Cuviosul Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiopolei
(22 aprilie)
In
pământul Galatiei este un sat ce se numeşte Sicheia, sub stăpânirea
cetăţii lui Anastasie, care este prima sub stăpânirea Ancirei, ce este
departe de Anastasiopolia ca la douăsprezece stadii. De acolo era
patria Cuviosului Teodor Sicheotul, care s-a zămislit cu minune în
pântecele maicii sale, ce se numea Măria, din bărbat vestit, cu numele
Cozma, slujbaş împărătesc, pe vremea împăratului Iustinian cel Mare.
Căci atunci când a zămislit maica sa, Măria, în noaptea aceea adormind,
a avut o vedenie minunată: a văzut o stea prea mare şi prea luminoasă
pogorându-se din cer în pântecele ei. Şi deşteptându-se Măria, a spus
aceasta maicii sale Elpidia şi surorii, sale Despina, care vieţuiau
lângă dânsa.
După
aceea s-a dus la un oarecare părinte înaintevăzător, care în sihăstrie
petrecea în linişte ca la şase stadii de la satul acela, şi acea
vedenie înfricoşătoare pentru zămislirea ei, i-a spus-o lui. Iar
stareţul acela, învăţând-o cu duhovniceşti sfătuiri despre viaţa cea
plăcută lui Dumnezeu, i-a zis: „Pruncul cel ce s-a zămislit în tine, va
fi cu adevărat om mare, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui
Dumnezeu; pentru că steaua aceea luminoasă însemnează slayă
împărătească, precum socotesc tâlcuitorii de vise cei înţelepţi. însă
de tine nu se va spune aşa, adică steaua cea văzută de tine mai înainte
nu vesteşte putere împărătească pe pământ, ci slavă de fapte bune şi de
darurile lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le va turna în cel zămislit de
tine, pentru că voieşte ca pe robii Săi să-i sfinţească în pântecele
cel de maică, mai'înainte de naşterea lor".
Aceasta
mai înainte proorocind-o Măriei văzătorul stareţ şi din destul
învăţând-o, a eliberat-o cu pace. Deci s-a înştiinţat despre aceasta şi
Teodosie, episcopul cetăţii lui Anastasie, şi acela asemenea gândea la
vedenia aceea, că pruncul ce se va naşte, va fi lumină lumii. Iar Măria
întorcându-se de la stareţ, petrecea după sfatul lui cu plăcere de
Dumnezeu în întreagă înţelepciune, fără bărbat, împreună cu mama şi cu
sora sa.
Iar
când s-a împlinit vremea naşterii, a născut Măria pe acest rob al lui
Dumnezeu şi botezându-1 după obiceiul creştinesc, 1-a numit Teodor,
care se tâlcuieşte dar al lui Dumnezeu, cu însuşi numele arătând mai
înainte, că pruncul acela are să fie pentru lume mare dăruire de la
Dumnezeu. Şi făcându-se pruncul de şase ani, dorea maica sa să-1
înscrie mai înainte de vreme în rânduiala ostăşească; deci îi gătea lui
brâu de aur şi haine de mult preţ, şi alte lucruri de trebuinţă la
rânduiala ostăşească. Şi dorea să meargă la Constantinopol, ca acolo să
facă ostaş la împărat pe fiul său. Dar i s-a arătat ei în vis Sfântul
Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Pentru ce la un sfat ca acesta te-ai
hotărât pentru fiul tău, o, femeie? Nu te osteni în zadar, pentru că
împăratul cel ceresc are trebuinţă de fiul tău!"
Deci
deşteptându-se din somn Măria, a început a plânge şi a zice: „S-a
apropiat moartea copilului meu", căci i se părea că va muri degrabă.
Dar pruncul creştea cu anii şi cu înţelegerea, iar când era de opt ani
1-a dat maică-sa la învăţătura cărţii. Şi cu darul lui Dumnezeu învăţa
mai bine decât toţi copiii şi era mai iubit decât toţi pentru
obiceiurile sale cele bune; pentru că în copilăreştile jocuri avea
bărbătească înţelegere, păzindu-se de tot cuvântul de jurământ sau de
hulă, şi chiar şi pe ceilalţi copii îi oprea de la acelea, împăcând
toate certurile şi bătăile dintre copii.
Era
în casa acelor femei, un bărbat bătrân, cu numele Ştefan, temător de
Dumnezeu şi dreptcredincios, pe care ca pe un părinte îl cinsteau
pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Pe acesta văzându-1 copilul Teodor
postind până seara în Sfântul Post cel de 40 de zile, şi o mică
fărâmitură de pâine cu apă gustând seara, s-a aprins cu dragostea cea
dumnezeiască şi a început a urma postirii lui, înfrâ-nându-se şi el tot
aşa. Iar când se întorcea de la şcoală la vremea prânzului, îl silea
maică-sa să mănânce cu dânşii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie
silit la mâncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă,
ci toată ziua şedea la şcoală până seara. Iar seara mergea mai întâi la
biserică împreună cu Ştefan la obişnuita cântare şi se împărtăşea cu
Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea
acasă târziu şi primind o mică bucată de pâine cu apă, se întărea.
Şi
îl sileau maică-sa şi ceilalţi casnici ca să mănânce fiertură şi
celelalte mâncări, iar el nicidecum nu voia. Şi a rugat maică-sa pş
dascăl, ca la vremea prânzului să slobozească pe copil de la şcoală
acasă şi să-1 silească să mănânce cu dânşii, căci din cauza nemancării
era foarte uscat cu trupul. Iar el nu mergea acasă, ci se suia în
muntele ce era acolo, unde era biserica Sfântului Marelui Mucenic
Gheorghe. Acolo, Sfântul Mare Mucenic arătându-i-se la vederea ochilor
în chip de tânăr preafrumos, îl ducea înăuntrul bisericii; şi se
îndeletnicea în biserică Teodor cu citirea cărţilor sfinte, până ce
trecea vremea prânzului. Şi iarăşi mergea de la biserică ca şi cum ar
fi mers de acasă la şcoală, iar seara, întrebându-1 maică-sa pentru ce
n-a venit să prânzească, răspundea: „Nu învăţasem stihurile şi pentru
aceea m-a oprit". Şi iarăşi ruga maică-sa pe dascăl, ca să lase pe
Teodor să prânzească la vremea cea cuviincioasă. Iar dascălul cu
jurământ adeverea că după cererea ei cea dintâi, în toate zilele îl
slobozea pe Teodor cu ceilalţi copii de la şcoală, la vremea prânzului.
Şi
înştiinţându-se maică-sa, cum că Teodor la prânz se suie în munte la
biserică, a trimis o slugă să-1 aducă cu forţa de acolo şi cu multe
certări îl îngrozea să vină să prânzească, iar el, neascultând-o, îşi
păzea obişnuita înfrânare. Şi fiind el de zece ani, a năvălit o boală
oarecare peste satul acela şi mulţi boleau foarte, iar unii şi mureau.
Atunci s-a vătămat de acea boală şi fericitul copil Teodor şi era
aproape de moarte, deznădăjduit de ai săi. Deci luându-1 aproape mort
l-au dus la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, ce era aproape, şi
l-au pus în faţa altarului. Iar în vârful bisericii sub cruce era
închipuirea feţei Mântuitorului şi dintr-aceea au picat două picături
de rouă asupra copilului cel bolnav şi îndată s-a sculat sănătos şi s-a
dus acasă, mulţumind lui Dumnezeu. Dormind el nopţile între casnicii
săi, când toţi erau cuprinşi de un somn greu, mergea la dânsul Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe şi-1 deştepta, zicându-i: „Scoală-te, Teodore,
căci luceafărul a răsărit şi a sosit vremea rugăciunii celei de
dimineaţă; de aceea să mergem la biserica Sfântului Gheorghe". Iar
copilul îndată cu sârguinţă şi cu bucurie se scula.
Deci,
la început i se arăta Sfântul Gheorghe în chipul lui Ştefan, cel din
casa lor. După aceea în însăşi chipul său i se arăta lui, deşteptându-1
în fiecare noapte şi ducându-1 la biserică. Iar diavolii, vrând pe cale
să îngrozească pe .copil, se prefăceau în lupi şi în diferite fiare şi
se repezeau asupra lui. Dar Sfântul Mucenic, mergând înaintea lui şi
purtând suliţa în mâini, izgonea acele înfricoşate năluciri şi lui
Teodor îi poruncea să nu se teamă. Astfel, fâcându-se acestea în toate
nopţile, maică-sa şi celelalte femei deşteptându-se din somn şi pe
Teodor neaflându-1 în pat, s-au mirat şi au cunoscut că mergea noaptea
la biserică. Şi se minunau, cum de cu seară culcându-se să doarmă în
mijlocul lor, se scoală nesimţit de nimeni. Deci, se temea maica sa ca
nu cumva să-1 mănânce fiarele pe copil, căci în acea vreme se auzise că
un lup răpeşte nu numai dobitoacele, ci şi pe copiii cei mici. Pentru
aceea cu certuri îl îngrozea să nu iasă din casă la biserică mai
înainte de răsăritul soarelui, de vreme ce locul acela era pustiu. însă
fericitul copil nicidecum nu asculta pe maica sa, ci la obişnuita vreme
a nopţii deşteptat fiind de Sfântul Gheorghe, pleca la biserica lui,
neştiut de nimeni.
Odată,
când se lumina de ziuă, deşteptându-se maica sa şi femeile cele cu
dânsa şi pe copilul Teodor neaflându-1 în pat, s-au umplut de mânie; şi
alergând la biserică, l-au luat de acolo şi apucându-1 maica lui de
păr, îl trăgea spre casă, bătându-1 foarte rău. Şi nu l-au slobozit
toată ziua din casă, iar spre noapte l-au legat de pat, ca să nu iasă
nicăieri. Şi în acea noapte Sfântul Marele Mucenic Gheorghe s-a arătat
în vis maicii lui Teodor şi femeilor celor cu dânsa, având sabia
încinsă la coapsă, pe care scoţând-o, le îngrozea cu mânie, zicându-le:
„Voi tăia capetele voastre, dacă veţi mai bate pe copilul acesta şi
veţi opri venirea lui către mine". Iar femeile deşteptându-se cu spaimă
mare din somn, spuneau acea înfricoşată arătare şi îngrozire a
mucenicului una alteia, căci toate una şi aceeaşi vedenie văzuseră. Şi
îndată dezlegând pe sfântul copil, îl dezmierdau cu cuvinte
mângâietoare, ca să nu se mânie pe dânsele că l-au bătut. Şi îl
întrebau, cum mai înainte de a se lumina de ziuă merge la biserică,
ieşind din casă, şi nu se teme de fiare. Iar el le spunea, cum că în
toate nopţile venea la el un tânăr luminos şi îl deştepta şi îl ducea
la biserică, apărându-1 de năluciri pe cale. Deci, au cunoscut femeile,
că Sfântul Mucenic Gheorghe, pe care îl văzuseră în vedenie, i se arată
lui şi îl apără. Din acea vreme, întru nimic nu mai opreau pe Teodor,
ci l-au lăsat spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, zicând: „Voia
Domnului să fie!"
Acest
fericit copil avea o soră mică, cu numele Viata, pe care mama lui o
născuse din alt bărbat, fiindcă, sfătuind-o rudeniile, se mai măritase
încă o dată. Acea copilă îl iubea pe fratele său Teodor şi adeseori îi
urma lui ziua, pe când mergea la biserică, şi se ruga cu dânsul
împreună şi se sârguia să urmeze vieţii lui. Pentru că Duhul lui
Dumnezeu lucra şi într-însa, ca şi în Teodor. Nu departe de casa lor
era o biserică a Sfântului Mucenic Emilian, care în acea ţară a
Galatiei, în cetatea Ancirei, pe vremea împărăţiei celui fără de lege
Iulian Paravatul, a fost răstignit pe cruce după multe munci.
In
biserica acelui mucenic intrând fericitul Teodor, petrecea toată
noaptea în rugăciune. Iar odată adormind la miezul nopţii, i s-a făcut
o astfel de vedenie. I se părea că stă înaintea unui împărat care şedea
pe scaun într-o slavă mare, înconjurat de mulţime mare de ostaşi, şi o
femeie prea luminată, îmbrăcată în porfiră, era de-a dreapta
împăratului; şi 1-a auzit pe Acela zicându-i: „Nevoieşte-te, Teodore,
ca să primeşti plata cea desăvârşită în împărăţia cerului; iar Eu şi pe
pământ te voi face cinstit şi te voi preamări înaintea oamenilor!"
Această vedenie i s-a făcut în anul al 12-lea al vieţii lui. Şi din
acel ceas cu mai multă dorire către Dumnezeu şi cu dragoste
aprinzându-se, a început mai mult a se osteni. Deci s-a închis într-o
cămară a casei sale şi a petrecut într-însa de la praznicul sfintei
dumnezeieştii Arătări (Botezul Domnului) până la praznicul Duminicii
Stâlpărilor, în post şi rugăciune, îndeletnicindu-se cu citirea
cărţilor şi vorbind cu însuşi Dumnezeu. Iar mai ales în două săptămâni
ale Sfântului Post cel de 40 zile, în cea dintâi şi în cea din mijloc,
nu vorbea nimic cu nimeni, ci, petrecând cu adâncă tăcere, îşi adâncea
toată mintea sa în Dumnezeu.
Iar
după trecerea sfântului şi marelui post, sosind praznicul învierii lui
Hristos, urătorul diavol nesuferind să-1 vadă pe un îmbunătăţit copil
ca acesta, gândea cum l-ar pierde. Şi a meşteşugit un vicleşug
într-acest chip: într-una din zile, s-a prefăcut în chipul unui tânăr,
Gherontie, care învăţa împreună cu Teodor la şcoală, şi mergând la
Teodor, 1-a chemat cu el spre răcorire. Şi luându-1, 1-a suit pe un
deal înalt, ce se numea Tzedrama, şi stând pe o piatră mai înaltă, a
început a ispiti pe Teodor, ca şi altădată în pustie pe însuşi Domnul
nostru Iisus Hristos, zicându-i: „De voieşti, o, bunule Teodore, să-ţi
arăţi vitejia ta, aruncă-te de aici jos". Iar Teodor a răspuns: „Mă
tem, de vreme ce această înălţime este nemăsurată". Zis-a diavolul: „Tu
mai mult decât toţi ai fost mai viteaz la şcoală, iar acum te temi de
aceasta? Iată eu nu mă tem, ci îndată voi sări jos". Teodor a zis: „Să
nu faci aceasta, ca să nu mori căzând". Iar diavolul se întărea, zicând
că nici o primejdie nu va pătimi. Teodor a răspuns: „Dacă vei face
aceasta tu mai întâi şi te voi vedea întreg, apoi şi eu după tine voi
urma". Şi îndată diavolul a sărit din înălţime jos, în acea adâncime
fără măsură, apoi stătea acolo în dreptu-i şi chema la sine pe Teodor,
ca şi el asemenea să se arunce.
Iar
Teodor văzând aceasta, s-a spăimântat şi gândea în sine, cum Gherontie,
care mai înainte nu avea niciodată o îndrăzneală ca aceea, a putut să
sară jos fără vătămare din aşa înălţime de deal. Gândind el acestea,
iar diavolul strigându-1 de jos şi chemându-1 la sine, îndată s-a
arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi, apucând de mână pe Teodor, i-a
zis: „Vino aici şi urmează-mi! Nu asculta pe ispititorul, care caută
sufletul tău! Pentru că acesta nu este Gherontie, ci vrăjmaşul
neamului nostru". Atunci a dus mucenicul pe copil în biserica sa, în
care zăbovind, au venit la el maica lui şi bunica sa şi îl rugau pe
fericitul să se întoarcă acasă, de vreme ce multe rudenii şi prieteni
se adunaseră la ei la ospăţ şi-1 aşteptau. Iar el ştiind Scriptura, că
dragostea acestei lumi este vrăjmaşă lui Dumnezeu, pentru că cel ce
voieşte să fie lumii prieten, se face vrăjmaş lui Dumnezeu, nu i-a
ascultat, ci dezlegându-şi brâul său cel de aur şi scoţând haina de
mult preţ de deasupra şi gherdanul, le-a aruncat, zicând: „Ştiu că vă
temeţi să nu le pierd; deci luaţi-le, iar pe mine lăsaţi-mă". Iar el nu
a mers.
Şi
auzind de un părinte îmbunătăţit, care se numea Glicherie, că este ca
la zece stadii de satul lor, într-un loc liniştit, s-a dus la el, voind
să se binecuvânteze şi să se povăţuiască de către dânsul. Iar
Glicherie, fiind bărbat mai înaintevăzător şi cunoscând că în copil
este Duhul lui Dumnezeu, 1-a primit cu dragoste şi bucurie. Şi a zis
către el, zâmbind: „Fiule, iubeşti chipul monahicesc?" Copilul a
răspuns: „îl iubesc foarte mult, părinte, şi doresc cu tărie a mă
învrednici aceluia". Şi atunci era secetă mare în părţile acelea şi,
ieşind amândoi din chilie, au mers şi au stat înaintea bisericii
Sfântului Ioan Botezătorul. Şi a zis Cuviosul Glicherie către fericitul
copil Teodor: „Fiule, să plecăm genunchii şi să ne rugăm Domnului, ca
milostivindu-Se, să ne dea ploaie şi să adape pământul cel uscat; din
acestea vom şti, de suntem în numărul drepţilor".
Aceasta
a voit să facă stareţul, nu ca ispitind pe Domnul, ci nădăjduind că
sunt bineprimite rugăciunile lui la Dumnezeu. Deci, plecându-şi
genunchii, s-au rugat şi îndată cerul s-a acoperit de nori, iar când
s-au sculat de la rugăciune, a căzut ploaie foarte mare şi tot pământul
s-a adăpat din destul. Iar stareţul umplându-se de bucurie pentru darul
Domnului, a zis către Teodor cu dragoste: „De acum, fiule, orice vei
cere de la Dumnezeu, toate îţi va da. Pentru că va fi cu tine,
întărindu-te ca şi cu vârsta trupească şi cu duhovniceasca vieţuire
întru Dumnezeu să creşti din putere în putere; iar tu să-ţi săvârşeşti
dorinţa, când va veni vremea".
După
aceasta Teodor, luând binecuvântare de la stareţ, s-a întors la casa
sa. Şi având 14 ani de la naşterea sa, a gândit să-şi lase casa pentru
totdeauna şi să petreacă lângă biserica Sfântului Gheorghe cea din
munte. Deci a rugat pe maica sa şi pe casnici să nu-i facă împiedicare
la scopul său, nici să-1 supere venind la el. Iar rudele n-au îndrăznit
să-1 oprească, ştiind că Dumnezeu este cu dânsul. Şi ducându-se Teodor,
şi-a săpat o peşteră în munte sub altar şi petrecea acolo, intrând
totdeauna în biserică şi rugându-se. Şi îi trimitea maica sa pâine
curată şi păsări fierte şi prăjite, iar el pe toate acelea le punea pe
o piatră lângă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele, ori
oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănânce, iar el se hrănea din
prescurile ce se aduceau la biserică, mâncând câte una pe zi, seara.
Era
acolo un loc oarecare stăpânit de diavoli, ce se numea Area, fiind
departe de acolo ca la şase stadii, despre care se povestea că zeiţa
Artemida cea păgână petrecea acolo cu mulţime de diavoli şi nu era cu
putinţă nimănui să treacă prin locul acela fără primejdie. Şi mai ales
la amiază, în lunile iulie şi august, mulţi oameni se vătămau până la
moarte de diavolii aceia. Aceasta auzind-o fericitul tânăr, venea în
lunile acelea în toate zilele în acel loc. Şi toată ziua zăbovind
acolo, seara se întorcea acasă întreg, nepătimind nici o primejdie de
la diavoli, pentru că ei văzându-1 venind acolo, fugeau de dumnezeiasca
putere. Iar în luna ianuarie, când se făcea praznicul Dumnezeieştii
Arătări, Teodor ieşea cu ceilalţi oameni şi clerici la râu, pentru
sfinţirea apei. Şi intrând în apă desculţ, stătea nemişcat până la
săvârşirea cântării, iar după dumnezeiasca Arătare, se închidea în
peşteră şi petrecea în tăcere, fără să iasă până la Duminica
Stâlpărilor.
Şi
îl iubea bunica lui, Elpidia, mai mult decât pe amândouă fiicele şi se
mângâia de o viaţă ca aceea a lui şi îi ducea de mâncare poame şi
pâine. Din acestea gusta în toate sâmbetele şi Duminicile şi toţi se
minunau de atât de mare dar al lui Dumnezeu, care era în copilul acela
atât de tânăr şi preamăreau pe Dumnezeu, zicând: Ai ascuns acestea de
cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit acestui prunc. Asemenea
şi Teodosie, episcopul Anastasiopolei, auzind toate acestea despre
Teodor, se bucura şi, lăudându-1 înaintea tuturor, zicea: „Pruncul
acesta este trimis de la Dumnezeu spre o viaţă ca aceasta".
Intr-un
timp oarecare, din supărare, a căzut într-o boală şi dormitând, i s-a
arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Care este pricina
bolii tale, fiule?" Iar el, căutând, a văzut pe duhul cel necurat stând
departe şi arătând spre dânsul, a zis mucenicului: „Acel necurat şi
urât a adus asupra mea această boală!" Iar Sfântul Gheorghe, apucând pe
diavol, 1-a muncit tare şi 1-a izgonit. Iar pe Teodor luându-1 de mână,
i-a zis: „Scoală-te şi fii sănătos! De acum urâtul şi vicleanul acela
nu se va mai arăta înaintea feţei tale!" Şi îndată deşteptându-se
Teodor, s-a sculat şi s-a simţit bine şi sănătos.
Iar
iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a dat sfinţilor Săi Apostoli
putere asupra duhurilor necurate, ca să le izgonească şi să tămăduiască
în popor toate bolile, Acela a dăruit putere şi dar şi acestui iubit al
Său tânăr şi a început Teodor a face minuni întru slava lui Dumnezeu.
Un om oarecare a adus la dânsul, când era în biserică, pe fiul său
îndrăcit, rugându-1 ca să-1 tămăduiască. Iar Teodor, fiind copil, nu
ştia ce să facă şi se lepăda de un lucru ca acesta, iar omul acela,
plângând, îi dădu lui Teodor un bici, zicându-i: „Robule al lui
Dumnezeu, ia biciul acesta şi, îngrozind, bate pe fiul meu, zicându-i:
«Ieşi, duhule necurat, din copilul acesta, în numele Domnului meu!»".
Iar fericitul Teodor, precum a fost învăţat de omul acela, aşa a şi
făcut. Şi a început diavolul a striga în copil: „Voi ieşi, voi ieşi,
dar numai un ceas să mă slăbeşti!"
Şi
depărtându-se Sfântul Teodor spre altar, diavolul striga din copil: „O,
nevoie, o! Mare este puterea Nazarineanului! Pentru că de când a venit
pe pământ, a înarmat asupra noastră pe oameni şi acum acelui neiscusit
copil i-a dat putere asupra noastră. O, vai mie, de ce fel de copil
sunt izgonit eu! Pentru că nici nu pot suferi darul cel dat lui din cer
şi mare primejdie are să fie nouă de la acest copil mic, căci pe mulţi
de ai noştri îi va izgoni din trupurile omeneşti. Şi aceasta îmi este
mai cumplită primejdie, că începătura stăpânirii celei date lui o
începe asupra mea şi nici că îndrăznesc să mă întorc la tatăl meu
diavolul, izgonindu-mă de acest mic copilaş. Căci de mi s-ar fi
întâmplat mie aceasta de la vreun bărbat bătrân, nu mi-ar fi fost atâta
ruşine şi necaz. Blestemată fie ziua când s-a născut acest cumplit
copilaş!" Acestea strigându-le diavolul, Sfântul Teodor a luat
untdelemn din candelă şi a uns capul pruncului cel îndrăcit, 1-a
însemnat cu semnul crucii şi a poruncit diavolului, zicându-i: „Ieşi de
acum, duhule viclean, şi nu bârfi mai mult!" Iar diavolul cu mare glas
a răcnit şi aruncând pe prunc la picioarele lui Teodor, a ieşit; iar
pruncul s-a făcut sănătos, cu darul lui Dumnezeu. Această minune a
străbătut prin toată partea aceea şi slăveau pe Dumnezeu cei ce auzeau
de acea minune.
Şi
vrând Teodor să fie următor prin viaţă pustnicească Sfântului Ioan
Botezătorul şi Sfântului Ilie Proorocul, se gândea unde s-ar putea
depărta de oameni. Şi suindu-se în partea cea mai înaltă a muntelui,
umbla împrejurul acelui pustiu şi, văzând undeva o piatră mare, şi-a
săpat sub dânsa o peşteră. Apoi a rugat pe unul din clerici, un diacon
îmbunătăţit, ca să-i aducă lui câte puţină pâine şi apă la vremea sa şi
cu numele lui Dumnezeu 1-a jurat să nu spună nimănui despre dânsul. Şi
a luat de la clericul acela o haină aspră de lână, pentru că până
atunci umbla încă în haine moi date de maica lui, şi s-a închis în
peştera sa. Iar după rugămintea lui, clericul i-a astupat uşa cu
pământ, lăsându-i numai o ferestruică mică, pe cât îi era cu putinţă ca
să-i dea o bucată de pâine şi un vas cu apă.
Astfel
închizându-se sfântul, a petrecut doi ani îngropat de viu în pământ şi
neştiind nimeni de dânsul, fără numai clericul acela. Iar oamenii din
sat, mergând la biserică şi nevăzând pe Teodor, se minunau şi nu se
pricepeau unde s-a ascuns. Şi s-a întâmplat în acel timp de a trecut
prin satul acela o ceată de ostaşi şi unii socoteau, cum că ostaşii
luându-1, l-au dus cu dânşii. Şi au rugat cu toţii pe stăpânitorul
acelei părţi, ca să trimită la ostaşi după copil, dar căutându-1 cu
dinadinsul şi negăsindu-1, au socotit că este mâncat de fiare. Şi
plângeau după dânsul maica lui şi toţi casnicii fără de mângâiere,
jelindu-se toţi oamenii din satul acela pentru dânsul, ca pentru un
mort.
Iar
după ce au trecut doi ani, clericul acela, pe de o parte văzând
tânguirea maicii sale, iar pe de alta temându-se ca să nu moară Teodor
într-o viaţă strâmtorată ca aceea, a spus despre dânsul. Şi alergând cu
sârguinţă şi cu bucurie, au deschis peştera şi l-au scos afară ca pe un
mort, care, dacă a văzut lumina zilei, a rămas fără glas multă vreme.
Iar capul lui era acoperit de răni şi de viermi, încât plângeau
casnicii privind la dânsul. Deci l-au dus în biserica Sfântului
Gheorghe şi voia maică-sa să-1 ia acasă ca să-1 tămăduiască cu
doctorii, dar el n-a voit nicidecum, ci petrecea ca şi mai înainte
lângă biserica mucenicului şi în puţine zile i s-a tămăduit capul.
Auzind
de toate acestea Teodosie, episcopul Anastasiopoliei, s-a dus cu clerul
în satul acela, ca să vadă pe robul lui Dumnezeu Teodor; şi văzându-1,
s-a minunat de viaţa lui. Apoi, povăţuindu-se de dumnezeiescul Duh, 1-a
ridicat mai întâi la treapta cea mai de jos a clerului şi după aceea
1-a hirotonit şi preot, având optsprezece ani de la naşterea sa, pentru
că zicea episcopul despre dânsul: „Vrednic este unul ca acesta să se
hirotonească şi mai înainte de vremea cea cuviincioasă, căci în el
petrece darul lui Dumnezeu; pentru că şi Sfântul Apostol Pavel a
învrednicit de treapta episcopiei pe Sfântul Timotei, fiind tânăr". Iar
către Teodor a zis: „Domnul Care te-a învrednicit preoţiei, El te va
învrednici şi episcopiei, ca să paşti turma Lui cea cuvântătoare; dar
mai întâi să te îmbraci în rânduiala monahicească, să creşti cu
credinţa şi cu faptele bune şi să te rogi pentru mine".
Zicându-i
aceasta episcopul şi dându-i binecuvântare, s-a dus în ale sale. Iar
Fericitul Teodor a început a săvârşi jertfa cea fără de sânge, stând cu
vrednicie înaintea Altarului lui Dumnezeu. După aceea, vrând să vadă
Sfintele Locuri de la Ierusalim şi găsind un bun însoţitor de
călătorie, s-a dus acolo. Şi ajungând la Ierusalim, s-a închinat cu
multă osârdie şi cucernicie lemnului Crucii cel făcător de viaţă şi
Sfântului Mormânt al Domnului. Apoi a înconjurat şi celelalte sfinte
locuri, închinându-se şi rugându-se. A cercetat încă şi pe sfinţii
părinţi, care erau acolo zăvorâţi şi în sihăstriile pustiei, şi
învrednicindu-se de rugăciunile şi binecuvântările acelora, s-a dus în
lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul, care era aproape de râul Iordan, în
apropiere de biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde i s-a
făcut arhimandritului în vedenie, înştiinţare de la Dumnezeu despre
Teodor.
Deci
în acea lavră l-au îmbrăcat în chipul monahicesc, cu porunca lui
Dumnezeu, şi l-au slobozit cu binecuvântare la locul său. Iar după ce
s-a întors la locul său, a început iarăşi a petrece lângă biserica
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, slujind lui Dumnezeu în cuvioşie şi
strălucind ca Moise, cu darul Domnului, cu care fiind dăruit mult,
tămăduia toate bolile ce se întâmplau în popoare şi izgonea duhurile
cele necurate, ca cel ce avea putere peste dânsele.
Iar
bunica lui, Elpidia, mătuşa sa, Despina, şi Viata, sora cea tânără, nu
voiau să se despartă de dânsul, ci privind la viaţa lui cea plăcută lui
Dumnezeu, se sârguiau după puterea lor să-i urmeze, postind, rugându-se
şi făcând milostenie săracilor din osteneala mâinilor lor. Ci nu după
multă vreme s-a mutat către Domnul în bună mărturisire mătuşa lui,
Despina, pe care îngropând-o, a dus pe sora sa Viata într-o mănăstire
de fecioare, fiind de doisprezece ani, şi a făcut-o mireasa lui
Hristos. Iar pe fericita Elpidia a lăsat-o într-o casă aproape de el să
petreacă până la o vreme. Deci Viata, fecioara lui Hristos, având viaţă
sfântă, după trei ani s-a dus fără prihană la cămara Mirelui său Cel
fără de moarte şi auzind de sfârşitul ei, fericitul Teodor a mulţumit
lui Dumnezeu cu bucurie; iar Elpidia, cu sfatul sfântului, s-a dus
într-o mănăstire de femei, care era aproape de biserica Sfântului
Mucenic Cristofor. Şi trimitea cuviosul la dânsa pe copilele cele ce se
aduceau la dânsul pentru tămăduire, îndrăcite sau bolnave, ca să le
povăţuiască Elpidia, cum să se roage şi să postească, şi să le înveţe
la tot obiceiul bun.
După
ducerea fericitei Elpidia în mănăstire, cuviosul, neavând de la nimeni
vreo slujire pentru dânsul, a năimit un lucrător ca să-i slujească. Iar
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, voind să-1 facă vânător de oameni, a
început a trimite la dânsul pe unii, spre a vieţui împreună. Mai întâi
un oarecare Epifanie, tânăr cu anii, pornindu-se cu dorinţă de
Dumnezeu, a venit la dânsul. Şi s-a bucurat cuviosul Teodor, că nu 1-a
lăsat Dumnezeu singur. Deci a primit pe Epifanie şi 1-a îmbrăcat în
chipul monahicesc şi 1-a povăţuit la o viaţă atât de sfântă, încât avea
stăpânire şi asupra diavolilor şi îi izgonea din oameni. După aceea, o
femeie dreptcredincioasă care dobândise tămăduire de boala sa cu
rugăciunile Cuviosului Teodor, a adus la dânsul pe fiul său cu numele
Filumen, tânăr cu anii, însă nu şi cu înţelegerea, ştiind bine a citi
şi a scrie. Şi erau trei de o vârstă unul cu altul, robi ai lui
Hristos, asemenea cu cei trei tineri de demult din Babilon, având o
dragoste şi o osârdie către Dumnezeu, iar în mijlocul lor era şi însuşi
Hristos, Care a zis: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu,
acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.
Iar
după câţiva ani, fericitul Epifanie sfârşindu-se întru Domnul, a venit
în locul lui Ioan, om sârguitor în fapte bune. în acea vreme au venit
la cuviosul nişte oameni de la un sat ce se numea Protomaria şi-1 rugau
să meargă în satul lor, fiindcă aproape de acel sat era un loc stăpânit
de duhuri necurate şi nimeni nu putea să treacă pe la acel loc fără
vătămare, nici oameni, nici dobitoace, mai ales la amiază şi după
apusul soarelui. Deci a mers robul lui Dumnezeu în acel loc şi
poruncind să-i sape o peşteră mică, s-a închis într-însa toată iarna
aceea. Şi a petrecut în acel loc în post şi rugăciunile cele obişnuite
până la Paşti, iar diavolii nesuferind petrecerea lui de acolo, au
fugit izgoniţi ca de o armă, prin rugăciunile sfântului. Şi de multe
ori mulţi oameni auzeau glasuri de plângeri diavoleşti, care se
tânguiau, căci îi izgonea Teodor. Iar oamenii din satul acela aveau
atât de mare credinţă către el, încât mergeau de luau ţărână de la
peştera aceea în care petrecea cuviosul şi amestecând-o în mâncare şi
băutură, o dădeau la oamenii bolnavi şi la dobitoace ca pe o adevărată
doctorie şi toţi dobândeau tămăduire după credinţa lor.
Era
în satul acela un om cucernic, cu meşteşugul fierar; aceluia i-a
poruncit cuviosul să-i facă o cămăruţă de fier, fără acoperământ,
strâmtă, pe cât era cu putinţă unui om să stea într-însa, căci aşa a
socotit să-şi afle chinuirea trupului său. De care lucru
înştiinţându-se oamenii din satul acela, au adus la fierar multe unelte
de fier, ca să fie spre săvârşirea acelui lucru. Şi după ce a făcut
cămăruţa aceea, au dus-o pe ea cu cruci în satul Sicheot la cuviosul.
Iar el punând-o în peşteră, se închidea într-însa adeseori pentru mult
timp. Şi stătea ca un stâlp nemişcat, răbdând toată cum-plirea
văzduhului, de vreme ce era fără acoperământ acea cămăruţă. Şi se ardea
vara de zăduf, iar iarna îngheţa de răceală şi de frig, căci zăpada şi
ploaia îl udau, furtunile şi vânturile îl băteau, dar el petrecea ca o
piatră şi ca un diamant tare. O răbdare ca aceea i-a dat Atotputernicul
Dumnezeu, care covârşea firea şi mintea omenească, spre mirarea
oamenilor şi spre mărirea Sfântului Lui nume cel dumnezeiesc. Şi nu
numai închisoarea cămăruţei aceleia de fier şi-a ales de bunăvoie, ci
şi tot trupul său cu greutate de fier îşi învelea. Şi se încălţa cu
încălţăminte de fier, făcută după măsura picioarelor sale, şi mănuşi de
fier de asemenea purta şi în platoşă de fier grea se îmbrăca şi cu un
lanţ de fier gros se încingea ca şi cu un brâu. încă şi un toiag de
fier greu purta, având în vârf cruce. Şi îşi hotărâse viaţa în acest
chip: după praznicul Naşterii lui Hristos, la dumnezeiasca Arătare
intra în peşteră, înfăşurându-se cu fiarele acelea grele, şi petrecea
acolo până la Paşti, iar după Paşti se închidea în acea cămăruţă de
fier.
Cu
o greutate de fier ca aceea şi cu închisoarea cea strâmtă de bunăvoie
îşi chinuia trupul, ca pe un rob obosindu-1 şi pedepsindu-1, ca să nu
ridice războaiele cele dinlăuntru. Iar în sfântul şi marele post de 40
de zile, nu gusta nicidecum pâine, ci puţine poame sau legume crude şi
acelea numai sâmbăta şi Duminica. Şi îi supusese Dumnezeu fiarele cele
sălbatice, care erau în pustia aceea; pentru că un urs înfricoşat
venind trei ani de-a rândul, lua hrană din mâinile lui, asemenea şi un
lup din pustie venind, se hrănea de dânsul. Şi venind şi ducându-se
fiarele acelea, pe nimeni nu vătămau, nici pe oameni, nici pe
dobitoace, chiar dacă se întâlneau cu cineva; pentru că aceea era
facerea de minuni a lui Dumnezeu, prin care slăvea pe plăcutul Său,
care îl proslăvea pe El.
A
mers la cuviosul, în cămăruţa în care era închis, un om ce avea tot
trupul bolnav, căutând tămăduire prin sfintele lui rugăciuni. Iar el,
poruncind aceluia să se dezbrace de hainele sale, a luat apă şi s-a
rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
nostru, Cel ce prin proorocul Elisei ai curăţit pe Neeman Sirianul de
stricăciune şi singur prin milostivirea Ta pogorându-Te la noi şi
făcându-Te om, cu cuvântul ai tămăduit pe cei stricaţi, caută acum spre
noi şi spre apa aceasta şi binecuvântând-o, dă-i putere de tămăduire,
ca să poată curaţi de stricăciune pe acest om, care stă înainte, întru
preamărirea numelui Tău Celui Sfânt".
Astfel
rugându-se şi însemnând apa cu semnul Crucii, a turnat omului pe cap şi
pe tot trupul şi îndată s-a curăţit de acea boală şi s-a dus sănătos,
lăudând pe Dumnezeu. Asemenea, venind şi un preot, anume Colirie, şi
numai haina sfântului pe sine punând-o, îndată a câştigat tămăduire.
Nişte minuni ca acestea şi o viaţă ca aceasta a Sfântului Teodor văzând
fericita Elpidia, se fericea cu duhul. Deci şi ea a povăţuit pe multe
femei spre viaţă plăcută lui Dumnezeu şi spre chipul monahicesc le-a
adus, pentru că era foarte îmbunătăţită şi urma nepotului său în
nevointele cele duhovniceşti. După aceea, cuvioasa Elpidia s-a apropiat
spre sfârşitul său, pe care mai înainte 1-a ştiut din descoperirea ce i
s-a făcut ei. Şi mergând la cea mai de pe urmă cercetare şi sărutare a
cuviosului său nepot, i-a spus vedenia sa, zicând: „Fiul meu şi lumina
ochilor mei, am văzut în arătare un tânăr foarte frumos, îmbrăcat în
haină luminoasă, având părul în chipul aurului, asemenea Sfântului
Marelui Mucenic Gheorghe, precum îl vedem închipuit pe icoană. Acela
venind la mine, m-a întrebat despre tine, vrând să ştie de la mine
rânduiala cântării de psalmi şi a vieţii tale. Iar eu cu de-amănuntul
i-am spus lui, însă el mi-a zis: «Când cântaţi psalmi, ziceţi aceasta:
Binecuvântaţi pe Domnul, munţilor şi dealurilor!» După aceea mi-a zis:
«Mare dar ai câştigat, o, femeie, învrednicindu-te a vedea pe nepotul
tău într-o rânduiala ca aceasta, iar mie, ajutătorului lui, îmi eşti
mult datoare. Dar mai ales Stăpânului Cel de obşte şi Ziditorului
Dumnezeu, toată mulţumirea I se cuvine, căci pe nepotul tău 1-a făcut
vrednic a fi în rândul sfinţilor robilor Lui. Deci, tu de acum te
odihneşte, pentru că te-ai ostenit până acum»".
Această vedenie spunând-o fericita
Elpidia Sfântului Teodor şi dându-i cea de pe urmă sărutare, s-a dus la
chilia sa şi îmbol-năvindu-se puţin, s-a mutat către Domnul şi a fost
îngropată cu cinste de către cuviosul. Iar după îngroparea ei, a venit
cineva de la cetatea Ancira, aducând înştiinţare sfântului, cum că
maica lui, Măria, a murit, şi-1 sfătuia să trimită ca sa-i ia averea,
de vreme ce a murit fără moştenitor. Răspuns-a sfântul: „Nu spui
adevărul, căci maica mea n-a murit". Iar acela stăruia, zicând: „Cu
ochii mei am văzut-o moartă". Iar el iarăşi a răspuns: „Nu este
adevărat! Căci n-a murit maica mea, nici va muri cu sufletul, ci şi
acum viază şi va fi vie în veci!" Şi nu s-a îngrijit de averea ce
rămăsese după dânsa, ci a postit o săptămână întreagă, făcând rugăciuni
cu dinadinsul către Dumnezeu pentru sufletul ei.
Petrecând
Cuviosul Teodor în peşteră, a mers la dânsul economul bisericii de la
Iliopoli şi prin cel ce-i slujea i-a spus rugămintea sa cu lacrimi,
zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, în necazul ce mi s-a
întâmplat! Pe sluga mea am trimis-o, ca să adune veniturile
bisericeşti, iar el, toate veniturile adunându-le, a fugit. Iar eu,
alergând încoace şi încolo după dânsul şi căutându-1, nu pot să-1 aflu.
Roagă-te Domnului să mi-1 arate, că toată averea mea nu-mi ajunge să
plătesc bisericii". Răspuns-a lui sfântul: „De făgăduieşti că pe acel
slujitor al tău nu-1 vei bate, ci îl vei slobozi şi nimic mai mult de
la dânsul nu vei lua, fără numai cele bisericeşti, pe care el le-a
luat, apoi te va mângâia Domnul şi-1 va da în mâinile tale; iar de nu
vei făgădui aşa, apoi nu vei putea să-1 afli pe el". Iar economul a
făgăduit a nu-1 bate pe acela şi nici a-i lua ceva dintre ale lui, ci
şi dintre ale sale a-i da, numai să întoarcă averea bisericească.
Pentru că zicea: „Eu şi copiii mei vom rămâne goi dacă cu a mea avere
voi plăti pentru venitul bisericesc cel răpit". Atunci i-a zis sfântul:
„Mergi cu pace la casa ta şi să fii fără grijă, căci nădăjduiesc către
Dumnezeu că degrabă te va mângâia". Şi s-a dus economul într-ale sale,
bucurându-se şi având neîndoită nădejde în cuvintele cuviosului. Iar
fugarul acela, care răpise cele bisericeşti, a stat pe cale aproape de
satul ce se numea Nicheia, fiind legat cu rugăciunile cuviosului şi
neputând să se ducă mai departe cât de puţin. Deci cu părerea i se
arăta lui că fuge degrabă, dar de fapt el stătea pe loc. Şi văzându-1
oamenii care se întâmplaseră în calea aceea şi cunoscându-1, l-au prins
şi l-au dus la econom. Şi aşa a fost întoarsă toată averea bisericească
pe care o luase el. Iar economul şi-a împlinit făgăduinţa şi a slobozit
pe acela, nefăcându-i nici o strâmbătate. Apoi a mers iarăşi la cuvios,
dându-i mulţumire.
După
aceasta un om a adus în ziua Cincizecimii pe femeia sa muncită de
diavol şi după ce a certat cuviosul pe duhul cel necurat, acela striga,
zicând: „O, pentru ce te mânii asupra mea, mâncă-torule de fier? Oare
sunt vinovat? Căci nu de bunăvoie am intrat într-însa, ci fiind trimis
de Teodor vrăjitorul, care se numeşte Carapos şi petrece în satul
Mazamia". Iar plăcutul lui Dumnezeu, certând cu numele lui Iisus
Hristos pe diavolul, 1-a izgonit din femeia aceea.
In
acelaşi an, în luna iunie, oamenii din satul Mazamia, auzind de
minunile făcute de plăcutul lui Dumnezeu, Teodor, au mers la el,
rugându-1 cu lacrimi să vină la ei, să le izgonească lăcustele care
năvăliseră ca un nor asupra ţarinilor şi grădinilor lor. Iar cuviosul,
mergând la ei, a intrat în biserica lor şi a petrecut toată noaptea la
rugăciune. Iar a doua zi a mers cu rugăciune la ţarini şi, luând trei
lăcuste în mâna sa, se ruga Domnului pentru popor. Şi în vremea
rugăciunii au murit lăcustele în mâinile lui, iar el, mulţumind lui
Dumnezeu, a zis către popor: „Să ne întoarcem la biserică, fiilor,
pentru că degrabă ne va arăta Domnul mila sa".
Deci,
întorcându-se sfântul la biserică, a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca
Liturghie şi, a doua zi, oamenii au văzut toată mulţimea lăcustelor
moartă. Aceasta văzând cel ce locuia într-acele locuri, mai sus
pomenitul vrăjitor Teodor Carapos, s-a pornit cu zavistie asupra
sfântului, fiindcă mai dinainte se mâniase asupra lui, pentru izgonirea
din femeie a diavolului pe care acel vrăjitor îl trimisese într-însa.
Deci mâniindu-se asupra sfântului vrăjitorul acela şi zavistuind asupra
puterii lui Dumnezeu celei făcătoare de minuni dintr-însul, a chemat pe
diavolii cei de sub mâna lui şi le-a poruncit să meargă şi să muncească
pe Teodor Sicheotul până la moarte. Iar aceia dacă s-au dus, n-au putut
să se apropie de el, fiindcă avea întotdeauna rugăciunea în gura sa
şi-1 aşteptau până va adormi. Dar şi dormind sfântul, darul lui
Dumnezeu ieşea ca un foc dintr-însul, arzând şi izgonind pe diavoli,
care din nou întorcându-se, se repezeau asupra cuviosului; însă iar se
întorceau cu ruşine la cel ce i-a trimis.
Deci
vrăjitorul acela cu dosădiri îi ocăra, zicându-le: „Cu adevărat nimic
nu este puterea voastră, căci dacă nici când dormea, nu v-aţi putut
apropia, apoi cum îi veţi face aceluia ceva când este treaz?" Iar
diavolii îi ziceau: „Când ne apropiem de el, iese o văpaie de foc din
gura lui şi ne arde, încât nu putem suferi". Iar vrăjitorul iuţindu-se
cu mai multă mânie şi ros fiind de zavistie, a pus nişte otravă
omoratoare într-un peşte şi a trimis peştele acela în dar cuviosului.
Iar plăcutul lui Dumnezeu, fiind păzit cu darul lui Hristos, când era
vremea mesei cea obişnuită lui, a gustat din peştele acela şi a rămas
nevătămat. De acest lucru minunându-se vrăjitorul Teodor Carapos şi
cunoscând puterea lui Dumnezeu şi neputinţa diavolilor, s-a umilit cu
sufletul şi, mergând la cuviosul, a căzut la picioarele lui cele
sfinte, mărturisind păcatele sale cu lacrimi. Şi arzând cărţile sale
cele vrăjitoreşti şi lepădându-se de lucrurile satanei, a luat Sfântul
Botez şi s-a făcut rob credincios al lui Iisus Hristos.
După
ce s-a întors cuviosul în locaşul său, i s-a întâmplat de a căzut
într-o boală grea şi aştepta să moară, pentru că a văzut pe sfinţii
îngeri venind la el şi socotea că acum vor să-i ia sufletul. Deci
plângea şi se tânguia, zicând că nu este gata de ieşire. Şi era
deasupra lui icoana Sfinţilor doctori celor fără de plată, Cosma şi
Damian. Aceia i s-au arătat în vedenie şi după obiceiul doctoricesc, îi
pipăiau venele mâinilor lui şi vorbeau unul cu altul ca şi cum
deznădăjduindu-1 de viaţă, fiindcă i-a slăbit puterea. Şi au zis către
el: „Pentru ce plângi şi te mâhneşti atâta?" Răspuns-a bolnavul: „De
vreme ce nu m-am pocăit la Dumnezeu, domnii mei, şi de vreme ce las
această mică turmă, neîndreptată încă la calea cea desăvârşită, mai
având ea încă nevoie multă de povăţuire". Sfinţii i-au zis: „Dar
voieşti să rugăm pe Dumnezeu pentru tine, ca să-ţi lungească vremea
vieţii?"
Răspuns-a
bolnavul: „De o veţi face aceasta şi de-mi veţi cere vreme de pocăinţă,
apoi îmi veţi pricinui mare bucurie şi veţi câştiga plată pentru
pocăinţa mea". Iar sfinţii întorcându-se la îngeri, i-au rugat să mai
aştepte puţin, până ce vor merge la împăratul Dumnezeu, ca să-L roage
pentru Teodor. Iar îngerii făgăduind că vor aştepta, s-au dus sfinţii
răbdători de chinuri, Cosma şi Damian, la Atotputernicul împărat,
Hristos Dumnezeul nostru, Care a adăugat altădată cincisprezece ani
lui Iezechiel, şi rugându-L pentru lungirea anilor lui Teodor, s-au
întors degrabă, având între ei un tânăr, asemenea cu acei îngeri, însă
cu slava mai luminat. Şi acela a zis către îngeri astfel: „Lăsaţi
pe^Teodor între cei vii, pentru că Stăpânul Cel de obşte al tuturor şi
împăratul slavei este rugat pentru el şi i-a poruncit ca să fie în
trup!" Şi îndată sfinţii îngeri cu acel prealuminat tânăr s-au dus la
cer, iar Sfinţii Cosma şi Damian au zis către Teodor: „Scoală-te,
frate, şi ia aminte la tine şi la turma ta, căci bunul şi milostivul
nostru Stăpân a primit rugăciunile noastre pentru tine şi ţi-a dăruit
viaţă, ca să lucrezi nu mâncarea cea pieritoare, ci pe aceea care este
în viaţa vecilor şi să aduci mântuirea multor suflete!"
Acestea
zicând către el sfinţii doctori, s-au făcut nevăzuţi. Iar Sfântul
Teodor venindu-şi în sine, simţindu-se că este cu totul sănătos, s-a
sculat îndată. Şi lăuda pe Dumnezeu şi cu mai multă osârdie se sârguia
la cântarea de psalmi şi la post, şi cu darul dat lui făcea minuni,
tămăduind multe feluri de boli şi izgonind diavolii cu cuvântul. Apoi,
străbătând vestea pretutindeni de minunile lui, mulţi se minunau şi
lăsându-şi casele, se duceau la dânsul spre călugărie. Iar cei ce
câştigau tămăduire de la dânsul de bolile lor, mulţi dintre ei
nemaivrând să se lase de el, petreceau la dânsul, slujind trebuinţelor
mănăstireşti.
Deci,
adunându-se mulţime de fraţi, au zidit o mănăstire aleasă, iar Cuviosul
Teodor s-a făcut arhimandrit al mănăstirii sale. Şi deoarece biserica
Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe era mică şi nu putea să-i încapă
pe toţi la obişnuita cântare, s-a sârguit cuviosul să zidească altă
biserică mai mare, în alt loc nu departe de acolo, în numele Sfântului
Arhanghel Mihail. Şi a rânduit pe fraţi să vieţuiască acolo, iar pe
ucenicul său, Filumen, 1-a trimis la episcopul cetăţii lui Anastasie,
ca să ia hirotonia preoţiei. Şi punându-1 egumen la acea mănăstire,
singur se îndeletnicea în linişte. Şi au avut nevoie de un vas de
argint, pentru slujirea Sfintei Liturghii, deoarece până atunci în
mănăstirea lui se săvârşeau dumnezeieştile Taine în vas de marmură.
Deci
cuviosul a trimis un diacon al său la Constantinopol, ca să cumpere
acel vas de argint pentru sfinţita slujbă. Dar după ce a cumpărat şi a
adus la dânsul acel vas curat, lucrat cu meşteşug ales, sfântul 1-a
lepădat, nevrând să slujească într-însul, pentru că îl vedea cu ochii
minţii că este negru, urât şi netrebnic. Iar diaconul lăuda vasul, că
este de argint curat şi bine lucrat. însă cuviosul îi zicea: „Şi eu
văd, o, fiule, că vasul este din argint şi bine lucrat, însă are
necurăţie nevăzută. Şi de nu mă crezi pe mine, să facem rugăciune, ca
să-ţi deschidă Domnul ochii tăi sufleteşti şi vei vedea". Deci, după ce
s-a închinat şi s-a rugat, atunci nu numai diaconul acela, ci şi toţi
fraţii care erau acolo au văzut că vasul acela era negru ca un cărbune
luat din cuptor şi s-au minunat. Iar după ce diaconul a luat vasul în
mâini, îndată s-a văzut curat şi luminat, ca mai înainte şi 1-a dus la
Constantinopol la argintarul de la care îl cumpărase şi i-a spus lui
pentru ce 1-a lepădat Cuviosul Teodor. Iar argintarul, cercetând despre
argintul acela de unde i-a venit lui, şi-a adus aminte că era din
podoabele oarecărei desfrânate, din câştigul ei cel spurcat, şi se mira
de mai înainte vederea cuviosului şi îşi cerea iertare.
Deci,
luând vasul acela, alte vase mai curate a dat în dar pentru trebuinţa
bisericii, cerând rugăciunile sfinţilor pentru dânsul. Iar diaconul,
aducându-le în mănăstire, a spus părintelui şi fraţilor din ce fel de
argint a fost vasul cel dintâi şi minunându-se de mai înainte vederea
sfântului, preamăreau pe Dumnezeu.
In
acel timp nişte oameni din satul Vuzia, care este supus al lui
Gratianopoli, au venit la Cuviosul Teodor pentru o pricină ca aceasta:
făcându-şi un pod de piatră peste un râu în satul lor, pe când scoteau
piatra din pământ şi ciopleau lespezile au ieşit din groapă mulţime de
diavoli, care năvăleau asupra oamenilor şi dobitoacelor şi-i munceau,
iar alţii, ca nişte tâlhari şezând pe lângă drumuri, răneau pe cei ce
treceau. Deci au rugat pe cuviosul ca să meargă în satul lor şi să
izgonească de la dânşii acea ispită diavolească. Şi cuviosul a mers
împreună cu dânşii, nădăjduind spre Dumnezeu. Iar când se apropia de
satul acela, diavolii cei din oameni, simţind venirea lui, ieşeau
strigând împotriva lui: „O, primejdie! Pentru ce, lăsând Galatia, vii
aici, mâncătorule de fier? Ştim pentru ce vii, dar nu te vom asculta,
precum te ascultă duhurile cele din Galatia, că mai aprinşi şi mai
puternici suntem decât ei".
Iar
cuviosul, certându-i pe dânşii, le-a poruncit să tacă. Şi a doua zi,
adunând poporul, a înconjurat satul cu cruci şi cu litanii, şi
suindu-se pe dealul acela, au făcut rugăciuni către Dumnezeu mult timp.
Şi îndată diavolii cei ce ieşiseră de acolo, s-au adunat cu puterea lui
Dumnezeu în chip de muşte, de şoareci şi de iepuri, pe care izgonindu-i
în groapa aceea pe toţi şi pecetluindu-i cu semnul Crucii, a poruncit
ca cu pietre şi cu pământ să-i astupe acolo. Astfel a scăpat satul
acela de ispita diavolească. încă şi alte case şi sate fiind năpădite
de diavoli, în acelaşi chip le-a izbăvit, izgonind din oameni duhurile
cele viclene, încât diavolii se cutremurau şi numai de numele aceluia.
Dintre
ucenicii cuviosului, mulţi erau vestiţi şi mari bărbaţi în fapte bune.
Astfel fericitul Arsenie, închizându-se într-o chilie strâmtă, petrecea
în tăcere şi abia a treia zi primea puţină hrană, pâine şi verdeţuri
crude sau linte şi apă cu măsură, iar în sfântul post cel de 40 de
zile, mânca numai sâmbăta şi Duminica şi atunci doar mâncare uscată.
Asemenea viaţă mai petreceau şi alţi doi, Evagrie şi Andrei, care aveau
chiliile aproape de Arsenie, de a căror sfântă viaţă Cuviosul Teodor
mult se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. Acei trei ucenici
sfătuindu-se, să se închine Sfintelor Locuri de la Ierusalim, au rugat
pe părintele Teodor, ca să-i libereze cu binecuvântare şi, dându-le
drumul, s-au dus. Şi ajungând la Ierusalim, au cercetat toate lavrele
cele de primprejur şi mănăstirile sihăstreşti. Deci Evagrie a vrut să
rămână acolo şi, intrând în lavra Cuviosului Sava, a vieţuit cu
sfinţenie, arătându-se cu lucrul că este ucenic al lui Teodor. Iar
Arsenie şi Andrei întorcându-se în Galatia la părintele lor, l-au rugat
să le poruncească lor să se ducă la linişte în alte locuri osebite.
Deci
Andrei s-a sălăşluit pe un deal, ce se numea Vrian, ca la opt stadii de
la mănăstire, cu binecuvântarea părintelui. Iar Arsenie, ducându-se în
părţile cele de sus ale Potamiei, şi-a ales un loc departe de locuinţa
omenească, în care se spunea că este sălăşluire diavolească. Acolo s-a
rugat, zicând: „Dumnezeule, milostiveşte-Te prin rugăciunile părintelui
meu Teodor, păzeşte-mă pe mine, păcătosul, apără-mă de năpasta
diavolească şi-mi ajută să-Ţi plac în locul acesta". Deci mai întâi
şi-a zidit o chiliuţă de lemn şi a iernat într-însa. După aceea a zidit
un stâlp înalt şi, petrecând patruzeci de ani pe el cu mare răbdare,
s-a dus către Domnul.
Incă
şi Elpidie, cu povăţuirea Cuviosului Teodor, nu puţin a sporit în
bunătăţi şi după câţiva ani de petrecere lângă părintele său,
ducându-se în părţile Răsăritului cu binecuvântare, s-a sălăşluit
aproape de Muntele Sinai. Şi vieţuind în tăcere mult timp, s-a săvârşit
precum cuvioşii, iar locul acela a fost numit de părinţii din Sinai,
„Tăcerea lui Elpidie". încă şi Leontie, ucenicul părintelui nostru
Teodor, a fost bărbat minunat în pustnicie, aproape de locul Permatia.
El, învrednicindu-se darului proorocesc, spunea mai înainte cele ce
aveau să fie. Şi a proorocit despre năvălirea perşilor, precum şi
despre uciderea sa de către dânşii, lucru care s-a şi împlinit. Pentru
că, nevoind să iasă din chilia sa cea strâmtă şi liniştită, a fost ucis
într-însa de perşi. încă şi Teodor, care a postit în Muntele Draconiei,
Ştefan cel de lângă râul Psiliei şi alţi mulţi ucenici ai fericitului
părintelui nostru Teodor, au strălucit cu fapte bune, unii vieţuind
lângă dânsul, iar alţii sălăşluindu-se prin diferite locuri pustii.
Venindu-i
dorinţă Cuviosului Teodor să cerceteze iarăşi Sfintele Locuri în
Ierusalim, a luat pe doi din ucenicii lui şi s-a dus. în acea vreme în
Palestina, în care se află Ierusalimul, era secetă mare şi toţi oamenii
şi dobitoacele erau în nevoie mare, căci se uscaseră toate gropile şi
cisternele în care îşi adunau apă. Deci oamenii se rugau mult, cerând
ploaie de la Dumnezeu şi nu puteau să-şi câştige cererea, căci Domnul
păstra acel dar plăcutului Său, Teodor, şi pentru aceasta îl şi adusese
în Palestina. Şi erau acolo unii din părţile Galatiei, care ştiau pe
Cuviosul Teodor şi facerile lui de minuni. Aceia grăiau adeseori către
oameni: „Ştim un sfânt părinte în părţile noastre, care poate numai cu
o rugăciune să umple de ploaie toată lumea, precum a umplut-o odată
proorocul Ilie". Iar
după ce a sosit cuviosul la Ierusalim şi s-a închinat lemnului Crucii
cel de viaţă făcător şi mormântului celui purtător de viaţă al lui
Hristos, l-au cunoscut cei din Galatia, care erau acolo. Şi îndată a
străbătut vestea despre dânsul în toată Sfânta Cetate şi prin
mănăstirile şi prin lavrele de primprejur. Deci, adunându-se mulţime de
monahi şi toţi clericii bisericii celei mari, au înconjurat pe sfântul,
bucurându-se de venirea lui la dânşii şi l-au rugat în numele
patriarhului să ceară de la Domnul ploaie pământului cel uscat. Iar
sfântul se lepăda, numindu-se nevrednic şi păcătos. Dar ei grăiau:
„Nădăjduim, părinte, că dacă vei amesteca rugăciunile tale cu ale
celorlalţi părinţi, Dumnezeu se va milostivi spre noi şi va trimite
ploaie pe pământ". Sfântul a zis către dânşii: „Dacă credeţi aşa, apoi
să fie după credinţa voastră".
Deci
a făcut rugăciune, şi pe când mergea poporul cu crucile, sfântul a
grăit către dânşii: „Să vă schimbaţi hainele, o, fiilor, pentru că vă
veţi uda; căci degrabă va arăta Domnul mila Sa pentru credinţa
voastră". Şi ajungând la un loc afară din cetate, cuviosul a poruncit
să stea litia; apoi, ridicându-şi mâinile către cer, a început a se
ruga mai cu dinadinsul, şi îndată s-a arătat dinspre apus un nor mic şi
într-un ceas a acoperit tot cerul. Iar sfântul, săvârşindu-şi
rugăciunea, a poruncit să se întoarcă mai repede litia, ca să nu se
ude; şi deodată s-a vărsat o ploaie mare peste măsură şi toţi alergau
degrabă în cetate spre biserică, fiindcă se udaseră foarte tare. Iar
ploaia n-a stat nicidecum, până ce n-a adăpat tot pământul din destul
şi s-au umplut de apă gropile, cisternele şi văile. Iar Cuviosul
Teodor, pentru o minune ca aceea temându-se să nu fie slăvit şi cinstit
de oameni, s-a ascuns de toţi şi a ieşit din cetate cu amândoi ucenicii
săi. Apoi, alergând cu sporire, s-au întors în mănăstirea Sicheotului
din Galatia. încă şi în latura sa, prin multe locuri de primprejur
făcea asemenea minuni şi după rugămintea poporului aducea ploi,
înmulţea rodurile pământului şi sadurile, potolea pâra-iele cele
pornite şi spunea mai înainte cele ce aveau să fie.
Mavrichie
voievodul, întorcându-se de la războiul persienesc prin Galatia la
Constantinopol şi venind la cuviosul pentru rugăciune şi binecuvântare,
el i-a proorocit că degrabă are să fie împărat. După ce s-a împlinit
aceea, împăratul Mavrichie a scris către proorocul său, adică către
acest sfânt părinte, cerând rugăciuni pentru el şi pentru toată
împărăţia lui. A adăugat încă şi aceasta, să ceară de la dânsul ce va
voi. Iar Cuviosul Teodor a trimis la dânsul pe fericitul Filumen,
scriindu-i să dea ceva pâine la mănăstirea lor, pentru mulţimea
săracilor ce veneau la dânşii în toate zilele. Iar împăratul a scris la
ispravnicii săi din Galatia, ca în fiecare an să dea grâu la mănăstirea
lui Teodor câte şase sute de măsuri; şi a dăruit încă şi bisericii vase
de mult preţ.
Văzând
Cuviosul Teodor că din zi în zi se înmulţeşte turma sa şi venea la
mănăstirea sa mulţime de popor pentru rugăciuni şi pentru tămăduiri,
iar biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe fiind foarte mică, a
prefăcut-o, zidind-o în chip minunat mai mare. Căci fiind acolo o
piatră mare şi neclintită niciodată, i-a poruncit ca singură să se
mişte şi să se ducă de la locul său în alt loc. Iar când se aducea var
nestins din satul Evarzia, care era aproape, pentru zidirea bisericii,
i-a cuprins deodată pe cale un nor de ploaie şi lucrătorii s-au temut
să nu se aprindă carele cu var din ploaie şi să le ardă dobitoacele.
Atunci cuviosul, prin rugăciune, a despărţit norul în două şi era
ploaie mare pe amândouă părţile drumului, iar pe var şi pe care n-a
picat nici o picătură, până ce au dus varul la locul zidirii bisericii
şi l-au descărcat.
Iar
după ce s-a sfârşit biserica, s-a săvârşit episcopul Timotei al cetăţii
lui Anastasie, care a fost după Teodosie, şi mergând cetăţenii la
arhiepiscopul Pavel al mitropoliei Ancirei, l-au rugat să aleagă
episcop al cetăţii lor pe Cuviosul Teodor, arhimandritul lavrei
Sicheotul. Şi bucurându-se arhiepiscopul, a trimis după fericitul
Teodor, ca să-1 aducă cu cinste la dânsul. în acea vreme, cuviosul
fiind închis în peştera sa, se liniştea şi se îndeletnicea în obişnuita
rugăciune. Iar după ce clerul şi cetăţenii cetăţii lui Anastasie s-au
dus la dânsul cu multă rugăminte ca să le fie episcop, el nici nu voia
să audă de aceasta. însă ei, deschizând casa cu sila, l-au scos afară
chiar nevrând şi, punându-1 în careta arhierească, l-au dus la Ancira,
bucurându-se şi veselindu-se. Iar fraţii plângând şi tânguindu-se
pentru părintele lor, căci se despărţiseră de dânsul, cuviosul a trimis
la ei, zicându-le: „Nu vă mâhniţi, fraţilor, şi să mă credeţi, că
niciodată nu vă voi lăsa, pentru că nimic nu este pe pământ care să mă
poată despărţi de voi".
Deci
Cuviosul Teodor a fost pus episcop al cetăţii lui Anastasie de către
Pavel, mitropolitul Ancirei, deşi nu voia să primească o dregătorie ca
aceasta. Şi pe când a primit scaunul, unui bărbat oarecare i s-a făcut
o vedenie în acest chip: o stea luminoasă şi mare s-a pogorât din cer
spre biserică şi a luminat cu razele sale nu numai cetatea şi ţara
aceea, ci şi toate cetăţile şi părţile de primprejur. Pentru că acest
cuvios, fiind pus pe scaunul arhieresc ca o lumină în sfeşnic, cu
adevărat s-a arătat a fi lumină lumii, luminând şi spăi-mântând toată
partea cea de sub cer cu minunile cele fără de număr şi cu chipul cel
minunat al vieţii sale. El cerceta adeseori lavra sa cea de la Sicheot
şi mângâia pe fraţi. Iar biserica Sfântului Gheor-ghe cea zidită prin a
sa sârguinţă a sfinţit-o. Şi câte minuni mari a făcut în vremea
episcopiei sale, nu se pot spune cu de-amănuntul. Pentru că îşi îndoia
ostenelile sale, având purtare de grijă cu dinadinsul pentru păstoria
sa cea încredinţată. Insă mult se mâhnea pentru că i se tăiase liniştea
şi avea totdeauna dorinţă neschimbată în mintea sa, ca să lase
episcopia şi iarăşi să se întoarcă la linişte în mănăstirea sa.
Iar
după câţiva ani iarăşi a dorit să se închine sfintelor locuri din
Ierusalim şi luând pe doi fraţi din mănăstirea sa, pe Ioan arhidiaconul
şi pe Martin, s-a dus cu dânşii în cale. Şi înconjurând sfintele locuri
din Ierusalim, nu se arăta că este episcop, ci umbla ca un simplu
stareţ şi gândea să nu se mai întoarcă întru ale sale, ci să vieţuiască
acolo într-o mănăstire, pentru că i se părea că pentru dregătoria
episcopiei şi-a părăsit nevoinţa cea monahicească. Deci mergând în
lavra Sfântului Sava, a cerut o chilie pentru el şi a petrecut
într-însa, liniştindu-se de la praznicul Naşterii lui Hristos, până la
Paşti. Iar după Paşti, acei doi fraţi care merseseră cu dânsul, Ioan şi
Martin, neîncetat îl supărau să se întoarcă la locul său, însă el nu
voia să-i asculte. Iar într-o oarecare noapte i s-a arătat Sfântul
Marele Mucenic Gheorghe în vedenia somnului, dându-i în mână un toiag
şi zicându-i: „Ieşi degrabă de aici, ca să ne întoarcem în patrie;
pentru că nu ţi se cade, ca lăsându-ţi patria, să zăboveşti aici".
Zis-a Teodor: „Nu voiesc să merg în patrie, fiindcă nu poftesc
episcopie". Zis-a mucenicul: „Eu degrabă te voi slobozi de la
episcopie, numai să te întorci, de vreme ce mulţi se mâhnesc după
tine". De o vedenie ca aceasta înduplecându-se Teodor, şi-a luat pe
amândoi ucenicii şi s-a dus în patria sa.
Iar
când se apropia de Galatia, a intrat într-o mănăstire ce i se
întâmplase în cale, care se numea Druinia, poruncind împreună
călătorilor săi, ca să nu spună de dânsul, cine este. Iar monahii
mănăstirii aceleia, de demult auzind de minunile Cuviosului Teodor,
doreau să-1 vadă. Deci cuviosul, fiind necunoscut monahilor acelora,
s-a odihnit în casa de oaspeţi cea mănăstirească, primit fiind de
Anichit, primitorul de străini. Şi întrebând pe ucenici despre stareţ
cine este, au spus că este din părţi depărtate. Şi şezând cuviosul la
masă, a căutat spre ucenicii care mâncau cu poftă, căci erau flămânzi,
şi a zis către dânşii: „Cu adevărat, fiilor, mâncăm ca Galatenii". După
un ceas iarăşi le-a zis aceeaşi.
Acestea
auzindu-le Anichit, grăia întru sine: „Nu cumva din părţile Galatiei
este acest stareţ?" Iar după masă culcându-se stareţul după obicei pe
pământ spre odihna nopţii, Anichit, luând deoparte pe amândoi ucenicii,
cu multe rugăciuni îi supăra să-i spună cine este acest stareţ. Deci
i-au spus aceia, că este Teodor, făcătorul de minuni al Sicheotului şi
episcopul cetăţii lui Anastasie, şi îndată Anichit alergând, a spus
egumenului Ştefan şi fraţilor şi s-au bucurat foarte mult de dânsul,
fiindcă de multă vreme doreau ca să-1 vadă. Iar după ce a sosit vremea
cântării Utreniei, când stareţul mergea la biserică, l-au întâmpinat în
uşile bisericii egumenul şi fraţii şi, căzând la picioarele lui cele
sfinţite, i s-au închinat ca unui episcop şi făcător de minuni şi
cereau binecuvântare. Şi l-au rugat să petreacă cu dânşii câteva zile,
ca să se îndulcească de vederea feţei lui celei îngereşti şi să se
sature de vorbele cele cu miere curgătoare. Şi a petrecut sfântul la
dânşii zile destule. Atunci a străbătut despre dânsul vestea prin toată
latura aceea şi mulţi din popor au mers la mănăstire, ducându-şi pe
bolnavii lor la cuviosul, iar el, cu darul lui Hristos, pe toţi îi
tămăduia.
După
aceasta, mergând de acolo Sfântul Teodor la episcopia sa şi
îndeletnicindu-se în obişnuitele osteneli păstoreşti, gândea neîncetat
cum ar putea lăsa episcopia. Iar fericitul Antioh, vieţuitorul pustiei,
1-a sfătuit la aceasta, fiind la dânsul din întâmplare, când se
întorcea de la cetatea lui Constantin într-ale sale. Căci acel Antioh a
fost trimis din părţile Răsăritului la împăratul Mavrichie, ca să-1
roage pentru o cetate ce se numea Sinofrin, ca să o apere de barbari.
Şi Antioh era bărbat bătrân, având de la naşterea sa ca la o sută de
ani. Şi şaizeci de ani n-a gustat nici vin, nici untdelemn, iar
treizeci de ani n-a gustat pâine, decât numai verdeţuri crude cu sare
şi cu oţet şi băutura îi era apă. Pe acel fericit părinte, pe când
trecea prin părţile Galatiei şi ale cetăţii lui Anastasie, 1-a primit
Cuviosul Teodor cu bucurie şi cu cinste şi 1-a odihnit. Şi mult s-a
mângâiat cu dânsul în vorbiri duhovniceşti. Şi grăia fericitul Antioh
ucenicilor săi despre Teodor: „N-am văzut un astfel de om sfânt, nici
n-am auzit până acum, pentru că mi-a descoperit Domnul viaţa lui".
Asemenea
şi Sfântul Teodor a grăit despre Antioh către fraţii săi: „în toată
pustia Răsăritului n-am văzut, nici n-am auzit de un astfel de rob al
lui Dumnezeu". La acel Cuvios Antioh, Sfântul Teodor a cerut sfat de
folos, spunându-i scopul său pentru lăsarea episcopiei. Iar Cuviosul
Antioh i-a lăudat scopul şi 1-a sfătuit să-şi săvârşească dorirea
degrabă.
După
ducerea lui Antioh, a fost mâhnit plăcutul lui Dumnezeu de cei ce luau
cu nedreptate averile bisericeşti. Şi pe lângă aceia, nişte casnici ai
episcopiei care erau vrăjmaşi tăinuiţi ai sfântului, fiind porniţi de
vrăjmaşul sufletelor spre zavistie şi urâciune, în taină oarecum i-au
dat otravă, cu slobozirea lui Dumnezeu. Şi a zăcut Cuviosul Teodor trei
zile fără glas şi stătea nemişcat ca un mort, încât chiar începuse în
cetate a străbate vestea despre moartea sfântului. Dar după trei zile i
s-a arătat Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi i-a
spus pricina bolii lui ce-i venise din otrava cea dată în taină,
zicându-i şi pe urătorii cei ce îi dăduseră otravă. Apoi scoţând din
basmaua cea din mâini trei grăunţe, i le-a dat lui, zicând: „Mănâncă-le
pe acestea, că nu vei mai pătimi de acum nici un rău". Deci mâncând
cuviosul grăunţele acelea, şi-a venit în simţiri şi s-a simţit cu totul
sănătos. Apoi, sculându-se, a mulţumit lui Hristos Dumnezeu şi
Preacuratei Maicii Lui. Iar pe acei răi vrăjmaşi nu i-a mustrat, nici
n-a spus cuiva de ei, ci a făcut rugăciune către Dumnezeu, ca să nu le
socotească lor aceasta ca păcat. Iar către Sfântul Marele Mucenic
Gheorghe totdeauna se ruga, ca mai degrabă să-1 libereze de episcopie,
precum îi făgăduise în vedenie, când din Palestina nu voia să se
întoarcă în Galatia.
Nu
se cuvine a tăcea şi aceasta, că era rânduit mertic în cetatea lui
Anastasie, spre a se da la masa arhierească peste tot anul, din averile
bisericeşti, 365 de galbeni. Dintr-acel mertic, Cuviosul Teodor
cheltuia numai patruzeci de galbeni la mesele sale cele de peste tot
anul, iar pe ceilalţi îi întorcea Sfintei Biserici. Iar darurile ce-i
veneau de aiurea, acelea le împărţea milostenie. Şi, vrând ca
desăvârşit să lase dregătoria episcopiei, mai întâi cu dinadinsul a
făcut către Dumnezeu multă rugăciune în multe zile, ca să nu i se
socotească păcat acea socoteală a lui. Şi câştigând înştiinţare de la
Dumnezeu pentru slobozirea sa, a adunat tot clerul şi toţi cetăţenii şi
le-a zis: „Ştiţi, fraţilor, că voi cu sila scoţându-mă din mănăstire,
m-aţi silit să iau jugul acesta al episcopiei. Şi v-am spus atunci, că
sunt nevrednic de povăţuirea voastră. Dar voi, neascultându-mă, aţi
săvârşit voinţa voastră. Iată, este al unsprezecelea an de când vă
mâhnesc şi sunt mâhnit de voi. Deci, vă rog, căutaţi-vă alt păstor,
care să vă poată plăcea; căci eu de acum nu pot să vă mai fiu episcop,
ci ca un monah prost mă voi întoarce la mănăstirea mea, în care am
făgăduit ca în toate zilele vieţii mele să slujesc lui Dumnezeu".
Aceasta
zicând, a luat pe arhidiaconul său Ioan, care era din mănăstirea lui,
s-a dus la arhiepiscopul Pavel, mitropolitul Ancirei, şi 1-a rugat să
pună în locul său un alt episcop în cetatea lui Anastasie. Deci a fost
mare ceartă între ei, pentru că mitropolitul nu voia de loc să libereze
de la episcopie pe fericitul Teodor, zicând că nu este cu putinţă ca să
găsească un bărbat ca acela la acea rânduială. Iar Cuviosul Teodor se
lepăda foarte, spunându-i că acea sarcină este mai presus de măsura şi
puterea lui. Şi a fost nevoie, ca pentru aceea să trimită la
Constantinopol, la prea sfinţitul Patriarh Chiriac şi la drept
credinciosul împărat Mavrichie. Iar aceia fiind povăţuiţi de Dumnezeu,
au scris mitropolitului Ancirei, ca să nu supere pe plăcutul lui
Dumnezeu care voieşte să se liniştească, ci să-1 libereze, precum
pofteşte.
Astfel
Cuviosul Teodor, izbăvindu-se de greutatea episcopiei, s-a umplut de
negrăită bucurie, văzându-se liber de gâlcevi şi de grijile cele multe.
Şi ducându-se la mănăstirea sa, a stat în chilie, liniştindu-se şi
petrecând viaţa sa cea obişnuită în nevoinţe pustniceşti. Şi adeseori
săvârşea dumnezeieştile slujbe, aducând lui Dumnezeu jertfa fără de
sânge. Şi se învrednicea acest plăcut al lui Dumnezeu în vremea
Liturghiei, că vedea darul Sfântului Duh, în asemănare de pânză şi în
chip de porfiră prealuminată, care se cobora de sus peste sfintele
daruri şi le acoperea. Despre acest lucru a spus unuia din cei împreună
slujitori ai săi, ieromonahul Iulian, bărbat duhovnicesc şi
îmbunătăţit, fiind silit de acela cu stăruitoare rugăminte. Şi când
vedea aceea, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească şi faţa lui
cea cinstită strălucea cu o mare lumină şi se schimba. Iar preoţii şi
diaconii care slujeau cu Sfântul Teodor, văzând în faţa lui o
dumnezeiască strălucire, se spăimântau.
Odată
s-a întâmplat şi aceasta: în şaisprezece zile ale lunii iulie, la
pomenirea Sfântului Mucenic Antioh şi hramul aceluia, când arhiereul
lui Dumnezeu, Teodor, săvârşea dumnezeiasca Liturghie şi a sosit vremea
înălţării Sfintelor Daruri, ridicând el după obicei discul cu Sfântul
Agneţ în sus şi strigând: „Sfintele sfinţilor", dumnezeiescul Agneţ
singur de sine s-a ridicat sus în văzduh, înălţându-se ca de o nevăzută
mână, şi iarăşi s-a lăsat pe disc la locul lui. O minune ca aceasta i-a
umplut de spaimă şi de mirare mare pe toţi cei ce erau atunci
împrejurul acelui dumnezeiesc prestol. Iar Cuviosul Teodor, vărsând
pâraie de lacrimi din ochii săi şi totodată bucurându-se negrăit,
preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce este adevărat în Preacuratele
Taine.
Iar
dreptcredinciosul împărat Mavrichie şi preasfinţitul Patriarh Chiriac,
vrând să vadă pe Cuviosul Teodor, de care auzeau multe, au scris către
dânsul să vină la ei la Constantinopol, ca să se învrednicească de
rugăciunile şi de binecuvântarea lui. Iar cuviosul, neputând să nu-i
asculte, s-a dus şi a fost primit de toţi cu mare cinste, şi a petrecut
în Constantinopol puţină vreme. Şi multe minuni a făcut cu puterea lui
Dumnezeu: un prunc orb a luminat, pe o femeie slăbănoagă a ridicat-o
din pat, pe mulţi îndrăciţi i-a liberat de muncirea diavolului. Pe una
ce-i curgea sânge, a tămăduit-o cu rugăciunea; pe fiul împăratului care
era bolnav şi deznădăjduit de la doctori, 1-a tămăduit; celor
neroditori în însoţire le-a dăruit naştere de fii prin a sa
binecuvântare. Şi alte multe minuni preaslăvite făcând acolo şi pe toţi
cu darul Domnului veselindu-i, s-a întors la mănăstirea sa. După aceea,
mai târziu, a fost chemat a doua oară la Constantinopol, sub împărăţia
lui Foca Tiranul, de preasfinţitul Patriarh Toma, care a ţinut scaunul
după Chiriac; iar pricina chemării a fost următoarea:
Un
lucru preaminunat s-a întâmplat în părţile Galatiei, unde, în nişte
cetăţi de acolo făcându-se litanii cu crucile şi purtând cruci mari de
lemn, acestea, singure între ele, cu o putere mare, minunată şi
neoprită, plecându-se una spre alta, se loveau, se plecau şi se
sfărâmau. Acea minune străbătând şi în Constantinopol auzindu-se,
preasfinţitul Patriarh Toma a trimis la Cuviosul Teodor, rugându-1 să
vină la el degrabă. Şi când a mers cuviosul la Constantinopol, a fost
primit de toţi cu cinste ca şi mai înainte. Deci luându-1 deosebi,
preasfinţitul patriarh 1-a întrebat despre minunea aceea, ce ar însemna
ea? Iar Sfântul Teodor 1-a înştiinţat despre acea minune, că adevărată
a fost; dar ce ar însemna, nu voia să-i spună, zicând că nu ştie acea
taină a lui Dumnezeu.
Atunci
preasfinţitul patriarh a căzut la picioarele lui cu mare rugăminte şi
cu o mare smerenie ca aceea a lui a silit pe cuviosul să-i spună mai
înainte cele ce vor fi. Deci stareţul a zis că acea plecare, lovire şi
sfărâmare a crucilor însemnează multe primejdii şi risipiri ce vor veni
asupra Bisericii lui Dumnezeu şi asupra împărăţiei greceşti, pe de-o
parte de la vrăjmaşii cei dinafară, iar pe de alta de la cei
dinlăuntru. Pentru că dinafară are să fie grea năvălire a barbarilor,
iar dinlăuntru oamenii cei numiţi cu numele lui Hristos, împărţindu-se
în credinţă, vor începe a se izgoni singuri unul pe altul şi a se
pierde; de aceea multe biserici ale lui Dumnezeu se vor pustii şi se
vor risipi şi toate acelea vor fi repede.
Patriarhul,
auzind acestea, s-a spăimântat foarte şi a rugat pe Cuviosul Teodor să
se roage Domnului pentru dânsul, ca să-i ia sufletul din trup mai
repede, adică mai înainte de a yeni acea risipire, ca să nu vadă nişte
primejdii ca acelea, ce au să vină asupra Bisericii. Şi după puţină
vreme, zăbovind puţin Cuviosul Teodor în Constantinopol, la biserica
Sfântului Ştefan, s-a îmbolnăvit patriarhul şi a trimis la cuviosul,
unde era închis şi postea, spunându-i despre boala sa şi-1 ruga ca
degrabă să-i ceară sfârşitul de la Dumnezeu. Iar sfântul, lepădându-se
şi nevrând, patriarhul a trimis la dânsul rugăminte cu dinadinsul,
dorind ca mai înainte de năvălirea primejdiilor asupra Bisericii, să se
dezlege din trup şi să se ducă către Domnul. Deci chiar nevrând
cuviosul, a făcut voia patriarhului, ca să se roage lui Dumnezeu pentru
sfârşitul lui şi a trimis la dânsul, zicându-i: „Porunceşti, oare să
vin la tine, sau ne vom vedea amândoi acolo, înaintea Domnului nostru?"
Patriarhul i-a răspuns prin trimisul acela: „Să nu-ţi laşi liniştea ta,
părinte. îmi ajunge că mi-ai zis că ne vom vedea amândoi acolo înaintea
Domnului nostru". Şi într-acea zi, preasfinţitul Patriarh Toma,
înaintea ceasului Vecerniei, bucurându-se, s-a despărţit de trup şi s-a
dus către Domnul.
După
sfârşitul patriarhului, Cuviosul Teodor s-a întors la mănăstirea sa şi
nu după mulţi ani s-a apropiat şi el de fericitul său sfârşit, făcând
multe, mari şi preaslăvite minuni şi proorocind cele ce au să fie. Iar
mai înainte de sfârşitul său, de două ori a văzut pe Sfântul Marele
Mucenic Gheorghe, arătându-i-se în vedenia somnului. Mai întâi i s-a
arătat dându-i un toiag de cale şi-1 chema împreună cu el într-o
călătorie îndepărtată. După aceea i s-a arătat mergând călare, ducând
şi alt cal şi zicându-i: „Teodore, încalecă pe calul acesta şi vino
după mine!" Din aceasta, Sfântul Teodor şi-a cunoscut trecerea sa
degrabă de la cele pământeşti şi a spus aceasta cu bucurie ucenicilor
săi, precum şi vremea sfârşitului său, după praznicul Paştilor, care a
şi fost. Iar când se sfârşea, a văzut pe sfinţii îngeri, care veniseră
să-1 ia şi, zâmbind cu faţă luminoasă, şi-a dat sfântul său suflet în
mâinile lor. Şi a fost sfârşitul lui în anul al treilea al împărăţiei
lui Iraclie.
Iar
viaţa şi minunile lui le-a scris Eleusie, ucenicul lui, cel numit de
cuviosul în călugărie Gheorghe. Acesta spunea despre el, că părinţii
lui, petrecând mult în însoţire, erau neroditori. Şi rugau pe Cuviosul
Teodor, ca prin rugăciunea şi binecuvântarea lui, să poată să fie
născători de fii. Iar el, luând brâiele lor, le-a binecuvântat şi,
dându-le lor, le-a proorocit dezlegarea nerodirii. Şi au născut pe
acest Eleusie, pe care crescându-1, l-au adus la Cuviosul Teodor şi
l-au dat lui Dumnezeu spre slujbă. Şi petrecând doisprezece ani lângă
el, a văzut singur minunile cele negrăite ale aceluia, pe care le-a şi
scris foarte pe larg. Dintre acestea noi, aducând aici pe scurt câteva,
pot să ne folosească din destul pe noi, cei ce slăvim pe minunatul
Dumnezeu Cel preamărit în ai Săi făcători de minuni, pe Tatăl, pe Fiul
şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vieþile Sfinþilor
pe luna aprilie
|