SFINŢII MUCENICI MACABEI ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNŞII
(Scrisă din dumnezeiasca Scriptură a cărţilor Macabeilor şi din altele) (1 august)
Mai înainte de a începe
povestirea pătimirii sfinţilor mucenici -care s-a scris pe pământ în
cărţile Macabeilor, iar la ceruri în cărţile vieţii veşnice -, este
lucru cuviincios să povestim, pe scurt, ca o înainte cuvântare,
începutul tulburării Ierusalimului, care a fost în anii aceia, şi a
prigonirii celor ce păzeau cu dreaptă credinţă legea lui Dumnezeu.
Această prigonire s-a ridicat mai întâi de către învăţătorii de lege
cei mincinoşi şi de către arhiereii Ierusalimului cei iubitori de
stăpânire. Apoi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu care se mâniase, a fost
înmulţită de neamurile cele necurate care stăpâneau pe evrei şi care au
umplut Sfânta Cetate de sânge, iar locurile sfinte ale lui Dumnezeu, de
urâciuni.
După cea dintâi mare şi
înfricoşată dărâmare a Ierusalimului de către Nabucodonosor, împăratul
Babilonului, care s-a întâmplat în zilele lui Sedechie, împăratul
iudeilor, despre care se scrie în vieţile Sfinţilor Prooroci Ieremia şi
Iezechiel, trecând şaptezeci de ani şi poporul iudeu întorcându-se din
robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, iarăşi s-a înnoit Ierusalimul
împreună cu templul Domnului cu frumoase şi puternice zidiri, şi s-a
încuviinţat sfinţenia Domnului cu toată buna podoabă, după asemănarea
celei dintâi, precum despre aceasta se povesteşte pe larg în cartea lui
Neemia şi în cea a lui Ezdra. Deci popoarele lui Dumnezeu
înmulţindu-se, locuiau în Palestina ca şi mai înainte, iar Sfânta
Cetate înflorea în legea lui Dumnezeu prin buna credinţă şi prin
linişte, multă vreme îndreptân-du-se de boierii şi de judecătorii lor
care îi conduceau pe dânşii, deşi erau sub stăpânirea împăraţilor
păgâni. Ei erau în slavă şi în cinste dinspre toţi; căci şi împăraţii
neamurilor şi mulţi stăpânitori, deşi erau închinători de idoli, însă
cinsteau pe Dumnezeul lui Israel, trimiteau daruri în Ierusalim la
templul Domnului şi pe arhiereii lui Dumnezeu îi aveau în mare cinste,
precum a făcut şi Alexandru, împăratul Macedoniei, care, întâmpinând şi
văzând pe Ada arhiereul, i s-a închinat lui până la pământ; apoi,
intrând în cetate şi în templu, a adus daruri şi jertfe Domnului
Savaot.
Acelaşi lucru l-au
făcut după dânsul şi alţi stăpânitori elineşti. Ptolomeu Filadelful,
împăratul Egiptului, a trimis multe daruri templului Domnului din
Ierusalim şi a scris către Eleazar arhiereul, rugându-l să-i trimită
cărţile Legii Domnului şi bărbaţi înţelepţi, ca să le poată tălmăci din
limba evreiască în limba elinească. După dânsul, un alt Ptolomeu, care
se numea Filopator, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Antioh cel
Mare, împăratul Siriei, şi venind în Iudeea, a intrat în templul
Domnului din Ierusalim şi a adus jertfă de mulţumire adevăratului
Dumnezeu. Asemenea şi marele Antioh, biruind puterea Egiptului după
aceea, s-a dus în Ierusalim la închinarea cerescului Dumnezeu şi a dus
în sfântul templu mulţumire Domnului cu jertfe. El a dăruit multe
daruri arhiereului şi celorlalţi mai mari ai iudeilor.
Intr-o cinstire ca
aceasta era Ierusalimul din partea păgânilor, asemenea era şi templul
Domnului. Despre aceasta se pomeneşte şi în Sfânta Scriptură, unde se
scrie astfel: Inşişi împăraţii cinsteau locul şi preamăreau templul cu
multe daruri. O cinste ca aceasta a Ierusalimului a fost până atunci
când cei mai mari vieţuitori ai lui, petrecând în frica lui Dumnezeu,
păzeau Legea Domnului şi petreceau viaţă plăcută Lui. Insă, după ce
s-au abătut întru fărădelegi, atunci toate relele, ca şi mai înainte,
au năpădit asupra lor.
Iar începutul răului a
fost astfel: In zilele dreptului şi sfântului arhiereu Onia, care era
fiu al dreptului Simon arhiereul, cel lăudat în cărţile lui Sirah, şi
pe vremea împărăţiei lui Seleuc, fiul marelui Antioh, care domnea peste
Siria, era în Ierusalim un bărbat oarecare, anume Simon, din seminţia
lui Veniamin. Aceluia îi era încredinţată ocârmuirea averilor
templului, a slujitorilor, şi dregătoria ostaşilor rânduiţi spre paza
templului. Acela fiind mândru şi plin de răutate, se împotrivea
totdeauna arhiereului şi făcea oarecare răutăţi în popor. Şi nesuferind
el certările şi sfatuirile care i se făceau adeseori de arhiereu, s-a
gândit să facă supărare nu numai arhiereului, dar şi templului. Drept
aceea, ducându-se la Apolonie, voievodul ţării Siriei şi Feniciei, i-a
spus despre adunarea sinedriului şi despre bogăţia care este în
cămările casei Domnului; şi i-a mai spus că se păzeşte, împreună cu
cele bisericeşti, şi o vistierie nespus de mare a poporului cel de
obşte, şi zicea că toate acelea pot să intre în mâinile împăratului.
Deci voievodul a
înştiinţat despre aceasta pe împărat, iar acela, ca un iubitor de aur
ce era, a trimis îndată la Ierusalim cu putere de oaste pe Eliodor,
vistiernicul bogăţiilor împărăteşti, ca să ia de acolo vistieriile cele
bogate care se aflau în templu şi să le aducă la împărăţie. Iar Eliodor
ducându-se, când a început a îndrăzni să facă silă templului şi să
jefuiască averile lui, care erau păzite pentru hrănirea săracilor, a
străinilor, a văduvelor şi a orfanilor, ce a pătimit? Despre aceasta se
scrie pe larg în a doua carte a Macabeilor, în capitolul al treilea, că
a fost bătut cumplit de îngeri, aproape să moară şi, nesporind nimic,
s-a întors la cel ce l-a trimis.
Apoi, nu după multă
vreme, a pierit împăratul Seleuc, ucis de ai săi. Iar după el a luat
împărăţia cel mai rău la obicei, fratele bun al lui, cu numele Antioh,
cu porecla Epifanis, adică luminos, dar care mai mult era numit de
alţii Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva
lui Dumnezeu cel adevărat şi împotriva sfinţeniei Lui, facându-se chip
al lui antihrist.
In împărăţia acelui
Antioh s-a început cea mai mare tulburare în Ierusalim, pentru că un
frate al arhiereului, anume Iason, dorind să aibă el dregătoria
arhierească, a mers la împărat şi i-a dat mult aur, cumpărând
stăpânirea Ierusalimului. Incă acel ticălos iubitor de stăpânire, vrând
să placă împăratului, s-a alipit de păgâni şi se făgăduia să aducă
poporul evreiesc la păgânism. Astfel, câştigând stăpânire de la
împărat, a izgonit de la arhierie pe Sfântul Onie, fratele său, şi
făcându-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale
cetăţii şi a aduce înăuntru fărădelegile păgâneşti.
El a zidit la marginea
Muntelui Sionului o privelişte şi şcoli elineşti, făcătoare de
înţelepciuni născocite, de lupte tinereşti şi de jocuri; iar pe tinerii
care se deprindeau la acelea i-a rânduit să petreacă în casele
desfrânatelor; căci împotriva legii poruncise să fie în sfânta cetate
şi femei destrăbălate, ca, după obiceiul elinesc, fără de opreală să se
săvârşească necurăţiile trupeşti. Astfel, băgând în Ierusalim necurăţia
elinească, pe mulţi i-a întors de la dreapta cinstire de Dumnezeu. Pe
preoţi i-a făcut să lase templul lui Dumnezeu şi să ia aminte la
privelişte, la alergările de cai, la lupte şi la toate jocurile şi
neorânduielile păgâneşti, cu care, înşelându-se cei tineri şi fără de
minte, lăudau legile şi obiceiurile elineşti, şi, părăsind Legea lui
Dumnezeu, se plecau cu înlesnire la fărădelegea păgânilor.
Iar cei ce erau
înţelegători şi adevăraţi iubitori ai dreptei credinţe, văzând
fărădelegile care se făceau, suspinau pentru călcarea Legii Domnului şi
pentru spurcarea sfintei cetăţi şi plângeau pentru pierzarea poporului
celui de un neam cu dânşii, care mergea în urma lui Iason, povăţuitorul
cel orb, care, pentru iubirea de stăpânire, a părăsit pe Dumnezeu şi
Legea Lui cea sfântă şi a vândut libertatea bunei credinţe părinteşti,
făcând o sminteală şi o împiedicare ca aceasta poporului lui Dumnezeu.
Acel Iason, arhiereu mincinos, fiind trei ani în stăpânire, a fost
izgonit de altul, asemenea lui, iubitor de stăpânire şi iubitor de
păgânătate elinească, cu numele Menelae; şi ceea ce i-a făcut Iason mai
înainte fratelui său celui drept, tot aceea a pătimit el însuşi, căci
acel Menelae, dând mai mult aur împăratului, a luat stăpânirea
arhierească şi a izgonit pe Iason, iar Sfântului Onie, arhiereului
celui mai dinainte, i-a mijlocit moarte prin ucidere de la păgâni.
Dar, nepetrecând mult
la arhierie, a pătimit izgonire în acelaşi chip, căci Lisimah, fratele
lui, umplând mâinile împăratului cu mită, a câştigat arhieria. Dar şi
el, răpind tâlhăreşte vasele şi furând aurul bisericesc, a fost ucis de
popor, iar Menelae, fratele său, vrând să se răzbune pentru moartea
fratelui său, a cumpărat de la împărat dreptul de a pedepsi pe
ierusalimiteni cu moartea şi mulţi dintre ei, desăvârşit nevinovaţi,
şi-au pierdut viaţa. Odată cu aceasta, a luat iarăşi de la împărat
stăpânirea arhierească.
Făcându-se în Ierusalim
nişte neorânduieli şi tulburări ca acestea, din zi în zi se înmulţea
păgânătatea elinească, iar fărădelegile făcându-se la arătare, se mânia
şi se întărâta Dumnezeu. Deci s-a apropiat răzbunarea Lui cea cu
dreaptă judecată şi s-a făcut un semn minunat, vestind mai înainte
mânia lui Dumnezeu care venea asupra cetăţii, căci s-au văzut în văzduh
nişte cete de oaste adunându-se la război, cu ostaşi alergând pe cai,
îmbrăcaţi cu haine de aur, având coifuri pe capetele lor, iar în mâini
săbii trase şi suliţe. Şi unii se tăiau cu săbiile unul pe altul, alţii
ridicau suliţele şi pavezele, iar alţii se însăgetau cu săgeţi şi
făceau felurite lupte şi războaie, ieşind strălucire din arme şi din
zale în chipul aurului.
Acea vedere era
înfricoşată şi înspăimântătoare. Ea s-a arătat până la patruzeci de
zile şi tot poporul era în mare cutremur şi în nepricepere, zicând în
sine: „Ce să fie aceasta?" în acea vreme a venit o veste mincinoasă în
Ierusalim despre moartea împăratului, ca şi cum ar fi murit în războiul
Egiptului; pentru că atunci se dusese să se lupte împotriva Egiptului.
Iar ierusalimitenii care erau binecredin-cioşi s-au bucurat şi dănţuiau
cu veselie, socotind că într-adevăr a pierit acel rău şi păgân împărat,
apoi, înştiinţându-se că n-a murit, ci este viu şi se întoarce din
Egipt în Siria, s-au sfătuit să lepede de pe dânşii jugul lui şi să
nu-i mai slujească; deci s-au pregătit să se împotrivească lui.
Inştiinţându-se de toate acestea împăratul, s-a umplut de multă mânie
şi a plecat cu oastea sa spre Ierusalim. Atunci ierusalimitenii au
închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească
puterii lui, de vreme ce era neunire între cetăţeni; pentru că unii
dintr-înşii, care se abătuseră spre păgânătate, erau prieteni ai
împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu.
De aceea, împăratul a
luat cetatea cu puterea sa de oaste şi a poruncit ostaşilor să ucidă
fără de cruţare pe toţi cei ce se vor întâmpla pe uliţele cetăţii;
apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbaţi şi pe femei, pe
bătrâni, pe tineri şi pe prunci. Deci numărul celor ucişi în cele trei
zile a fost optzeci de mii, iar al celor legaţi şi aruncaţi în temniţă,
patruzeci de mii; şi nu mai puţini au fost daţi în robia ostaşilor.
Incă a îndrăznit a intra cu mândrie şi în templul Domnului, având
înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei şi al
legii. Deci a luat altarul cel de aur, sfeşnicul de aur, cădelniţele de
aur şi toate vasele cele de mult preţ ce erau date de alţi împăraţi
spre înfrumuseţarea templului. A luat catapeteasma, coroanele şi toata
podoaba cea de aur şi vistieriile cele tăinuite pe care le-a găsit -
aurul şi argintul -, pe toate le-a luat. Şi pustiind şi spurcând
templul lui Dumnezeu şi umplând cetatea de sângiuri, de risipire şi de
multă tânguire, s-a întors în Antiohia, lăsând în Ierusalim şi în toată
Iudeea chinuitori mai cumpliţi decât el, spre muncirea poporului lui
Israel.
Iar după câtăva vreme,
împăratul Antioh a scris la toată împărăţia sa poruncă, ca toate
popoarele din toate seminţiile să fie una cu dânsul, ţinându-se
împreună de zeii şi de legile elineşti. Şi toate neamurile s-au plecat
la porunca împăratului şi mulţi din iudei s-au supus aceluia, au
jertfit idolilor şi au spurcat sâmbetele lor. Nu după multe zile,
împăratul a trimis la Ierusalim pe unul din sfetnicii săi, bărbat
bătrân şi de neam atenian, ca să silească pe toţi evreii să se lepede
de legile lor părinteşti, să se închine idolilor şi să guste din cele
jertfite lor; iar mai ales i-a poruncit să-i silească să mănânce carne
de porc, de la care îi opreşte legea evreiască. încă i-a poruncit ca
templul Domnului să-l facă capişte idolească, schimbându-i numele lui
în capiştea lui Zeus al Olimpului, iar pe idolul lui Zeus să-l pună în
locul cel sfânt.
Deci trimisul acela,
venind cu oaste în Ierusalim, împlinea porunca împăratului, spurcând cu
idoli şi cu jertfe necurate sfinţenia lui Dumnezeu şi silind poporul
Lui la păgânătatea aceea. Deci mulţi evrei împuţinaţi la suflet au
alergat cu sârguinţă la jertfele idoleşti; însă cei care erau
statornici în credinţă au fugit în munţi şi în pustii, ascunzându-se în
peşteri şi în prăpăstiile pământului, temându-se de chinuri şi
ferindu-se de spurcăciunile idoleşti. Iar alţii, fiind prinşi, erau
duşi cu sila în ziua naşterii împăratului şi în celelalte praznice
elineşti urâte lui Dumnezeu, spre a aduce jertfa; dar erau şi mulţi din
acei care nu voiau să se supună la porunca cea necurată. Şi era frică
mare peste toate popoarele, şi nimeni nu îndrăznea la arătare să se
numească iudeu, nici să ţină sâmbăta, nici să taie împrejur pe fiii
lor, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toţi vedeau
înaintea ochilor lor chinurile şi moartea care îi aştepta.
In vremea aceea, două
femei evreice au fost pârâte la trimisul împăratului cel chinuitor, cum
că pruncii pe care i-au născut, i-au tăiat împrejur, după legea lor.
Deci chinuitorul a poruncit să le prindă şi, spânzurându-le pruncii de
grumajii lor, să le poarte, spre batjocură, prin cetate; apoi au fost
aruncate jos de pe zidurile cetăţii într-o groapă, luându-şi astfel
sfârşitul cel mucenicesc împreună cu fiii lor.
Alţii dintre iudei se
adunaseră prin peşterile cele din jurul cetăţii, ca să-şi prăznuiască
în taină ziua sâmbetei, despre care înştiin-ţându-se tiranul, a
poruncit ca pe toţi să-i ardă în foc. După aceasta a fost prins unul
din cei mai mari cărturari, cu numele Eleazar şi cu rânduiala preot,
bătrân de ani, cu cinstea feţei bine împodobit, înfrumuseţat cu
cărunteţile şi cu înţelepciunea cea cu bună credinţă. El era ştiut de
toţi ca unul dintre cei dintâi învăţători de lege în Ierusalim, fiind
unul din cei şaptezeci şi doi de tâlcuitori, care a tălmăcit cărţile
evreieşti în limba elinească, după porunca lui Ptolomeu Filadelful,
împăratul Egiptului. Despre pătimirea acestui cinstit bătrân Eleazar se
povesteşte astfel în Sfânta Scriptură:
Fiind adus el înaintea
păgânului, când îi băgau în gură cu sila carne de porc ca să mănânce,
voia mai bine să-şi aleagă moartea cea slăvită şi mucenicească pentru
Legea Domnului, decât viaţa cea necinstită şi hulită, întru mânierea
lui Dumnezeu. Şi mergea de voie la chinuri, scuipând din gură carnea
cea spurcată de care se atinsese şi se dădea pe dânsul pildă celorlalţi
evrei temători de Dumnezeu, care aveau să moară pentru Legea Lui,
învăţându-i cu fapta, că nu se cade a îndrăzni cineva la păcat, ca
să-şi poată feri viaţa de aici, nici să mânie cu fărădelegile sale pe
Dumnezeu, pentru această vremelnică viaţă, care este iubită de oameni.
Iar unii din păgâni,
arătându-se miloşi faţă de Eleazar pentru cunoştinţa cea de demult cu
dânşii, îi aduceau în taină cărnuri, nu de porc, ci de alte animale
neoprite de lege, şi-i ziceau la ureche: „Primeşte acestea în locul
celor de porc şi mănâncă-le înaintea tuturor, ca şi cum ar fi de porc,
ca toţi, văzându-te că mănânci carne, să creadă că mănânci carne de
porc, cum porunceşte împăratul, şi aşa vei scăpa de chinuri şi de
moarte!" Dar binecunoscătorul şi plăcutul lui Dumnezeu bătrân, îndată a
răspuns către dânşii, zicând: „Mai bine îmi este ca îndată să mă arunc
în iad, decât să mânii pe Dumnezeul meu prin călcarea Legii Lui celei
sfinte; nici nu se cuvine vârstei noastre celei bătrâne să ne
făţărnicim spre sminteala tinerilor celor mulţi. Căci dacă tinerii mă
vor vedea făcând aceasta, la care voi mă sfătuiţi să fac, vor zice:
«Iată, Eleazar la adânci bătrâneţi a lăsat legea părintească şi s-a
lipit de păgâni!» Şi aşa aceia, pentru făţărnicia mea, se vor depărta
de la Dumnezeul cel adevărat şi vor pieri; deoarece, căutând la mine,
vor începe a defăima Legea lui Dumnezeu şi a se abate la păgânătatea
elinească, înşelându-se de iubirea vieţii acesteia de puţină vreme; iar
eu voi aduce prihană asupra bătrâneţilor mele, făcându-mă pricinuitor
pierzării atâtor suflete. Deci chiar de mă voi izbăvi de muncile
acestea de la oameni, însă de muncile Atotputernicului Dumnezeu nu voi
putea scăpa, nici viu, nici mort. Deci mai bine să mor acum şi să-mi
împodobesc bătrâneţile mele prin răbdare bărbătească, iar celor tineri
să le las după mine pildă bună, când, cu mărime de suflet şi tărie, voi
pătimi pentru cinstitele şi sfintele legi".
Astfel grăind Sfântul
Eleazar, a fost tras spre chinuire; iar aceia care mai înainte se
arătau că se milostivesc spre dânsul, s-au schimbat pentru cuvintele
lui spre mânie şi iuţime. Deci preotul lui Dumnezeu a fost muncit cu
multe chinuri şi bătut cumplit. Şi fiind aproape mort, a suspinat şi a
zis către Dumnezeu: „Cel ce toate le ştii şi spre toţi priveşti,
Doamne, Tu ştii că, putând să mă izbăvesc de moarte, am suferit de bună
voie aceste răni aspre şi am răbdat cu trupul durerile cele grele, însă
cu bucurie şi cu dragoste le primesc pe ele, deoarece pătimesc pentru
slava sfântului Tău nume". Aceasta zicând, s-a sfârşit, lăsând
pomenirea morţii lui ca pildă de urmat, nu numai celor tineri, ci şi la
tot poporul.
Şi se adaugă în cărţile
bisericeşti şi aceasta spre pomenirea lui, că după cumplita bătaie, au
turnat peste rănile lui oţet iute cu miros greu şi l-au aruncat în foc.
Iar el, rugându-se lui Dumnezeu ca sângele şi moartea lui să fie
primite pentru tot neamul evreiesc, şi-a dat sufletul său.
După sfârşitul cel
mucenicesc al Sfântului Eleazar, au fost prinşi şapte fraţi de neam
cinstit, împreună cu maica lor, şi ca unii ce erau de bun neam, au fost
trimişi la împărat în Antiohia spre cercetare. Şi au fost siliţi de
împăratul să mănânce carne de porc, împotriva legii evreieşti. Iar
mâncarea cărnii de porc pentru evrei era în acea vreme semn de
depărtare de Domnul Savaot, în care credeau ei, şi dovadă de
păgânătate, la care se abăteau evreii cei mici la suflet. Deci aceşti
şapte fraţi, fiind ucenicii preotului Eleazar, învăţătorul
Ierusalimului, acela care a pătimit mai înainte, şi bine pomenind
învăţătura lui, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credinţă şi
nu s-au supus poruncii împăratului, nevrând să-şi calce legea. De aceea
i-au bătut mult cu bice şi cu vine de bou. Despre muncirea şi
îndrăzneala lor cea cu bărbăţie înaintea chinuitorului, dumnezeiasca
Scriptură povesteşte astfel în cartea a doua a Macabeilor:
Unul din fraţii
Macabei, care era mai întâi, a zis către împărat astfel: „Ce voieşti să
întrebi şi să înveţi de la noi? Fiindcă suntem gata să murim, decât să
călcăm legile cele părinteşti". Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit
să ardă nişte tigăi şi căldări. Acelea fiind înfierbântate degrab, a
poruncit ca să-i taie limba celui ce era între dânşii înainte vorbitor
la cuvânt, să-i jupoaie pielea de pe trup şi să-i taie marginile
mădularelor trupeşti; iar fraţii ceilalţi şi maica lor să privească. Şi
după ce i-au tăiat toate mădularele, a poruncit să-l dea focului şi
să-l frigă în tigaie, deşi abia mai sufla. Iar aburii înălţân-du-se din
tigaie, toţi ceilalţi, împreună cu maica lor, se îndemnau unul pe altul
să moară cu bărbăţie, zicând astfel: „Domnul Dumnezeu vede şi cu
adevărat se mângâie întru noi, precum a arătat Moise în faţa poporului
prin cântarea sa care mărturiseşte, zicând: Şi întru robii Săi se va
mângâia".
Deci cel dintâi murind
în acest fel, pe al doilea l-au scos spre batjocură; deci şi acestuia
jupuindu-i pielea cu perii de pe cap, l-au întrebat: „Vei mânca carne
de porc mai înainte de a fi schingiuite toate mădularele trupului tău?"
Iar el, răspunzând în graiul părinţilor săi, a zis: „Nu". De aceea şi
acesta a fost chinuit, ca şi cel dintâi. Iar când era în suflarea cea
de pe urmă, a zis: "Tu, preaticălosule, ne pierzi pe noi din viaţa
aceasta de acum, iar Impăratul lumii ne va învia întru învierea vieţii
veşnice, pe noi, cei omorâţi pentru legile Sale". După aceasta a fost
batjocorit al treilea; şi, cerându-i-se limba, el a scos-o afară îndată
şi, întinzându-şi mâinile cu îndrăzneală şi cu bărbăţie, a zis:
„Acestea le-am câştigat de la Cer şi pentru legile Lui le defăimez pe
ele; şi nădăjduiesc să le iau iarăşi de la Dânsul". Insuşi împăratul şi
cei ce erau cu dânsul se minunau de mărimea de suflet a tânărului, că
întru nimic nu socotea chinurile.
Acesta sfârşindu-se,
păgânii au luat pe al patrulea şi l-au muncit asemenea. Iar când era
aproape de moarte, a zis astfel: „Mai bine fiind ucişi de oameni, să
aşteptăm nădejdea cea de la Dumnezeu, ca să fim iar înviaţi de Dânsul.
Iar ţie nu-ţi va fie înviere spre viaţă!" După aceasta au adus pe al
cincilea şi l-au muncit şi pe el. Acela, căutând spre împărat, a zis:
„Având stăpânire peste oameni, fiind muritor, faci ceea ce voieşti,
însă să nu socoteşti că neamul nostru este părăsit de Dumnezeu. Tu să
mai aştepţi şi vei vedea stăpânirea Lui cea mare, cum te va munci pe
tine şi seminţia ta". După aceasta au adus pe al şaselea şi acela,
fiind aproape să moară, a zis: „Nu te înşela în zadar, pentru că noi
pătimim acestea pentru că am greşit Dumnezeului nostru; iar tu să nu
socoteşti că eşti nevinovat, începând a te lupta cu Dumnezeu".
Iar maica cea fără de
măsură minunată şi vrednică de buna pomenire, văzând pe cei şapte fii
pierind într-o singură zi, răbda cu bărbăţie, pentru nădejdea în Domnul
şi îndemna pe fiecare din ei în graiul părinţilor săi, fiind plină de
vitejească înţelepciune. Deci, întărind gândul femeiesc cu sufletul
bărbătesc, zicea către dânşii: „Nu ştiu cum v-aţi arătat în pântecele
meu, pentru că nu v-am dat eu duh şi viaţă, nici n-am alcătuit
mădularele fiecăruia. Ci Făcătorul lumii, care a zidit neamul omenesc
şi a dat viaţă tuturor, vă va da iarăşi duh şi viaţă cu mila sa, căci
acum vă defăimaţi pe voi singuri pentru legile Lui".
Iar lui Antioh
părându-i că este defăimat şi trecând cu vederea glasul de ocară, cel
mai tânăr fiind încă viu, îl sfătuia nu numai cu cuvintele, dar îl
întărea şi cu jurământ, că-l va face prietenul lui şi-i va încredinţa
averi, făcându-l bogat şi fericit, dacă se va depărta de la legile
părinteşti. Iar tânărul neluând aminte nicidecum la acestea, împăratul
a chemat-o pe maica sa şi a îndemnat-o să-i fie tânărului sfătuitoare
spre scăpare. Şi stăruind el mult, ea a făgăduit că va sfătui pe fiul
său; şi plecându-se către dânsul, a râs de cumplitul chinuitor şi a zis
în graiul părinţilor săi: „Fiule, miluieşte-mă pe mine, care nouă luni
te-am purtat în pântece, te-am hrănit cu lapte trei ani, te-am crescut,
te-am adus la această vârstă şi ţi-am suferit durerile creşterii.
Rogu-te, fiule, să cauţi spre cer şi spre pământ şi, văzând toate cele
dintr-însele, să cunoşti că Dumnezeu le-a făcut pe acestea din cele ce
nu erau, şi neamul omenesc aşa s-a făcut. Să nu te temi de acest
sfâşietor de carne, ci, fiind vrednic fraţilor tăi, să primeşti
moartea, ca să te primesc în ziua milostivirii împreună cu fraţii tăi!"
Ea grăind acestea,
tânărul a zis: „Pe cine aşteptaţi? Nu voi asculta porunca împăratului,
ci voi asculta porunca Legii date părinţilor noştri prin Moise; iar tu,
fiind aflător de toate răutăţile asupra iudeilor, nu vei scăpa de urgia
lui Dumnezeu, pentru că noi le pătimim acestea pentru păcatele noastre!
Iar dacă Domnul nostru Cel viu S-a mâniat puţin spre înfricoşare şi
învăţătură, apoi iarăşi Se va împăca cu robii Săi. Iar tu, nelegiuitule
şi spurcatule mai mult decât toţi oamenii, nu te înălţa în zadar,
îngâmfându-te prin nădejdea cea deşartă şi înălţându-ţi mâna asupra
robilor Lui cereşti, pentru că n-ai scăpat încă de judecata
Atotţiitorului şi Atotvăzătorului Dumnezeu; căci fraţii noştri, răbdând
puţine dureri după Legea lui Dumnezeu, au câştigat viaţa cea veşnică;
iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei lua pedeapsa cea dreaptă, după
mândria ta. Iar eu îmi dau sufletul şi trupul pentru legile părinteşti,
precum şi-au dat şi fraţii mei, chemând pe Dumnezeu, ca degrab să fie
milostiv asupra lui Israel; iar tu, cu muncirea şi cu bătaia, vei
mărturisi că numai Unul este Dumnezeu. La mine şi la fraţii mei va
înceta mânia Atotţiitorului, cea adusă cu dreptate asupra a tot neamul
nostru".
Atunci împăratul,
aprinzându-se de mânie asupra lui mai cumplit decât asupra celorlalţi,
suferea ocărârea cu amar. Deci şi acesta a fost ucis şi s-a mutat curat
din viaţă, nădăjduind spre Domnul.
Văzând aceasta fericita
maică, al cărei nume era Solomonia, s-a umplut de veselie negrăită, că
şi-a trimis fără prihană înaintea lui Dumnezeu pe cei şapte fii ai săi.
Şi stând deasupra trupurilor lor, şi-a întins mâinile în sus şi,
rugându-se cu lacrimi fierbinţi, şi-a dat sufletul în mâinile lui
Dumnezeu. Astfel s-a sfârşit maica cu fiii săi, punându-şi sufletele
pentru legea Atotţiitorului Dumnezeu.
Apoi Dumnezeu s-a
milostivit spre neamul evreiesc pentru vărsarea sângelui robilor săi;
căci a ridicat între evrei pe un bărbat viteaz, din neamul preoţesc, cu
numele Iuda Macabeul. Acela, cu puterea cea de oaste s-a împotrivit
bărbăteşte păgânului împărat Antioh şi, biruindu-l, a izgonit pe
voievozii lui şi a ucis pe mulţi din cei ce se abătuseră la păgânătatea
elinească. El a curăţit templul Ierusalimului de spurcăciunile
idoleşti, precum povestesc pe larg cărţile Macabeilor. Iar Antioh,
fiind pedepsit cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, încă din această
viaţă de acum a început a pătimi muncile cele cumplite, fiind lovit
înăuntru de o rană netămăduită. Şi fierbeau viermii înăuntrul lui şi
ieşea din trupul său o duhoare nesuferită. Atunci ticălosul acela,
chiar şi nevrând, după proorocia mucenicului celui mai tânăr, a
mărturisit pe Dumnezeul lui Israel, pe care mai înainte Il hulea, şi a
început a căuta pe Cel pe Care-l prigonea; dar n-a câştigat milă de la
Dumnezeu, căci el n-a făcut milă oamenilor. Şi n-a aflat loc de
pocăinţă şi cel rău a pierit rău, cu sunet. Iar Atotputernicul Dumnezeu
era proslăvit atunci şi acum se proslăveşte de toate neamurile şi de-a
pururea va fi proslăvit întru toţi vecii. Amin.
Notă.
Numele acestor sfinţi mucenici, fraţi după trup, nu s-au pus înăuntrul
istoriei acesteia pentru pătimirea lor; pe de o parte pentru că în
dumnezeiasca Scriptură a cărţii Macabeilor nu sunt puse, iar pe de altă
parte, pentru că la alţi povestitori se află numele acestora
nepotrivite. în Prolog şi în Sinaxarul lunilor se numesc aşa: Avim,
Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim şi Marcel. Iar vrednicul de
credinţă povestitor evreiesc al faptelor celor mai vechi, precum şi
scriitorul pe larg al pătimirii acestor sfinţi mucenici, Iosif iudeul,
care a vieţuit în zilele lui Vespasian, împăratul Romei, scrie astfel
numele lor: cel dintâi, Macabeu; al doilea, Aver; al treilea, Mahir; al
patrulea, Iuda; al cincilea, Ahas; al şaselea, Aret, şi al şaptelea,
Iacov. Şi mai vrednică de credinţă este povestirea acestuia, decât cea
scrisă în Prolog şi în Sinaxare, de vreme ce în acelea se află oarecare
nume care nu sunt evreieşti, ci elineşti, precum Antonin şi Marcel, cu
care nu se cădea atunci evreilor ierusalimiteni să se numească. Iar de
vreme ce s-a aflat această nepotrivire a numelor, de aceea n-am vorbit
despre ele, căci singur Dumnezeu le ştie mai bine, ca Cel ce le-a scris
la ceruri în cartea vieţii; iar nouă ne ajunge să ne folosim din
bărbăteasca lor pătimire pentru Legea lui Dumnezeu.
|