Sfantul Ierarh Iosif Marturisitorul, Episcop al Maramuresului (sec. XVII - XVIII)
(24 aprilie)
Pământul
românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre
duhovniceşti şi de jertfele martirilor, de nevoinţele cuvioşilor, de
suferinţele celor statornici în credinţa străbună, ale căror nume n-au
fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în
"Cartea veşniciei".
Cercetându-ne
trecutul şi cinstind pe sfinţii noştri martiri, cuvioşi, mărturisitori,
preoţi şi credincioşi, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu
"Cununa sfinţeniei" şi ale căror nume au rămas în evlavia
credincioşilor, aflăm la loc de cinste şi numele episcopului Iosif al
Maramureşului.
El
s-a născut într-un sat din părţile Năsăudului, dintr-o familie de
oameni luminaţi şi curaţi la suflet, puternic înrădăcinaţi în credinţa
ortodoxă.
Invăţătura
şi-a dobândit-o de la preoţii satelor, dar şi de la călugării din
mănăstirile şi schiturile maramureşene, de care s-a simţit atras încă
din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690,
în vremuri de grele încercări pentru românii din ţinuturile
Maramureşului.
Hirotonit
arhiereu în Moldova, pentru ţinutul Maramureşului, de marele mitropolit
Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei şi îndemnul de a veghea
cu stăruinţă la păstrarea şi apărarea dreptei credinţe în Maramureşul
acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei
şi unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei
ani, după care erau nevoiţi să pornească pe drumul pribegiei. A avut la
început reşedinţa la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când
aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre
sfârşitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti
din Maramureş.
Din
documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor
sufletesc şi cu mare grijă pentru turma sa, şi totodată, un dârz
apărător al dreptei credinţe, într-o vreme când duşmanii Ortodoxiei
reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă şi
sufletească a românilor transilvăneni şi când făceau sforţări mari ca
să înstrăineze şi pe românii din Maramureş de la legea strămoşească.
Necruţând
ostenelile, el a vizitat parohiile, a ţinut soboare şi a apărat
interesele Bisericii româneşti cu rară pricepere pentru acele vremi cu
arma puternică a cuvântului şi a scrisului, ca un cărturar învăţat şi
dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmaşilor credinţei sale
strămoşeşti.
Chemat
la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinţei
ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a
Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice
mijloace dezbinarea religioasă şi de neam a românilor transilvăneni.
Căutând să se răzbune, aceştia s-au năpustit asupra lui cu calomnii şi
învinuiri de tot felul, pentru a-1 compromite înaintea turmei sale. Ca
urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile
vrăjmaşilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a
fi tras la răspundere în faţa guvernului Transilvaniei. El s-a
prezentat fără teamă la judecată şi s-a apărat cu demnitate şi curaj,
drept pentru care a fost trimis în temniţă, de unde a fost scos la
insistenţele clerului şi credincioşilor Maramureşului.
In
martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu şi mai multă înverşunare
împotriva lui şi în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora
căzuseră victime mai înainte Sfinţii ierarhi Ilie Iorest şi Sava
Brancovici, mitropoliţii Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din
nou în temniţă, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Fraţii
români din Maramureş au protestat cu hotărâre împotriva acestei
samavolnicii şi au cerut stăruitor eliberarea arhipăsţorului lor. A
fost pus în libertate la sfârşitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit
să mai rămână în fruntea turmei sale.
A
revenit totuşi în scaunul de episcop al Maramureşului în anul 1711, dar
la scurtă vreme, în urma suferinţelor îndurate, a trecut la cele
veşnice cu conştiinţa curată că a mărturisit şi a slujit cu
credincioşie Legea strămoşească, până la sfârşitul zilelor sale.
Dacă
la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a
luat parte nici un român din Maramureş, aceasta se datoreşte desigur şi
episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărând cu
jertfelnicie şi pricepere obştea credincioşilor împotriva tuturor
uneltirilor duşmanilor Ortodoxiei.
De
la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia şi cinstirea
credincioşilor ortodocşi maramureşeni ca un îndreptător şi apărător al
credinţei, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos şi
ca un ierarh care şi-a pus sufletul său pentru turma încredinţată lui
spre păstorire, numele lui fiind înscris şi în ceruri, dar mai ales, în
evlavia şi conştiinţa credincioşilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie |