SFÂNTUL TIHON DE ZADONSK
(13 august)
Această stea a sfinţeniei
ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac
din satul Koreţk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie după moartea
timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la ţărani pentru a-şi
câştiga pâinea zilnică. Evlavios şi silitor la învăţătură, a învăţat la
şcoala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit
profesor de retorică după primirea diplomei. In timpul acestor ani când
era încă profesor, avea sentimentul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu
şi iubea să citească sau să cugete timp de nopţi întregi. In cursul
uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea
veşnică, cerul s-a deschis deodată şi o lumină de nedescris a strălucit
înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorinţă arzătoare pentru
viaţa călugărească şi pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a
fost tuns călugăr cu numele Tihon şi după ce a fost hirotonit preot în
acelaşi an, i s-a încredinţat conducerea seminarului din Tver.
Deşi dorea să-şi ducă
viaţa de monah în linişte şi rugăciune, el a fost ridicat la rangul de
episcop la vârsta de 37 de ani, în 1761, şi a fost îndată numit episcop
de Voronej, o dioceză cu o populaţie răzleaţă şi pe jumătate barbară, a
cărei cârmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta
parohiile, a îndrepta relele şi a îndemna fără întrerupere, atât prin
predici, cât şi în scris, la starea de curăţie propovăduită de Hristos
în Evanghelie. El îi sfătuia pe creştini să se socotească întotdeauna
mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele
trupului sunt unelte ale capului, aşa şi ei să fie unelte ale lui
Hristos; şi precum Mântuitorul a pătimit, aşa şi ei să pătimească în
lume şi să fie batjocoriţi împreună cu El.
Luând măsuri hotărâte
împotriva ereziilor şi a păcatelor din popor, episcopul era gata să
treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de
rând, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mângâierea
Domnului. Blândeţea şi smerenia sa nu aveau margini, şi atunci când
credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare şi îi făcea metanie
până la pământ. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuinţa unui
boier, sfântul a fost luat în derâdere de un tânăr iluminist care se
mândrea cu opiniile sale anticreştine. Blândeţea şi dreptatea
răspunsurilor sfântului l-au făcut pe acel neruşinat să-şi piardă
cumpătul şi să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzând în genunchi
înaintea celui care l-a jignit, sfântul i-a cerut iertare pentru că l-a
mâniat într-atâta cu cuvintele sale. Astfel, tânărul s-a căit pentru
fapta sa şi a devenit un bun creştin.
Mânat de mila şi de
zelul său, omul lui Dumnezeu nu şi-a cruţat puterile sale şi doar în
cinci ani a trebuit să renunţe la sarcina sa, din pricina sănătăţii
(1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de
kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor
sale într-o nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin
rugăciunile sale şi prin lucrările inspirate de Duhul Sfânt.
Chilia sa era lipsită
de orice confort. In chip de pat, el avea un covor întins pe pământ şi
două perne, iar ca şi acoperământ, o piele de oaie. Mai avea câteva
icoane pe perete, o masă, un scaun şi câteva cărţi. Imbrăcat cu o rasă
de lână de rând şi cu încălţări de scoarţă împletită, el împărţea la
săraci toată pensia sa şi darurile care le primea. Când nu mai avea
nimic de dat, işi trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare
sau cutare. In zilele când numeroşi săraci veneau să ceară milostenie,
el era bucuros, şi se întrista când numărul acestora scădea. Uşa sa era
întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât şi oricărui călător, care
găseau la sfântul episcop mâncare, îmbrăcăminte şi cuvinte de mângâiere
sufletească. Nu ieşea decât pentru a participa la Sfânta Liturghie,
cântând cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuşi. Se
împărtăşea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau
totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După
Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice şi morale. In
timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din
ucenicii săi şi adesea, uitând mâncarea, începea să plângă, mai ales la
lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea
Vieţile sfinţilor sau alte cărţi. La vremea Vecerniei, punea să i se
citească Noul Testament şi petrecea mult timp talcuind locurile neclare
ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobişnuită, el îmbogăţea aceste
explicaţii cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi
din Vieţile Sfinţilor. Când îşi dicta scrierile sale, cuvintele,
inspirate de Duhul Sfânt, ieşeau din gura sa cu o asemenea rapiditate,
că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el îşi
slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoţită de
metanii, până în zori. Din inima sa arzând şi zdrobită de pocăinţă,
izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare
a harului. într-o noapte i-a apărut Hristos însângerat şi acoperit de
răni, iar sfântul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta,
zicând: „Tu! Tu, Mântuitorul meu, tu vino la mine!"
Intr-o altă noapte, în
timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcând
metanii în faţa fiecăreia dintre uşile ei şi dând slavă lui Dumnezeu cu
lacrimi, s-a întors spre altar şi a văzut că cerurile se deschideau ca
să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga
mănăstire. Căzând la pământ, a auzit o voce zicând: „Iată bunurile
gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!" Altădată a văzut pe Maica
Domnului tronând deasupra norilor împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel de o parte şi de alta. Căzând în genunchi, sfântul i-a cerut să
mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său
întregii lumi.
Când făcea o plimbare
în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tuşească
înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gândul la Dumnezeu.
Câteodată, era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu braţele ridicate
la cer, încât trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din
rugăciune.
Deşi neînţeles de
călugării din mănăstire, şi mai ales de egumen, om violent şi îngâmfat
care fusese ales dintre clericii daţi afară de el, Sfântul Tihon
încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau,
socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era
întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă
ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din duşman al
său se schimba în prieten şi mare admirator.
După câţiva ani,
sănătatea lui întărindu-se, se gândea dacă n-ar trebui să se supună
stăruinţelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al
Sankt-Peterburgului, şi să ia din nou sarcina de episcop. El era gata
să părăsească mănăstirea, când un călugăr bătrân şi sfânt i-a spus că
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc.
Când era învăluit de gânduri sau de idei întunecate, îi plăcea să
repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Ps. 118, 71). Incercat
vreme îndelungată în războiul gândurilor şi al diferitelor atacuri ale
demonilor, el scria: „In ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem şi
spre ce suntem înclinaţi prin firea noastră... ceea ce se ascunde în
inima noastră".
Zăvorâtul din Zadonsk
nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobândească mântuirea
poporului lui Dumnezeu şi în multele sale scrieri, el dădea mărturie
despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulţumire a egumenului
mănăstirii, numeroşi oaspeţi, de toate vârstele şi stările, adesea
veniţi din ţinuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfântului Tihon,
pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfântul episcop era
cel ce împăca pe duşmani, apărătorul ţăranilor şi osândiţilor fără de
vină. El avea un zâmbet şi un cuvânt de mângâiere pentru fiecare, după
nevoile sale, iar mâna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvânta
sau pentru a împărţi milostenii.
Incepând din 1779,
Sfântul Tihon a intrat în zăvorâre desăvârşită: el nu mai primea nici
un oaspete, nu mai adresa decât rar cuvântul ucenicilor săi de chilie,
nu mai mergea la biserică şi nu mai ieşea decât pentru a vizita, în
zilele de mari sărbători, pe deţinuţii din închisori. In această
retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii şi pocăinţei, meditând
asupra morţii în faţa sicriului pe care şi-l pregătise. A petrecut
astfel patru ani până în ziua când, după o viziune care a avut-o, a
fost atins de paralizia părţii stângi şi a trebuit să rămână în pat.
Simţind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a
chemat pe cei apropiaţi şi pe binefăcătorii săi şi le-a zis,
arătându-le crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi". Acestea au
fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit
întru Domnul, la vârsta de 59 de ani.
In testamentul său, el
scria, precum sfântul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru
toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin
pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mângâierile care mi le-a dat când
am fost necăjit... Câte binefaceri n-am primit de la el, câte daruri?"
Cinstirea sa a început
îndată după moartea sa şi s-a întins repede în tot pământul rus. El a
fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale
moaşte, în prezenţa unei mulţimi de mai multe sute de mii de
credincioşi, la 25 iulie 1861. |