Pomenirea Sfîntului Donat, Episcopul Evriei
(30 aprilie)
În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, acest
Sfînt Donat a fost episcop în cetatea care se numește Evria, din Epirul vechi.
Aproape de cetatea aceea se afla un loc ce se numea Soria, unde era și un
izvor de apă, din care dacă ar fi băut cineva, îndată cu amar murea. Aflînd
de aceasta Sfîntul episcop Donat a mers la izvorul acela cu clerul său și
cînd s-a apropiat de izvor, îndată s-a auzit un tunet și a ieșit din izvor
un balaur mare și înfricoșător, care mergea împotriva alesului lui Dumnezeu
și încerca să împiedice cu coada picioarele catîrului pe care era călare arhiereul.
Iar Donat cu biciul cu care bătea catîrul său, a lovit pe balaur care se apropiase
pe la spate și îndată balaurul acela a murit, iar clericii cei ce erau pe
lîngă episcop și poporul, văzînd acea minune, au adunat lemne și aprinzînd
foc, au ars pe balaurul acela, ca să nu se vatăme văzduhul cu otravă, căci
era foarte mare. Iar apă din izvorul acela nu îndrăznea nimenea să bea. Deci,
Sfîntul Donat făcînd rugăciune, a binecuvîntat izvorul și, scoțînd mai întîi
singur apă, a băut; apoi a poruncit și tuturor fără frică să bea și au băut
toți din destul și nu s-au vătămat. Deci, mărind pe Dumnezeu, s-au întors
la casele lor.
Mergînd odată în alt loc uscat și fără de apă și văzînd pe
cei ce erau acolo foarte însetați de arșița cea mare și slăbiți de sete, a
săpat o gropniță mică cu mîinile sale și, rugîndu-se lui Dumnezeu, a scos
izvor de apă, care curgea cu îndestulare totdeauna. Încă și din cer a pogorît
apă îndestulătoare, pentru că la vreme de arșiță și de secetă mare, rugîndu-se
către Domnul, îndată s-a vărsat ploaie mare și a adăpat pămîntul bine și îndestulare
de roduri s-a făcut cu rugăciunile lui.
În acele vremi, fiica împăratului Teodosie era foarte bolnavă,
fiind muncită de duhul cel necurat. Și era în mîhnire mare împăratul și împărăteasa
pentru fiica lor, deoarece numai pe acea fiică o aveau. Dar, aflînd de făcătorul
de minuni Donat episcopul, îndată a trimis împăratul la Epir, ca să cheme
la sine pe toți episcopii părții aceleia, ca să se binecuvînteze de la dînșii.
Și, venind episcopii Epirului la Constantinopol, i-a primit pe ei împăratul
cu cinste și cu dragoste și i-a întrebat, zicînd: "Cine este între voi Donat
episcopul, care cu biciul a omorît un balaur și a scos apă din pămînt uscat
și ploaie din cer de la Dumnezeu a cerut?"
Și i-au arătat lui pe Sfîntul Donat. Iar împăratul, sărutîndu-l,
l-a dus la împărăteasă, apoi s-au aruncat la picioarele sfîntului, rugîndu-se
și zicînd: "Robule al lui Dumnezeu, fie-ți milă de noi, că numai o fiică avem
și aceea cumplit pătimește, fiind chinuită de diavol! Și am adus mulți doctori
și preoți, dar nimic n-au putut să ne ajute. Deci pe sfinția ta te-am ostenit,
ca să vii aici, auzind de darul cel mare al lui Dumnezeu ce este în tine,
ca tu să izgonești dintr-însa pe diavol, cu puternicile tale rugăciuni către
Dumnezeu. Și de o vei tămădui pe ea, jumătate din averile ei vei lua". A zis
sfîntul: "Unde este fecioara, ca să o văd pe ea?" Și l-au dus la dînsa; iar
diavolul, îndată, nesuferind venirea alesului lui Dumnezeu, a răcnit și aruncînd
pe fecioară, a fugit dintr-însa; și s-a făcut tînăra sănătoasă. Și s-au bucurat
împăratul și împărăteasa și multe daruri i-au făcut sfîntului. Dar el nimic
nu voia să ia din cele ce i s-a dat lui. Însă văzînd obiceiul cel bun și buna
credință a acelora, i-a rugat, ca să i se dea un loc la episcopia lui, care
se afla aproape de un sat al lui, ce se numea Omfalie, ca acolo să-și zidească
o biserică. Și îndată împăratul i-a dăruit locul acela și cu scrisoarea sa
l-a întărit.
Zăbovind sfîntul la Constantinopol, a murit un om oarecare,
pe care ducîndu-l la îngropare, un altul ce-i împrumutase bani, avînd zapisul
celui mort, îl ținea și nu lăsa să îngroape trupul, pînă ce nu i se va da
lui datoria; și era datoria aceea de două sute de galbeni. Iar Sfîntul Donat,
avîndu-și locuința aproape de casa acelui cetățean mort, a auzit ceartă și
adunare multă de popor și a zis către episcopi: "Să mergem și să rugăm pe
acel împrumutător, să lase să îngroape trupul datornicului său cel mort".
Iar episcopii n-au voit să meargă. Atunci a mers singur Donat acolo și văzîndu-l,
aceea care rămăsese văduvă după bărbat, a căzut la picioarele lui zicînd:
"Fie-ți milă de mine, omule al lui Dumnezeu, de vreme ce de îndoită primejdie
sînt cuprinsă, că și de bărbat m-am lipsit și nici trupul a i le îngropa,
nu mă lasă împrumutătorul. Deci, sfătuiește-l pe acela, sfinte, ca să dea
celui mort slobodă îngropare, ca să nu putrezească în casă". Iar sfîntul a
întrebat-o: "Știi cu adevărat cu cît este dator bărbatul tău omului acestuia?"
Răspuns-a femeia: "Domnul meu, mai înainte cu cîteva zile, mi-a zis bărbatul,
că i-a plătit datoria, dar zapisul a rămas la împrumutător". Iar arhiereul
lui Dumnezeu ruga pe împrumutător, zicînd: "Lasă, fiule, ca să îngroape trupul
celui mort, iar datoria ți se va da ție după aceea". Iar împrumutătorul, fiind
aspru la obicei și nedrept, nu numai că n-a ascultat, ci și cu cuvinte de
necinste a ocărît pe sfînt.
Atunci sfîntul episcop, apropiindu-se de patul pe care zăcea
mortul și cu mîna atingîndu-se de cel mort, a strigat, zicînd: "Ascultă, omule!"
Și îndată mortul a înviat și, deschizîndu-și ochii, a zis: "Iată, eu sînt,
părinte și stăpîne!" A zis către dînsul sfîntul: "Scoală-te și vezi ce vei
face cu cămătarul, care spune că nu i-ai plătit datoria, căci zapisul tău
îl are la sine". Iar mortul ridicîndu-se în sus și toți spăimîntîndu-se de
acel minunat lucru, apoi, căutînd groaznic spre împrumutătorul său, l-a ocărît
pentru minciună și i-a vădit nedreptatea lui, spunînd cînd și în ce loc i-a
plătit datoria de două sute de galbeni. Și nu avea ce să mai răspundă împru-mutătorul,
ci stătea tremurînd și tăcea ca un mut. Iar omul cel ce înviase, cerîndu-și
înapoi zapisul său de la împrumutător și luîndu-l în mîini, l-a rupt, șezînd
pe pat. Apoi, căutînd la arhiereu, i-a zis: "Bine că m-ai deșteptat, dreptule,
pentru vădirea păcătosului acestuia! Deci, poruncește-mi mie ca iarăși să
adorm".
Și i-a zis sfîntul: "Mergi în odihna ta, fiule, de vreme ce
acum te-ai liberat de zapisul tău". Și îndată omul acela a adormit iarăși
cu somnul morții. Și toți cei ce au văzut acea înfricoșată minune și au auzit
despre aceea, au preamărit pe Dumnezeu și s-au minunat de puterea cea mare
a plăcutului lui Dumnezeu.
În timpul zăbovirii acelui Sfînt Donat, în Constantinopol
nu a plouat și a fost secetă; deci, prin rugămintea împăratului, a ieșit sfîntul
afară din cetate, rugînd pe Dumnezeu, ca să trimită ploaie pămîntului cel
uscat. Și îndată s-a vărsat o ploaie atît de mare încît poporul zicea: "Iată
al doilea potop va fi". Iar împăratului îi părea rău de Sfîntul Episcop Donat,
că se va îmbolnăvi de ploaia cea fără de măsură, fiind numai într-o haină.
Însă, cînd s-a întors în curtea împărătească, s-au văzut hainele pe el desăvîrșit
uscate și nici urmă de umezeală avînd; pentru că nici o picătură de ploaie
n-a picat pe el și foarte mult s-au minunat toți. Iar împăratul se veselea
de un plăcut al lui Dumnezeu ca acesta, mulțumind lui Dumnezeu că în zilele
împărăției sale a trimis Domnul pe un luminător ca acesta al lumii și făcător
de minuni.
Și după multe vorbiri cu dînsul, l-a liberat la scaunul său
și i-a dat toată îndestularea spre zidirea și înfrumusețarea bisericii celei
noi, pe care voia sfîntul să o ridice la locul zis mai sus.
Mergînd într-ale sale, Sfîntul Donat, a zidit o biserică prea-frumoasă
cu cheltuiala împăratului, unde însuși și-a gătit într-însa mormînt. Apoi
ajungînd la bătrînețile cele desăvîrșite, s-a dus către Domnul, ca să stea
înaintea Lui în ceata Sfinților Ierarhi și să slăvească pe Tatăl, pe Fiul
și pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Cel de toți sfinții slăvit, în
veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna aprilie
|