Pătimirea Sfîntului Mucenic Simeon, Episcopul Persiei, și a celor împreună cu dînsul
(17 aprilie)
Înmulțindu-se creștinii în Persia și avînd biserici, episcopi,
preoți și diaconii lor, s-au pornit spre mînie și iuțime vrăjitorii cei ce-și
trăgeau seminția lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învățători,
povățuitori și apărători ai păgîneștii și mincinoasei credințe persane. S-au
pornit împreună cu ei spre zavistie și evreii, care sînt vrăjmașii cei de-a
pururea ai creștinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie,
împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creștinilor. Dar mai întîi au
clevetit pe Sfîntul Simeon, care era episcopul cetăților ce se numeau Salic
și Ctesifon, cum că acel episcop al creștinilor ar fi fost vrăjmaș al împărăției
persane și prieten al împăratului grecesc, și că îl înștiințează de toate
cele ce se lucrează în Persia.
Deci, Savorie mai întîi a pus dajdie mare și grea asupra creștinilor
și au rînduit bărbați vameși sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari
greutăți pe credincioși. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoții
și slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii și chiar a dărîma bisericile
și a le face una cu pămîntul. Iar pe Sfîntul Simeon, ca pe un vrăjmaș al împărăției
persane și al mincinoasei credințe păgîne, a poruncit să-l prindă și să-l
aducă la el. Și fiind Sfîntul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu
doi preoți, Avdelae și Anania, prins și legat cu lanțuri de fier, nu numai
că nu s-a înfricoșat de mînia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru
aceasta mai cumplit mîniindu-se împăratul, a întrebat pe sfîntul: "Pentru
ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?" Sfîntul a răspuns:
"Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sînt adus acum și mă închinam,
dînd vrednica cinste împărăției tale. Iar acum, de vreme ce sînt adus ca să
mă lepăd de Dumnezeul meu și să mă depărtez de credința mea, de aceea nu mi
se cade să mă închin ție, fiindcă ești vrăjmaș al Dumnezeului meu!"
Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui și-i făgăduia
pentru aceea multe daruri și cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi
se lăuda că va pierde toată creștinătatea din împărăția lui. Însă după ce
a văzut pe sfîntul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a
poruncit să-l arunce în temniță. Și fiind dus sfîntul din palatul împărătesc,
l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrîn și crescuse pe împăratul
Savorie din copilăria lui și era cinstit, avînd cel mai dintîi loc în casa
împărătească. Acela șezînd lîngă palatul împărătesc și văzînd pe Sfîntul Simeon
episcopul ieșind afară, îndată s-a sculat de la locul său și s-a închinat
pînă jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfîntul Simeon și-a întors fața de
la el și cu mînie ridicîndu-și glasul, l-a ocărît ca pe un călcător de lege,
de vreme ce mai înainte a fost creștin, iar după aceea se închinase soarelui,
de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plînge și
a se tîngui și, dezbrăcîndu-și hainele cele de mare preț, s-a îmbrăcat într-o
haină neagră și proastă și șezînd lîngă ușile palatului plîngea, zicînd în
sine: "Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat!
Iată Simeon și-a întors fața de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va
căuta spre mine Ziditorul meu?"
Aceasta zicînd, se mîngîia greu. Și, înștiințîndu-se despre
aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul
său și, văzîndu-l plîngînd, l-a întrebat: "Care este pricina unui necaz ca
acesta, și ce ți s-a întîmplat, că atît de mare îți este mîhnirea?" Răspuns-a
Husdazat: "Niciodată ceva nenorocit, sau de mîhnire nu mi s-a întîmplat să
văd în casa ta cea împărătească. Aș fi voit mai bine ca toate nenorocirile
din lumea aceasta, mîhnirile și primejdiile să le sufăr, decît aceea de care
acum mă doare inima și plîng. Căci pînă acum trăiesc pe pămînt, fiind atît
de bătrîn; deși eram dator a muri demult, totuși încă mai privesc la soare,
căruia m-am închinat ca unui Dumnezeu și n-am murit mai întîi, decît să mă
fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; și am cinstit zidirea mai
mult decît pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu fățărnicie, nu cu adevărată inimă,
făcînd după plăcerea ta, și m-am făcut pentru amîndouă pricinile vrednic de
pedeapsa morții. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu și pentru
că m-am făcut necredincios ție, la bătrînețile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu,
Ziditorul cerului și al pămîntului, că de acum nu voi mai face un păcat ca
acesta; nu voi mînia mai mult pe Domnul meu și Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul
cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum
genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina
la singur Ziditorul în veci".
Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult
de acea schimbare a lui Husdazat și a început a se mînia mai mult asupra creștinilor,
socotind că aceia cu vrăji au amăgit și au schimbat pe Husdazat. Și, fiindu-i
milă de bătrîn, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor
lui, iar lui necinste și casei împărătești mîhnire. Și-l sfătuia uneori cu
îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: "Destul îmi este nebunia
ce am făcut-o pînă la bătrînețile mele, iar mai mult decît acum nu voi mai
face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decît pe Făcător".
Deci, după multe și felurite sfătuiri, împăratul văzînd pe
Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osîndit la tăiere cu sabia. Fiind dus
la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dînsul pe un oarecare prieten credincios
al său, famen împărătesc și l-a rugat ca, mergînd la împărat, să-i spună cererea
lui, zicîndu-i: "Împărate, așa grăiește Husdazat: adu-ți aminte de slujba
mea, cu care din tinerețile mele, mai întîi tatălui tău, după aceea ție ți-am
slujit pînă acum cu toată cuviința și nu este trebuință de martori pentru
cele grăite. Tu singur bine știi. Iar pentru toate acelea un dar cer de la
tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Poruncește propovăduitorului să strige
cu mare glas, ca să știe domnii și boierii și tot poporul, că nu pentru o
necredință și neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea
că fiind creștin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său".
După ce Savorie s-a înștiințat de aceasta, îndată a poruncit
să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică
va duce pe toți creștinii, cînd cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul
bătrîn, cinstit și iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruțat; ci pentru
mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morții. Iar Sfîntul
Husdazat într-alt chip se gîndea în sine: că creștinii, pe care i-a înfricoșat
și i-a mîhnit, auzind de întoarcerea și de muceniceasca lui moarte pentru
Hristos au să se bucure și către pătimire vitejească au să se întărească.
Astfel sfîntului muce-nic i s-a tăiat capul, strigînd propovăduitorul cu mare
glas că nu pentru altceva, decît numai pentru Hristos și-a dat capul Husdazat.
Sfîntul Simeon episcopul, aflînd despre un sfîrșit ca acesta
al lui Husdazat, șezînd în temniță cu preoții și cu ceilalți creștini, s-au
umplut cu toții de negrăită bucurie și preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors
pe Husdazat de la rătăcire și cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta
Simeon a fost chemat a doua oară la împărat și a vorbit mult înaintea împăratului
cu mare îndrăzneală despre credința creștină; dar a se închina soarelui și
împăratului nu voia. Deci, împăratul mîniindu-se, a poruncit ca pe toți creștinii
cei ce erau în temniță și în lanțuri să-i scoată la moarte, în ziua mîntuitoarelor
Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoși era o sută,
între care erau mulți preoți, diaconi și alți clerici, osîndiți fiind de împărat,
ca toți să fie uciși cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfîrșit
și Simeon să fie ucis.
Toți fiind duși la moarte legați, mai marele vrăjitorilor
cu mare glas zicea: "De voiește cineva din voi să fie viu și cu împăratul
să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!" Nici unul n-a grăit
împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dînșii nu vroia
să-și aleagă viața cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osîrdie a muri pentru
Hristos, Dătătorul de viață. Iar sfîntul episcop îi întărea pe dînșii, ca
să nu se teamă de moarte, spunîndu-le multe din dumnezeieștile cuvinte ale
Scripturii și mîngîindu-i cu nădejdea vieții celei veșnice întru Împărăția
Cerului. Și așa i-au tăiat pe toți. La sfîrșit și Sfîntul Simeon, păstorul
turmei celei cuvîntătoare, trimițîndu-și turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul
păstorilor, și-a plecat capul său sub sabie și a trecut la Domnul.
Și au fost tăiați și amîndoi preoții prinși împreună cu dînsul,
Avdelae și Anania, amîndoi bătrîni. Dar pe cînd Anania se pleca sub sabie,
a început a tremura de frică. Și era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic,
care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creștin tăinuit,
dar văzînd pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dînsul:
"Nu te teme, bătrînule! Închide-ți ochii și fii viteaz, că îndată vei vedea
lumina cea dumnezeiască". Iar dacă a zis aceasta bătrînul acela, îndată s-a
cunoscut că este creștin. Deci, l-au prins și l-au dus la împărat, iar el
fără de frică a zis înaintea împăratului că este creștin, și de necurăția
persană se leapădă. Deci, umplîndu-se de mînie împăratul, a poruncit ca nu
cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare și tăindu-i grumajii
pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă și i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit
pielea de pe tot trupul și așa a omorît pe sfînt. În același ceas a prins
și pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia și, după o tirană chinuire,
a ucis-o pentru Hristos.
Și mulți alții au fost uciși în acel timp, pentru mărturisirea
numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare,
Sfîntul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, și împreună cu dînsul și o
mie de sfinți mucenici, pe care, adunîndu-i Biserica, îi numără o mie o sută
și cincizeci.
Iar istoricii Sozomon și Nichifor povestesc în cărțile lor
că au fost uciși în acea vreme mulțime de creștini în ziua Patimilor lui Hristos
și la praznicul Paștilor. Pentru că atunci cînd a ieșit porunca păgînului
împărat Savorie, ca toți creștinii din pămîntul lui să se piardă, atunci credincioșii
bărbați și femei, bătrîni și tineri, singuri ieșind cu sîrguință din casă,
se dădeau pe dînșii cu osîrdie la moarte și mureau cu bucurie pentru Domnul
lor. Iar după ce a fost ucis Sfîntul Azad, a plîns după dînsul împăratul,
fiindcă îl iubea foarte mult și a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar
numai pe învățătorii și povățuitorii creștini, pe preoți și pe episcopi, i-a
încredințat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor
creștin a poruncit să-l cruțe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinților mucenici
celor numărați și celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoință și
Dătătorul de cununi Hristos Mîntuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu
Sfîntul Duh, slăvit în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie
|