CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU NIFON, PURTĂTORUL DE DUMNEZEU, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI
(11 august)
Acest dumnezeiesc părinte al
nostru Nifon era din Moreea. El s-a născut din părinţi străluciţi în
lume şi de bun neam; dar mai străluciţi şi mai de bun neam cu dreapta
credinţă şi cu fapta bună, care se numeau Manoil şi Maria. Din Sfântul
Botez el a fost numit Nicolae şi, venind în vârstă, a fost dat la
şcoală ca să înveţe Sfintele Scripturi. Deci, având din început
cugetări bătrâneşti, el nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, ca
ceilalţi copii, ci, ca albina cea înţeleaptă, mergea la dascăli
înţelepţi şi îmbunătăţiţi ca să adune mierea faptei bune, făcându-se
ascultător şi următor tuturor învăţăturilor şi pildelor celor bune şi
folositoare de suflet. El era încă şi atâta de isteţ la minte, încât în
puţină vreme a întrecut la învăţătură pe cei care învăţau împreună cu
dânsul. Citea adeseori şi Vieţile Sfinţilor Părinţi şi se veselea
sufletul lui, sârguindu-se, după putinţă, să urmeze faptelor lor celor
bune. El era şi păzitor minunat al întregii înţelepciuni, pentru că s-a
dat cu multă osârdie la înfrânare, mâncând puţină pâine şi bând puţină
apă, doar pentru a-şi potoli trebuinţa trupului. Asemenea se nevoia şi
la toate celelalte fapte bune.
In zilele acelea a
trecut pe la şcoală un ieromonah cu numele Iosif, dascăl desăvârşit şi
foarte îmbunătăţit. Bunul Nicolae a petrecut împreună cu dânsul vorbind
mult, apoi l-a rugat să-l ia cu el, fără să ştie altcineva, pentru că
se temea să nu-l împiedice cumva. Iar Iosif primindu-l cu bucurie,
Nicolae s-a dus pe ascuns şi a învăţat de la el filosofia. Şi mergând
la Epidauron, au auzit că în părţile acelea sihăstrea un bătrân cu
numele Antonie, foarte îmbunătăţit şi următor întru toate lui Antonie
cel Mare. Deci s-au dus la dânsul amândoi, ca să-l întâlnească şi să ia
binecuvântare; iar după ce au vorbit din destul cu dânsul şi au auzit
dumnezeieştile lui cuvinte, s-au veselit cu sufletul. Apoi Iosif, luând
desăvârşita rugăciune a bătrânului, s-a dus, iar Nicolae, aruncându-se
la picioarele lui Antonie, l-a rugat cu lacrimi să rămână cu dânsul.
Dar Antonie, punându-i înainte ostenelile pustniciei, petrecerea cea
aspră, şi mai ales tinereţea vârstei lui, se sârguia să-l oprească pe
el de la aceea. Insă Nicolae, fiind aprins de dumnezeiescul dor, şi mai
mult îl ruga şi zicea: „Orice îmi vei porunci, părinte, cu bucurie te
voi asculta, numai să nu mă lipseşti de însoţirea ta". Şi văzând
bătrânul osârdia lui cea mare, l-a primit, i-a dat chilie şi i-a pus
rânduială cum să se nevoiască. Deci bunul Nicolae s-a dat cu totul la
nevoinţele pustniciei, urmând întru toate pe bătrân, pe care, după
puţină vreme, l-a rugat să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar
dumnezeiescul Antonie a zis către dânsul: „Fiule, fiindcă voieşti să
iei şi chipul monahicesc, să ştii că trebuie să te dai la mai multe
nevoinţe şi osteneli pustniceşti, ca să nu te afle vrăjmaşul dormind şi
să te rupă, ca un bântuitor şi zavistnic ce este nouă, monahilor; de
aceea se cuvine să ne nevoim ca să dobândim veşnica viaţă, prin calea
cea strâmtă şi necăjită". Aceasta şi altele multe zicând bătrânul către
el, l-a îmbrăcat în chipul monahicesc, punându-i numele Nifon.
De atunci fericitul
Nifon se nevoia mai mult la toate nevoinţele petrecerii monahiceşti.
Iar când îi venea lui gând de bogăţie sau aducere aminte de părinţi, pe
care vrăjmaşul nu înceta a i le aduce ca să-l biruiască, atunci alerga
îndată la bătrân, cădea cu lacrimi la picioarele lui şi se mărturisea.
Şi împuternicindu-se de la el şi mângâindu-se, lua rugăciunea şi
binecuvântarea bătrânului şi se ducea în chilia sa.
Iar lucrul mâinilor
sale era scrierea frumoasă, cu care îşi scotea hrana vieţii sale,
pentru că era preaiscusit şi bun scriitor. Fericitul Nifon păzea încă
şi acestea: cuvânt deşert n-a vorbit niciodată, nici n-a râs în schit,
nici carte bisericească n-a citit fără lacrimi şi nici cuvânt n-a grăit
cândva fără binecuvântarea bătrânului său. De aceea s-a făcut
desăvârşit în toate rânduielile monahiceşti, dar n-a trecut multă vreme
şi de-a pururea pomenitul Antonie a adormit întru Domnul, iar Nifon
plângea nemângâiat pierderea duhovnicescului său părinte.
Deci îngropându-l pe el
şi stând multă vreme singur întru linişte, a auzit că în cetatea Nardei
este un dascăl înţelept şi foarte îmbunătăţit, cu numele Zaharia, care
mai înainte cu puţine zile ar fi venit din Sfântul Munte. Şi, dorind să
se îndulcească de la dânsul de roadele înţelepciunii şi să înveţe şi
rânduielile Sfântului Munte, s-a dus la el şi, mărturisindu-se, l-a
rugat să petreacă împreună cu dânsul. Iar Zaharia, primindu-l pe el, îl
învăţa sârguinţa lui cea dorită.
Dar fiindcă în vremea
aceea era mare amestecare şi tulburare în biserici, pentru mincinosul
sinod ce s-a ţinut în Florenţa de către Ioan Paleologul, pe care
răsăritenii nu voiau să-l primească nicidecum, pentru aceasta
înţeleptul Zaharia împreună cu sfinţitul Nifon s-au dus la Ascalon,
învăţând în biserică pe creştini ca să stea neclintiţi în dreapta
credinţă şi în hotărârile Sfinţilor Apostoli şi ale Sinoadelor celor a
toată lumea.
Intorcându-se de acolo,
s-au dus în cetatea Truiei, iar stăpâni-torul Gheorghe, cu numele
Skanderbeg, i-a primit cu toată cinstea şi evlavia, căci auzise mai
înainte de vestea lor şi, primindu-i cu mare bucurie, i-a ţinut cu
dânsul în palat, făcându-l şi părinte duhovnicesc al său pe
preaînţeleptul Zaharia.
Intr-acea vreme a murit
în Constantinopol şi împăratul Ioan Paleologul, iar în locul lui a
împărăţit Constantin, fratele său, care, adunând sobor, a propovăduit
ca neadevărat sinodul din Florenţa. Deci, trecând puţină vreme, cu
judecăţile lui Dumnezeu, turcii au supus Constantinopolul în anul 1453.
Şi era mare vifor şi tulburare în toate părţile din vărsările de sânge
ale războaielor, iar creştinii fugeau din loc în loc ca să se ascundă.
Atunci şi fericiţii aceştia s-au ascuns pentru o vreme într-un munte,
până ce au încetat tulburările, apoi s-au dus în cetatea Ahridonului,
în care era o mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi au
rămas într-însa împreună cu ceilalţi fraţi. Iar sfinţitul Nifon
petrecea sârguindu-se la învăţăturile pe care i le dădea dascălul său,
Zaharia.
Insă, în zilele acelea,
arhiereul Nicolae al Ahridonului a adormit în Domnul şi, adunându-se
episcopii, clericii şi toată mulţimea, au rugat pe sfinţitul Zaharia să
primească dregătoria arhieriei, ca unul ce era vestit tuturor pentru
faptele bune şi pentru înţelepciunea lui. Iar el făcându-se netrebnic
pe sine, zicea că nu este vrednic să ia asupra sa atâta greutate de
suflete asupra sa, care de-abia putea să-şi mântuiască sufletul său.
Insă ei nu încetau rugându-l şi îndemnându-l, până ce l-au înduplecat a
primi hotărârea lor.
Iar câteva zile după ce
a fost hirotonit arhiereu Sfinţitul Zaharia, fericitul Nifon a cerut
să-i dea binecuvântare să se ducă în Sfântul Munte să se liniştească.
Iar arhiereul a zis către dânsul: „Fiule, acum aveam mare trebuinţă să
te am împreună cu mine, ca să mă mângâi şi să mă uşurez de greutatea
care, fără voia mea, s-a pus pe umerii mei, iar tu acum cauţi să mă
laşi? Ştii că în vreme de nevoie sunt trebuincioşi prietenii şi fiii,
ca să ajute părinţilor când se primejduiesc. Fiul meu, Nifone, să nu mă
lipseşti de vederea ta cea preafericită!" Când arhiereul zicea acestea
cu lacrimi, dumnezeiescului Nifon îi curgeau lacrimile ca pârâul, încât
nu putea să-i dea răspuns. Deci în noaptea aceea au petrecut amândoi
priveghind, iar arhiereul, adormind înspre ziuă, a văzut în vis pe
sfântul înger, zicându-i: „Să laşi pe Nifon să meargă unde voieşte, că
este vas ales al lui Dumnezeu". Şi dimineaţa, făcând rugăciune, a
eliberat pe dumnezeiescul Nifon, zicându-i: „O, fiule, du-te unde te va
povăţui Domnul, pe Care îl rog eu, nevrednicul, să mă învrednicească să
te văd iarăşi în această viaţă de acum, când va voi pronia Lui cea
dumnezeiască".
Iar fericitul Nifon,
luând împreună călător rugăciunea arhiereului, a alergat la Sfântul
Munte ca un vultur înaripat. Şi, mergând la cinstita mănăstire a
Vatopedului şi închinându-se sfintelor minuni ale Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, a căutat şi a găsit acolo mulţi bărbaţi
îmbunătăţiţi, cărora s-a făcut osârdnic râvnitor. Apoi mergând la
Careia, a întâlnit pe cel dintâi al Muntelui, pe Daniil, om foarte
îmbunătăţit şi cu socoteală. Acela, văzându-l pe el, s-a bucurat foarte
mult şi, sărutându-l, a zis: „O, preaînţelepte Nifone, eu m-am
înştiinţat de la mulţi despre tine şi m-am rugat lui Dumnezeu să mă
învrednicească să te văd mai înainte de moartea mea. Iată că Preabunul
Dumnezeu a auzit smerita mea rugăciune; pentru aceea te rugăm să înveţi
pe fraţii care s-au adunat cu osârdie pentru tine". Iar Nifon, smeritul
cugetător, a zis: „Preacuvioşi părinţi, nu sunt vrednic să dau doctorie
sănătoşilor şi iscusiţilor doctori, ci mai vârtos eu am trebuinţă de
vindecare de la dânşii". Atunci dumnezeiescul Daniil i-a zis: „Părinte,
nu se cade să păstrezi dumnezeieştile cuvinte numai pentru tine, ci să
le împărtăşeşti şi altora, ca să le aduci folos".
Deci sfântul,
plecându-şi capul şi făcând obişnuita metanie, a început să grăiască
preaînţeleptele lui cuvinte, încât toţi se minunau de priceperea
cuvintelor lui; căci era atât de dulce în vorbire, încât nimeni nu
putea să se despartă de dânsul, iar de dulceaţa cuvintelor lui îşi
uitau şi hrana cea trupească.
Şi umblând împrejurul
schitului Careii, a găsit mulţi bărbaţi îmbunătăţiţi şi sufletul lui se
bucura. Apoi s-a dus şi în sfinţita Mănăstire a Pantocratorului, şi
zăbovind destulă vreme, s-a dus şi la peştera care se numeşte Criti, în
care locuiau şi vieţuiau cu mare asprime pustnici minunaţi, de care
minunându-se pentru covârşitoarea lor răbdare, a rămas împreună cu
dânşii, învăţându-se şi trăind din scrierea mâinilor sale.
După acestea a fost
chemat de proiestoşii Lavrei celei Mari a Sfântului Atanasie să meargă
şi acolo ca să ia folos şi ei din cuvintele lui cele curgătoare cu
miere. Iar el, ca să nu se arate neascultător, s-a dus cu bucurie, ca
un următor osârdnic al Stăpânului Hristos. Deci, învăţându-i multă
vreme, a auzit şi despre sfânta Mănăstire a Inainte-mergătorului, care
se numeşte a Dionisiului, că într-însa erau mulţi monahi îmbunătăţiţi
care păzeau toate rânduielile petrecerii monahiceşti, având viaţă de
obşte şi toate de obşte, după rânduiala Sfântului Vasile, şi petreceau
întocmai ca îngerii. Deci a ieşit din lavră şi a mers acolo. Şi văzând
greutatea şi asprimea locului, atât s-a bucurat fericitul, încât i se
părea că vede pe dumnezeiescul Inaintemergător petrecând în munţi şi în
peşteri, şi mâncând acride şi miere sălbatică. Şi toată noaptea aceea a
petrecut-o fără de somn, rugându-l pe cinstitul Inaintemergător să-l
învrednicească să rămână în acel loc cinstit. Deci, făcând metanie
egumenului, îndată s-a îmbrăcat cu îngerescul şi dumnezeiescul chip al
schimniciei. Apoi, fiind rugat de fraţi să ia dregătoria preoţiei, a
zis, ca un smerit cugetător, că nu este vrednic. Apoi iarăşi fiind
rugat foarte mult, s-a supus şi a fost hirote-sit citeţ şi ipodiacon,
iar după aceea a fost hirotonit diacon şi preot.
Astfel se nevoia mai
mult întru nevoinţele cele duhovniceşti, la privegheri, la postiri, la
rugăciune şi la dragoste adevărată către toţi. Şi, ca să zic pe scurt,
de trei ori fericitul Nifon era mare luminător, strălucind nu numai în
Mănăstirea Dionisiu, ci şi în tot Sfântul Munte, precum a mărturisit un
bătrân îmbunătăţit, cu numele Petronie. Acela, petrecând într-o noapte
afară din mănăstire împreună cu dumnezeiescul Nifon, s-a sculat la
miezul nopţii ca să se roage şi a văzut pe sfântul că stătea drept şi
îşi avea ochii şi mâinile înălţate la cer, fiind tot plin de o lumină
care se suia până la cer şi strălucea peste tot, încât, din pricina
acestei străluciri, Petronie a căzut la pământ ca un mort, iar sfântul
l-a ridicat uimit. Şi după ce şi-a venit în fire, a căzut la picioarele
lui, iar fericitul Nifon căuta să ascundă de dânsul dumnezeiasca
vedenie. Petronie însă s-a dus în taină la egumen şi i-a spus vedenia.
Iar acela i-a răspuns: „Părinte Petronie, aceasta arată curăţia cea
desăvârşită a bărbatului şi că prin el se vor lumina mulţi. Păzeşte-te
însă să nu spui aceasta altcuiva, ca să nu audă şi să se ducă de la
noi, fugind de laudă; căci ne vom păgubi de un om ca acesta, pe care
Dumnezeu ni l-a dăruit ca scăpare şi întărire în zilele noastre".
In vremea aceea au
venit acolo doi cetăţeni tesaloniceni spre închinare la sfinţitele
mănăstiri ale Sfântului Munte. Şi aflându-se ei în Mănăstirea Dionisiu,
în ziua în care sfântul a slujit Sfânta Liturghie în biserica cea
sobornicească, şi auzind învăţătura lui cea purtătoare de miere, s-au
minunat, fiindcă şi ei erau învăţaţi. Iar după sfârşit, întâlnindu-se
cu sfântul, s-au veselit de vorbele lui cele folositoare de suflet;
apoi, întorcându-se în patria lor, au spus toate cele ce auziseră şi
văzuseră la dumnezeiescul Nifon.
Iar în zilele acelea a
murit Partenie, mitropolitul Tesalonicului, şi adunându-se episcopii şi
tot clerul tesalonicenilor, au hotărât cu toţii de obşte ca păstor al
lor pe prea înţeleptul Nifon. Deci, trimiţân-du-se doi episcopi şi
clerici, s-au dus în cinstita Mănăstire Dionisiu şi vorbind deosebi cu
proiestoşii, i-au rugat ca să îndemne pe sfânt să primească hotărârea
lor. Iar aceia, suspinând greu, au zis: „O, sfinţi arhierei, cine este
acela care să dea altora pe dascălul lor? Noi, fiind flămânzi şi
însetaţi, cum să dăm mâncarea şi băutura noastră? Până la atâta a ajuns
Tesalonicul cel vestit, încât să nu aibă pe cineva vrednic de păstor şi
aţi venit la noi, smeriţii, să ne lipsiţi de lumina ochilor noştri,
când voi singuri vedeţi în ce locuri prăpăstioase şi greu de umblat
locuim, încât ne lipsim şi de cele de nevoie ale trupului? Domnul ne-a
trimis nouă mângâietor în necazurile noastre şi noi, ticăloşii, să ne
lipsim acum de dânsul? Acest lucru ni se pare foarte greu, căci cu
adevărat mare primejdie ne va urma nouă, de ne vom păgubi de un astfel
de luminător, apoi şi toţi fraţii cu adevărat vor pătimi supărare
nemăsurată". Zicând acestea, proiestoşii s-au dus.
Atunci episcopii şi
clericii, văzând că n-au făcut nimic, rugau cu lacrimi fierbinţi pe
Dumnezeu şi pe înaintemergătorul Ioan să nu se ducă înapoi deşerţi; iar
sfântul, întrebând pe egumen despre dânşii, nu i-a dat nici un răspuns,
din pricina mâhnirii lui celei nemărginite pe care o avea. Dar sfântul,
fiind luminat de darul Sfântului Duh, a priceput şi i-a zis lui: „Nu te
mâhni, părinte, că eu voi fi cu voi şi într-acest loc mântuitor de
suflete am să-mi dau datoria cea de obşte, după cum am rugat pe
dumnezeiescul Ioan Inaintemergătorul, când am venit în mănăstire, şi a
ascultat rugăciunea mea". Iar egumenul a zis către dânsul: „Facă-ţi-se
ţie, iubite, după cum ai cerut de la dumnezeiescul Inaintemergător.
Insă îi vezi pe aceia despre care m-ai întrebat? Ei sunt episcopi ai
Tesalonicului şi sunt trimişi de tot clerul şi poporul să te ia pe tine
ca păstor al lor, şi noi rămânem orfani fără tine! Deci eu, mai ales,
nu te voi mai vedea pe tine!" Iar aceasta o zicea fiind luminat de
Dumnezeu, căci fericitul Nifon când a venit a doua oară la mănăstire,
egumenul era mort şi nu l-a mai văzut pe el, după cum a proorocit. Deci
acestea zicându-le, îi curgeau lacrimile ca pârâul.
Şi auzindu-le acestea
Nifon, smeritul cugetător, a căzut la pământ în biserică şi, udând
pământul cu lacrimi, zicea: „Cine sunt eu, puturosul şi păcătosul, să
primesc acest fel de jug prea greu asupra grumazului meu cu totul
rănit?" Atunci fraţii, auzind tânguirea sfântului, au alergat cu toţii
la biserică, ca să vadă care era pricina mâhnirii lui; iar egumenul,
văzând că s-au adunat toţi fraţii la biserică, le-a spus toate ale
episcopului şi clericilor. Şi cum au auzit fraţii acestea, au
înconjurat pe sfânt, plângând şi tânguindu-se atât de mult, încât au
auzit aceasta episcopii şi clericii, care, venind înăuntru, au dat în
mâinile sfântului scrisorile clerului din Tesalonic. Iar sfântul,
plângând, zicea: „Eu, sfinţiţi arhierei, fiindcă sunt cu totul rănit de
multele mele păcate, am venit în locul acesta ca să mă liniştesc şi să
mă sfârşesc; deci cum pot să fug de calea pocăinţei şi să iau asupra
mea grija de atâtea suflete, când abia pot să-mi mântuiesc sufletul meu
cel păcătos?"
Episcopii au zis:
„Părinte, să nu te arăţi împotrivitor dumnezeieştii hotărâri, că toţi
de obşte, cu o socoteală şi un glas, te cer pe tine a fi păstor al
lor". Atunci egumenul, ca luminat de Sfântul Duh, a zis: „Du-te,
cinstite părinte, că aşa este voia lui Dumnezeu, ca să înmulţeşti
talantul şi să se mântuiască mulţi prin tine! Adu-ţi aminte totdeauna
de acest sfinţit locaş, de dragostea noastră şi a fraţilor şi ajută-ne
nouă cu desele tale rugăciuni, şi orice vei putea alt lucru trupesc de
nevoie spre chiverniseala noastră; iar noi te vom avea pe tine
întotdeauna întru pomenirea noastră, ca pe un vieţuitor de obşte şi fiu
al sfinţitei noastre mănăstiri. Căci Domnul mi-a poruncit mie în
noaptea aceasta să nu-ţi împiedic calea ta!" Acestea zicându-le, a
sărutat pe fericitul Nifon, asemenea l-au sărutat pe el şi toţi fraţii
cu lacrimi, iar el, pe urmă, a zis: „Părinţilor şi fraţii mei, fie voia
Domnului precum hotărâţi, însă primejdie mare îmi va urma mie,
nevrednicului; de aceea, rugaţi-vă Domnului pentru mine!"
Deci, luând episcopii
pe sfânt, s-au dus bucurându-se şi, mergând ei în Tesalonic, a alergat
atâta mulţime de popor ca să-l vadă şi să ia binecuvântare, încât se
îndesa care să apuce mai înainte. Iar Duminică l-au hirotonit pe el
arhiereu şi păstor al lor. După câteva zile sfântul, văzând pe creştini
tulburaţi de cei de un cuget cu latinii -adică cu papistaşii -, şi de
noua izvodire a mincinosului sinod din Florenţa, învăţa în fiecare zi
dumnezeieştile dogme ale apostolilor şi ale dumnezeieştilor sinoade,
lepădând desăvârşit născocirile cele noi şi dovezile cele sofistice ale
latinilor, poruncindu-le să păzească credinţa ortodoxă curată. El îi
mai mângâia pe dânşii şi pentru neorându-ielile şi ispitele agarenilor,
care împărăţeau de curând, îndemnându-i să rabde fără de cârtire
necazurile şi pedepsele robiei, pentru nădejdea bunătăţilor celor
făgăduite, şi să păzească credinţa neclintită.
Iar pe bogaţii cei
nemilostivi şi neîndurători îi îndemna cu sfaturi înţelepte să fie
milostivi şi să miluiască pe cei săraci, pentru că atâta de milostiv şi
iubitor de săraci era, încât de multe ori, noaptea, el însuşi ducea
cele de trebuinţă bolnavilor şi neputincioşilor şi cu dulceaţa
cuvintelor sale trăgea pe fiecare la dumnezeiasca voie. încă şi pe
mulţi necredincioşi, preaînţeleptul îi aducea la credinţa în Hristos şi
în fiecare zi îi întorcea de la rătăcirea lor. De aceea s-a auzit
pretutindeni vestea despre el şi mulţi alergau la dânsul. Faima aceasta
a ajuns încă şi la biserica cea mare, încât şi arhiereii doreau să se
îndulcească de dânsul. Deci, după doi ani a fost chemat de toată
adunarea arhiereilor la Constantinopol, pentru oarecare pricini de
nevoie ale Bisericii. Şi aceasta s-a făcut cu iconomia lui Dumnezeu, ca
să se pună lumina în loc mai înalt şi să lumineze pe toţi de obşte.
Deci mergând sfântul la Constantinopol, a fost primit cu toată cinstea
de către patriarh, de arhierei şi de tot clerul şi poporul, pentru
fapta lui cea bună şi ocârmuirea cea înţeleaptă a turmei sale. Acolo a
aflat şi pe dascălul său, Zaharia, şi, sărutându-se unul cu altul, s-au
bucurat peste măsură. Deci s-a împlinit rugăciunea dumnezeiescului
Zaharia, care a zis că se vor întâlni iarăşi în viaţa aceasta de acum.
Iar după puţine zile, preasfinţitul Zaharia, îmbolnăvindu-se, s-a dus
către Domnul, şi sfinţitele lui moaşte le-a îngropat dumnezeiescul
Nifon cu cinste şi cu evlavie.
Apoi, după puţină vreme
a adormit întru Domnul şi patriarhul Constantinopolului şi, fără
întârziere, toţi arhiereii şi clericii au pus, cu stăpânire
împărătească, pe prea înţeleptul Nifon în scaunul cel a toată lumea,
deşi el nu-l voia. Apoi, având dumnezeiască râvnă în sfântul său
suflet, el propovăduia cu mare glas dogmele dumnezeieşti, învăţând în
fiecare zi ca un alt apostol, sfătuind, certând cu măsură şi
sârguindu-se cu tot felul de chipuri să izgonească pe lupi din turma
lui Hristos şi să întărească credinţa ortodoxă. Deci, cu dumnezeieştile
şi prea înţeleptele lui cuvinte, câştiga şi pe mulţi necredincioşi,
care luau în taină dumnezeiescul Botez de la dânsul şi,
împuternicindu-se cu rugăciunile lui, se lepădau de patrie şi de neam,
fugind departe, ca să nu se primejduiască de păgâni.
Deci Biserica lui
Hristos se bucura având un luminător ca acesta, care strălucea în toată
lumea; căci în acele vremi nu se găsea un alt ierarh asemenea lui. Dar
diavolul, urătorul de bine, n-a suferit să vadă nişte bunătăţi ca
acestea şi a pornit pe nişte clerici făcători de sminteală să
izgonească pe sfânt departe de la turma lui şi făcând tovărăşii
împotriva bunului păstor, au năvălit cu stăpânire împărătească,
gonindu-l din patriarhie.
Iar dumnezeiescul
Nifon, neştiind pentru care pricină se izgoneşte cu atâta mânie fără de
socoteală, nu se dumirea şi se mâhnea, nu pentru că a fost scos din
scaun, ci pentru lipsirea mântuirii creştinilor, cunoscând că toate
cele pornite asupra sa sunt de la vicleanul diavol. Pentru aceea s-a
rugat Domnului să ierte păcatul făcătorilor de sminteală şi să le dea
gând bun, ca să se pocăiască; iar el s-a dus pe calea lui, bucurându-se
că s-a izbăvit de griji şi că are să se îndulcească de liniştea cea
dorită lui. Deci mergând la Sozopoli, se liniştea într-o mănăstire a
Sfântului Ioan Inaintemergătorul, pe care îl iubea din tot sufletul. Şi
petrecând el o viaţă prea minunată, vestea despre el a străbătut în
toate părţile acelea, iar creştinii alergau să-l vadă şi să audă
învăţătura lui cea folositoare de suflet.
Şi petrecând fericitul
în mănăstire doi ani întregi, a fost chemat iarăşi în Constantinopol şi
suit a doua oară pe scaunul patriarhal a toată lumea. Şi a strălucit
iarăşi lumina în sfeşnic; şi s-a luminat toată lumea cu desele lui
învăţături. Dar diavolul, nesuferind iarăşi venirea sfântului, a
măiestrit împotriva lui un alt meşteşug ca să-l gonească. Intr-o zi, pe
când se întorcea în patriarhie de la o biserică unde slujise, s-a
întâmplat că a întâmpinat fără de veste pe cale pe împărat şi, dându-se
la o parte, i-a urat de bine după cuviinţă. Iar fudulul împărat, vrând
cinste întocmai ca lui Dumnezeu, a ocărât pe sfânt că nu ştie să
cinstească cum se cade pe împăraţi. Iar smeritul cugetător Nifon,
negrăind nimic, s-a dus, zicând în sine: „Diavole, al tău este acest
meşteşug viclean". Deci, ducându-se împăratul la palat, a izgonit pe
sfânt în Adrianopol, porancind ca acolo să-l păzească ostaşii. Iar
aceia care l-au dus pe el, i-au făcut multe rele pe dram, dar Dumnezeu
l-a păzit nevătămat. Şi acolo l-au lăsat să locuiască într-o biserică a
Sfântului Ştefan, cu mare pază. Iar sfântul mulţumind lui Dumnezeu că i
s-a dat spre mângâiere biserica întâiului mucenic, se bucura şi slăvea
pe Domnul, Căruia i s-a dat cu tot sufletul, fără să mai nădăjduiască
la vreun ajutor omenesc.
Iar de vreme ce
străbătuse vestea despre Sfântul Nifon şi în Valahia, domnul de atunci,
cu numele Radu, a vrut să-l vadă pe sfânt. Deci, mergând în cetatea
împărătească să plătească dajdiile, a trecut pe la Adrianopol şi,
făcând în tot chipul, a luat voie de la oamenii împărăteşti şi a mers
de s-a întâlnit cu sfântul; şi, plecându-şi capul, i s-a închinat cu
mare evlavie. Apoi, sărutându-i cu dorinţă nemăsurată sfânta lui
dreaptă, a zis: „Eu, stăpâne sfinte, de mult doream să mă învrednicesc
să văd prea fericita ta faţă şi să iau rugăciunea şi binecuvântarea ta.
Slăvit să fie Dumnezeu că m-am învrednicit azi şi am dobândit ce
doream, dar mă mâhnesc de ispitele ce le pătimeşti". Sfântul a răspuns:
„Prea strălucite domn, prin multe necazuri se cuvine nouă să intrăm în
Impărăţia cerurilor, zice Domnul. Iar dumnezeiescul Pavel scrie: Nu
sunt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava ce va să se
descopere. Deci se cade să suferim primejdiile vieţii acesteia cu
bucurie, precum se bucurau şi dumnezeieştii Apostoli când erau bătuţi
de iudei, pentru că au fost necinstiţi pentru numele Domnului, după cum
istoriseşte dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor. Şi fericitul
Pavel scrie în epistolele sale: Acum mă bucur întru pătimirile mele.
Deci de trei ori fericiţii se bucurau în necazuri, suferindu-le cu
mulţumire, pentru că aşteptau fericita nădejde; dar noi suntem puţini
la suflet şi ce putem să suferim?"
Auzind domnul acestea,
s-a umilit şi i-a zis: „Mă rog arhieriei tale să vii în Valahia să ne
înveţi pe noi, că suntem cu totul lipsiţi de învăţătura duhovnicească
şi de păstor învăţător. Acolo te voi odihni şi toţi te vor primi cu
bucurie. Numai dă-mi cuvântul tău, ca să mijlocesc la păgâni să ne dea
voie". Şi primind sfântul aceasta, Radu a mijlocit şi l-a luat cu sine
în Valahia şi toţi l-au primit ca pe un apostol al Domnului. Domnitorul
i-a zis: „Părinte, de astăzi te avem povăţuitorul şi păstorul nostru,
ca să ne înveţi pe noi calea mântuirii şi să ai stăpânire asupra
lucrurilor bisericeşti şi orice vei porunci, să se facă".
Iar dumnezeiescul Nifon
a zis către el: „îţi laud socoteala ta cea bună, dar să dea Dumnezeu
s-o ai până la sfârşit. însă mă rog, orice voi face spre îndreptarea
voastră, să o primiţi cu mulţumire şi chiar tu de vei greşi, să
primeşti duhovnicescul meu sfat; căci atunci când poporul cel de obşte
va vedea pe domnul ţării că primeşte îndreptare de pocăinţă, atunci şi
ei cu înlesnire se îndreaptă; iar dimpotrivă, când domnul ţării va
călca legea şi va defăima sfintele canoane, atunci se face mare cădere
tuturor, pentru că oamenii se pleacă lesne spre cel rău". Iar domnul a
zis către el: „Părinte, orice vei face pentru folosul sufletelor
noastre, vom primi cu bucurie".
Atunci preaînţeleptul
Nifon a poruncit să se facă sinod local, unde să se adune toţi preoţii
Bisericii, egumenii mănăstirilor, boierii divanului şi domnul. Deci,
fiind toţi adunaţi, fericitul a început să le propovăduiască
dumnezeieştile cuvinte şi să-i îndemne la obiceiurile cele bune, cu
dovezi din insuflatele de Dumnezeu Scripturi şi de la părinţii
dumnezeieşti, ca să-i taie de la fiecare obicei rău. Deci toţi au
primit învăţătura lui cea curgătoare de miere şi, plecându-se
dumnezeieştilor lui cuvinte, se sârguiau să-şi îndrepteze toate
rânduielile şi obiceiurile lor.
Sfântul a hirotonit şi
doi episcopi şi, dându-le rânduitele episcopii Râmnic şi Buzău, le-a
poruncit să se îngrijească de turma lui Hristos, că au să dea seamă
pentru dânşii la înfricoşatul Judecător. Apoi, întorcându-se către
domnul ţării, a zis în auzul tuturor: „Fiule Radu, şi tu, care ai
stăpânirea în mâinile tale, se cade să sfătuieşti pe toţi supuşii tăi,
să pedepseşti pe cei fără rânduială şi să nu cauţi în faţă nici la
mare, nici la mic; ci să faci judecată dreaptă, că judecata este a lui
Dumnezeu, după cum zice dumnezeiasca Scriptură".
Invăţându-le sfântul
toate acestea cu multă smerenie, a slobozit sinodul, ţinând destulă
vreme pe preoţii şi pe monahii care erau din locuri îndepărtate, până
să-i îndrepteze. Deci toţi slăveau pe Dumnezeu că le-a trimis un
luminător ca acesta, care i-a povăţuit la calea adevărului, şi-l numeau
pe el nou Gură de Aur. Iar el slujea dumnezeiasca Liturghie în fiecare
Duminică şi praznic, ca toţi să vină la biserică şi să audă învăţătura
lui. Şi se sârguia minunatul în tot chipul să-i scoată pe ei din
obiceiul cel rău al beţiei, căci mai toţi erau aplecaţi cu covârşire la
acea patimă, din care se nasc toate păcatele cele de moarte şi mai ales
necurata desfrânare, la care erau dedaţi cei mai mulţi. Pentru aceea se
silea preaînţeleptul să stingă văpaia beţiei şi cu învăţătura lui cea
cu osteneală întorcea la pocăinţă mulţime multă, care se îndrepta. Dar
diavolul, urătorul de bine, ce a lucrat iarăşi împotriva sfântului, ca
să împiedice dumnezeiasca lui propovăduire?
Un boier mare din
Moldova, fiind cu rău obicei şi făcând multe rele, a fugit din patria
sa, ca să scape de stăpânirea domnească, lăsându-şi casa, femeia şi
copiii şi a venit în Valahia. Şi împriete-nindu-se foarte cu Radu,
domnul ţării, a voit să locuiască acolo şi să ia altă femeie. Pentru
aceea domnul, deşi ştia că moldoveanul avea femeie la locul său, a
trecut cu vederea şi legile părinţilor şi canoanele, şi i-a dat de
soţie chiar pe sora sa, afară de lege. Iar femeia lui cea după lege,
auzind acel lucru, a scris o scrisoare Sfântului Nifon, plângându-se şi
arătându-i că acela este însurat şi are copii. Şi luând sfântul
scrisoarea, a chemat pe moldovean şi i-a vorbit cu blândeţe şi cu
smerenie cele cuviincioase, ca să lase pe femeia aceea afară de lege şi
să se ducă la femeia lui cea după lege. Dar acela, fiind cu rău obicei
şi nepocăit, a plecat de la sfânt cu multe înfricoşări. Şi ducându-se
el la domnul ţării, l-a pornit spre mânie asupra sfântului, căutând
să-l izgonească din Valahia.
Iar dumnezeiescul
Nifon, netemându-se nicidecum de înfricoşări, s-a dus în palatul
domnului şi a dat întâi scrisoarea pe care i-o trimisese femeia lui
după lege; apoi, deschizând dumnezeiasca lege, l-a rugat să nu defaime
hotărârea dumnezeiască şi dumnezeieştile canoane ale Bisericii. Dar
Radu, lepădând făţărnicia evlaviei cea mai dinainte, şi-a sălbăticit
năravul asupra sfântului şi i-a zis: „Stăpâne, nu se cade să arăţi
atâta asprime către noi, ci să ai ruşine şi frică de stăpânitori. Eu
voiam şi mai înainte să-ţi zic că, îndată ce te-am adus aici, ai călcat
şi ai defăimat toate predaniile şi rânduielile noastre şi ai schimbat
toate lucrurile după socoteala ta. Pentru aceea, de astăzi înainte nu
mai voim nici învăţătura ta, nici predaniile şi rânduielile tale, că
noi suntem oameni ai lumii şi nu putem să urmăm după socoteala ta".
Sfântul, auzind aceste
cuvinte fără de nădejde, i-a zis: „Prea-strălucite domn, oare acestea
nădăjduiam să-mi zici? Oare n-ai venit strălucirea ta cu boierii tăi de
două şi de trei ori şi m-ai rugat să vin aici, pentru folosul
sufletelor voastre? Arată-mi, preaînălţate, ce pre-danie şi rânduială
rea v-am dat vouă şi am defăimat pe ale voastre? Vai mie! Acum văd
arătat că are să vină mare urgie asupra voastră şi mă mâhnesc pentru
sufletele voastre. Iar despre mine nu mă îngrijesc nicidecum, că
nădejdea mea este la Acela pe Care L-am iubit şi-L iubesc din
tinereţile mele şi pentru a Cărui dragoste am mare bucurie să-mi vărs
şi sângele, dacă va cere trebuinţa. Domnule Radu, să ştii că toată
puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul meu Şi-a vărsat
preasfântul Său Sânge, ca s-o curăţească de tot păcatul şi s-o
sfinţească. Ea va fi curată şi sfântă cu lucrarea dumnezeieştilor
porunci, pe care doresc să le păzesc până la sfârşitul vieţii mele".
Zicând acestea, a ieşit
din palat şi, ducându-se în biserică, a poruncit celor cu bună
rânduială să adune poporul. Şi învăţându-i pe ei din destul, s-a
îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit pe moldoveanul cel fără
de lege şi pe cei care îl ajutau la a lui fărădelege, depărtându-l de
la Biserică împreună cu preadesfrânata, ca pe nişte călcători de lege.
Apoi, sfătuind mult poporul, a spus mai înainte câte au să se întâmple
Valahiei şi că domnul Radu şi moldoveanul au să primească rea moarte şi
au să se sfârşească întru fărădelegea lor. După aceea a pus veşmintele
arhiereşti pe Sfânta Masă, a sărutat sfintele icoane şi s-a dus.
Auzind acestea, domnul
Radu a dat poruncă la toţi cetăţenii să nu-l mai numească arhiereu,
nici să-i mai dea vreo cinste şi căutare. Şi dacă se va auzi că cineva
i-a dat pâine sau altceva, sau l-a primit în casa sa, aceluia să-i
piardă viaţa şi lucrurile să-i rămână domniei. Pentru aceea, sfântul a
dat loc mâniei şi s-a dus într-o margine de sat, într-o casă mică,
având toată nădejdea în Dumnezeu, Care, ca un mult-milostiv, i-a trimis
cele de trebuinţă, precum de demult a trimis proorocului Ilie hrană
prin corbi şi lui Daniil prin Avacum; pentru că un fecior de boier din
neamul Basarabilor, cu numele de Neagoe, fiu duhovnicesc al sfântului,
văzându-l în atâta strâmtorare, se mâhnea foarte şi îi ducea toate cele
trebuincioase pe ascuns, căci se temea de mânia domnului.
Iar Radu, gândindu-se
la blestemul sfântului şi temându-se să nu vină asupră-i fără veste
vreo urgie de la Dumnezeu - pentru că, deşi avea necaz pe sfântul, îl
cunoştea că este drept în toate şi cinstitor de Dumnezeu - a făcut chip
şi a adus pe sfântul cu cinste în palatul său, socotind ca, prin
momeli, să ia iertare. Deci i-a zis: „Prea dumne-zeiescule şi
preaînţelepte părinte, iartă-ne nouă toate câte ţi-am greşit ca nişte
oameni şi să ai şi preasfinţia ta iertare de la noi pentru cele ce ai
zis şi ai făcut împotriva noastră; deci te rugăm să nu mai ai vreo
supărare asupra noastră, iar noi să te îngrijim cu bani şi haine câte
îţi vor trebui, şi să te trimitem cu multă cinste unde vei voi să te
duci; şi, acolo unde te vei sălăşlui, să-ţi trimitem toate cele
trebuincioase. Cât despre soţia moldoveanului să nu ai grijă, că el a
luat iertare de la tot soborul arhiereilor care sunt în Constantinopol
şi să dai iertare şi preasfinţia ta, cum se cade".
Iar dumnezeiescul
Nifon, suspinând din adâncul inimii, a zis către el, ca unui om de
rând: „Radule, Radule, nu voiesc pentru trebuinţa mea banii tăi, nici
hainele tale nu-mi trebuiesc pentru acoperirea mea, nici vreo cinste nu
cer de la tine, să mă ferească Dumnezeu! Adu-ţi aminte câte ai făcut să
mă aduci pe mine în Valahia, ca să vă învăţ pe voi cuvântul lui
Dumnezeu; şi de v-am făcut vreo fărădelege, mărturiseşte. Eu am fost
rânduit de Domnul meu ca să cert pe cei fără de lege, şi la această
fărădelege nu voi să fiu eu părtaş, pentru că nici o lege nu mă lasă.
Singur tu m-ai adus pe mine şi iarăşi tu singur mă goneşti! Deci eu mă
voi duce unde mă va îndrepta Domnul, însă voi veţi muri întru
fărădelege. Multe necazuri şi dureri şi nenumărate rele au să vină pe
capul vostru şi atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi găsi".
Zicând sfântul acestea
cu multă îndrăzneală, s-a dus de acolo şi, aflând pe Neagoe, fiul său
duhovnicesc, i-a spus lui la o parte: „Văd, fiul meu, că mare urgie are
să vină peste locul acesta şi ai să te primejduieşti şi tu cu tot
neamul tău; dar Preaînduratul Dumnezeu te va păzi de tot răul, de vei
păzi poruncile pe care ţi le-am dat ţie. Şi nu numai că te vei izbăvi
de orice primejdie, ci te vei sui la mare cinste şi se va vesti numele
tău în toate părţile; dar să-ţi aduci aminte şi de mine, părintele tău
duhovnicesc, şi eu, de voi avea îndrăzneală către iubitorul de oameni
Dumnezeu, Il voi ruga pe Dânsul pentru tine". Apoi l-a binecuvântat şi
l-a sărutat, iar Neagoe plângea şi se tânguia de lipsa unui părinte ca
acesta.
După aceasta, Sfântul
Nifon luând pe Macarie şi pe Ioasaf, ucenicii săi, s-a dus în Macedonia
şi de acolo în Petolia, învăţând şi întărind pe creştini. Apoi s-a dus
iarăşi în Sfântul Munte, la sfinţita mănăstire a Vatopedului, unde
părinţii de acolo l-au primit cu toată evlavia şi bucuria, slăvind pe
Dumnezeu că i-a învrednicit a dobândi un luminător şi un dascăl ca
acesta. Iar pustnicii muntelui, auzind de venirea lui, alergau în
fiecare zi la el, ca să ia binecuvântare şi să asculte învăţăturile lui
cele folositoare de suflet.
Iar Macarie, ucenicul
lui, fiind râvnitor al faptelor bune ale sfântului întru toate şi
nevoindu-se cu multe nevoinţe ale pustniciei, s-a suit la vârful
dumnezeieştii iubiri şi ardea inima lui să-şi săvârşească viaţa prin
moarte mucenicească, pentru care şi-a arătat dorinţa sa sfântului. Şi
cunoscând sfântul că dorinţa ucenicului este după dumnezeiasca voie,
i-a zis: „Mergi, fiule, în calea mărturisirii, că, după dorinţa ta, te
vei învrednici să iei cununa muceniciei şi să te bucuri veşnic împreună
cu mucenicii şi cu cuvioşii". După aceea, pecetluindu-l pe el cu
seninul făcătoarei de viaţă cruci, l-a binecuvântat. Şi, după proorocia
sfântului, aşa s-a şi întâmplat; pentru că acel cu adevărat fericit,
mergând în Tesalonic, a propovăduit pe Hristos, îmbărbătându-se
împotriva otomanilor. Deci a fost pedepsit de dânşii fără de milă, iar
pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap, luând astfel cununa muceniciei.
Iar dumnezeiescului Nifon i s-au descoperit acestea de la Sfântul Duh
şi a zis către Ioasaf, celălalt ucenic al lui: „Să ştii, fiule, că
astăzi s-a săvârşit prin mucenicie fratele tău, Macarie, şi merge să se
bucure în ceruri".
După aceasta, luând pe
Ioasaf, a plecat pe ascuns din Mănăstirea Vatopedului, neştiind nimeni,
şi a mers necunoscut la Mănăstirea Dionisiu, în care era - după cum se
ştie -, acest fel de obicei, hotărât de către ctitorul mănăstirii, ca
oricine va merge în mănăstire pentru a se face monah, dacă va fi
primit, întâi să se facă argat la catâri, ca să aducă lemne şi să facă
orice altă slujbă proastă, atâta vreme cât ar fi fost rânduit de
întâistătător, şi apoi să-l ia în mănăstire şi să-l facă monah. Iar de
era monah de mai înainte, îl socoteau în rând cu fraţii mănăstirii.
Deci mergând şi Sfântul Nifon necunoscut în mănăstire, ca un simplu
monah, şi după obicei fiind întrebat de cel mai mare, a pus metanie şi
slujea catârilor ca argat. Şi câtă vreme a rămas necunoscut, au venit
oameni trimişi de la biserica cea mare din Constantinopol ca să-l caute
şi să-l pună iarăşi în scaunul cel a toată lumea, cu hotărâre
împărătească. Dar, fiindcă n-au putut să-l afle, s-au întors înapoi.
Iar într-una din zile,
Sfântul Nifon a fost rânduit să fie de strajă într-un loc înalt în
dreptul mănăstirii, ca să păzească împotriva tâlharilor ce veneau în
vremea aceea fără de veste la Sfântul Munte, robind pe mulţi şi răpind
tot ce apucau. Deci, la miezul nopţii, pe când sfântul stătea la
rugăciune acolo unde străjuia, nişte monahi îmbunătăţiţi, care
privegheau împrejurul locului aceluia, au văzut o văpaie de foc care se
suia de la pământ până la cer. Iar un frate care era împreună cu
sfântul de strajă, deşteptându-se în ceasul acela, a văzut pe sfânt că
era tot înfocat şi, tremurând, s-a tras de la locul lui şi a mers la
mănăstire, povestind tuturor vederea cea înfricoşătoare pe care a
văzut-o. Asemenea au spus şi ceilalţi monahi şi i-au încredinţat pe
preoţi. Deci, adunându-se cu toţii în biserică, se rugau lui Dumnezeu
să le arate cine este acest om, la care se arată astfel de semn. Iar
Domnul a ascultat rugăciunea lor şi a arătat în acest fel:
Egumenul mănăstirii a
văzut în vedenia sa că era în biserică şi acolo i s-a arătat
dumnezeiescul Inaintemergător şi i-a zis: „Adună toată frăţimea şi
ieşiţi în întâmpinarea patriarhului Nifon, că îi ajunge atâta smerenie
ce a arătat-o şi s-a făcut argat, ca să nu vă păgubiţi mai mult". Deci,
deşteptându-se egumenul, a rămas uimit. Iar după câtăva vreme,
venindu-şi în fire, a bătut toaca şi, adunându-se toţi fraţii, le-a
povestit şi lor vedenia pe care a văzut-o, şi atunci au aflat ei că
acel monah necunoscut era patriarhul Nifon. Iar când fericitul venea ca
un argat, au ieşit cu toţii în dreptul gropniţei, cu făclii şi cu
tămâieri şi l-au întâmpinat cu mare cinste. Atunci, îndată ce i-a văzut
minunatul, s-a aruncat la pământ, udându-l cu lacrimi; iar egumenul,
făcând metanie, i s-a închinat şi i-a sărutat sfintele lui mâini,
zicându-i: „O, luminătorule al lumii, ajunge atâta răbdare din partea
ta; ajunge ticăloşia desăvârşită pe care ai suferit-o de bună voie;
ajunge atâta smerenie pe care ai arătat-o, neştiindu-te noi, proştii!"
Iar fraţii plângeau cu toţii şi mai ales aceia care l-au mâhnit întru
neştiinţă şi se tăvăleau la sfinţitele lui picioare, cerând iertare.
Atunci sfântul, cu
multe lacrimi, a zis: „Părinţi şi fraţi ai mei, pentru aceasta m-a
ascuns pe mine Domnul în acest loc de suflet mântuitor, căci eu am
cerut de la Dânsul să mă izbăvesc de grijile lumii şi să fiu miluit la
judecata Lui cea înfricoşată. Căci dacă nu ne vom lepăda de părinţi, de
fraţi, de rudenii şi de toată slava cea omenească şi împătimirea
acestei lumi - după cum El ne porunceşte nouă -, nu suntem vrednici
să-I urmăm Lui; pentru că de vom câştiga toată lumea şi ne vom pierde
sufletul nostru, ce folos ne este?" Iar către cei ce cereau iertare, a
zis: „O, fiii şi fraţii mei! Aceia care se nevoiesc la fapta bună se
cade să aibă blândeţe şi dragoste către cei de aproape şi să nu se
mânie asupra lor, măcar de ar pătimi de la ei nenumărate rele; pentru
că toţi suntem oameni şi nici unul nu este curat de la sine". Şi aşa
sfătuindu-i ca să nu facă altora la fel, ci să-şi facă fiecare slujba
sa fără mânie şi cârtire, ajutându-se unul pe altul după putere, i-a
sărutat şi i-a binecuvântat.
Apoi, intrând în
mănăstire, se nevoia cu atâta asprime, încât este cu neputinţă ca
cineva să povestească cu de-amănuntul nevoinţele şi ostenelile pe care
le făcea, căci deşi era bătrân şi cu totul obosit de primejdii şi de
izgoniri, iarăşi slujea la toate trebuinţele mănăstireşti, ca unul
dintre cei mai de jos monahi. Şi a făcut multe zidiri din temelie, pe
cei bolnavi îi cerceta şi pe cei necăjiţi îi mângâia.
De multe ori când
mergeam - zice scriitorul acestei povestiri -şi rămâneam acolo ca să
iau folos din învăţăturile lui cele de suflet folositoare, îl vedeam
săpând în grădină, ajutând la moară, pogorându-se la arsana pentru
trebuinţele corăbierilor. Şi se ostenea, de trei ori fericitul,
împreună cu slujitorii, ca să nu cârtească şi să nu-şi piardă plata
ostenelii lor. Cu toate acestea, urătorul de bine diavolul nu lipsea de
a-i da război, pentru că, aflând pe unii unelte ale lui, i-a ridicat să
ocărască şi să osândească pe sfânt, numindu-l făţarnic şi bârfitor.
Insă sfântul, ca un prea înţelept, cunoscând vicleşugurile satanei, se
ruga lui Dumnezeu să-l împuternicească să sufere toate ispitele până la
sfârşit, iar pe ocărâtorii lui să-i ierte şi să-i mântuiască ca un
iubitor de oameni. Şi atâta smerenie, răbdare, petrecere aspră şi
sărăcie de bunăvoie avea pururea pomenitul, încât nu se gândea că a
avut dregătoria arhierească şi că a fost patriarh a toată lumea, ci
toate le socotea ca şi umbre şi visuri.
Şi văzând sfântul odată
că fraţii, care aduceau cu corabia hrana mănăstirii de la metocuri,
erau în primejdie din pricina furtunii, a intrat în corabie, că era
aproape de mănăstire, şi îndată - o, minunile tale, Hristoase împărate!
- a încetat furtuna şi marea s-a liniştit. Iar fraţii, căzând la
sfintele lui picioare, au zis: „Preacinstite părinte, credem că orice
vei cere de la Dumnezeu, toate îţi va da; pentru aceasta te rugăm să
faci rugăciune către Domnul, ca unul ce ai îndrăzneală către El, ca să
călătorim de aici înainte fără primejdie pe mare şi să aducem fără
pagubă hrana mănăstirii". Iar sfântul a răspuns: „Dacă nu vă veţi
lenevi de canoanele şi de pravila voastră şi dacă nu veţi grăi cuvinte
necuviincioase şi urâte, atunci cu lesnire vă va auzi Domnul şi vă va
feri de toată întâmplarea cea rea".
Apoi, plecându-şi
genunchii pe fierul corăbiei, şi-a înălţat mâinile şi ochii la cer şi
s-a rugat în taină multă vreme. Şi ridicându-se, a binecuvântat fierul
de trei ori şi a zis: „Fraţilor, luaţi aminte să puneţi întotdeauna
acest fier la loc curat, iar când vă va ajunge primejdia, să-l atârnaţi
în mare şi atunci veţi călători fără primejdie". De atunci se făcea
acea minune mare la fiecare primejdie a mării şi îndată ce s-ar fi
întâmplat furtună, monahii atârnau fierul în mare, chemând cu evlavie
numele sfântului, şi astfel se făcea linişte. Şi atât se cucerniceau
monahii de fierul acela, încât, când tămâiau în vremea pravilei la
cântare, tămâiau şi fierul cu evlavie, socotind că văd pe Sfântul
Nifon. Iar când era furtună pe mare, fraţii strigau unul către altul:
„Coborâţi, coborâţi pe patriarhul în mare ca să înceteze furtuna!" Şi
ca o comoară de mult preţ a fost păzit fierul acela şi a fost ţinut în
mănăstire mai mult de 150 de ani.
Iar sfântul ajungând la
adânci bătrâneţi, până la 90 de ani, şi cunoscând din dumnezeiasca
descoperire că a venit vremea să se ducă către Hristos cel dorit, a
adunat toată frăţimea şi le-a arătat vremea sfârşitului său,
poruncindu-le să păzească cu dinadinsul rânduielile vieţii monahiceşti
şi să se nevoiască în tot chipul, ca să se învrednicească Impărăţiei
cerului. Iar fraţii, auzind această veste, plângeau şi se jeleau pentru
pierderea unui părinte ca acela. Şi mai ales doi fraţi care mai înainte
îl ocărâseră din neştiinţă, plângeau nemângâiaţi, cerând iertare de la
el. Iar sfântul, sfătuindu-i, îi mângâia şi, binecu-vântându-i, a zis
către proiestoşi: „Fraţii mei, cereţi orice cerere duhovnicească voiţi
de la smerenia mea, mai înainte de a-mi da duhul către Domnul". Şi toţi
au răspuns: „Voim, preasfinte Părinte, să ne dai în scris
dumnezeieştile tale rugăciuni, ca să se citească la mormântul fiecărui
frate când va muri şi să ia dezlegarea păcatelor care le-a făcut ca
om". Iar sfântul, fiind ascultător până la sfârşit, n-a trecut cu
vederea cererea lor, ci, făcând către Dumnezeu rugăciune cu lacrimi
fierbinţi ca să se împlinească cererea lor, a zis către ucenicul său
Ioasaf: „Fiule, scrie pe hârtie cele ce voi zice, ca să rămână fraţilor
mângâiere neîncetată".
Iar după ce Ioasaf a
scris rugăciunile cele de iertare, i-a zis sfântul: „Eu mă duc către
Domnul cel dorit, iar tu, fiule, mergi la Constantinopol şi fă câte
ţi-am poruncit, că acolo vei lua cununa muceniciei ca să te bucuri
veşnic în cer". Apoi, luând iertare de la toţi fraţii, s-a împărtăşit
cu Preacuratele Taine şi astfel şi-a dat fericitul lui suflet în
mâinile lui Dumnezeu, în 11 zile ale lunii august. Şi câţi părinţi de
pe la schituri şi de pe la mănăstiri s-au înştiinţat de aceasta, au
alergat să sărute sfinţitele lui moaşte, iar fraţii plângeau lipsa
bunului lor păstor. Deci, adunându-se mulţime multă, au făcut
priveghere de toată noaptea şi a doua zi au îngropat cu mare cinste pe
strălucitul luminător al lumii, pe piatra cea tare a suferinţei, pe
răbdătorul în primejdii şi ispite, pe cel lămurit ca aurul în cuptor,
pe cel care a suferit toate pentru dragostea Domnului.
In acest fel a petrecut
pururea pomenitul şi Sfântul Patriarh Nifon în această viaţă de acum.
Cu acest fel de isprăvi, nevoinţe şi fapte bune a strălucit în lume cel
care, fiind patriarh, a născut a doua oară, prin dumnezeiescul botez, o
mulţime de armeni, evrei şi otomani, şi i-a adus la Domnul cu
dumnezeieştile şi curgătoarele de miere învăţături, mântuindu-i. Incă
şi cu cununi muceniceşti a trimis către Domnul pe ucenicii lui.
Pentru că şi fericitul
Ioasaf, după adormirea Sfântului Nifon, mergând în Constantinopol şi
făcând cum i-a poruncit el, a îndrăznit înaintea turcilor şi a
propovăduit pe Sfânta Treime. El a fost muncit de ei cu multe feluri de
munci şi pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap şi a luat cununa
mărturisirii după proorocirea sfântului.
Este timpul să
povestesc şi cele ce s-au întâmplat în Valahia după proorocia
dumnezeiescului Nifon. Pentru că după ce el a plecat de acolo, a fost
mare amestecare în Biserica Valahiei, căci s-au ridicat mari sminteli
de la cei bisericeşti şi de la boieri, şi în tot locul s-au făcut
tulburări de vânturi, secetă şi foamete mare. Deci toţi au cunoscut că
toate acestea s-au făcut pentru că a fost izgonit sfântul de acolo.
Pentru aceasta, domnul Radu a trimis în toate părţile şi l-a căutat pe
Sfântul Nifon, dar nu l-a găsit, după cum îi spusese sfântul mai
înainte.
Iar după adormirea
sfântului, Radu a căzut în boală cumplită şi de nevindecat - tot trupul
i s-a spart şi ieşea din el duhoare urâtă şi nesuferită, încât nimeni
nu putea să se apropie de el. Deci s-a sfârşit cu multe dureri şi a
fost îngropat în mănăstirea Sfântului Nicolae, care se numeşte
Mănăstirea Dealului, pe care a zidit-o el. Iar după îngroparea lui,
pentru frica celor ce erau de faţă, a tremurat mormântul lui trei zile,
după cum s-a întâmplat împărătesei Eudoxia, pe vremea Sfântului Ioan
Gură de Aur, încât frică şi cutremur i-a cuprins pe toţi. Deci toţi îşi
aduceau aminte de Sfântul Nifon, căci toate au urmat după cum a
proorocit el. Asemenea s-a primejduit şi bunul Neagoe, duhovnicescul
lui fiu, după cum i-a spus mai înainte dumnezeiescul părinte. S-a
primejduit încă şi cu cele mai de pe urmă primejdii de la doi domni
tirani, care au domnit după moartea domnului Radu, întâi de la Mihnea
şi pe urmă de la Vlad. Insă, după proorocia sfântului, nu numai că s-a
izbăvit de fiecare primejdie prin rugăciunile lui, dar şi prin cererea
a tot poporul, s-a făcut domn a toată Ungrovlahia.
Deci văzând Neagoe că
s-au împlinit toate proorociile părintelui său duhovnicesc şi cugetând
la dumnezeieştile lui învăţături, s-a aprins cu totul de dor
dumnezeiesc şi a dorit să aducă în Valahia sfinţitele lui moaşte, ca să
se binecuyinteze cu venirea lor de faţă şi el şi tot locul acela, care
era cu totul împilat de atâtea pedepse dumnezeieşti; dar mai ales ca să
ia iertare Radu, care era sub blestemul Sfântului. Deci aşa a făcut
Neagoe, ca un al doilea Teodosie, căci precum acela, pentru maica sa,
Eudoxia, a adus de la Cucuso sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Gură de
Aur, tot aşa şi prea cinstitorul de Dumnezeu Neagoe a făcut cu
dumnezeiescul Nifon, noul Gură de Aur. El a trimis doi egumeni ai
mănăstirilor şi doi cinstiţi boieri în Sfânta Mănăstire Dionisiu din
Sfântul Munte, cu scrisori şi cu daruri multe ca să aducă sfintele
moaşte.
Iar aceia venind, au
dat scrisorile egumenului mănăstirii, care citindu-le în auzul tuturor
fraţilor, toţi au rămas fără de glas multă vreme. Apoi unul dintre
bătrânii cei vechi a zis către cei trimişi: „Preacinstiţi egumeni şi
prea binecredincioşi boieri, noi nu defăimăm porunca domnului ţării,
dar nici nu îndrăznim să ne atingem de mormântul sfântului şi mai ales
nu suferim să ne păgubim de o comoară ca aceasta, care este mântuirea
mănăstirii noastre. Căci, precum în viaţa lui era păzitor şi mântuitor
al nostru, tot aşa şi acum, după moarte, sfintele lui moaşte ne
pricinuiesc nouă mare mângâiere la tot necazul şi strâmtorarea ce sunt
aduse asupra noastră de păgâni şi la alte greutăţi ce le pătimim.
Singuri vedeţi în ce loc cu anevoie de umblat şi prăpăstios locuim şi
nu avem altă mângâiere decât numai sfinţitele moaşte ale Sfântului
Nifon, care s-a nevoit în această mănăstire. Iar acum să le ia în alt
loc ni se pare lucru străin şi ni se va pricinui nouă supărare şi
durere neasemănat de mare". Dar aceia au zis: „Preacuvioşi părinţi,
ascultaţi-ne pe noi şi faceţi după cuvântul domnului nostru, adică să
daţi cu bunăvoirea voastră sfintele moaşte şi alegeţi dintre voi doi
proiestoşi care să meargă cu noi şi vă făgăduim vouă că domnul vă va
trimite mare ajutor şi multe faceri de bine va face acestei mănăstiri,
trimiţând înapoi şi sfintele moaşte".
Iar părinţii, auzind
acestea, au răspuns: „Noi nu îndrăznim să săpăm, faceţi singuri ceea ce
voiţi!" Atunci unul din boieri, adică marele logofăt, apucând un
târnăcop şi făcând semnul Sfintei Cruci, a zis: „Eu, întărindu-mă pe
credinţa şi evlavia domnului meu, mă apuc de lucru şi nădăjduiesc în
rugăciunile sfântului că nu voi lua nici o vătămare!" Şi astfel a
început a săpa. Şi cum s-a apropiat de sfintele moaşte - o, negrăitele
Tale minuni, Hristoase! -, tot locul acela s-a umplut de o bună
mireasmă nepovestită. Deci, luând sfintele moaşte, le-au pus într-un
sicriu şi le-au dus în mijlocul bisericii, iar biserica s-a umplut de
bună mireasmă. Apoi fraţii, adunându-se, au făcut priveghere de toată
noaptea. Şi s-a auzit vestea pe la chiliile, schiturile şi mănăstirile
care erau acolo pe aproape, şi părinţii au alergat cu credinţă şi cu
evlavie să sărute sfintele moaşte.
Iar Atotputernicul
Dumnezeu, vrând să slăvească pe Sfântul Nifon şi după adormire, pentru
covârşitoarele nevoinţe şi sudori ale pustniciei lui, a rânduit ca un
monah mut şi surd să meargă şi el să sărute sfintele lui moaşte. Şi
îndată ce s-a apropiat de ele şi le-a sărutat, a început a vorbi fără
împiedicare şi, mulţumind sfântului, povestea pretutindeni minunea.
Altul, orb de amândoi ochii, fiind dus de mână, a mers să sărute şi,
atingându-se cu ochii de sfintele moaşte, a văzut. Multe alte minuni a
făcut Sfântul Nifon, pe care le trec pentru scurtime; dar şi acestea
puţine le-am scris ca să arăt îndrăzneala pe care o avea sfântul către
Dumnezeu.
Iar după trei zile, cei
trimişi, luând sfintele moaşte şi oarecare monahi din mănăstire, au
pornit spre Valahia şi, trecând apa Dunării, au înştiinţat pe domnul
ţării, care a trimis îndată arhierei, preoţi, diaconi şi monahi spre
întâmpinarea sfântului; şi când s-au apropiat sfintele moaşte de târgul
Bucureştilor, a ieşit şi însuşi preacinstitorul de Dumnezeu domnul
ţării, Neagoe Basarab, şi toată mulţimea poporului, cu făclii şi cu
tămâieri şi, îmbrăţişând racla, au sărutat cu evlavie sfintele moaşte.
Şi ridicând voievodul pe umerii săi racla cu sfintele moaşte, împreună
cu cinstiţii boieri, au mers la Mănăstirea Dealului şi au pus sfintele
moaşte pe mormântul domnului Radu. Apoi au făcut priveghere de toată
noaptea, rugându-se fierbinte sfântului să ierte fărădelegea
ticălosului Radu.
Iar la miezul nopţii,
pe când privegheau, domnul Neagoe a adormit şi a văzut în vedenia sa că
s-a deschis mormântul lui Radu şi s-a arătat trupul lui cu totul negru
şi din toate mădularele lui curgea puroi şi ieşea o putoare rea
neasemănată. Şi neputând să sufere putoarea, ruga pe sfântul să facă
milă cu domnul Radu şi îndată a văzut că din racla sfintelor moaşte
curgea ca un izvor, şi că sfântul spăla tot trupul acela puturos al lui
Radu şi l-a făcut preafrumos şi preastrălucit, şi aşa s-a închis iarăşi
mormântul lui Radu. Apoi sfântul s-a dus lângă Neagoe şi i-a zis:
„Iată, fiule, că am auzit rugăciunea ta! Numai îţi poruncesc să te
împaci totdeauna cu poporul tău şi să trimiţi moaştele mele la
mănăstirea mea, spre mângâierea fraţilor care se nevoiesc acolo". Apoi
s-a dus şi a intrat iarăşi în sicriu.
Şi deşteptându-se
iubitorul de Dumnezeu, Neagoe, a rămas uimit multă vreme, cugetând la
cele ce văzuse şi, venindu-şi în sine, a strigat cu glas mare: „Slavă
Ţie, Impărate ceresc, Cel ce ai slăvit cu slavă negrăită pe robul Tău
cel iubit, pe Sfântul Nifon!" Şi aşa au încetat cântările de psalmi şi
domnul a povestit tuturor cele ce le-a văzut în vedenia sa şi toţi au
slăvit pe Dumnezeu. Iar a doua zi, când s-a săvârşit dumnezeiasca
Liturghie, s-au adunat şi de prin satele din afară ale Valahiei mulţime
multă, aducând cu ei nenumăraţi bolnavi, care sărutau pe sfântul cu
lacrimi şi cu credinţă şi îşi căpătau sănătatea. Şchiopii se îndreptau,
orbii vedeau, cei ce se chinuiau de friguri se vindecau şi mai toate
bolile se goneau de la cei care alergau cu credinţă la moaştele
Sfântului Nifon.
Iar domnul ţării,
văzând că în fiecare zi sfântul făcea minuni, a adunat sobor şi a
hotărât să se prăznuiască Sfântul Ierarh Nifon în ziua de 11 august, zi
în care el a adormit, şi i-a alcătuit toată slujba. După acestea
Neagoe, cinstitorul de Dumnezeu, a poruncit de a făcut cu multă
cheltuială un sicriu foarte frumos de aur, împodobit cu pietre scumpe
şi cu mărgăritare, iar deasupra acoperământului a zugrăvit pe Sfântul
Nifon, şi înaintea lui s-a zugrăvit pe sine în genunchi. Apoi a pus
într-însul moaştele sfântului, luând numai sfântul lui cap şi o mână,
cu voia părinţilor.
Iar spre răsplătirea
lor, le-a dat preacinstitul cap al preaslăvi-tului Inaintemergătorului
şi Botezătorului Ioan, pus în raclă de aur împodobită cu pietre scumpe,
pe care a trimis-o în sfinţita Mănăstire Dionisiu, împreună cu
celelalte cinstite moaşte ale Sfântului Nifon. Şi a dat părinţilor mult
ajutor, ridicând din temelie multe zidiri în acea mănăstire şi de aceea
se pomeneşte neîncetat ca ctitor. Iar sfântul cap şi mâna
dumnezeiescului Nifon, cât a trăit pururea pomenitul Neagoe, le avea cu
el spre sfinţenie şi spre izgonirea potrivnicului ori unde se ducea.
Iar după ducerea lui din viaţă, le-a lăsat Mănăstirii Curtea de Argeş,
pe care a zidit-o el, unde se află până astăzi (In prezent, ele se află
la Craiova, în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei
Olteniei), întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin. |