Pătimirea Sfîntului Slăvitului Marelui
Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință
(23 aprilie)
Sceptrul împărăției Romei luîndu-l cu nevrednicie păgînul
Dioclețian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întîi
cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca și cum i-ar fi fost mai înainte vestitor
de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecînd în acel idol neînsuflețit,
dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele
ce vor să fie, deși niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebînd
Dioclețian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns ca acesta:
"Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ți spun cele ce vor să fie, căci împiedicare
îmi fac oamenii cei drepți pe pămînt și pentru aceea mint Tripoadele cele
de farmece în capiști; pentru că drepții sleiesc a noastră putere".
Deci, a întrebat Dioclețian pe slujitori: "Cine sînt drepții
aceia de pe pămînt, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?"
Iar slujitorii i-au răspuns: "Creștinii de sub cer sînt drepții aceia". Aceasta
auzind-o Dioclețian, s-a umplut de mînie și de iuțime asupra creștinilor și
prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăși. Și
îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor
drepți, nevinovați și fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părțile
stăpînirii sale.
Și puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tîlharilor
și ale făcătorilor de rușine deșarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau
pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obișnuite,
lepădîndu-se ca simple, iar altele noi și mai cumplite aflîndu-se, prin care
în toate zilele mulțimea creștinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după
ce în toate părțile și mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat
multe scrisori pline de clevetiri asupra creștinilor, care îl înștiințau că
cei ce nu țin porunca lui întru nimic, și care se numesc creștini, numărul
acelora este fără de sfîrșit; pentru că atîta s-au înmulțit, încît este de
trebuință, ca ori să-i lase să petreacă în credință, ori cu război să se ridice
asupra lor.
Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia,
pe antipați și pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri și pe tot senatul
său adunîndu-l; le-a descoperit mînia sa asupra creștinilor și poruncea, ca
fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulți grăind multe,
la sfîrșit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai
cinstit și mai de bună trebuință decît să se cinstească zeii cei vechi părintești.
Și toți învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăși: "Dacă astfel toți socotiți
și pe aceasta cu osîrdie doriți să o faceți și a mea dragoste mult se cinstește
de voi, apoi sîrguiți-vă cu totul să pierdeți credința creștinească cea potrivnică
zeilor noștri, din toată împărăția noastră. Și ca să puteți mai cu înlesnire
a săvîrși aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta vouă". Deci, toți au primit
și au lăudat acel cuvînt împărătesc. Însă Dioclețian și senatul au voit, ca
și al doilea și al treilea rînd să se adune la același sfat și au înștiințat
poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.
În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaș al
lui Hristos, Sfîntul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinți creștini
vestiți, din tinerețe învățînd buna credință. Acela din copilăria sa a rămas
orfan de tată, sfîrșindu-se tatăl său prin muceniceasca nevoință pentru Hristos,
iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul și
avea acolo multe averi și moșteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vîrstă
desăvîrșită, fiind și frumos la față, s-a arătat și foarte viteaz cu trupul;
pentru aceea s-a rînduit în oaste și s-a pus tribun peste ostașii unei cete
vestite. În acea boierie fiind, după ce și-a arătat vitejia sa în războaie,
s-a cinstit cu dregătoria de comit și de voievod de către împăratul Dioclețian,
mai înainte de a ști că este creștin, la douăzeci de ani ai vîrstei sale,
după ce maica lui se sfîrșise întru Domnul.
Și cînd acel sfat tirănesc se săvîrșea spre pierderea creștinilor,
Sfîntul Gheorghe era lîngă împăratul. Deci, în ziua dintîi, văzînd atîta pornire
a păgînilor asupra creștinilor și că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc
a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mîntuirii.
Și îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul și hainele le-a
împărțit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat și celelalte averi
pe care le avea în Palestina a hotărît să le împartă la cei ce n-au, iar pe
robi să-i libereze. Și în a treia zi, în care sfatul cel sîngeros al păgînului
împărat și al domnilor lui celor necurați, făcut cu nedreptate spre uciderea
nevinovaților creștini, era să se întărească, Sfîntul Gheorghe, viteazul ostaș
al lui Hristos, lepădînd toată frica omenească și întărindu-se întru Unul
Dumnezeu, avînd numai frica Lui în sine, a stat cu fața luminată și cu minte
bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgînești și fără de lege și unele
ca acestea a început a le zice:
"Pînă cînd, o, împărate și voi domni și sfetnici, care, fiind
rînduiți pentru îndreptarea legilor bune și a judecăților celor drepte, porniți
mînia voastră asupra creștinilor și înmulțiți nebunia voastră, întărind hotărîrile
cele fărădelege și judecățile cele nedrepte, dîndu-le asupra oamenilor nevinovați,
care n-au făcut nimănui strîmbătate? Pentru ce îi prigoniți și chinuiți pe
creștini prin a voastră păgînătate silind pe aceia, care au învățat a ține
bine sfînta credință? Pentru că idolii voștri nu sînt dumnezei. Deci, nu vă
amăgiți cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu și Acela Unul, întru
slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El și cu Duhul Lui Cel Sfînt
toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoașteți adevărul și să învățați dreapta
credință, ori pe cei ce țin de adevăr și de dreapta credință, nu-i tulburați
cu nebunia voastră!"
De niște cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe și de îndrăzneala
lui cea neașteptată minunîndu-se toți, și-au întors ochii către împărat vrînd
să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieșit din minți
sau ca un asurzit de tunet, ședea tăcînd, înăbușind în sine pornirea de mînie.
Apoi a făcut semn unuia din cei ce ședeau cu el, prieten al său, cu numele
Magnenție, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenție,
chemînd la sine mai aproape pe sfînt, i-a zis: "Cine te-a îndemnat la o atît
de mare îndrăzneală și grăire?" Răspuns-a sfîntul: "Adevărul!" Magnenție i-a
zis: "Care este adevărul acela?" Răspuns-a Gheorghe: "Adevărul este Însuși
Hristos, Cel prigonit de voi". Zis-a Magnenție: "Dar și tu ești creștin?"
A răspuns Sfîntul Gheorghe: "Sînt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, și spre
El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru
adevăr".
Cu aceste cuvinte ale sfîntului s-a pornit spre ceartă adunarea
aceea, unii zicînd unele și alții altele, apoi se auzea un glas și o strigare
fără de rînduială, precum se obișnuiește a se face într-o mulțime de popor
păgîn. Atunci Dioclețian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, și-a întors
ochii spre sfînt și, cunoscîndu-l, i-a zis astfel: "Eu și mai înainte m-am
minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău și vitejia judecînd-o a
fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deși
nu grăiești spre folosul tău, însă eu iubind înțelepciunea și bărbăția care
este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată și te îndemn să nu te
lipsești de slava ostășească și de cinstea dregătoriei tale și să nu-ți dai
floarea tinereților tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă
zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi".
Iar Sfîntul Gheorghe a răspuns: "O, de ai fi cunoscut, mai
ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu și I-ai fi adus
jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăției celei mai bune și fără
de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulcești este o împărăție nestatornică,
deșartă și degrab pieritoare. De aceea și cele dintr-însa sînt vremelnice
și nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi
slăbească buna mea credință către Dumnezeul meu și nici un fel de chin nu-mi
va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea".
Acestea zicînd sfîntul, iar împăratul fiind cuprins cu totul
de mînie și nelăsîndu-l să-și sfîrșească cuvintele, a poruncit celor înarmați,
care stăteau înainte, să scoată din adunare cu sulițele pe Gheorghe și să-l
arunce în temniță. Iar ostașii, săvîrșind degrabă porunca lui, o suliță atingîndu-se
de trupul sfîntului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că
s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu.
Ducînd ostașii pe mucenic în temniță, l-au întins la pămînt cu fața în sus,
bătîndu-l peste tălpile picioarelor, punîndu-i o piatră mare pe piept, căci
astfel le poruncise tiranul. Iar sfîntul răbdînd, neîncetat înălța mulțumire
lui Dumnezeu, pînă în ziua următoare.
Sosind ziua, împăratul iarăși a chemat la cercetare pe mucenic
și văzîndu-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicînd: "Oare te-ai
pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?" Iar sfîntul, avînd
pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască și i-a zis: "Dar oare într-atîta
slăbănogire, o, împărate, mă socotești că am ajuns, ca pentru atît de mică
suferință să-mi lepăd credința? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decît
eu fiind muncit". Atunci Dioclețian a poruncit să aducă o roată mare de muncire,
sub care erau așternute scînduri, pline de fiare ascuțite și înfipte în ele,
asemenea unor săbii, țepușe și cuțite; iar acele fiare erau unele drepte,
iar altele strîmbe, după asemănarea undițelor. Pe acea roată a poruncit să
lege pe mucenic și, întorcînd roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuțite,
ce erau înfipte în acele scînduri sub roată. Așa, fiind sfîntul muncit și
în bucăți tăiat și ca o trestie sfărîmîndu-se, răbda cu vitejie; și mai întîi
în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoțînd nici un suspin;
ci ca unul ce doarme și nu simte, astfel răbda.
Iar împăratului, părîndu-i-se că mucenicul este mort, bucurîndu-se
a lăudat pe zeii săi și a strigat, zicînd: "Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe?
Pentru ce nu te-a scăpat de niște munci ca acestea?" Deci, a poruncit să-l
dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiștea lui Apolon.
Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoșat și mulți au
auzit un glas de sus, zicînd: "Nu te teme, Gheorghe, căci sînt cu tine!" Apoi
după puțin s-a făcut o strălucire mare și neobișnuită și s-a arătat îngerul
în chip de tînăr preafrumos, stînd lîngă roată ca purtător de lumină, strălucind
cu fața și, punînd mîna pe mucenic, i-a zis: "Bucură-te!" Și nimeni nu îndrăznea
să se apropie de roată și de mucenic cît timp s-a văzut acolo cel ce se arătase.
Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorît singur de pe roată, dezlegat
de îngerul lui Dumnezeu și tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos,
mulțumind lui Dumnezeu și chemînd pe Domnul.
Ostașii, văzînd aceasta, au fost cuprinși de spaimă mare
și nedumerire și, alergînd, au spus împăratului, care era încă în capiște
la săvîrșirea necuratei jertfe idolești, urmînd după ostași și Sfîntul Gheorghe,
care a stat înaintea împăratului în capiște. Văzîndu-l împăratul, întîi n-a
crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După
aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutînd cu dinadinsul către mucenic,
au cunoscut că este chiar Gheorghe, și încă și mucenicul singur a strigat
cu mare glas: "Eu sînt Gheorghe". Și toți s-au spăimîntat și, nepricepînd,
au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbați care erau acolo, cinstiți cu
dregătoria curții, Anatolie și Protoleon, fiind mai înainte învățați în credința
creștină, văzînd acea minune străină, s-au întărit desăvîrșit în credința
lui Hristos și au strigat, zicînd: "Unul este Dumnezeu mare și adevărat! Dumnezeul
creștinilor". Și îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă și fără de nici
o cercetare să-i scoată afară din cetate și să fie tăiați cu sabia. Și mulți
au crezut atunci în Hristos, dar își tăinuiau credința, neîndrăznind să o
mărturisească de frică.
Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capiște și văzînd acolo
pe mucenic tămăduit prin minune și auzind de arătarea îngerească, a cunoscut
adevărul și voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul
și mai înainte de a ști împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul
de rău Dioclețian, neputînd să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe
Sfîntul Gheorghe într-o groapă cu var nestins și să-l lase acolo pînă a treia
zi. Sfîntul, ducîndu-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicînd:
"Mîntuitorul celor necăjiți, scăparea celor izgoniți, nădejdea celor fără
de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău și caută spre
mine și mă miluiește. Izbăvește-mă de meșteșugirile potrivnicului, și-mi dă
putere, ca pînă la sfîrșit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău
cel Sfînt. Nu mă lăsa, Stăpîne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată
vrăjmașii mei: "Unde este Dumnezeul lui?" Arată puterea Ta și preamărește
numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul
nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului și pe sfinții
Tăi tineri i-ai păzit nevătămați, Doamne, că bine ești cuvîntat în veci. Amin".
Așa rugîndu-se și îngrădindu-și tot trupul cu semnul Crucii,
s-a pogorît în groapă, bucurîndu-se și preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii,
scufundîndu-l legat, după poruncă, în varul cel nestins, s-au întors. A treia
zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezînd că
a ars în var. Și, ducîndu-se slujitorii, au săpat varul și au găsit pe sfînt
întreg, mai presus de nădejde, viu și sănătos, stînd dezlegat, cu fața luminată,
cu mîinile întinse în sus și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate facerile
de bine. Iar slujitorii și poporul care erau lîngă el, se uimeau de spaimă
și de mirare și într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe și-L numeau
mare!
Aflînd despre aceasta Dioclețian, a poruncit să aducă îndată
pe sfînt înaintea lui și, preamult minunîndu-se, a zis: "De unde este în tine,
Gheorghe, o putere ca aceasta și cu ce fel de vrăji meșteșugești? Spune, pentru
că mi se pare că tu, prin arătarea meșteșugului vrăjitoresc prefaci credința
Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcînd pe toți să se minuneze de vrăjile
tale, să te arăți că ești mare". Sfîntul răspunse: "Eu așteptam, o, împărate,
ca tu să nu poți nici a-ți deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu,
Căruia toate îi sînt cu putință și cu minuni izbăvește din primejdii pe cei
ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înșelat de diavol, ai alunecat într-o
rătăcire și o pierzare atît de adîncă, încît numești vrăji și farmece minunile
Dumnezeului meu cele văzute de ochii noștri; deci plîng de orbirea voastră,
vă numesc ticăloși și vă judec nevrednici de răspunsul meu!"
Atunci Dioclețian a poruncit să aducă niște încălțăminte
de fier care să aibă într-însele piroane lungi și arzîndu-le, să-i încalțe
amîndouă picioarele mucenicului, apoi bătîndu-l, să-l fugărească pînă la temniță.
Într-o încălțăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul își bătea joc,
zicînd: "Cît de grabnic ești, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!" Iar
mucenicul fiind tîrît așa de greu și bătut cumplit, zicea către el: "Aleargă,
Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi așa ca și cum n-ai ști". După
aceea, chemînd pe Dumnezeu, grăia: "Caută din cer, Doamne, și vezi osteneala
mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulțit vrăjmașii mei și
cu urîciune nedreaptă m-au urît, pentru numele Tău cel Sfînt. Deci Tu Însuți
mă vindecă, Stăpîne, că s-au tulburat oasele mele și-mi dă răbdare pănă la
sfîrșit ca să nu zică vreodată vrăjmașul meu: "M-am întărit asupra lui"".
Așa se ruga Sfîntul Gheorghe, mergînd la temniță, în care,
fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, avînd picioarele foarte rănite. Însă
cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea și toată noaptea nu înceta
a înălța mulțumiri și rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu
ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte și s-a făcut sănătos la picioare, precum
și la tot trupul.
A doua zi l-au adus iarăși în fața împăratului, la locul
de priveliște, unde era împreună cu împăratul toată suita. Văzînd împăratul
că mucenicul merge bine, neșchiopătînd cu picioarele, ca și cum n-ar fi avut
nici o rană, cu mare mirare a zis către dînsul: "Ce este, Gheorghe, ți-au
plăcut încălțămintele?" Sfîntul răspunse: "Cu adevărat mi-au fost plăcute!"
Împăratul zise: "Leapădă-ți îndrăzneala și fii blînd și supus. Apoi, lepădînd
meșteșugul vrăjitoresc, apropie-te și jertfește milostivilor zei, ca să nu
te lipsești de viața aceasta dulce, prin chinurile cele grele". Sfîntul Gheorghe
răspunse: "Cît sînteți de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiți farmece
și vă mîndriți cu înșelăciunea diavolească cea fără de rușine". Deci Dioclețian,
căutînd cu ochi mînioși și răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului
și a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfînt, ca
să se învețe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou
pînă ce trupul lui se va vedea plin de sînge.
Astfel, Sfîntul și Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit
chinuit, nicidecum nu și-a schimbat lumina feții sale; lucru pentru care împăratul,
mîniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: "Cu adevărat, aceasta
nu este putere și bărbăție în Gheorghe, ci un lucru de meșteșugire și vrăjitoresc".
După aceea Magnenție a zis către împărat: "Este aici un om iscusit în vrăjitorii
cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se
Gheorghe, se va supune poruncii tale". Și îndată, chemînd pe vrăjitorul acela,
a stat înaintea împăratului și a zis către dînsul Dioclețian: "Ceea ce a făcut
aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de față și cum
le-a făcut acelea, știți numai voi cei iscusiți în acel meșteșug; deci, sau
să-l biruiești și să-i strici vrăjitoriile lui și nouă supus să ni-l faci,
sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viața aceasta; ca astfel,
din meșteșugul care s-a învățat, din același meșteșug să-și ia moartea cea
cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască pînă acum". Iar vrăjitorul
a făgăduit că a doua zi va săvîrși tot ce i s-a cerut să facă.
Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniță pe mucenic,
s-a sculat de la judecată. Iar sfîntul, intrînd în temniță, chema pe Dumnezeu,
zicînd: "Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează pașii mei spre
mărturisirea Ta și săvîrșește alergarea mea întru credința Ta; ca întru toți
să se preamărească numele Tău cel Preasfînt!" A doua zi iarăși a șezut împăratul
la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Și a mers și Atanasie
vrăjitorul, mîndrindu-se întru a sa înțelepciune, ducînd împăratului și tuturor
celor ce stăteau de față oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Și a
zis către împărat: "Să se aducă acum aici osînditul acela și va vedea toată
lucrarea zeilor noștri și puterea farmecelor mele". Și luînd un vas a zis:
"De voiești, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate,
atunci să bea băutura aceasta". Apoi iarăși alt vas luînd, a zis: "Iar de
voiești împărăția ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea".
Și îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfîntul Gheorghe înaintea lui
la judecată. Și a zis către dînsul, Dioclețian: "Acum se vor strica și vor
înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!" Și a poruncit cu sila să-l adape pe
el cu băutură fermecată. Iar sfîntul bînd-o fără îndoire, stătea nevătămat,
bucurîndu-se și batjocorind acea înșelăciune idolească și diavolească.
Împăratul, înnebunind de mînie, a poruncit, ca și cu cealaltă
băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfîntul neașteptînd
ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie și a băut otrava cea purtătoare
de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu,
fiind păzit de moarte. Și s-a minunat împăratul cu toată suita; asemenea și
vrăjitorul Atanasie stătea ca ieșit din minți, minunîndu-se și nepricepîndu-se.
Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: "Pînă cînd, Gheorghe, ne
faci a ne mira de faptele tale? Pînă cînd ne amăgești și nu ne spui adevărul?
Prin ce fel de meșteșugiri vrăjitorești nu bagi seamă de muncile ce-ți aducem
asupra ta, încît nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat?
Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blîndețe". Atunci Fericitul
Gheorghe a răspuns: "Să nu socotești, împărate, că noi cu scorniri omenești
răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos și cu puterea Lui; pentru că,
nădăjduind spre Dînsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica
Lui învățătură". Zis-a Dioclețian: "Care este tainica învățătură a Hristosului
Tău?" Sfîntul Gheorghe a răspuns: "Știind, de mai înainte, că a voastră răutate
sporește spre mai rău, a învățat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce
ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de
păr din capul nostru nu va pieri, iar de veți bea ceva de moarte nu vă va
vătăma. Și acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduința cea
nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ție: Cel ce crede în Mine,
lucrurile pe care Eu le fac și acela le va face.
Zis-a Dioclețian: "Și care lucruri ziceți voi, că sînt ale
Lui?" Răspuns-a sfîntul: "Pe orbi a-i lumina, pe cei stricați a-i curăți,
șchiopilor a le da umblare și surzilor auzire; duhurile cele necurate a le
izgoni, pe morți a-i învia și altele asemenea acestora. Acestea sînt lucrurile
lui Hristos". Împăratul, întorcîndu-se către Anastasie vrăjitorul, a zis:
"Tu ce zici de acestea?" "Mă minunez cum, batjocorind blîndețea ta, acesta
grăiește minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mîini. Pentru
că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte
în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta,
nădăjduind spre un om mort și ținîndu-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturisește
fără rușine, că Acela este făcător de lucruri mari. Și deoarece înaintea noastră
a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de niște
minuni ca acestea și că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduință,
ca aceleași lucruri să le facă, pe care și Acela le făcea, deci să învieze
și acesta un mort înaintea ta, împărate, și înaintea noastră a tuturor și
atunci și noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se
vede nu departe de aici un mormînt, în care cu puține zile mai înainte a fost
pus un mort, pe care eu îl știu de cînd era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe,
cu adevărat ne va birui pe noi!"
Și s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie.
Deci, era un mormînt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru
că se făcea judecata aceea în priveliștea ce era lîngă porțile cetății și
se vedea mormîntul acela din cetate. Că elinii aveau obicei ca nu în cetate,
ci afară din cetate să-și îngroape morții lor. Deci, împăratul a poruncit
mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul
acela. Iar Magnenție antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat
din legături. Și fiind dezlegat, Magnențiu a zis către dînsul: "Acum, Gheorghe,
arată-ți lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău și pe toți ne vei aduce
la credința Lui". A zis către el sfîntul: "Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a
făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie
pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecați la minte de înșelăciune, nu puteți
să cunoașteți adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face
Domnul meu această minune pe care voi o cereți; însă să nu socotiți că este
vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-ați pus de față, înaintea voastră a
tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui
zeu n-a putut cîndva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau
împrejur și în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu".
Aceasta zicînd, și-a plecat genunchii și mult s-a rugat lui
Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculîndu-se, cu glas mare iarăși s-a rugat,
zicînd: "Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor
și Atotputernice, Cel ce nu rușinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne
Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel
ce ai auzit pe Sfinții Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile și semnele,
dă neamului acestuia viclean semnul cerut și înviază mortul, care zace în
mormînt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine și spre slava Ta și
a Tatălui Tău și a Preasfîntului Duh. Astfel, Stăpîne, arată celor ce stau
înainte, că Tu ești Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe
Tine Domnul Cel Atotputernic și cum că toate se supun voinței Tale și a Ta
este slava în veci. Amin!"
Iar cînd a zis "Amin", îndată s-a făcut vuiet mare și cutremur,
încît toți s-au spăimîntat foarte. Atunci acoperămîntul mormîn-tului a căzut
la pămînt și mormîntul deschizîndu-se, mortul s-a sculat viu și a ieșit dinăuntru,
privindu-l toți, fiind îngroziți de frică. Și îndată s-a făcut ceartă mare
în popor, căci mulți se bucurau și pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau.
Iar împăratul și cei împreună cu dînsul, umplîndu-se de spaimă
și de necredință, mai întîi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe
un mort, ci pe un duh oarecare și o nălucă a sculat din mormînt, spre amăgirea
celor ce privesc. După aceea, cunoscînd că nu este nălucire, ci cu adevărat
om înviat din morți, care chema numele lui Hristos, alerga la Gheorghe și
de el se lipea, toți erau întru nepricepere mare ca niște ieșiți din minte
și cu totul neștiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergînd, a căzut la
picioarele Sfîntului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic
și rugînd pe mucenic ca să-i ierte greșelile cele făcute din neștiință. Iar
după cîtăva vreme, Dioclețian poruncind să tacă poporul, a început a grăi
astfel: "Oare vedeți amăgire, o, bărbaților? Oare vedeți răutatea și vicleșugul
vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutînd vrăjitorului celui
de un obicei cu dînsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci niște farmece
ca să-i ajute spre amăgirea noastră și pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut
că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noștri, ca și
cum din morți l-ar fi înviat".
Aceasta zicînd, a poruncit ca lui Atanasie și omului celui
înviat din morți, fără întrebare să le taie capetele, iar pe Sfîntul Mucenic
al lui Hristos, Gheorghe, să-l țină în temniță și în legături, pînă ce mai
pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfîntul Gheorghe, intrînd în temniță,
se bucura cu duhul și mulțumea lui Dumnezeu, zicînd: "Slavă Ție, Stăpîne,
că nu rușinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulțumesc Ție, că-mi ajuți
în toate și-mi arăți mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie
cu darul Tău o împodobești. Învrednicește-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca
mai degrabă să văd slava Ta, rușinînd pe diavol pînă în sfîrșit!"
Șezînd Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe în temniță, cei care
crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dînsul, mergeau la el, dînd
aur străjerilor și căzînd la picioarele lui, erau povățuiți de dînsul la sfînta
credință. Iar cîți erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că
îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos și prin însemnarea Crucii, de
aceea, mulți mergeau la dînsul în temniță. Între unii ca aceia era și un bărbat,
anume Glicherie, căruia i s-a întîmplat de a căzut un bou al lui din munte
într-o vale și i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfînt, a alergat
la dînsul, plîngînd după boul lui. Iar Sfîntul Gheorghe, zîmbind, a zis către
dînsul: "Mergi, frate, și bucură-te, căci Hristos al meu ți-a înviat boul
tău!" Iar el, crezînd cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus și și-a
aflat boul viu, după spusele sfîntului.
Deci, îndată s-a întors la mucenic și în mijlocul cetății
alergînd, cu mare glas striga: "Mare este cu adevărat Dumnezeul creștinilor!"
Deci, prinzîndu-l pe acela ostașii ce se întîmplaseră acolo, l-au înștiințat
pe împărat. Iar Dioclețian, umplîndu-se de mînie, nici n-a voit să-l vadă,
ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie,
bucurîndu-se, ca un chemat la ospăț, alerga la moarte pentru Hristos, întrecînd
pe ostași și cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugîndu-L, ca vărsarea
sîngelui să o socotească lui în loc de Botez; și astfel s-a sfîrșit.
Atunci unul din dregători a înștiințat pe împărat, că Gheorghe,
șezînd în temniță, tulbură poporul; pentru că pe mulți întorcîndu-i de la
zei, îi duce la Cel răstignit și prin farmece face minuni și toți aleargă
la el. Deci s-au sfătuit ca iarăși să-l scoată la cercetare, și de nu se va
pocăi și la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osîndească degrabă.
Iar împăratul, chemînd pe Magnenție antipatul, a poruncit ca a doua zi să
gătească loc de judecată lîngă capiștea lui Apolon ca de față cu poporul să
cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugîndu-se Sfîntul Gheorghe în temniță,
a adormit puțin și a văzut pe Domnul arătîndu-i-se în vis, Care cu a Sa mînă
îl sprijinea și, cuprinzîndu-l, îl săruta și-i punea o cunună pe cap, zicîndu-i:
"Nu te teme, ci îndrăznește! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici
a împărăți. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ție le
vei primi!" Iar Sfîntul Gheorghe, deșteptîndu-se și lui Dumnezeu cu bucurie
mulțumind, a chemat la sine pe străjerul temniței și l-a rugat, zicînd: "Un
dar cer de la tine, frate. Poruncește să intre aici sluga mea, pentru că am
să-i spun ceva". Și, poruncindu-i străjerul, a intrat sluga la el, pentru
că stătea afară aproape de temniță și scria faptele sfîntului și cuvintele
lui, cu toată luarea aminte.
Intrînd sluga, s-a închinat pînă la pămînt stăpînului său
care ședea în legături și, căzînd la pămînt lîngă picioarele lui, plîngea.
Iar sfîntul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul și i-a
spus vedenia sa, zicîndu-i: "Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar
tu, după chemarea mea din viața aceasta, să iei acest smerit trup al meu,
împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoința mea
și să-l duci, ajutîndu-ți Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Și toate
cele hotărîte de mine să le împlinești și să ai frica lui Dumnezeu și credință
neîndoită în Hristos". El făgăduind că va împlini toate cele poruncite și
mult plîngînd, sfîntul l-a cuprins cu dragoste și, dîndu-i sărutarea cea din
urmă, l-a liberat cu pace.
A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată
și, punînd înainte pe sfîntul mucenic, a început a vorbi către dînsul cu blîndețe
și, oprindu-și mînia în sine, îi zicea: "Nu socotești, o, Gheorghe, că sînt
plin de iubire de oameni și de milă, răbdînd pînă la îndurare? Martori îmi
sînt toți zeii că îți cruț tinerețile tale, pentru frumusețea ce înflorește
în tine, pentru cunoștința și pentru bărbăția ta. Aș fi voit să te am părtaș
al împărăției mele și să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci
la zei. Spune, deci, ce gîndești despre aceasta?" Sfîntul Gheorghe răspunse:
"Se cădea, o, împărate, ca mila ta cea atît de mare să o fi arătat de la început
către mine, iar nu să te sălbăticești atît de mult asupra mea". Împăratul
ascultînd cu plăcere niște cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată:
"De voiești să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care
le-ai suferit, ți le voi răsplăti cu multe cinstiri".
Grăit-a Sfîntul Gheorghe: "De voiești, o, împărate, să intrăm
acum înăuntrul capiștei, să vedem pe zeii cei cinstiți de voi". Împăratul
sculîndu-se cu osîrdie și cu bucurie, a mers în capiștea lui Apolon cu tot
poporul, ducînd cu cinste și pe Sfîntul Gheorghe împreună cu dînșii, iar poporul
striga lăudînd pe împăratul, socotind puterea și biruința zeilor lor. Apoi,
intrînd și făcîndu-se tăcere mare și pregătind jertfă, toți priveau spre mucenic,
așteptînd fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfîntul, apropiindu-se de
zeul Apolon și întinzînd mîna către el, a întrebat pe cel neînsuflețit, ca
pe un viu, zicînd: "Tu voiești să primești jertfă de la mine ca un Dumnezeu?"
Sfîntul, zicînd aceasta, și-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia
în idol a răspuns niște cuvinte ca acestea: "Nu sînt Dumnezeu; și nici unul
asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduiești!
Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui și înșelăm pe oamenii cei
stăpîniți de zavistie". Atunci sfîntul a zis către el: "Dar cum îndrăzniți
voi să stați aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?" Zicînd sfîntul
acestea, un sunet și glas de plîngere ieșea de la idoli, apoi deodată căzînd
toți la pămînt s-au sfărîmat.
Atunci slujitorii și mulți din popor s-au pornit ca niște
turbați, cu multă mînie asupra sfîntului, bătîndu-l și legîndu-l. Apoi strigau
asupra împăratului: "Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai
înainte de a ne pierde el pe noi!" Făcîndu-se o strigare și o tulburare ca
aceasta și străbătînd vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra,
care pînă atunci avea ascunsă în sine credința în Hristos, neputînd s-o tăinuiască
mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe,
și văzînd gîlceava poporului și pe mucenic legat, privindu-l de departe și
neputînd să se apropie de dînsul din cauza mulțimii, a început a striga cu
mare glas, zicînd: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu ești Dumnezeul
Cel Atotputernic!"
După ce s-a liniștit puțin gîlceava poporului, Dioclețian
a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic și fiind ca îndrăcit de mînia cea
cumplită, a zis către sfîntul: "Oare astfel de mulțumire ai dat, pentru mila
mea către tine, necuratule om? Oare așa te-ai obișnuit a jertfi zeilor?" Sfîntul
Gheorghe răspunse: "Așa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun.
Rușinează-te dar de acum, de a-ți pune nădejdea ta spre niște zei ca aceștia,
care nu pot să-și ajute nici lor și care nu rabdă nici venirea de față a robilor
lui Hristos".
Zicînd acestea sfîntul, iată a venit împărăteasa în mijloc,
mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat;
apoi căzînd la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărînd
pe zei și blestemînd pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzînd
pe soția sa cu o îndrăzneală atît de mare slăvind pe Hristos, defăimînd pe
idoli și căzînd la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dînsa: "Ce-ți
este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul și fermecătorul acesta, te lepezi
de zei cu atîta nerușinare?" Ea s-a întors de la dînsul, nedîndu-i nici un
răspuns. Atunci Dioclețian, umplîndu-se de mai multă mînie, n-a mai făcut
multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărît
pedeapsă de moarte pentru amîndoi, într-acest chip: "Gheorghe cel rău, care
a mărturisit că este galileean și a hulit mult asupra zeilor și asupra mea,
împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui și cu
asemenea nebunie a ocărît pe zei, poruncesc să fie tăiați cu sabia".
Atunci ostașii cei rînduiți pentru aceea, răpind pe mucenic
legat, l-au dus afară din cetate, tîrînd împreună cu dînsul și pe împărăteasa
cea de bun neam, care, urmînd cu osîrdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mișcîndu-și
buzele și privind adeseori spre cer. Apoi, ajungînd la un loc oarecare, împărătesei
i-au slăbit puterile și a cerut să șadă puțin. După aceea și-a întors capul
spre zid și și-a dat duhul în mîinile Domnului. Văzînd aceasta, Gheorghe,
mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu și mergea cu mare bucurie,
rugîndu-se Domnului, ca și alergarea lui să se săvîrșească cu bine. Apoi,
cînd s-a apropiat de locul cel hotărît, unde era să fie tăiat și-a ridicat
glasul și se ruga în acest chip:
"Bine ești cuvîntat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit
pe vrăjmașii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursa vînătorilor!
Auzi-mă și acum, Stăpîne, și stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de
la sfîrșit și izbăvește sufletul meu de meșteșugirile duhului celui din văzduh,
al vrăjmașului celui mare și de duhurile cele necurate. Și să nu le socotești
păcatul celor ce au greșit înaintea mea, în neputința lor, ci iertare și dragoste
arată-le lor, ca și aceia, cunoscîndu-Te, să cîștige parte din Împărăția Ta,
împreună cu aleșii Tăi. Primește și sufletul meu, împreună cu cei ce bine
Ți-au plăcut în veac, trecînd cu vederea toate greșelile mele cele cu știință
și cu neștiință. Adu-ți aminte, Stăpîne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu
mare cuviință, că binecuvîntat și preamărit ești în veci. Amin".
Astfel rugîndu-se cu bucurie și-a plecat capul sub sabie.
Și a fost tăiat în ziua de douăzeci și trei a lunii Aprilie, săvîrșindu-și
bine mărturisirea, împlinindu-și alergarea și păzind credința fără de prihană,
pentru care a și luat cununa dreptății cea pregătită lui. Unele ca acestea
sînt nevoințele cele mari ale viteazului ostaș Gheorghe. Unele ca acestea
sînt biruințele lui asupra vrăjmașilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a
învrednicit cununii celei nestricăcioase și veșnice. Cu ale cărui rugăciuni
și noi să ne învrednicim în partea drepților și să stăm de-a dreapta sa, în
ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată
slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie
|