CUVIOSUL ANTONIE ROMANUL, DIN CETATEA NOVGORODULUI
(3 august)
Cuviosul Antonie s-a născut
şi a crescut în Roma cea veche, întru acei ani când Biserica Apusului
se despărţise acum de dreptcre-dincioasa Biserică a Răsăritului, iar
părinţii sfântului ţineau în taină buna credinţă, încă şi mulţi alţii
făceau aceasta, ţinându-se în taină de mărturisirea Bisericii
Răsăritului. Şi fiind dat copilul la învăţătura cărţii, a învăţat nu
numai limba latină, ci şi a citi şi a înţelege dumnezeiasca Scriptură
în limba greacă. Şi venind el în vârstă, s-a deprins sfânta credinţă de
la părinţii lui cei buni şi s-a întărit în ea din citirea cărţilor, la
care se nevoia foarte şi lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi,
care au luminat şi au întărit dreptslăvitoarea credinţă prin cele şapte
sinoade a toată lumea, de care el se ţinea tare.
Apoi, părinţii lui
ducându-se către Domnul, tânărul a început a împărţi la săraci averea
care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deşertăciunile
lumeşti şi să slujească lui Dumnezeu. El voia încă să iasă şi din Roma,
de vreme ce vedea în ea tulburările şi dezbinările ce se făceau în
vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat într-un
poloboc averea ce rămăsese, adică aurul şi argintul, vasele bisericeşti
şi alte lucruri scumpe, şi, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat
în mare, lăsându-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus
în pustie. Şi aflând el undeva oarecare monahi vieţuitori în pustie,
între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să vieţuiască în
obştea şi în rânduiala lor. Dar aceia abia au voit să-l primească, de
vreme ce îl vedeau tânăr, având 18 ani.
Deci sălăşluindu-se
Antonie în pustie cu acei monahi plăcuţi lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în
chipul monahicesc şi a vieţuit acolo 20 de ani, în ascultare şi în
nevoinţe pustniceşti. Apoi călcătorii de lege ridicând asupra
binecredincioşilor creştini prigoana cea desăvârşită şi ajungând aceea
şi la locaşurile pustniceşti, mulţi au fost prinşi şi munciţi, iar
monahii abia au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se
ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, ducându-se de acolo, a trecut prin
pustietăţi şi prin locuri neumblate, şi găsind la marginea mării o
piatră, a stat pe ea, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu ziua şi
noaptea. El nu avea nici colibă, nici acoperământ, iar ca hrană avea
ceea ce adusese cu el din locaşul său cel pustnicesc şi rodul pe care
îl dădea pustia cea de lângă mare. Şi mânca din ea foarte puţin, o dată
pe săptămână, postind de Duminică până Duminică. Şi vieţuind el pe acea
piatră un an şi două luni, în anul 6614 de la facerea lumii - 1106 după
Hristos -, în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat nişte
vânturi mari şi marea s-a tulburat foarte şi valurile se ridicau până
la piatra pe care era cuviosul. Şi deodată, repezindu-se un val, a
ridicat piatra pe care stătea cuviosul şi l-a dus ca într-o corabie
uşoară. O, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să
plutească piatra deasupra apei? Insă poruncii dumnezeieşti toate îi
sunt slujitoare şi piatra plutea pe mare mai presus de fire, fiind
purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie,
robul Domnului, şedea pe dânsa, rugându-se întru nevoinţă. O, ce fel de
nădejde avea acest bărbat minunat! Cât de tare era nădejdea lui în
Dumnezeu! Că, fiind în aşa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a
deznădăjduit, ci întemeindu-şi mintea întru Dumnezeu, s-a lăsat în voia
Lui, având înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.
Şi i se părea că vede
sus în nor - precum singur a spus mai pe urmă la nişte bărbaţi
duhovniceşti -, pe Preacurata Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu
şi pururea Fecioară Maria, ţinând în mâini pe preaveşnicul său Prunc,
pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci cuviosul, fiind cu totul în
bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoşată prin
mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără de trup, se uitase pe sine
şi se îndulcea de acea vedenie, luminat fiind de aceea ca şi de o rază
dumnezeiască. Şi i-a fost înotarea din părţile Romei, pe ocean, şi pe
râul Neva, pe iezerul Ladojoscului şi pe râul Volga, pe deasupra
apelor, împotriva repejunilor negrăite, până ce a ajuns la marea cetate
Novgorod. Acolo piatra a stat noaptea la mal, unde este mănăstirea. Şi
a auzit cuviosul clopotele de la cântarea de noapte şi s-a
înspăimântat, părându-i-se că l-a adus iarăşi la Roma, deoarece nu ştia
încotro l-a povăţuit porunca lui Dumnezeu.
Iar a doua zi, venind
oamenii la malul râului, s-au minunat, văzând piatra care nu era acolo
mai înainte şi pe omul cel străin stând pe dânsa. Deci l-au întrebat de
unde este şi el nu le-a răspuns nimic, pentru că nu ştia limba
slavonească, ci numai s-a închinat lor. Deci a stat pe piatra aceea
trei zile, nedându-se jos de pe dânsa şi rugându-se lui Dumnezeu să-i
descopere lui despre cetate, despre oameni şi despre limbă. Iar a patra
zi, după multă rugăciune, s-a dat jos de pe piatră şi s-a dus în
cetate, dorind să afle vreun om cu care să poată vorbi şi astfel să
afle în care cetate este. Şi după rânduiala lui Dumnezeu, a găsit un
om, pe care, după îmbrăcăminte, l-a cunoscut că era grec. Deci,
grăindu-i cu cuvinte greceşti, a aflat că ştia nu numai limba
grecească, dar şi pe cea romană şi rusească, pentru că era neguţător şi
umblase prin multe ţări, ştiind felurite limbi. Pe acela l-a întrebat
ce fel de cetate este aceasta, ce fel de oameni sunt în ea şi ce
credinţă au. Iar neguţătorul i-a spus: „Cetatea aceasta se numeşte
marele Novgorod, oamenii sunt ruşi, având credinţa creştinească
dreptcredincioasă a Sfintei Sofia, biserica cea sobornicească,
arhiereu, pe Nichita, iar stăpânitor al cetăţii este binecredinciosul
domn Mstislav Vladimirovici Monomahovici".
Auzind acestea Cuviosul
Antonie, s-a bucurat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a adus la
creştini dreptcredincioşi. Apoi l-a întrebat iarăşi pe neguţătorul
acela: „Prietene, te mai rog să-mi spui câtă depărtare este de la Roma
cea Veche până la această cetate?" Acela i-a răspuns: „Părinte, este
depărtată şi grea calea pe uscat şi pe mare, că abia într-o jumătate de
an o trec". Şi s-a mirat cuviosul de atotputernicia lui Dumnezeu, cum
în două zile şi două nopţi a chivernisit a-l trece atâta lungime de
cale.
Deci, închinându-se
bărbatului acela, s-a dus să se roage în biserica Sfintei Sofia şi să-l
vadă pe marele arhiereu. Şi văzând el frumoasa podoabă a bisericii,
rânduiala şi arhiereasca vrednicie, s-a veselit cu duhul foarte; apoi a
cercetat şi celelalte biserici şi s-a întors iar la locul său, la
piatră, nearătându-se arhiereului, de vreme ce el nu ştia limba
rusească. Insă se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să-i lumineze
mintea, pentru a înţelege acea limbă. Apoi au început a veni la dânsul
oamenii care locuiau aproape de mal, şi îi aduceau hrană ca unui
străin. Iar el a început a înţelege de la dânşii vorba rusească şi, cu
ajutorul lui Dumnezeu, a deprins-o degrab. Şi între-bându-l oamenii
despre patrie şi despre naştere şi cum a venit la dânşii pe piatra
aceea, el nu le-a spus nimic, ci numai se numea păcătos.
Iar după puţină vreme,
arhiereul Nichita a aflat de dânsul. Şi era Sfântul Nichita călugărit
în Mănăstirea Pecersca din Kiev, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu. Deci
a trimis să cheme la dânsul pe acel monah străin şi văzându-l, l-a
întrebat cine este, de unde vine şi cum a venit acolo. Iar el n-a
răspuns nimic altceva, decât numai se închina şi zicea: „Stăpâne
sfinte, iartă-mă, că sunt om străin şi păcătos!" Căci acest cuvios nu
voia să afle cineva cele despre dânsul, ca să nu fie slăvit de oameni.
Iar Nichita, arhiereul lui Dumnezeu, înţelegând cu duhul că o taină
dumnezeiască este într-însul, l-a luat deoparte şi a început a-l
întreba cu jurământ ca să-i spună tot adevărul despre dânsul.
Atunci cuviosul, fiind
silit de porunca arhiereului, a început a povesti cu de-amănuntul
despre naşterea şi creşterea sa în Roma, despre prigoana asupra
dreptcredincioşilor, de fuga sa în pustie şi cum a fost purtat de
piatră pe ape şi în două zile şi două nopţi a ajuns la Novgorod. Şi
grăind acestea sfântul, plângea cu lacrimi; şi căzând ta picioarele
arhiereului, îl ruga cu tot dinadinsul să nu spună nimănui despre
aceea, ca să nu cadă în deşartă cinstire omenească. Iar arhiereul
Nichita, ascultând povestirile lui, era în mare mirare şi spaimă şi nu
îl socotea a fi om, ci înger al lui Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la
locul său, s-a întors spre rugăciune şi, rugându-se din destul, a căzut
înaintea cuviosului la pământ, cerând de la dânsul binecuvântare şi
rugăciune.
Iar cuviosul a căzut
înaintea arhiereului, rugându-se şi cerând binecuvântare, numindu-se pe
sine păcătos şi nevrednic. Deci amândoi au zăcut la pământ multă vreme,
udându-l cu lacrimi. Arhiereul Nichita zicea către cuviosul: „Tu te-ai
învrednicit de mare dar de la Dumnezeu, pentru că asemenea minunilor
celor de demult s-a lucrat în tine. Ilie cu căruţă de foc, Apostolii pe
nori erau purtaţi în văzduh, iar pe tine te-a adus Domnul în cetatea
noastră pe piatră peste ape, şi a cercetat şi a binecuvântat prin tine,
plăcutul său, pe poporul său cel nou luminat!" Iar cuviosul a zis către
arhiereu: „Tu eşti arhiereul Dumnezeului Celui Preaînalt! Pe tine te-a
pus Dumnezeu stătător înaintea Lui, ca să fii rugător pentru toată
lumea; deci ţie ţi se cade să te rogi pentru mine, păcătosul, precum te
rogi pentru toţi".
Deci sculându-se
arhiereul de la pământ, a ridicat şi pe cuviosul, l-a binecuvântat şi
i-a dat sărutare în Hristos, neputând să înceteze din lacrimi. Apoi a
vorbit multe cu dânsul, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare
cu miere. Şi voia să preamărească acea minune, dar, după rugămintea
sfântului cea cu dinadinsul, s-a oprit; căci nu cuteza să calce
rugămintea celui atât de plăcut lui Dumnezeu. Şi dorea arhiereul ca să
petreacă cu dânsul Cuviosul Antonie, până la sfârşitul vieţii, dar el
n-a voit, zicând: „Arhiereule al lui Dumnezeu, pentru Domnul, nu mă
sili; ci lasă-mă să vieţuiesc în acel loc, unde mi-a poruncit
Dumnezeu". Atunci arhiereul l-a eliberat cu pace. Apoi arhiereul
neîntârziat s-a dus el însuşi să vadă piatra pe care a înotat şi locul
unde a stat plăcutul lui Dumnezeu şi, văzând-o, s-a minunat de
dumnezeiasca lucrare. Şi degrabă a făcut cuviosului lângă malul acela o
biserică mică de lemn în numele Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea
de Dumnezeu, şi a cinstitei sale naşteri; căci spre praznicul acela a
adus Dumnezeu în cetatea lor pe plăcutul Său. Incă i-a mai făcut lângă
biserică şi o chilie spre adăpostirea monahilor.
Iar după un an,
pescarii vânând peşte în râul Volga aproape de piatra Cuviosului
Antonie şi ostenindu-se toată noaptea, n-au prins nimic şi, slăbind de
osteneală, şi-au tras la mal mrejele lor, fiind mâhniţi. Iar cuviosul,
după săvârşirea rugăciunilor sale de dimineaţă, a mers la pescari şi
le-a dat lor plată, zicându-le: „Să aruncaţi mrejele voastre spre vânat
şi orice veţi afla, aceea să fie în casa Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu". Dar ei întâi nu voiau, zicând: „Toată noaptea ne-am ostenit
şi n-am prins nimic". Apoi, fiind siliţi de rugămintea stareţului, au
luat plata şi au aruncat mrejele în râu. Şi au tras la mal mulţime mare
de peşti, încât aproape se rupeau mrejele. Iar între peşti au tras un
poloboc mare, având cercuri de fier. Şi a cunoscut Cuviosul Antonie că
acela este polobocul pe care îl aruncase el în mare la Roma; deci a zis
către pescari: „Fiii mei, vedeţi mila lui Dumnezeu, cum poartă grijă de
robii săi! Deci voi luaţi-vă peştele, iar polobocul mi l-a dăruit
Dumnezeu mie, ca cele ce sunt în el să fie spre zidirea mănăstirii
mele". Dar pescarii nu voiau să-i dea lui polobocul şi ziceau: „Noi
ne-am năimit să-ţi vânăm ţie peşte, iar nu poloboc; deci peştele este
al tău, iar polobocul al nostru, căci noi înşine l-am aruncat în apă
spre pază". Iar cuviosul le-a zis: „Eu nu mă voi certa cu voi, ci să
mergem la judecători". Cuvântul acesta a plăcut pescarilor. Deci au
mers în cetate, ducând şi polobocul cu ei şi, stând înaintea
judecătorilor, au spus cele despre vânat.
Şi pescarii se certau
pentru poloboc, spunând că este al lor; dar cuviosul a zis către
judecători: „Domnilor, întrebaţi-i pe ei, să spună ce au pus în el,
dacă polobocul este al lor". Şi fiind întrebaţi pescarii, nu ştiau ce
să spună. Atunci cuviosul, fiind silit de o nevoie ca aceea, fără voia
lui a descoperit în parte taina care era ştiută numai de Dumnezeu,
pentru că vedea spre sine rânduiala Lui cea minunată, care ieşea la
arătare.
Deci, neputând tăinui
minunatul lucru al lui Dumnezeu, a zis: „Acest poloboc este al meu, dat
în adâncimea mării din Roma, cu ale mele mâini păcătoase; iar cele puse
în poloboc sunt vase bisericeşti, de aur, de argint şi de cristal,
potire şi blide şi alte multe lucruri sfinţite, având pe ele inscripţii
cu litere latineşti. Afară de acestea, am mai pus în el din averile
părinţilor mei, aur şi argint, şi l-am aruncat în mare, nădăjduind în
dumnezeiasca purtare de grijă. Aceasta am făcut-o din pricina
tulburărilor şi prigoanelor ce erau acolo împotriva celor
dreptcredincioşi".
Cuviosul a spus
judecătorilor aceasta despre poloboc, însă n-a spus cealaltă mare
minune despre sine, adică cum a plutit pe piatră peste ape, două zile
şi două nopţi, fiind purtat de puterea lui Dumnezeu până la cetatea
lor; şi nimeni nu ştia acea taină despre dânsul, decât numai Nichita,
arhiereul lui Dumnezeu. Atunci judecătorii au poruncit să desfunde
polobocul şi au aflat aşa precum le spusese stareţul. Şi s-au minunat
de dumnezeiasca lucrare cea minunată şi preaputernică a lui Dumnezeu şi
de acel minunat bărbat, de Cuviosul Antonie, şi au poruncit să-şi ia
toate acelea; iar pescarii s-au dus ruşinaţi.
Deci cuviosul,
luându-şi lucrurile sale, le-a arătat arhiereului Nichita, spunându-i
despre acestea, iar acela, minunându-se de o altă minune asemenea cu
cea dintâi, a proslăvit pe Dumnezeu. Iar cuviosul a făcut o biserică de
piatră şi o mănăstire mică cu aurul şi cu argintul ce era în poloboc.
Şi a adunat puţini fraţi, a cumpărat pământul din preajma mănăstirii şi
un iaz, spre vânarea de peşte, pentru hrana monahilor. După aceasta,
Nichita, arhiereul lui Hristos, s-a mutat către Domnul, nespunând
nimănui taina cea despre Sfântul Antonie; astfel nu a ştiut nimeni
acestea, până la pristăvirea lui Antonie.
După Sfântul Nichita a
luat scaunul Ioan. Acela, păstorind biserica douăzeci de ani, a slăbit
de bătrâneţe şi s-a dus la linişte. După dânsul a fost adus la arhieria
Novgorodului Cuviosul Nifon din Mănăstirea Pecersca. Acesta, având
dragoste duhovnicească către Cuviosul Antonie, l-a silit să primească
sfinţirea preoţiei şi puterea egumeniei. Deci Sfântul Antonie era
povăţuitor ales fraţilor şi tuturor pildă de viaţă plăcută lui
Dumnezeu.
Şi vieţuind el mulţi
ani şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a apropiat de fericitul său
sfârşit. Deci, chemând pe unul din monahii lăcaşului său, un bărbat
duhovnicesc, cu numele Andrei, i-a spus lui toate cele despre sine, ca
şi mai înainte arhiereului Nichita, şi i-a descoperit taina pe care
până atunci o ascunsese, adică cum a plutit pe piatră din Roma până la
cetatea Novgorodului. Apoi, învăţând pe fraţi şi numindu-le pe Andrei
egumen al lor după sine, le-a dat tuturor binecuvântarea şi sărutarea
cea din urmă şi s-a mutat către Domnul în anul de la facerea lumii
6655, iar de la naşterea lui Hristos 1147, vieţuind 80 de ani.
Iar după pristăvirea
Cuviosului Antonie, Andrei a spus arhiereului Nifon şi domnilor acelei
cetăţi şi tuturor oamenilor, toate cele ce auzise din gura nemincinoasă
a plăcutului lui Dumnezeu despre călătoria lui cea mai presus de fire -
pe piatră, pe deasupra mării -, şi toţi s-au minunat şi au dat laudă
lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale.
Şi trecând 450 de ani,
moaştele cuviosului s-au aflat nestricate; deci s-au scos din sânul
pământului în anul 7105, iar de la naşterea lui Hristos 1597, şi se
odihnesc în nestricăciune până astăzi, dând tămăduiri celor ce se
apropie de ele cu credinţă, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru,
Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, este slăvit în veci. Amin.
|