FERICITUL VASILE, FĂCĂTORUL DE MINUNI DIN MOSCOVA
(După Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, vol. 5, Salonic, 1996)
(2 august)
Acest fericit Vasile a trăit
în vremea împărăţiei binecredin-ciosului cneaz Ioan Vasilievici şi a
păstoriei sfinţitului Macarie, mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia.
Tatăl lui se numea Iacov, iar mama lui Ana. Pe când era încă copil, a
fost dat ca ucenic la un cizmar, unde ducea o viaţă de nevoinţă,
rugându-se deseori şi arătând încă de atunci primele semne ale
darurilor dumnezeieşti pe care le primise. într-o zi, la vârsta de 16
ani, a început să râdă de un negustor care a venit să comande mai multe
perechi de încălţări noi. După plecarea lui, cizmarul l-a întrebat cu
dinadinsul de ce a făcut aceasta. Băiatul a răspuns că era caraghios ca
acel negustor să comande încălţări pentru mai mulţi ani, când el avea
să moară a doua zi. Apoi împlinindu-se proorocia lui, Vasile n-a mai
voit să rămână cu stăpânul său şi nici să se întoarcă la părinţi, ci a
plecat la Moscova.
Acolo a luat asupra sa
nevoinţă nebuniei pentru Hristos. El nu avea casă şi nici acoperiş unde
să-şi plece capul, trăia aproape gol în pieţe şi pe străzi, petrecea
nopţile în rugăciune în pragul bisericilor şi păstra în mijlocul
mulţimilor o linişte atât de desăvârşită, precum sihastrii în pustia
cea mai adâncă. Când era întrebat, se făcea că nu poate să vorbească.
Străin faţă de toţi oamenii, lepădând lumea şi legăturile ei, el arăta
însă multă milă pentru sărmani, bolnavi şi asupriţi. Adesea mergea la
închisoarea pentru cei stăpâniţi de patima beţiei, pentru a-i îndemna
să se îndrepte. Şi fiind în vremea aceea multă groază şi asuprire,
petrecerea Sfântului Vasile era ca o mustrare la arătare pentru boierii
cei fără de rânduială, şi o mângâiere pentru poporul încercat. Aproape
toate faptele lui aveau un tâlc proorocesc. De multe ori arunca cu
pietre în pereţii caselor oamenilor evlavioşi şi săruta colţul caselor
celor ce trăiau în păcat. Când a fost întrebat de ce face aşa, Vasile a
răspuns că în casele unde este sfinţenie nu este loc pentru diavoli şi
de aceea, văzându-i afară, îi gonea cu pietre. Dimpotrivă, sărutând
colţul caselor de desfrânare, el se închina la îngerii care rămâneau
afară, neputând să intre. La piaţă, el răsturna mesele neguţătorilor
necinstiţi; iar într-o zi, când ţarul i-a trimis bani, el nu i-a mai
dat ca de obicei la săraci, ci i-a dat unui negustor bine îmbrăcat
care, pierzându-şi averea, se ruşina să cerşească şi pierea de foame.
In 1521, când tătarii
conduşi de Mehmet Hirei ameninţau Moscova, Sfântul Vasile se ruga în
faţa uşilor bisericii Adormirii, vărsând mulţime de lacrimi pentru
izbăvirea ţării. S-a auzit atunci un vuiet mare în biserică, o flacără
s-a ridicat şi o voce venind din icoana Maicii Domnului a vestit că va
părăsi Moscova din pricina păcatelor locuitorilor ei. Sfântul a căzut
la rugăciune mai cu dinadinsul şi vedenia înfricoşătoare a încetat.
Mehmet Hirei, care dăduse foc la împrejurimi, a fost atunci alungat de
arătarea unei mulţimi de ostaşi şi a fugit dincolo de hotarele Rusiei.
Ţarul Ivan al IV-lea,
zis cel Groaznic, iubea pe sfânt şi îl cinstea foarte, precum şi
Sfântul mitropolit Macarie. Odată, pe când a fost chemat la palat la
sărbătorirea ţarului, fericitul a vărsat de trei ori vin pe fereastră.
Şi întrebându-l ţarul nedumerit de ce făcea aceasta, el a spus că
stinge un foc la Novgorod. Iar nu după mult ceas, a venit veste că un
mare foc se pornise la Novgorod, dar n-a putut să se întindă, pentru că
un om străin şi dezbrăcat uda casele în flăcări. Şi văzând solii pe
Vasile, au recunoscut că despre el era vorba.
Altădată, în 1547,
sfântul a început să plângă cu amar în faţa bisericii mănăstirii
Inălţării Cinstitei Cruci, chiar în locul unde, puţin după aceea, s-a
ivit focul care a ars Moscova. Nu după multă vreme, odată când ţarul
era în biserică la Sfânta Liturghie, fericitul stătea într-un colţ şi
privea la el. După slujbă a zis ţarului: „Nu erai la biserică, ci în
altă parte!" Ţarul a tăgăduit. Iar Vasile a răspuns: „Cuvintele tale nu
sunt adevărate. Te-am văzut cum te plimbai în gând pe Muntele
vrăbiilor, ca să-ţi zideşti palatul tău cel nou". De atunci ţarul a
prins mai mare frică de sfânt şi îl cinstea şi mai tare.
Sfântul Vasile s-a
arătat şi la călătorii unei corăbii persieneşti care era în primejdie
şi i-a izbăvit din necaz. Incă a făcut şi alte multe minuni, iar la
vârsta de 88 de ani a căzut bolnav. Şi îndată la căpătâiul lui au venit
ţarul şi familia sa pentru a-i cere să se roage pentru ei. Iar când
sfântul le proorocea viitorul împărăţiei, faţa sa strălucea de lumină,
pentru că vedea adunarea îngerilor care veniseră să-i ia sufletul. Deci
fiind răpit, a adormit cu bucurie, la 2 august 1552. Toată cetatea s-a
umplut atunci de mireasmă şi mulţime mare s-a adunat la îngroparea lui.
Ţarul şi fiii săi i-au purtat trupul pe umeri până la biserică, unde îl
aşteptau mitropolitul şi episcopii. Pe mormântul său, care s-a făcut
izvor de tămăduiri pentru credincioşii în necazuri, s-a zidit o
biserică închinată Acoperământului Maicii Domnului, care a primit după
aceea numele fericitului.
Iar cum minunile nu
încetau să se înmulţească, pe vremea episcopiei Sfântului Iov, în 1588,
fericitul a fost canonizat. In aceeaşi zi s-au vindecat 120 de bolnavi
în faţa moaştelor sfântului, care, precum se ruga pe pământ pentru toţi
cei necăjiţi şi împovăraţi, aşa mijloceşte şi acum în ceruri în faţa
Sfintei Treimi, Căreia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea.
Amin. |