SFÂNTUL MUCENIC FAVIE, PAPA ROMEI
(Scris după Evsevie, cartea şase, capitolul 22. Asemenea, după Nichifor, cartea cinci, capitolul 26, şi după alţi scriitori.)
(5 august)
Sfântul Favie era de neam
roman şi cu rânduială de preot, pe vremea păgânilor împăraţi ai Romei,
care erau întunecaţi cu închinarea la idoli şi erau prigonitori ai
Bisericii lui Hristos. Locuinţa sa o avea mai întâi într-un sat aproape
de Roma, apoi s-a mutat în Roma. El st; silea la îngroparea trupurilor
muceniceşti, pentru că mulţi creştini erau chinuiţi şi ucişi de
chinuitorii lui Hristos şi trupurile lor aruncate afară din cetate spre
a le mânca câinii, fiarele şi păsările, iar el le lua noaptea în taină
şi le îngropa cu cinste. Şi fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul
papă Anter, pe vremea împărăţiei lui Maximin, credincioşii care se
ascundeau de prigoană şi păzeau în taină sfânta credinţă s-au adunat
pentru alegerea papei împreună cu episcopii şi cu preoţii lor, în
biserica pe care o aveau şi care era neştiută de prigonitori, căci o
casă ascunsă le era biserică din pricina prigonirii; iar la acea
adunare era şi preotul Favie.
Şi făcându-se cercare
pentru a alege pe cel mai vrednic pentru o slujbă ca aceasta, se
pomeneau mulţi bărbaţi cinstiţi şi aleşi care puteau să păstorească
bine turma lui Hristos; iar la preotul Favie nu se gândea nimeni, de
vreme ce el era din cei mai de pe urmă şi nu era de multă vreme venit
din sat în cetate. Şi fiind neînţelegere în sobor, deodată s-a arătat
un porumbel alb ca zăpada, zburând de sus, în văzul tuturor, care
coborându-se de sus, a şezut pe capul preotului Favie, apoi iarăşi,
ridicându-se, s-a făcut nevăzut. Atunci toţi au cunoscut că Insuşi
Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfânt, l-a ales pe el să fie întâi şezător
şi păstor al Bisericii Sale. Deci, luându-l pe dânsul cu mare bucurie,
l-au pus pe scaunul patriarhiei, şi astfel Sfântul Favie a fost ales
papă al Romei. Deci îndată s-a făcut alinare Bisericii, căci
prigonitorul Maximin fiind ucis de ostaşii săi, a urmat la împărăţie
Gordian şi a încetat prigonirea împotriva creştinilor, deoarece acel
împărat, cu toate că era păgân, era însă blând şi bun la obicei şi nu
poruncea să se facă răutate creştinilor.
Deci, în zilele lui,
creştinii aveau viaţă paşnică şi zideau pretutindeni bisericile lor.
Iar Sfântul Favie a zidit multe biserici de rugăciune în Roma, la
gropniţele cele deasupra mormintelor muceniceşti. El le făcea largi ca
să încapă adunarea credincioşilor în ele. Asemenea a făcut biserici şi
deasupra acelor peşteri în care se ascundeau creştinii pe vremea
prigonirilor. Deci Biserica lui Hristos creştea, întorcându-se în toate
zilele mult popor de la păgânătatea idolească la Hristos. Iar mai ales
după sfârşitul lui Gordian, când a luat împărăţia Romei Filip cu fiul
său cel de un nume şi o împărăţie cu el. Aceştia au primit credinţa în
Hristos, fiind aduşi la ea de un bărbat dreptcredincios dintre cei
dintâi senatori, anume Pontie; iar preasfinţitul papă Favie i-a
botezat. Atunci s-a înmulţit foarte mult numărul credincioşilor, căci
împăratul şi cu fiul său fiind botezaţi la arătare, mulţi s-au botezat,
căutând la dânşii, şi într-acea vreme credinţa lui Hristos se bucura de
mare libertate şi îndrăznire.
Iar preasfinţitul papă
Favie, având de ajutor pe senatorul Pontie, adevăratul rob al lui
Hristos, sfărâma idolii şi le dărâma capiştile lor, iar bisericile lui
Dumnezeu le ridica. Dar nu multă vreme a fost Biserica lui Hristos
întru această odihnă şi libertate - doar abia patru ani - căci Capul
Bisericii, Hristos, vrând să aibă pe Mireasa Sa, pentru care Şi-a
vărsat sângele, pe pământ ca aurul în ulcea şi precum crinii între
spini, a slobozit asupra ei multe primejdii şi pătimiri. Astfel s-a
ridicat prigonire de la balaurul iadului, care şi de demult -precum i
s-a arătat în vedenie Cuvântătorului de Dumnezeu Ioan -, prigonea pe
femeia cea împodobită cu podoabe cereşti, slobozind după dânsa apă ca
un râu din gura lui spurcată, ca s-o înece pe ea în râu. Deci acel
urâtor de bine de demult, nesuferind să vadă mărindu-se slava lui
Hristos, a îndemnat pe oamenii cei robiţi lui, pe păgânii închinători
la idoli, să se răscoale împotriva împăraţilor celor nou luminaţi, care
străluceau în dreapta credinţă.
Deci, adunându-se toţi
câţi urau pe Hristos şi pe creştini, având ca înainte povăţuitor pe
necuratul Deciu, au ucis pe împăratul Filip şi pe cel de o împărăţie cu
el, pe Filip, fiul său, nu pentru vreo altă pricină, decât numai pentru
aceea că amândoi au crezut în Hristos şi au dat libertate creştinilor.
Şi ucigând ei pe amândoi împăraţii, s-au pornit şi împotriva tuturor
creştinilor; şi a fost într-acea vreme în Roma mare vărsare de sânge
creştinesc.
Intâi a fost prins
preasfinţitul papă Favie, asupra căruia se mâniau mai tare păgânii,
deoarece era întâiul povăţuitor şi învăţător creştinesc. După aceea a
mai fost căutat şi acel bărbat credincios, senatorul Pontie, care era
prietenul împăraţilor Filip; dar nu a fost găsit, căci se ascunsese,
precum făcuseră şi cei mai mulţi credincioşi care fugiseră din Roma.
Iar preasfinţitului papă Favie, din porunca lui Deciu, ce împărăţea
atunci, i s-a tăiat capul cu sabia şi a trecut de la Biserica care se
oşteşte, la Biserica care prăznuieşte, cu oile cele fără de număr ale
păstoriei sale, care au fost înjunghiate într-o vreme cu dânsul. Iar
Sfântul Pontie, fiind prins mai pe urmă, şi-a luat mucenicescul sfârşit
pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, I se cuvine slavă în veci.
Notă. Pe acest
Sfânt papă Favie, romanii îl numesc Favian şi îi săvârşesc pomenirea la
20 ianuarie. Acesta a aşezat ca în toţi anii, în Sfânta şi Marea Joi a
Cinei celei de Taină a Domnului nostru Iisus Hristos, să se sfinţească
mir nou, iar pe cel vechi să-l ardă în biserică.
De vreme ce întru
pomenirea Sfinţitului Mucenic Favie s-a pomenit Sfântul Mucenic Pontie,
am judecat să punem aici viaţa şi pătimirea lui, ca să nu fie trecut cu
vederea un plăcut ca acesta al lui Hristos, care a adus la Hristos pe
cei doi împăraţi Filip şi s-a ostenit împreună cu Sfântul Favie,
întorcând pe mulţi de la întunericul rătăcirii închinării la idoli şi
povăţuindu-i la luminoasa cale a sfintei credinţe; iar mai pe urmă şi-a
pus sufletul pentru Domnul său.
|