din zi în zi crescînd și întărindu-se, s-au adunat credincioșii
și mergînd, au rugat pe voievod să le dea lor acel loc, în care cei trei mucenici
au murit pentru Hristos. Deci, voievodul plecîndu-se la rugăciunea lor, Dumnezeu
așa rînduind, le-a dat acel loc cerut. Iar creștinii tăind acel stejar, au
zidit o biserică în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului și al
Sfîntului Duh; iar unde era stejarul, acolo au așezat dumnezeiescul prestol
și au adus într-acea biserică moaștele sfinților mucenici ai lui Hristos:
Antonie, Ioan și Eustatie etc, întru slava lui Dumnezeu Celui lăudat în Sfînta
Treime, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie
|