PREACUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU IOAN CEL NOU DE LA NEAMŢ – HOZEVITUL
(Sfintele sale moaşte s-au aflat întregi în peştera Sfânta Ana din
pustiul Hozeva şi se păstrează în paraclisul Sfântul Ştefan de la
Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere.) (5 august)
Sfântul Preacuviosul
Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913,
în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi,
într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina,
fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi
se dovedea din pruncie un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.
După şase luni de zile
de la naştere, mama sa fiind o fire bolnăvicioasă, îşi dădu sufletul în
mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi
ani moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând
copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.
Fericitul Ilie avea
acum tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi
pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu
rugăciunea şi dragostea ei până la vârsta de zece ani.
Spuneau bătrânii din
satul său natal că bunica îşi ducea zilnic nepotul să-l alăpteze la
mamele tinere din apropiere şi stătea lângă el de veghe ziua şi
noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca
la lucrul câmpului, bătrâna punea copilul într-o traistă, îl aşeza în
spate, se însemna cu Sfânta Cruce şi se ducea la muncă, cu rugăciunea
pe buze şi cu lacrimi în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac
până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza iarăşi în traistă şi îl aducea
acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se
ostenea cu rugăciuni şi metanii până noaptea târziu.
Primii ani de şcoală
i-a făcut în satul natal. Bunica lui îl punea seara să citească din
sfintele cărţi şi-l învăţa rugăciuni pe de rost. Odată l-a pus să
citească despre patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii.
Atunci copilul a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi aşa mult când citesc
patimile Domnului?" Bătrâna îi răspunse suspinând: „Dragul meu, tu nu
ştii durerea din casa noastră! Nu sunt eu mama ta! Mama ta a murit când
tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de
trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Domnul de multă
vreme. Fiind văduvă, am făgăduit lui Dumnezeu să mă duc la mănăstire.
Dar, văzând că ai rămas orfan de părinţi, am renunţat, ca să te cresc
pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după moartea mea vei rămâne
singur şi orfan pe lume. Dar să ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi
mereu, să iubeşti Biserica, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de
noi care te-am crescut. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului
şi vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în
viaţă, decât să ajungi preot şi să slujeşti lui Hristos".
După moartea bunicii
sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu
Iacob, din Crăiniceni, care mai avea acasă şase copii. Intre anii
1926-1932, tânărul Ilie urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la
Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
In vara anului 1932,
rudele voiau să dea pe fericitul Ilie la facultatea de teologie din
Cernăuţi, ca să-l facă preot, dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la
o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!"; căci
din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând
ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în
ispitele cele dinlăuntru şi cele dinafară.
In anul următor, 1933,
tânărul Ilie, având minte de bătrân, pe când lucra la câmp, se ruga cu
lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a
auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!" Din clipa aceea nu mai avea
odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, într-o zi de
Duminică fericitul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, Crucea şi icoana
Maicii Domnului din casa natală, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat
în obştea Mănăstirii Neamţ.
Stareţul mănăstirii,
Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi după ce l-a dus să
se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica
voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca
mănăstirii, unde s-a arătat foarte supus, sub povăţuirea monahului Iov,
un călugăr desăvârşit.
Intre anii 1934-1935,
face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, având multă milă de
cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. In toamna anului 1935 se reîntoarce
în obştea Mănăstirii Neamţ şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar
şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi
de dragostea lui şi îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu. La 8 aprilie 1936, în
Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie
Iacob a fost tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie
Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi treisprezece
fraţi, primind în călugărie numele Sfântului Ioan Botezătorul. Amândoi
marii prooroci, Ilie şi Ioan, începători ai vieţii pustniceşti din
Vechiul şi Noul Testament, aveau să-i fie dascăli şi părinţi ai
nevoinţei lui călugăreşti. Amândoi îl îndemnau să le urmeze viaţa,
postul, rugăciunea şi fecioria şi îi aminteau de Ţara Sfântă şi de
marii sihastri de pe Valea Iordanului.
Dorind o viaţă
duhovnicească mai desăvârşită şi arzând cu inima pentru Hristos şi
pentru Ţara Sfântă unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul,
fericitul monah Ioan Iacob s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a
sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, şi-a cerut iertare şi
binecuvântare de la stareţ şi de la toţi, şi a plecat definitiv în Ţara
Sfântă, în toamna anului 1936, împreună cu alţi doi monahi din lavră,
Claudie şi Damaschin.
După ce s-au închinat
la toate sfintele locuri şi au sărutat Golgota mântuirii şi Mormântul
Domnului, cei trei călugări s-au retras să ierneze în obştea Mănăstirii
Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoţitorii săi întorcându-se
la Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Ioan s-a nevoit în continuare în
Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând
grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli.
Prima ascultare în
obştea Sfântului Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea
mare evlavie pentru biserică şi pentru toate sfintele slujbe. Făcea
prescuri, menţinea curăţenia, suna clopotul de slujbă şi păstra o
atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. El avea ca
sfătuitor pe duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povăţuitor
de suflete macedonean, care ştia limba română şi mărturisea pe toţi
călugării români nevoitori în Ţara Sfântă.
Avea încă şi ascultarea
de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste, atât pe călugării
bătrâni şi bolnavi, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini bolnavi sau
răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru
aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii cât şi alţii. Astfel, ziua era
în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele
slujbe din biserică, se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de
taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din scrierile Sfinţilor Părinţi şi
mai ales din Sfânta Evanghelie. Cunoscând bine limba greacă, el
îngrijea marea bibliotecă a mănăstirii, traducea unele pagini alese
patristice, din care se hrănea sufleteşte atât pe sine, cât şi pe cei
ce veneau la el. Avea încă şi darul scrierii de învăţături şi de
versuri duhovniceşti, cu caracter moral, pe care le trimitea fraţilor
săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre
închinare la Mormântul Domnului.
Intre anii 1939-1940,
fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul
Qumran şi într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe
monahul Ioanichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până
la obştescul sfârşit. Aici obişnuia să se roage noaptea singur în
pustiul Iordanului cu mâinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se
doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.
Din cauza războiului,
între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a fost închis cu mai mulţi călugări
din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, suferind grele
ispite şi boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea
Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi aceeaşi nevoinţă până în
anul 1947, când este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului
Mormânt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea
Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din
Ierusalim. In acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la
Mormântul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, şi este numit de
Patriarhia Română egumen la Schitul românesc "Sfântul Ioan Botezătorul"
de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru
Iisus Hristos.
Timp de cinci ani cât a
dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate
sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini de învăţături
pentru călugări şi pelerini, a compus un bogat volum de versuri
duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales,
viaţa duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din
ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi
mântuitoare de suflet. Noaptea însă se nevoia singur, neştiut de
nimeni, fie în chilie, fie ieşind ca să se roage pe Valea Iordanului,
încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul
său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici
românce bătrâne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care
îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.
In luna noiembrie 1952,
Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi,
împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea Mănăstirii Sfântul
Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit,
câţiva kilometri mai sus de Ierihon.
Din vara anului 1953,
fericitul Ioan se aşează cu ucenicul său în Peştera Sfintei Ana din
apropiere, unde, după tradiţie, s-a rugat Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i
dăruiască o fiică - pe Maica Domnului. Alături de el, într-o altă
peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.
Aici a trăit Sfântul
Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de şapte ani de zile, ostenindu-se
cu aspre nevoinţe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată
noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în
doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri,
lupte cu diavolii şi străinătate desăvârşită, aprinzându-se cu multă
râvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, şi slăvind pe Dumnezeu
Cel în Treime lăudat.
La peşteră nu primea pe
nimeni, căci urcuşul până sus se făcea greu, pe o scară înaltă. Cu cei
dinafară comunica mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi
prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi, Sfântul Ioan
săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se
împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu
pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieşea în gura
peşterii, la lumină, scria versuri religioase şi traducea pagini
patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi - pesmeţi,
măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore pe o scândură,
având o piatră drept pernă.
In vara anului 1960,
Cuviosul Ioan se simţea tare bolnav, dar suferea toate cu multă
răbdare, că niciodată nu se tânguia de suferinţa lui, ci tăcea mult şi
se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. El ţinea cu tărie la dreapta
credinţă, la Tradiţie şi la Sfintele Canoane, având mintea totdeauna
aţintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simţindu-şi aproape
sfârşitul vieţii, miercuri, 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine,
iar joi dimineaţă la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos,
fiind în vârstă de 47 de ani.
Spunea ucenicul lui că
Sfântul Ioan ştia mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-o
însemnase pe perete. Cu puţin înainte de a-şi da duhul, s-a ridicat
puţin şi a binecuvântat în trei părţi, spunând ceva în taină. Ucenicul,
mirându-se de aceasta, zicea că Sfântul Ioan a binecuvântat pe îngerii
şi sfinţii care au venit să-i ia sufletul.
După trei zile, adică
sâmbătă, 7 august, la orele 10, a venit pentru înmormântare
arhimandritul Amfilohie, egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe
Hozevitul, însoţit de câţiva călugări şi de pustnicii care sihăstreau
în peşterile din pustiul Ruva. Urcându-se pe scară în peşteră, ei au
început slujba prohodului, dar atunci au venit din pustie multe păsări,
cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum însă nu
veniseră să primească hrană, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea
cuviosului, ca să-l petreacă spre mormânt.
Despre aceasta, însuşi
egumenul Amfilohie spunea: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei.
Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis
cărţile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe
el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele
nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl
pierduseră". Toţi cei de faţă la înmormântare au considerat aceasta o
mărturie pentru sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan. Apoi a fost
înmormântat în aceeaşi peşteră alături de mormintele înaintaşilor săi.
Timp de douăzeci de ani
mormântul Sfântului Ioan era îngrijit în peşteră de ucenicul său,
monahul Ioanichie. Apoi, pustnicul Pavel, care se nevoise aproape de
dânsul şi care acum era plecat ca şi misionar în America, a dorit să-l
revadă pe Sfântul Ioan, despre care nu mai avea nici o veste. Într-o
noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: „Dacă vrei să mă
vezi, vino la peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva şi mă vei vedea".
La începutul lunii
august 1980, îndemnat de Duhul Sfânt, ieromonahul Pavel a venit în Ţara
Sfântă cu un grup de pelerini, dorind să-l vadă pe Cuviosul Ioan.
Auzind însă că acesta este răposat de 20 de ani, s-a dus la peştera
Sfânta Ana să se închine la mormântul lui, cu binecuvântarea egumenului
Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruinţă, a
primit îngăduinţă să deschidă mormântul şi, ridicând capacul, a ieşit
un miros cu bună mireasmă şi a găsit trupul sfântului împreună cu
îmbrăcămintea cu totul întregi şi binecuvântate.
Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august 1980.
Cu binecuvântarea
Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregătit o raclă
sculptată în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, a aşezat în ea cu
mare cinste moaştele Cuviosului Ioan, iar la 15 august 1980 l-a adus la
mănăstire în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia
ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini, care veniseră la
praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mănăstirii Sfântul Gheorghe
Hozevitul. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica cu hramul
Sfântul Ştefan, unde se află şi alte sfinte moaşte. Această strămutare
a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului
Benedict al Ierusalimului.
Din acea zi, numeroşi
pelerini vin şi se închină la moaştele cuviosului, cerându-i ajutorul,
şi mulţi primesc sănătate şi cele de folos. Incă şi alte multe minuni
se petrec cu rugăciunile lui, ceea ce face ca marele nostru nevoitor
din pustia Hozevei să fie cinstit de toţi ortodocşii ca sfânt, mai ales
în România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.
La data de 20-21 iunie
1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare
sfinţenia vieţii lui şi văzând cinstitele sale moaşte ce se păstrează
nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfânt pe Cuviosul
Ioan Iacob, sub numele de "Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ
(Hozevitul)", fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării sale
la cele veşnice.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
|