CUVIOSUL TEODOSIE CEL NOU, TĂMĂDUITORUL DE BOLI (Scrisă de sfinţitul Nicolae Malax, protopopul cetăţii Naupliei. Tradusă din limba greacă.)
(7 august)
Acest de trei ori fericit
părinte al nostru Teodosie a avut ca patrie Atena cea vestită, fiind
născut din părinţi de neam bun şi cinstitori de Dumnezeu. El a fost
crescut de dânşii în învăţătura şi frica Domnului, şi a fost dat la
şcoală ca să înveţe Sfinţitele Scripturi, pe care în puţină vreme le-a
învăţat, fiind isteţ la minte. Fericitul avea şi multă evlavie către
cele dumnezeieşti şi alerga cu osârdie la sfintele slujbe ale
bisericii, unde, ascultând nevoinţele sfinţilor, se minuna de sârguinţa
şi de răbdarea lor sufletească. Iar unde găsea vieţile cuvioşilor, le
citea cu multă luare aminte şi dorea să urmeze acelora în nevoinţe şi
să împlinească şi el faptele lor cele bune.
Aceasta s-a şi făcut,
căci trecând puţină vreme, părinţii au plătit datoria cea de obşte, iar
fericitul Teodosie, aflând vreme bună ca să-şi împlinească dorinţa,
fără întârziere a împărţit săracilor toate averile sale rămase de la
părinţii săi şi, lepădându-se de lume şi de cele din lume, a fugit din
patria sa şi s-a dus la un bărbat îmbunătăţit şi duhovnicesc. Şi
iscusindu-se de la el în nevoinţele sihăstreşti, a luat chipul îngeresc
al monahilor şi s-a dat cu totul la nevoinţele pustniceşti. Şi atât a
sporit el în petrecerea cea după Hristos, încât în puţină vreme s-a
aprins dumnezeiescul dor în inima sa şi a dorit să se liniştească în
singurătate, ca să vorbească singur, prin rugăciunea minţii, cu
Dumnezeu. Pentru aceasta, călătorind şi mutându-se din loc în loc,
căutându-şi loc liniştit, a ajuns la Moreea şi a rămas acolo.
Şi îndată acel bun
lucrător a adăugat osteneli peste osteneli şi nevoinţe peste nevoinţe,
petrecând viaţă mai nematerialnică şi fără de trup. El petrecea în
înfrânare cuprinzătoare, în postire întinsă, în privegheri de toată
noaptea, plecări de genunchi, culcări pe pământul gol, neslăbirea în
rugăciuni, la care stătea neclintit ca un stâlp, plânsul cel
duhovnicesc şi necurmat, neagoniseala cea mai presus de om, smerenia
cea făcătoare de înălţare, blândeţea, curăţia sufletului şi a trupului,
credinţa cea neabătută, nădejdea cea tare şi dragostea, care este
coroana faptelor bune. El era străin de această lume, fiind cu totul om
ceresc şi înger pământesc.
Pentru aceasta s-a
învrednicit a avea şi o dumnezeiască vedenie, căci într-o noapte i s-a
arătat dumnezeiescul Inaintemergător şi Botezător Ioan şi, sărutându-l
pe dânsul, l-a îmbărbătat întru nevoinţele cele duhovniceşti şi i-a zis
să zidească o biserică în numele lui, făgăduind că îi va fi ajutor în
toate şi împreună călător în toată viaţa. Iar cuviosul, simţindu-se cu
totul plin de bucurie duhovnicească, a proslăvit pe Dumnezeu din tot
sufletul şi a mulţumit Sfântului Ioan Botezătorul. Deci a luat mare
îndrăzneală către nevoinţa pustniciei, care îi stătea înainte, şi a
început lucrul, şi, cu ajutorul dumnezeiesc, a zidit sfânta mănăstire
în numele cinstitului Mergător Inainte, care se păzeşte până în ziua de
astăzi, şi cu darul lui Dumnezeu, în locul acela se miroase bună
mireasmă duhovnicească, făcându-se pricinuitor de umilinţă acelora care
se duc la dânsul cu credinţă.
Şi după ce a făcut şi a
alcătuit loc de nevoinţa pustnicească, a ridicat război, nu împotriva
sângelui şi a trupului, adică împotriva oamenilor asemenea pătimaşi, ci
împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva ţiitorilor
de lume ai întunericului veacului acesta, după cum zice dumnezeiescul
Pavel, adică împotriva răilor şi viclenilor diavoli. Şi deşi eu nu
lungesc cuvântul pentru a nu obosi pe cititori, cu toate acestea este
cu înlesnire fiecăruia să cunoască ce fel de nevoinţe şi războaie a
avut prea viteazul Teodosie, cu nişte vrăjmaşi ca aceia, răi şi
înfricoşaţi, şi cu câtă rea pătimire şi aspră petrecere se chinuia pe
sine în toată viaţa, ca să supună pe cel mai rău celui mai bun, adică
pe trup sufletului şi ca să robească trupul duhului. Şi, într-adevăr,
nu a lăsat scopul său, ci, cu dumnezeiescul dar, a biruit pe diavoli şi
şi-a supus trupul duhului. Şi făcându-se el cu totul duhovnicesc şi cu
totul dumnezeiesc, s-a învrednicit a lua cu prisosinţă dar de la marele
dăruitor Dumnezeu şi arvuna bunătăţilor celor ce vor să fie şi dar de a
face minuni şi tămăduiri, de unde a luat şi numirea de făcător de
minuni şi tămăduitor.
Deci petrecerea lui cea
îmbunătăţită s-a auzit în toate părţile acelea şi vestea minunilor sale
a străbătut pretutindenea, fiindcă şi Dumnezeu voia să arate pe robul
Său tuturor şi să-l preamărească, precum zice Insuşi: Viu sunt eu, că
pe cei ce Mă slăvesc, îi voi preamări.
Şi cu cât sfântul fugea
de lume şi de slava ei, cu atât mai mult îl arăta Dumnezeu minunat,
cinstit şi vrednic de evlavie; pentru că din toate părţile acelea
alergau la dânsul cei ce erau chinuiţi de multe feluri de boli, şi
degrabă primeau tămăduire. Iar unii din cei ce se vindecau, auzind de
la cuviosul şi sfătuire duhovnicească, care le tămăduia bolile
sufletelor lor, adică păcatele, din care se întâmplă de multe ori şi
cele ale trupului, se îngrijeau să-şi tămăduiască şi bolile sufletelor
lor. Deci, luându-şi îndoită vindecare, a sufletului şi a trupului,
mulţumeau lui Dumnezeu foarte; iar când se întorceau la casele lor,
propovăduiau luminat dumnezeiescul dar şi îndrăzneala ce o avea sfântul
către Dumnezeu. Iar alţii dintre ei, fiind îndemnaţi de sfătuirile
sfântului, împreună cu boala cea trupească, îşi lepădau şi dulcea
împătimire a trupului şi, lepădând lumea şi cele din lume, se făceau
monahi şi, având petrecerea cuviosului ca întâi chip şi pildă, umblau
cu sârguinţă pe calea cea îngustă şi necăjită, ascultând şi
supunându-se sfaturilor lui celor folositoare de suflet şi urmând
faptelor lui celor bune şi dumnezeieşti. Deci, cu acest fel de chip,
prin povăţuirea sfântului, s-a alcătuit acolo, cu darul lui Hristos,
staul de oi cuvântătoare.
Dar începătorul
răutăţii şi pizmaşul diavol, vrăjmaşul mântuirii noastre, nesuferind să
vadă nişte fapte bune ca acestea, a luat oarecare oameni făţarnici,
unelte ale răutăţii lui, care se arătau cu chipul că sunt cucernici şi
cu bună socoteală, însă cu fapta erau pizmuitori şi cu obiceiuri rele.
Deci i-a plecat pe aceia şi s-au dus la arhiereul Arghilor, care era
preasfmţitul Petru, purtătorul de semne care se prăznuieşte la 3 mai.
Ei au pârât înaintea lui pe Cuviosul Teodosie, că este vrăjitor şi că
amăgeşte pe oameni cu vrăjitoriile lui, ca să-l aibă în evlavie, şi
astfel se face multora pricinuitor de pierzare.
Iar arhiereul, auzind
acestea şi altele asemenea despre Cuviosul Teodosie şi răpindu-se ca un
om de cuvintele cele amăgitoare ale pizmaşilor acelora, a hotărât să-l
izgonească din eparhia sa. Dar primind scrisoare în vremea aceea de la
patriarhul Constantino-polului, prin care îl chema să se ducă acolo
degrab, că avea să facă sinod pentru o pricină bisericească oarecare, a
fost împiedicată atunci izgonirea cuviosului, prin pronia dumnezeiască,
fiindcă Sfântul Petru a plecat îndată la Constantinopol; însă era
hotărât, ca îndată ce se va întoarce la eparhia sa, să-l izgonească pe
Cuviosul Teodosie. Dar Dumnezeu, precum l-a împiedicat atunci prin
scrisoarea patriarhului, tot astfel şi mai pe urmă, printr-o
dumnezeiască vedenie, nu numai că a împiedicat pe Sfântul Petru de la
izgonirea cuviosului, dar a făcut a se arăta mai bine şi mai luminat
fapta bună şi îndrăzneala robului Său Teodosie către Dânsul, ca astfel
să se slăvească mai mult.
Deci fericitul Petru,
ducându-se la Constantinopol şi judecând acea pricină bisericească
împreună cu patriarhul şi cu sfinţitul sinod, când se gătea să se
întoarcă la eparhia sa, i s-a arătat în vedenie Cuviosul Teodosie şi
i-a zis: „Stăpâne, pentru ce te-ai pornit împotriva mea cu nedreptate
şi voieşti să mă surghiuneşti din eparhia ta pe mine, care nu ţi-am
făcut nici un rău, nici prea sfinţiei tale, nici altcuiva? Dar să ştii,
că dacă mă vei surghiuni din eparhia ta, nu-mi vei face nici un rău; ci
prea sfinţia ta vei cădea în prihănirea păcatului şi pricinuitorilor
unei vrăjmăşii ca aceasta le vei pricinui pierzare; iar celor ce se
mântuiesc cu darul lui Dumnezeu, mare vătămare. Pentru aceea, încetează
de la o fărădelege ca aceasta, fiindcă acei cumpliţi clevetitori,
pornindu-se cu zavistie, ţi-au spus despre mine pâra aceea mincinoasă.
Tu însă să nu te porneşti cu nedreptate asupra mea, căci şi eu sunt rob
al Domnului nostru Iisus Hristos şi Lui Insuşi îi slujesc din
copilărie, având toată nădejdea mântuirii mele spre Dânsul. Deci dacă
vei înceta de aici înainte cu această pornire fără rânduială, va fi
bine, iar dacă nu vei înceta, Domnul mă va răzbuna". Iar arhiereul,
auzind acestea, l-a întrebat: „Cine eşti tu care te sfădeşti în acest
chip cu mine?" Acela i-a răspuns: „Eu sunt Teodosie, robul lui Hristos,
care nemernicesc în hotarele eparhiei tale".
Deci deşteptându-se
înfricoşat fericitul Petru şi socotind cele ce văzuse în vedenia sa,
s-a căit de hotărârea ce luase, ca să izgonească pe cuviosul. Şi în
vremea când socotea acestea, a venit la dânsul o slugă a patriarhului
şi l-a chemat să meargă la el, pentru că în ceasul când dumnezeiescul
Petru a văzut în vedenia sa acestea, Cuviosul Teodosie s-a arătat şi
patriarhului, tot în vedenie, şi i-a descoperit toată pricina,
zicându-i: „Să spui lui Petru să nu se pornească cu nedreptate
împotriva mea, ca să nu întărâte pe Dumnezeu şi astfel să se facă
pricinuitor de vătămare la mulţi creştini". Şi întrebându-l patriarhul
cine este, el a răspuns că este Teodosie, robul lui Hristos, care se
află în hotarele eparhiei Arghilor. Deci deşteptându-se patriarhul, a
chemat îndată pe Petru. Iar acela venind, patriarhul l-a întrebat dacă
se află în eparhia lui cineva cu numele Teodosie, şi dacă i-a făcut
aceluia vreo supărare. Iar Petru i-a răspuns: „Aşa, preasfin-tite
stăpâne, în eparhia mea este robul lui Dumnezeu Teodosie". Şi după
aceea i-a povestit cu de-amănuntul toată pricina, spunându-i încă şi
cele ce văzuse în vedenia sa cu puţin mai înainte. Atunci şi patriarhul
i-a arătat lui Petru acelea ce le-a văzut şi el in vedenia sa. Astfel
s-au încredinţat amândoi pe deplin că Sfântul Teodosie are mare
îndrăzneală către Dumnezeu şi au slăvit pe Dumnezeu, Care măreşte după
vrednicie pe cei care îl slăvesc. Apoi patriarhul a zis către Sfântul
Petru, ca la întoarcerea în eparhia lui să ducă din partea sa cu
evlavie binecuvântare sfântului şi să-i spună să se roage la Dumnezeu
pentru dânsul. Iar în ziua în care fericitul Petru voia să se ducă din
Constantinopol, patriarhul i-a zis iarăşi aceleaşi cuvinte.
Drept aceea, Sfântul
Petru mergând în Moreea, n-a voit să se ducă în altă parte, mai înainte
de a se duce la Cuviosul Teodosie, ca să împlinească porunca
patriarhului şi să ceară iertare de la sfântul, pentru surghiunia pe
care cugetase să i-o facă. Iar sfântul, cunoscând mai înainte venirea
arhiereului - pentru că se învrednicise să ia de la Dumnezeu şi darul
mai înainte-vederii, pe lângă celelalte - a pus în culionul său cărbuni
aprinşi, a luat tămâie în mâini şi a ieşit spre întâmpinarea
arhiereului. Şi apropiindu-se de dânsul, a pus tămâia pe cărbuni şi a
ieşit bună mireasmă negrăită. Dar, o, minune! Culionul nu s-a ars
nicidecum, şi astfel tămâia cu dânsul pe arhiereu, care, văzând acea
preaslăvită minune şi minunându-se, a priceput că este cuviosul. Deci,
dându-se jos de pe cal, a alergat spre sărutarea cuviosului, care,
lăsând culionul din mâini, a căzut la arhiereul lui Dumnezeu şi l-a
primit cu evlavie. Atunci Sfântul Petru, slăvind pe Dumnezeu, cerea
iertare de la cuvios pentru cele mai dinainte şi, aducându-i
binecuvântare din partea patriarhului, i-a spus cele ce-i poruncise.
Iar cuviosul, răspunzându-i cu smerită cugetare, prin cuvânt, prin chip
şi prin faptă, a aprins mai mult dragostea arhiereului cea după
Dumnezeu către dânsul. Pentru aceea, fără întârziere l-a hirotonit
diacon şi apoi preot, deşi cuviosul, pentru cugetarea sa desăvârşit
smerită, se lepăda cu cucernicie de hirotonie. De atunci înainte acel
înţelept arhiereu avea pe Cuviosul Teodosie îndreptător şi pildă de
faptă bună, lui şi urmaşilor lui, căci a cunoscut cu lucrul că ochii
sunt mai credincioşi decât auzul.
Dar, fiindcă şi vestea
sfântului a alergat mai mult în lume şi pentru că aceia care se
tămăduiau de multe feluri de neputinţe propo-văduiau pretutindeni
tămăduirile, şi pentru că însuşi Sfântul Petru şi chiar patriarhul a
toată lumea binevesteau sfinţenia cuviosului şi îndrăzneala lui către
Dumnezeu, de aceea nu era vreun bolnav care să nu-l cheme spre ajutor
cu credinţă şi să nu ia grabnică tămăduire, încât cuviosul s-a făcut
arătat şi dorit tuturor. Pentru aceea, arătân-du-se tuturor gata
ajutător la bolile şi nevoile lor, le-a pricinuit şi mântuire
sufletească.
Şi ajungând Sfântul
Teodosie la adânci bătrâneţi, se cădea şi lui ca oricărui om să
plătească datoria cea de obşte şi să dobândească răsplătirea pentru
sudorile şi nevoinţele lui cele multe. Deci, mai înainte de sfârşitul
său cu trei zile, Dumnezeu i-a descoperit mutarea lui. Pentru aceea,
chemând pe ucenicii lui, le-a dat multe sfaturi pentru petrecerea cea
după Dumnezeu şi, spunându-le despre moartea sa, i-a mângâiat mult
pentru despărţirea sa, zicându-le că va fi totdeauna unit duhovniceşte
cu dânşii. Iar aceia plângeau şi se tânguiau foarte de lipsirea
petrecerii lui îngereşti împreună cu ei. Iar după ce a sosit a treia
zi, i-a sărutat pe toţi şi, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu, şi-a
înălţat mâinile către cer şi a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi pun
sufletul meu!" Astfel şi-a dat fericitul său suflet în mâinile lui
Dumnezeu, în a şaptea zi a lunii august.
Şi aflând Sfântul Petru
de moartea Cuviosului Teodosie, a alergat împreună cu toţi clericii şi
cu mulţime multă de popor şi gătind toate cele trebuincioase pentru
îngropare, a îngropat cu evlavie moaştele lui cele de trei ori
cuvioase, puţin mai la o parte de biserica cinstitului Mergător
Inainte. Şi câţi bolnavi alergau cu evlavie la mormântul sfântului şi
îl chemau cu credinţă spre ajutor, plecându-se peste mormântul lui,
aceia se sculau sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfântului.
Pentru aceea au şi zidit acolo o dumnezeiască biserică în numele lui şi
de atunci până astăzi, acea dumnezeiască biserică este totdeauna râu de
minuni şi de tămăduiri, din care vom povesti una sau două din cele
multe, spre veselia duhovnicească a iubitorilor de fapte bune.
In părţile dimprejurul
Argului era un agarean, numindu-se voievod după limba lor. Acela în
vremea verii înconjura împreună cu gramaticii lui toate ţarinile cele
semănate, le zeciuia şi le scria. Deci, venind într-un loc care se
numea Zalevi şi făcând şi acolo cele rânduite, a sosit ceasul
prânzului. Şi fiindcă acolo nu era loc potrivit să mănânce şi să se
odihnească cu oamenii lui şi văzând de departe biserica Cuviosului
Teodosie, a zis către gramaticii lui, care erau creştini: „Să mergem la
biserica voastră să mâncăm acolo şi să ne odihnim până va trece arşiţa;
iar după prânz vom veni iarăşi la lucrul nostru".
Deci mergând ei acolo
şi intrând în biserică, au pus masa şi au început să mănânce. Iar
agareanul văzând o candelă frumoasă, care era atârnată înaintea icoanei
sfântului, i-a plăcut foarte mult şi a zis către sluga lui: „Ia sticla
aceea, spal-o bine şi dă-mi-o să beau vin cu dânsa". Dar unul din
gramaticii lui, anume Gavras, fiind iubitor de Dumnezeu şi având mare
evlavie către sfântul, pornindu-se din râvnă dumnezeiască, a zis către
el: „Să nu iei nimic din lucrurile sfântului, ca să nu ne afle vreun
rău". Iar agareanul a zis: „Dar ce poate să-mi facă un călugăr mort
mie, care sunt viu şi stăpânitor?" Dar Gavras i se împotrivea mai mult,
ca să n-o ia. Iar agareanul îndreptăţindu-se că are stăpânire s-o ia,
Gavras s-a sculat de la masă şi i-a zis: „Dacă ai gândul să o iei,
dă-mi voie să mă duc acasă şi atunci fă ce voieşti; pentru că sunt
încredinţat că sfântul nu ne va lăsa să ne ducem acasă cu pace". Deci
văzând agareanul că Gavras ţine cu atâta fierbinţeală la candela
sfântului, a zis slugii sale ca şi în batjocură: „Las-o dar, ca să nu
smintim pe gramaticul nostru". Insă când a vrut să plece de acolo, a
zis într-ascuns slugii sale: „Ia sticla aceea, fără a te vedea cineva
şi s-o duci la casa mea".
Şi sluga lui a făcut
după cum i s-a poruncit. Iar seara, ducân-du-se agareanul la casa lui,
a cinat şi s-a culcat să doarmă. Şi a văzut pe acela căruia îi zicea
călugăr mort, adică pe Cuviosul Teodosie, că stătea viu, strălucit şi
înfricoşat asupra lui. Şi ţinea în mâna lui toiag, pe care, punându-l
în pieptul lui, îl îmboldea şi îi zicea: „Cum ţi se pare ţie? Ai luat
lucrul mortului sau al viului? Iată, am venit eu ca să-ţi arăt ţie cine
eşti tu şi puterea ta şi care sunt robii Hristosului meu, care şi după
ce mor, sunt vii cu darul lui Iisus Hristos. Şi ei pot să te omoare
jalnic pe tine, care socoteşti că eşti viu, însă eşti mort cu
sufletul". Acestea zicându-le către bărbatul acela, l-a strâns de gât
şi îndată i s-au umflat ochii, faţa i s-a înnegrit, limba i-a atârnat
în jos şi a scos glasuri sălbatice şi neobişnuite, ca un porc ce se
înjunghie.
Şi auzind oamenii casei
lui glasurile, au alergat îndată acolo unde dormea, şi, văzându-l pe el
că zăcea în aşa stare jalnică, l-au întrebat: „Ce ai? Ce ai pătimit?"
Dar acela nu putea să le vorbească altceva, decât numai striga cu
putere: „Gavras! Gavras!" Şi alergând slugile, l-au chemat pe Gavras.
Şi mergând la el Gavras, l-a întrebat: „Ce ai pătimit?" Atunci acela,
abia venindu-şi în fire, a răspuns: „Am luat candela monahului şi a
venit cu toiagul său să mă omoare; deci ia un vas plin cu untdelemn,
lumânări şi sticla aceea, şi du-te mai degrabă la el şi roagă-l să nu
mai vină aici, nici să se mânie pe mine, că de aici înainte voi ajuta
totdeauna biserica lui". Iar Gavras a zis: „Nu ţi-am spus eu să nu o
iei, ca să nu ni se întâmple vreun rău? De ce ai luat-o? Iată, acum te
primejduieşti din acea pricină".
Acela i-a zis: „Rău am
făcut! M-am învăţat din ceea ce am pătimit, iar acum te rog, ia ceea ce
ţi-am zis şi însoţitori şi du-te degrabă". Gavras a zis: „Cum să mă duc
acum, că este noapte? Numai la ziuă mă voi duce". Atunci agareanul s-a
tulburat cu totul şi striga: „Vai mie! Intr-această noapte are să vină
să mă omoare; numaidecât să te duci, pentru că eu ştiu ce am pătimit".
Deci acela, văzând frica peste măsură care îl cuprinsese pe barbar, a
luat untdelemn, lumânări şi candela şi ducându-se în ceasul acela, le-a
pus în biserica cuviosului. Astfel s-a izbăvit păgânul acela de frică
şi de primejdie şi de atunci, de departe văzând acea biserică, făcea
spre dânsa chipul închinăciunii şi fugea.
Un oarecare bărbat,
arnăut cu neamul, pătimind rău de boala udului şi neputând să-şi verse
udul multe zile, i s-a umflat mădularul şi avea dureri grele. Şi
folosind el fel de fel de doctorii, n-a luat nici un folos; ci pe cât
trecea vremea, pe atât simţea dureri mai cumplite. De aceea a alergat
şi el la biserica sfântului şi, petrecând acolo trei zile şi trei
nopţi, se ruga cuviosului cu lacrimi fierbinţi ca să-l tămăduiască. Şi
într-a treia noapte i s-a arătat lui în vedenie făcătorul de minuni
Teodosie şi punând toiagul său pe rană, a zis către dânsul: „Ieşi
degrabă afară din biserica mea ca să-ţi verşi udul tău". Şi
deş-teptându-se bolnavul cutremurat, a ieşit alergând afară din
biserică; şi a stat mult timp vărsându-şi udul său. Astfel s-a
dezumflat, iar durerile au încetat şi s-a dus la casa sa sănătos şi
mulţumind sfântului.
Altădată, unul din cei
mari care se trăgea din părţile Apusului, s-a îmbolnăvit la picioare de
o boală fără de leac. Şi petrecând el nemişcat multă vreme, s-a dus la
biserica sfântului şi, chemându-l pe el cu credinţă, a luat degrabă
tămăduire. Apoi, întorcându-se pe picioarele sale la casa sa, a făcut
două picioare de argint tot atât de lungi ca ale sale la care s-a
tămăduit, şi le-a dăruit bisericii cuviosului spre mulţumire şi spre
de-a pururea aducerea aminte de minunea aceea.
Acestea şi altele
nenumărate şi preaslăvite minuni a lucrat şi lucrează cu dumnezeiescul
dar, minunatul şi marele Teodosie, pentru care după cuviinţă s-a numit
de către toţi credincioşii tămăduitor şi făcător de minuni, întru slava
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu al tuturor,
Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin. |