SFINŢII MUCENICI LAVRENTIE ARHIDIACONUL, SIXT, PAPA ROMEI, ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNŞII
(10 august)
După războiul romanilor cu
perşii, Deciu împăratul s-a întors în Roma cu biruinţă şi cu dănţuire.
Atunci preasfinţitul Sixt, papa Romei, cu clerul său, a fost prins de
Valerian, eparhul Romei, şi închis în temniţa poporului. Sixt era din
Atena, de neam grecesc, şi a fost mai întâi filosof, apoi ucenic al lui
Hristos; şi mergând la Roma, a fost de bună trebuinţă Bisericii lui
Hristos; pe de o parte, pentru înţelepciunea sa, iar pe de alta, pentru
viaţa sa cea îmbunătăţită. Apoi, după o vreme oarecare, a fost ridicat
la treptele rânduielilor bisericeşti; căci, fiind ucis pentru Hristos
preasfinţitul Ştefan, papa Romei, Sfântul Sixt a fost ridicat la scaun
în locul lui, ca la o moarte sigură, pentru că în acele vremi nu era
vreun papă, pe care să-l fi ocolit paharul pătimirii.
Deci Sfântul Sixt,
şezând în temniţa din Roma cu clericii şi cu ceilalţi creştini, au fost
munciţi pentru Hristos doi boieri persani, anume Avdon şi Senis, pe
care Deciu îi adusese cu el legaţi ca pe nişte robi. Iar după uciderea
acelora, împăratul Deciu şi eparhul Valerian au poruncit ca pe Sixt
papa să-l aducă noaptea înaintea lor, în capiştea care se numea
Teliude. Şi când trimişii au venit ca să-l ia din temniţă, Sfântul Sixt
a zis către cei legaţi împreună cu el: „Fraţilor şi ostaşii mei, nu vă
temeţi de muncile cele vremelnice. Ştiţi ce fel de chinuri au răbdat
sfinţii mai înainte de noi, ca să câştige cununile vieţii veşnice.
Insuşi Hristos Dumnezeul nostru a pătimit pentru mântuirea noastră, ca
să ne lase nouă pildă; deci să nu vă temeţi a pătimi pentru Hristos, ca
să împărăţiţi împreună cu Dânsul".
Odată cu Sfântul Sixt
au dus şi doi diaconi, anume Felichisim şi Agapit, şi i-au pus înaintea
lui Deciu şi a lui Valerian. împăratul a zis către Sixt: „Ştii pentru
ce eşti prins şi adus înaintea noastră?" Sixt a răspuns: „Ştiu prea
bine". Impăratul a zis: „Dacă ştii, fă precum fac şi ceilalţi ca să fii
viu tu, iar clerul tău să se înmulţească". Papa a zis: „Cu adevărat de
aceasta mă îngrijesc, ca să se înmulţească clerul meu". Zis-a
împăratul: „Deci jertfeşte zeilor şi fii mai mare peste toţi slujitorii
idoleşti". Iar fericitul Sixt a răspuns: „Eu întotdeauna aduc jertfă
curată şi fără prihană lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic; Fiului Lui,
Domnul nostru Iisus Hristos, şi Sfântului Duh". Zis-a împăratul: „Iţi
cruţăm bătrâneţile, dar cruţă-te şi tu pe tine însuţi şi te îngrijeşte
de clerul tău, ca să-l izbăveşti de la moarte". Răspuns-a sfântul:
„Până acum m-am cruţat şi mă cruţ şi îngrijesc de clerul meu, ca să pot
să-i răpesc şi să-i izbăvesc pe toţi împreună cu mine din adâncul
morţii veşnice".
Zis-a împăratul către
ostaşi: „Duceţi-l în capiştea lui Marte, ca să-i jertfească aceluia,
iar de nu va voi, să-l închideţi în temniţa care se numeşte a lui
Mamertin". Deci dus fiind papa la capiştea lui Marte împreună cu
amândoi diaconii şi silit fiind spre jertfă, a zis către acei ostaşi:
„O, ticăloşilor şi vrednicilor de plâns, pentru ce vă închinaţi
idolilor celor muţi şi surzi, care nici lor, nici altora, nu pot să le
ajute? Ascultaţi-mă pe mine, fiilor, şi vă pocăiţi, izbăvindu-vă
sufletele voastre de veşnicele munci!" Dar ei, împlinind porunca
împăratului, au dus pe papa şi pe amândoi diaconii în temniţa lui
Mamertin. Şi văzând Sfântul Lavrentie arhidiaconul pe Sfântul Sixt
fiind dus în legături, a strigat către el: „Părinte, unde te duci fără
fiul tău? O, sfinte arhiereu, unde te grăbeşti fără arhidiaconul tău?
Tu niciodată nu ai adus jertfă fără mine! Ce a găsit mila ta
părintească neplăcut la mine? Oare sunt lepădat? Nu m-ai încercat oare
pe mine ca să-ţi fiu slujitor plăcut? Dacă am fost părtaş cu tine întru
lucrarea dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos, pentru ce să nu fiu
părtaş cu tine şi în vărsarea sângelui pentru Hristos? Ia-mă cu tine,
părinte! Ia, învăţătorule, şi pe ucenicul tău, şi mă dă jertfă lui
Dumnezeu înaintea ta, precum Avraam a jertfit pe fiul său, Isaac, şi
marele Apostol Petru, pe întâiul arhidiacon Ştefan, şi, văzându-mă pe
mine săvâr-şindu-mă prin mucenicie, te vei sârgui şi tu însuţi pe urmă
spre cunună!"
Iar preasfinţitul Sixt
i-a răspuns: „O, fiule, nu te las, ci te păzesc spre mai mari chinuri
pe tine; pentru că cele mai mari nevoinţe te aşteaptă pe tine pentru
credinţa în Hristos. Eu ca un bătrân ies la lupta cea mai uşoară, iar
ţie ţi se cuvine să arăţi biruinţă şi dănţuire mai slăvită împotriva
chinuitorului. Deci nu plânge; să ştii că, după trei zile de la
sfârşitul meu, vei merge după preotul tău şi nu-ţi este de trebuinţă să
fiu şi eu de faţă, ca şi cum aş fi spre ajutor. Ilie a lăsat pe Elisei
şi nu i-a luat puterea facerii de minuni. Mergi deci până la vremea
aceea şi avuţiile bisericeşti să le împarţi săracilor şi celor ce au
trebuinţă după socoteala ta". Deci ducându-se Sfântul Lavrentie şi
luând podoabele şi vistieriile bisericeşti, căuta prin cetate pe
clericii ascunşi şi pe creştinii săraci; şi, pe câţi îi afla, le dădea
spre trebuinţă cele de nevoie.
Şi mergând la muntele
Helion, a aflat o văduvă, care petrecea întru văduvie de 32 de ani.
Acea văduvă, pe nume Chiriachi, ascundea la sine mulţi creştini,
împreună cu preoţii şi clericii lor. Sfântul Lavrentie a adus noaptea
acolo argint destul, haine şi toate cele de trebuinţă şi a început să
spele picioarele slujitorilor lui Dumnezeu şi a celorlalţi creştini.
Iar văduva Chiriachi, închinându-se la picioarele lui, i-a zis:
„Rogu-te, robule al lui Hristos, puneţi mâinile tale pe capul meu,
deoarece pătimesc o durere cumplită". Iar sfântul, punând pe mâinile ei
fota cu care ştergea picioarele, iar^mâinile sale punân-du-le pe capul
ei în semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului nostru Iisus
Hristos, fii sănătoasă". Şi îndată acea văduvă s-a tămăduit de durerea
sa.
In aceeaşi noapte,
Sfântul Lavrentie ducându-se la uliţa care se numea Canaria, a aflat
mulţi creştini adunaţi în casa unui oarecare creştin Narcis. Şi intrând
înăuntru la ei, le-a spălat picioarele şi le-a dat destul spre
trebuinţă din averile bisericeşti. Acolo era un oarecare orb
Crischentie, care, plângând, a zis către sfânt: „Pune mâna ta pe ochii
mei, ca să-ţi văd faţa". Iar Sfântul Lavrentie a zis: „Domnul nostru
Iisus Hristos, Cel care a deschis ochii celui orb din naştere, Acela să
te lumineze şi pe tine". Şi a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochii
orbului şi îndată acela a văzut şi a privit faţa lui Lavrentie,
bucurându-se.
Ieşind sfântul de
acolo, s-a înştiinţat că în peşterile lui Nepotian s-au adunat o
mulţime de creştini şi s-au ascuns; deci a mers acolo, ducându-le cele
de hrană şi altele de trebuinţă. Acolo a aflat 70 de suflete, bărbaţi
şi femei, între care şi pe Sfântul Iustin preotul. Deci spălându-le
picioarele şi dându-le cel mai de pe urmă argint, s-a dus.
Şi a auzit că sfinţitul
Sixt a fost dus cu cei doi diaconi la judecată în capiştea Teliudei şi
a mers acolo, vrând să vadă ce o să fie. Deci papa a fost pus înaintea
lui Deciu şi a lui Valerian, şi Deciu a zis către el: „Te sfătuim cele
folositoare pentru bătrâneţile tale, ascultă-ne şi adu jertfe zeilor".
Sfântul a răspuns: „Sfătuiţi-vă pe voi singuri cele de folos şi nu
huliţi pe Dumnezeul ceresc. Pocăiţi-vă pentru vărsarea sângelui
sfinţilor, ca să nu pieriţi cumplit!"
Auzind Deciu aceste
cuvinte, s-a mâniat şi a zis către Valerian: „Dacă acesta nu se va
pierde din mijlocul celor ce vieţuiesc pe pământ, nimeni nu va avea
nici frică, nici ascultare de stăpâni". Şi a zis Valerian: „Să se
pedepsească cu moarte!" Atunci diaconii au strigat către asupritori:
„O, ticăloşilor, dacă aţi fi ascultat sfaturile părintelui nostru, aţi
fi scăpat de muncile cele veşnice ce vă aşteaptă pe voi". Zis-a
Valerian: „Până când aceştia trăiesc, îngrozindu-ne pe noi cu munci? Să
fie duşi în capiştea lui Marte ca să jertfească, iar de nu vor voi,
apoi în acelaşi loc să li se taie capetele".
Deci acea capişte a lui
Marte era în afară de zidurile cetăţii, dinaintea porţilor care se
numeau "ale lui Apie", unde fiind duşi sfinţii, preasfinţitul papă a
zis către acea capişte: „Să te sfărâme pe tine Hristos, Fiul lui
Dumnezeu cel viu!"; iar creştinii zicând "Amin", îndată s-a făcut
cutremur mare şi a căzut o parte din acea spurcată capişte,
sfărâmându-se şi idolul din ea. Atunci Sfântul Lavrentie a strigat
către preasfinţitul Sixt, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, părinte, că acum
am împărţit vistieria ce mi-ai încredinţat-o". Iar ostaşii auzind de
vistierie, au prins pe Sfântul Lavrentie şi l-au ţinut legat. Iar pe
papa cu cei doi diaconi i-au tăiat înaintea acelei capişti de sub munte
şi trupurile lor le-au lăsat neîngropate. Şi după ce s-a făcut noapte,
au mers preoţii, diaconii şi ceilalţi creştini şi, luând acele cinstite
trupuri, l-au pus pe cel al papei în peştera de la mormântul lui
Calixt, iar pe ale diaconilor le-au îngropat în mormântul lui
Pretextat. Astfel s-au sfârşit pentru Hristos prin mucenicie
preasfinţitul papă Sixt şi cu dânsul cei doi diaconi, Felichisim şi
Agapit, în ziua de 6 august.
După uciderea
preasfinţitului papă Sixt, ostaşii au adus la împăratul pe Sfântul
Lavrentie, şi i-au spus, zicând: „Am prins pe arhidiaconul lui Sixt,
care a luat vistieria după al său papă şi a ascuns-o". Iar împăratul,
auzind de vistierie, s-a bucurat şi, punând pe Lavrentie înaintea sa, a
zis către dânsul: „Unde sunt bogăţiile bisericeşti pe care le-ai
ascuns?" Dar Sfântul Lavrentie nu i-a răspuns nici un cuvânt. Atunci
împăratul Deciu l-a dat lui Valerian eparhul, zicându-i: „Cercetează-l
pentru avuţiile bisericeşti şi sileşte-l la închinarea zeilor; iar de
nu va voi să spună unde sunt avuţiile şi să se închine zeilor, să-l
pierzi cu munci". Iar Valerian, luând pe Lavrentie, l-a dat unui
mai-mare peste ostaşi, anume Ipolit, care era păzitorul celor legaţi,
zicându-i să aibă grijă de el. Iar Ipolit a închis pe Lavrentie în
temniţă, împreună cu ceilalţi legaţi.
Intre aceia era un
elin, anume Luchilie, ţinut legat de mult. Acela îşi pierduse vederea
de mult plâns, rămânând orb. Deci Sfântul Lavrentie i-a zis: „Crede în
Fiul lui Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos şi te botează, iar
Acela te va lumina". Orbul a zis: „Eu doresc de mult să mă botez în
numele lui Hristos". Lavrentie a zis: „Dar crezi din toată inima?"
Orbul a răspuns cu plângere: „Cred în Domnul Iisus Hristos, mă lepăd de
idolii cei deşerţi şi scuip asupra lor". Iar Ipolit, ascultând cu
răbdare cuvintele lor, voia să vadă dacă se vor deschide ochii orbului
şi cum se va face aceea. Deci Sfântul Lavrentie, învăţând pe Luchilie,
apoi binecuvântând apa, l-a botezat şi îndată i s-au deschis ochii şi a
strigat, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul
cel veşnic, Care m-a luminat!"
De această minune
înştiinţându-se şi alţi orbi, se duceau în temniţă la Sfântul
Lavrentie; iar el chemând numele lui Iisus Hristos şi punându-şi
mâinile pe ochii lor în semnul Sfintei Cruci, îi făcea să vadă. Şi
văzând Ipolit toate acestea, se minuna. Apoi a zis către Lavrentie:
„Arată-mi mie vistieriile cele bisericeşti". Lavrentie a zis către
dânsul: „O, Ipolite, dacă vei crede în Dumnezeu, Tatăl cel
atotputernic, şi în Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, ţi se vor
arăta avuţiile şi ţi se va da viaţa cea veşnică". Ipolit a zis: „Dacă
se va împlini cu adevărat cuvântul grăit de tine, atunci voi face ceea
ce porunceşti". Sfântul a zis: „Ipolite, ascultă-mă pe mine şi fă
degrab ceea ce zic: leapădă pe idolii cei muţi şi surzi şi primeşte
Sfântul Botez".
Şi s-a învoit Ipolit şi
l-a scos pe Lavrentie din legături şi l-a dus la casa sa. Apoi
Lavrentie, învăţând pe Ipolit şi povăţuindu-l la sfânta credinţă, l-a
botezat. Iar după botez, Ipolit a zis: „Am văzut sufletele cele
nevinovate în mare bucurie!" Acelea erau avuţiile despre care Lavrentie
îi spusese că i se vor descoperi; pentru că în ceasul botezului i-a
arătat Domnul prin minunată vedenie cereştile bucurii. Apoi a zis
iarăşi către Sfântul Lavrentie: „Te jur cu Domnul nostru Iisus Hristos,
să botezi toată casa mea!" Şi a botezat sfântul pe cei ce se aflau în
casa lui, cu totul 19 suflete. In vremea aceea a venit poruncă la
Ipolit, ca să ducă pe Lavrentie la Valerian. Şi a spus Ipolit lui
Lavrentie despre aceea. Iar sfântul i-a zis: „Să mergem că şi ţie şi
mie ni s-a gătit cununa mucenicească".
Şi mergând ei înaintea
feţei lui Valerian, a zis Valerian către Sfântul Lavrentie: „Lasă-ţi
împotrivirea şi ne arată avuţiile, care se zice că sunt la tine".
Sfântul a zis: „Dă-mi vreme două sau trei zile şi ţi le voi arăta".
Apoi Valerian a zis către Ipolit: „Ţi-l încredinţez ţie pentru trei
zile". Deci Valerian a eliberat pe Lavrentie şi a spus despre aceasta
împăratului, că Lavrentie, după trei zile, are să arate avuţiile. Iar
Lavrentie, plecând din faţa lui Valerian, în trei zile a adunat în casa
lui Ipolit mulţime de săraci, de văduve, de sărmani, de orbi, de
şchiopi şi de neputincioşi. Iar a treia zi i-a dus pe toţi înaintea lui
Deciu şi a lui Valerian - ei fiind atunci în palatul lui Salustie - şi
a strigat cu mare glas către dânşii, zicând: „Iată, aveţi vistieriile
cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi cine îşi va pune
averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în cereasca
împărăţie".
Atunci împăratul Deciu
şi eparhul Valerian, văzându-se ruşinaţi, s-au umplut de mânie şi acum
nu-l mai schingiuiau atât de mult pentru avuţii, cât au început a-l
sili la închinarea de idoli. Şi a zis Valerian către dânsul: „Pentru ce
te chinuieşti mult? Jertfeşte zeilor şi leapădă-ţi meşteşugurile de
farmece, spre care nădăjduieşti!" Iar sfântul a răspuns, zicând:
„Pentru ce vă învaţă diavolul să siliţi pe creştini să se închine
dracilor? Judecaţi singuri dacă este drept a pleca grumazul la idolul
zidit de mâini omeneşti şi la diavolul care petrece într-însul, mai
mult decât la Dumnezeul cel ceresc, la Ziditorul a toată făptura văzută
şi nevăzută". Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dezbrace pe
Lavrentie, să-l întindă la pământ şi să-l bată cu scorpioane
(Scorpionul era o unealtă de chinuire - un laţ de fier subţire cu
dinţişori ascuţiţi). Şi fiind bătut mucenicul cumplit şi înroşindu-se
pământul cu sângele lui, împăratul Deciu îi zicea: „Nu huli pe zei, nu
huli!" Iar mucenicul răspundea: „Eu mulţumesc Dumnezeului meu că m-a
învrednicit părţii robilor Săi, sfinţilor mucenici; iar tu, ticălosule,
te chinuieşti cu nebunia şi cu iuţimea ta".
Apoi Deciu a poruncit
celor ce-l chinuiau să înceteze a-l bate, să-l ridice de la pământ şi
să aducă înaintea lui un pat de fier, scânduri, vergi de plumb şi alte
unelte de muncire, şi i-a zis: „Cu toate acestea va fi muncit trupul
tău, de nu vei aduce jertfe zeilor". Iar mucenicul a răspuns:
„Ticălosule, eu toate acestea le-am dorit de mult ca pe nişte ospeţe;
pentru că acestea vouă vi se par că sunt chinuri, iar nouă slavă".
Muncitorul a zis: „Dacă aceste munciri pentru tine sunt ospăţ şi slavă,
atunci spune-ne unde se ascund şi ceilalţi creştini, ca să vină aici să
se ospăteze împreună cu tine". Sfântul a răspuns: „Ochii voştri cei
necuraţi nu sunt vrednici să-i vadă pe aceia, ale căror nume sunt
scrise în cer".
După aceasta, împăratul
a poruncit ca pe Sfântul Lavrentie să-l ducă legat în palatele lui
Tiberie, unde voia şi el însuşi să meargă. Şi ajungând acolo şi şezând
în capiştea lui Die, a pus de faţă pe mucenic şi a zis către dânsul:
„Spune-ne nouă pe toţi necuraţii creştini, ca să curăţim cetatea de
dânşii, iar tu închină-te zeilor şi nu nădăjdui spre vistieriile pe
care le tăinuieşti". Sfântul a răspuns: „Pe robii lui Hristos nu ţi-i
voi spune, iar spre vistierii nădăjduiesc cu adevărat şi sunt
încredinţat despre ele". Impăratul a zis: „Socoteşti oare că prin aur
şi prin argint te vei răscumpăra din munci?" Mucenicul a răspuns: „Eu
sunt rob al lui Hristos şi nădăjduiesc spre Dânsul; deci sunt
încredinţat de vistieriile cele cereşti, pe care Hristos Dumnezeul meu
le-a pregătit pentru mine şi pentru toţi robii Săi".
Atunci împăratul,
mâniindu-se, a poruncit să bată pe sfânt cu beţe şi să-i ardă coastele
cu scânduri de fier înroşite. Iar sfântul se ruga lui Dumnezeu
într-acele munci, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel din
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, robul Tău, pe cel clevetit, dar care nu
s-a lăsat de Tine, pe cel întrebat şi care Ţi-a mărturisit preasfântul
Tău nume". Apoi muncitorul a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb pe
mucenic, iar sfântul a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase,
primeşte duhul meu!" Atunci a venit de sus un glas, zicând către
dânsul: „Incă mai ai mult să pătimeşti!" Şi a fost auzit glasul acela
de toţi, iar Deciu, mâniindu-se fără de măsură, a strigat cu glas mare,
zicând: „Bărbaţi romani şi adunarea poporului, aţi auzit glasul
diavolilor care mângâie pe vrăjitorul şi pe furul acesta de cele
sfinte, care nici pe zeii noştri nu-i cinsteşte, nici pe mine,
împăratul, nu mă ascultă şi nici de munci nu se teme".
După aceea a poruncit
ca iarăşi să-l întindă la muncire şi să-l bată cu scorpioane ascuţite;
iar sfântul râdea în acea muncă, batjocorind pe chinuitor. Apoi a zis:
„Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos; mulţumesc Ţie că ne arăţi mila Ta nouă, nevrednicilor; ci
dă-mi şi darul Tău, ca să cunoască cei ce stau împrejur şi privesc la
mine, că Tu mângâi pe robii Tăi". Astfel rugându-se sfântul, unul din
ostaşii care erau de faţă, anume Roman, a crezut în Hristos şi a
strigat, zicând: „Sfinte Lavrentie, văd un tânăr prealuminos stând
lângă tine, ştergându-ţi rănile şi tot trupul tău cu fota; deci te jur
cu Hristos Domnul, Care ţi-a trimis pe îngerul Său, să nu mă laşi pe
mine".
Şi a zis Deciu către
Valerian: „Suntem biruiţi de vrăjitorul acesta". Apoi, poruncind să
dezlege pe mucenic de la muncire, l-a încredinţat lui Ipolit spre pază.
Iar Roman ostaşul, aducând Sfântului Lavrentie un vas cu apă, a căzut
la picioarele lui, plângând cu lacrimi şi rugându-l să-l boteze. Deci,
fiind botezat, îndată ceilalţi ostaşi l-au apucat şi l-au dus la
împărat. Iar el, mai înainte până a începe a-l întreba, striga: „Sunt
creştin". Atunci împăratul îndată a poruncit să-i taie capul lui. Deci,
scoţându-l pe el din cetate, la porţile Salariei, i-au tăiat capul în 9
zile ale lunii lui august; iar trupul lui luându-l noaptea Iustin
preotul, cel pomenit mai sus, l-a îngropat cu cinste.
Intru aceeaşi noapte,
împăratul Deciu şi Valerian eparhul, stând în băile olimpieşti de lângă
palatele lui Salustiu, au poruncit să le pregătească divan, ca să aducă
pe Lavrentie la întrebarea cea mai de pe urmă; apoi au mai poruncit ca
şi toate uneltele cele de muncire să le pună de faţă.
De acest lucru
înştiinţându-se Ipolit, a început să plângă, iar Sfântul Lavrentie a
zis către dânsul: „Nu plânge pentru mine, care merg la slăvita cunună
mucenicească, ci mai ales te veseleşte". Ipolit a zis: „Pentru ce nu
strig şi eu lângă tine: «Sunt creştin», ca să mor cu tine?" Sfântul a
zis: „Tăinuieşte acum mărturisirea lui Hristos în inima ta; iar după
puţină vreme, când eu te voi chema pe tine, atunci vei auzi şi vei veni
după mine".
Deci când împăratul cu
eparhul au stat la judecată, Sfântul Lavrentie a fost pus de faţă
înaintea lor, iar împăratul a zis către dânsul: „Lasă-ţi farmecele tale
şi ne spune de ce neam eşti". Sfântul a răspuns: „De neam sunt din
Ispania şi am crescut în Roma. Eu sunt din scutece creştin şi am
învăţat din tinereţe toată legea lui Dumnezeu". Impăratul a zis: „Oare
aceasta este la tine legea lui Dumnezeu, ca să nu cinsteşti pe zei şi
să nu te temi de munci?" Sfântul a răspuns: „Legea pe care am învăţat-o
m-a învăţat a cunoaşte şi a cinsti pe Dumnezeul meu, pe Domnul Iisus
Hristos, cu al Cărui nume întărindu-mă, cu adevărat nu mă tem de
muncile tale". Impăratul a zis: „Jertfeşte zeilor, că de nu vei jertfi,
toată noaptea vei fi muncit". Sfântul a răspuns: „Noaptea mea nimic nu
are întunecos; ci toate strălucesc ca lumina!" Atunci muncitorul a
poruncit să-l bată pe mucenic cu pietre peste gură. Iar sfântul mai
mult se întărea şi batjocorea pe muncitor, mulţumind lui Dumnezeu.
Apoi Deciu a zis către
slujitori: „Aduceţi patul de fier, ca în noaptea aceasta mândrul
Lavrentie să se odihnească pe dânsul". Deci, fiind adus patul care era
ca un grătar de fier, au pus pe el pe mucenic gol înaintea lui Deciu şi
a lui Valerian şi au pus cărbuni de foc dedesubt. Şi strângeau
slujitorii trupul mucenicului cu furci de fier deasupra patului, iar
dedesubt îl ardeau ca pe nişte carne de mâncare. Iar împăratul a zis
către dânsul: „Jertfeşte zeilor!" Mucenicul a răspuns: „Eu m-am adus pe
mine însumi jertfă Dumnezeului meu, întru miros cu bună mireasmă, întru
duh umilit!"
Intr-acea vreme
slujitorii puneau mai mult foc dedesubt şi mai cu dinadinsul ardeau
patul. Iar sfântul a zis către împărat: „Vezi, ticălosule, că aceşti
cărbuni de foc mie îmi pregătesc răcorire, iar ţie, munci veşnice! Căci
Domnul meu ştie, că pentru sfânt numele Lui fiind pârât, nu m-am
lepădat şi, fiind întrebat, L-am mărturisit pe El; iar acum, fiind ars,
Ii mulţumesc Lui". Vaierian a zis către sfânt: „Unde este focul cu care
ne-ai îngrozit pe noi?" Sfântul a răspuns: „O, nebunilor şi
ticăloşilor, oare nu ştiţi că aceşti cărbuni cu care mă ardeţi pe mine
şi care sunt răcorirea sufletului meu, aceştia vor fi sufletelor
voastre nestinsă ardere?"
Şi toţi care erau acolo
de faţă se mirau de o muncire ca aceea a împăratului, care a poruncit
să frigă un om de viu. Iar Sfântul Lavrentie, cu faţa luminoasă, zicea:
„Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine".
Apoi, întorcându-şi ochii către Deciu şi către Valerian, le-a zis:
„Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o parte a trupului meu; întoarceţi-l
acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi carnea mea cea friptă". După
aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse
Hristoase, că m-ai învrednicit a intra în porţile Tale!"
Aceasta zicând, şi-a
dat duhul; iar împăratul şi eparhul, văzând pe mucenic mort, s-au
sculat cu ruşine de acolo şi au plecat, lăsând trupul pe patul acela.
Deci Ipolit, mai înainte de a se face ziuă, a luat cinstitul şi mult
pătimitorul trup al mucenicului şi l-a învelit cu pânză curată,
ungându-l cu aromate. Apoi a spus Sfântului Iustin preotul, care a
venit îndată la Ipolit, şi amândoi au dus trupul acela la văduva
Chiriachi, cea zisă mai înainte, şi l-au pus în casa ei până seara,
petrecând ziua aceea în postire cu lacrimi. Iar seara târziu l-au dus
în peştera din satul acelei văduve, adunându-se mulţi creştini şi
plângând mult. Şi făcând acolo rugăciune de toată noaptea, au îngropat
cu cinste pe mucenic.
Iar Sfântul Iustin
preotul a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi toţi s-au
împărtăşit cu Preacuratele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos.
Sfântul Mucenic Lavrentie arhidiaconul şi-a săvârşit nevoinţa sa
mucenicească în 10 zile ale lunii august, iar Sfântul Ipolit cu
ceilalţi au pătimit a treia zi după Sfântul Lavrentie, în care se va
vorbi mai pe larg despre aceasta. Pentru toate acestea să fie slavă
Dumnezeului nostru Celui slăvit în Sfânta Treime, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin. |