ZIDIREA BISERICII CINSTITEI ADORMIRI A PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU DE LA PECERSCA
(Povestire despre zidirea, împodobirea şi sfinţirea Mănăstirii
Pecersca, celei din Kiev, ce este zidită din piatră, în numele
Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a scris de Simon,
episcopului Vladimirului şi al Suzdalului.)
(14 august)
Să se ştie de toţi că în
sfânta lavră cea mare făcătoare de minuni a cuvioşilor şi purtătorilor
de Dumnezeu părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, care
este cea dintâi în tot pământul Rusiei, biserica de piatră a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost zidită, împodobită şi
sfinţită cu voia şi cu purtarea de grijă a Domnului însuşi şi cu
mijlocirile şi rugăciunile Preacuratei Maicii Lui. Deci întâi pentru
începutul cel făcut cu minune al zidirii ei, să începem cuvântul cu
fericitul episcop Simeon, astfel:
Pe pământul nemţesc a
fost un domn, African, frate cu Iacun cel orb, care a fugit oarecând în
haine ţesute cu mătase şi a mers cu ceata sa după Iaroslav, bătându-se
cu Mstislav, fratele lui cel cumplit. Acest African avea doi fii,
Friand şi Şimon; iar după moartea tatălui lor, Iacun i-a izgonit pe
amândoi din stăpânirea lor. Deci Şimon a venit în Rusia, la
binecredinciosul domn Iaroslav, care, primindu-l, îl avea în cinste şi
l-a dat lui Vsevolod, fiul său, ca să fie mai mare la dânsul. Acest
Şimon a luat stăpânire mare la Vsevolod, având mare dragoste pentru
Sfânta Mănăstire Pecersca; iar pricina dragostei lui a fost aşa:
In timpul domniei lui
Iziaslav Iaroslavici în Kiev, au venit polovţii asupra pământului
Rusiei; deci s-au adunat împotriva lor trei domni Iaroslavici:
Iziaslav, Sviatoslav şi Vsevolod, având cu sine şi pe acest Şimon.
Aceştia au mers la Cuviosul Antonie pentru rugăciune şi binecuvântare
de război. Iar stareţul, deschizând nemincinoasa sa gură, le-a spus
despre pierzarea care era să fie lor; iar acest neamţ, căzând la
picioarele stareţului, s-a rugat să fie păzit de nişte primejdii ca
acestea. Iar fericitul i-a zis: „O, fiule, mulţi din voi vor cădea de
ascuţişul săbiei şi, fugind de vrăjmaşi, vor fi călcaţi şi răniţi şi se
vor îneca în apă; iar tu, fiind mântuit, ai să fii pus aici în biserica
care se va zidi".
Şi fiind ei la râul
Alţii, ostile s-au lovit din amândouă părţile şi, prin mânia lui
Dumnezeu, creştinii au fost biruiţi. Iar domnii fugind, voievozii au
fost ucişi cu mulţi ostaşi într-acea lovire, unde şi Şimon a căzut
rănit în mijlocul lor. Deci, privind în sus spre cer, a văzut o
biserică mare şi şi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului, care le-a
auzit oarecând, şi a zis: „Doamne, izbăveşte-mă de această moarte
amară, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale cuvioşilor
părinţi Antonie şi Teodosie".
Şi îndată o putere l-a
scos de acolo, dintre cei morţi, l-a tămăduit de răni şi pe toţi ai săi
i-a găsit întregi şi sănătoşi. Apoi, întorcându-se, a mers iarăşi la
fericitul Antonie şi i-a spus lui, afară de aceasta, un lucru de
mirare, zicând aşa: „Tatăl meu, African, a făcut o cruce foarte mare,
ca de zece coţi, şi pe ea a închipuit asemănarea dumnezeieştii
întrupări a lui Hristos. Şi făcându-i cinste acesteia, a pus un brâu pe
mijlocul ei, având cincizeci de grivne de aur şi pe capul ei o cunună
de aur; iar când Iacun, unchiul meu, m-a izgonit din stăpânirea mea, eu
am luat brâul de la Hristos şi cununa de pe capul Lui. Atunci am auzit
un glas de la chipul Care s-a întors spre mine şi mi-a zis: «Omule, să
nu pui nicidecum pe capul tău această cunună, ci s-o duci la locul cel
pregătit ei, unde cuviosul va zidi biserica Maicii Mele, şi s-o dai în
mâinile aceluia, ca s-o atârne înaintea jertfelnicului Meu».
Iar eu, de frică, am
căzut şi zăceam amorţit ca un mort. Iar după aceea, sculându-mă, am
intrat în corabie şi, călătorind noi, s-a făcut un vifor mare, încât
noi toţi ne deznădăjduisem de viaţă. Atunci mi-am adus aminte de brâul
de care uitasem cu totul şi am început a striga: «Doamne, iartă-mă că
mor astăzi pentru acest brâu, pe care l-am luat de la cinstitul Tău
chip cel cu asemănare de om». Atunci deodată am văzut o biserică sus şi
gândeam: «Care este această biserică?» Şi s-a auzit un glas de sus,
zicând: «Aceasta este biserica care va fi zidită de cuviosul, în numele
Maicii Domnului, precum o vezi cu mărimea şi înălţimea. El o va măsura
cu brâul cel de aur, de douăzeci de brâie în lărgime, de treizeci în
lungime, iar în înălţime va fi de cincizeci; iar tu vei fi pus
într-însa». Făcându-se aceasta, s-a liniştit marea, iar noi toţi am
proslăvit pe Dumnezeu şi ne-am mângâiat cu bucurie foarte mare, că
scăpasem de moartea cea amară".
Povestind acestea,
Şimon a zis Cuviosului Antonie: „Iată, părinte, până acum nu ştiam unde
se va zidi biserica ce mi s-a arătat, până ce nu am auzit din cinstita
ta gură, că aici am să fiu pus în biserica ce se va zidi". Deci îndată
a luat brâul de aur şi l-a dat Cuviosului Antonie, zicând: „Iată măsura
temeliei acelei biserici". Asemenea dându-i şi cununa, a zis: „Iar
această cunună să se pună la Sfântul Jertfelnic". Iar stareţul a lăudat
pe Dumnezeu pentru aceasta şi a zis: „Fiule, de acum înainte nu te vei
mai numi Şimon, ci Simon îţi va fi numele". Apoi Sfântul Antonie,
chemând pe fericitul Teodo-sie, a zis: „Simone, acesta va ridica
biserica aceea". Apoi sfântul a dat fericitului brâul şi cununa şi de
atunci Simon avea mare dragoste către Sfântul Teodosie; şi i-a dat
multă avere, pentru întemeierea bisericii celei arătate de Dumnezeu şi
se ducea la dânsul adeseori.
Iar odată Simon s-a dus
la fericitul Teodosie şi, după obişnuita lui vorbă, i-a zis: „Părinte,
doresc un dar de la tine!" Iar Teodosie i-a răspuns: „O, fiule, ce
pofteşti măria ta de la smerenia noastră?" Şi a zis: „Imi trebuie de la
tine un dar foarte mare şi mai presus de puterea mea!" Teodosie i-a zis
iar: „Fiule, ştii sărăcia noastră, că de multe ori nu avem nici pâine
pentru hrana de toate zilele şi altceva nu ştiu dacă am". Simon a zis:
„Dacă vei voi, îmi vei da, că poţi după darul ce ţi-a dat Domnul, care
te-a numit cuvios. Căci luând eu cununa de pe capul lui Iisus, El mi-a
zis: «S-o duci la locul gătit ei şi s-o dai în mâinile cuviosului, care
va zidi biserica Maicii Mele!» Deci aceasta doresc de la tine, să-mi
dai mie cuvânt, că mă va binecuvânta sufletul tău, precum în viaţă, aşa
şi după moartea mea şi a ta". Sfântul a răspuns: „O, Simone, cererea ta
este mai presus de putere; dar dacă mă vei vedea ducându-mă din lumea
aceasta şi după ducerea mea biserica va fi aşezată aici şi rânduielile
cele obişnuite vor fi păzite într-însa, să fii încredinţat că am
îndrăzneală către Dumnezeu; iar acum nu ştiu dacă este primită
rugăciunea mea!" Simon a zis: „Eşti mărturisit de Domnul, pentru că eu
singur am auzit despre tine, din preacurata gură a sfântului Lui chip.
De aceea mă rog ţie, ca, precum te rogi pentru monahii tăi, tot aşa să
te rogi şi pentru mine, păcătosul, şi pentru fiul meu, Gheorghe, şi
pentru toţi ai neamului meu". Iar sfântul s-a făgăduit şi a zis: „Mă
rog nu numai pentru aceştia, dar şi pentru toţi cei ce iubesc acest loc
sfânt".
Atunci Simon,
închinându-se până la pământ, a zis: „Părinte, nu voi ieşi de aici,
până nu mă vei încredinţa prin scrisoare". Deci cuviosul, fiind silit
pentru dragostea lui, a scris astfel: „In numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, pentru rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre,
Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, a sfintelor puteri
celor fără de trupuri...", şi celelalte cuvinte ale rugăciunii
preoţeşti cea de iertare, care se sfârşeşte prin acestea: „Să fii
iertat în veacul acesta şi în cel ce va să fie, când va veni Dreptul
Judecător să judece viii şi morţii". De atunci a început a se pune
această rugăciune în mâinile celor ce au murit, precum Simon poruncise
cel dintâi să-i fie pusă în mâna lui. Sfântul a mai scris lângă această
rugăciune a lui Simon şi aceasta: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni
în Impărăţia Ta, ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui. Deci
atunci, Stăpâne, învredniceşte şi pe robii Tăi, Simon şi Gheorghe, să
stea de-a dreapta Ta, întru slava Ta şi să audă glasul Tău cel bun:
Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Impărăţia cea
gătită pentru voi de la alcătuirea lumii".
Şi a zis iar Simon:
„Părinte, roagă-te şi pentru aceasta: Să se ierte păcatele părinţilor
mei şi ale rudeniilor mele!" Iar cuviosul Teodosie, ridicându-şi
mâinile, a zis: „Să vă binecuvinteze Domnul din Sion şi veţi vedea
bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii voastre, până la cei
mai de pe urmă ai neamului vostru!" Iar Simon a luat rugăciunea şi
binecuvântarea de la sfântul ca pe un mărgăritar de mare preţ, dorind
să nu lase scrisoarea aceea nici când se va duce în mormânt, precum a
şi fost la urmă. Iar el fiind neamţ mai înainte, de atunci, cu darul
lui Dumnezeu şi prin învăţătura Sfântului Teodosie, a lăsat nebunia
latinească şi a primit cu adevărat credinţa ortodoxă a lui Hristos, cu
toată casa sa, în care erau ca la trei mii de suflete, împreună cu
preoţii lor. Iar aceasta s-a făcut pentru minunile ce se făceau de
către cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi. Apoi, după
multă vreme, când s-a întemeiat sfânta biserică a Pecerscăi, întâi s-a
pus într-însa Simon, după descoperirea de sus şi după proorocia
Cuviosului Antonie. Drept aceea, acest Simon vrednic de laudă a arătat
aievea, după darul ce i s-a dat, că zidirea sfintei biserici Pecersca,
mai înainte de a fi pe pământ, s-a închipuit şi s-a zugrăvit mai întâi
pe cer; astfel că s-a împlinit cuvântul psalmistului: Insuşi cel
Preaînalt a întemeiat-o pe ea.
Acest lucru s-a
adeverit după aceasta şi mai arătat, prin mijlocirea Impărătesei
cerului, în acest chip: trecând câţiva ani, după ce Simon a dat brâul
şi coroana, au venit din Constantinopol la cuvioşii părinţi Antonie şi
Teodosie ai Pecerscăi, patru meşteri bisericeşti, zidari de piatră,
oameni foarte bogaţi, şi au grăit: „Unde voiţi să începem a zidi
biserica?" Iar ei au răspuns: „In locul unde va arăta Domnul!" Meşterii
au zis: „Minunat lucru! Vremea morţii voastre o ştiţi, iar locul
bisericii nu l-aţi însemnat încă, dându-ne nouă atâta aur pentru
plată!"
Iar Cuvioşii Antonie şi
Teodosie au chemat pe toţi fraţii şi au întrebat pe greci, zicând:
„Spuneţi-ne adevărul, ce este ceea ce grăiţi?" Meşterii au răspuns:
„Noi dormeam în casele noastre, şi dimineaţa, când a răsărit soarele,
au venit la fiecare dintre noi nişte tineri frumoşi la chip şi ne-au
zis: «Vă cheamă împărăteasa la Vlaherna!» Şi ducându-ne, am luat cu noi
pe prietenii şi rudeniile noastre şi am ajuns în Vlaherna toţi o dată.
Şi întrebându-ne, am aflat că am fost chemaţi la împărăteasa cu
aceleaşi cuvinte şi de aceeaşi soli. Deci am văzut pe Impărăteasă şi
mulţime de ostaşi împrejurul ei, şi ne-am închinat ei, iar ea ne-a zis:
«Voiesc să-mi zidesc o biserică în Kievul Rusiei şi vă poruncesc să vă
luaţi aur pentru trei ani şi să vă duceţi să începeţi zidirea ei».
Noi, închinându-ne, am
zis: «O, Doamnă Impărăteasă, ne trimiţi în ţară străină! La cine vom
merge?» Iar ea ne-a zis: «Iată, trimit şi pe Antonie şi Teodosie,
aceştia care stau aici de faţă». Iar noi am zis: «Atunci pentru ce ne
dai aurul acesta pentru trei ani? Spune-le acestora pentru noi, ca să
avem hrană şi cele de trebuinţă. Că tu singură ştii cu ce ne vei dărui
pe noi». Iar împărăteasa ne-a zis: «Acest Antonie vă va binecuvânta
numai la lucru şi se va duce la odihna veşnică; iar Teodosie, în al
doilea an, va merge după dânsul. Pentru aceea luaţi aur pentru plata
voastră şi mergeţi; iar a vă dărui pe voi cineva ca mine, nimeni nu
poate, căci eu vă voi da cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a
auzit şi la inima omului nu s-au suit şi singură voi veni să văd
biserica şi voi locui într-însa».
După acestea ne-a dat
moaştele Sfinţilor Mucenici Artemie, Polieuct, Leontie, Acachie, Areta,
Iacov şi Teodor, zicându-ne: «Să puneţi acestea în temelia bisericii!»
Iar noi luând sfintele moaşte, aurul şi toate cele de trebuinţă, am
întrebat pe împărăteasă de mărimea bisericii şi ea ne-a zis: «Măsura am
trimis-o; este brâul Fiului meu, după porunca Lui; însă ieşiţi la
văzduh şi vedeţi mărimea ei». Iar noi am ieşit şi am văzut biserica în
văzduh. Deci, intrând iarăşi, ne-am închinat Impărătesei şi am
întrebat-o: «O, Doamnă, care o să fie numele bisericii?» Iar ea ne-a
zis: «Voiesc să o numesc în numele meu». Iar noi n-am îndrăznit să o
întrebăm cum îi este numele. Insă împărăteasa singură a zis: «Biserica
va fi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu». Şi dându-ne această
icoană, ne-a zis: «Aceasta îmi va ţine locul». Iar noi, închinându-ne
ei, am plecat la casele noastre, având această icoană, pe care am
luat-o din mâinile împărătesei".
Auzind toţi acestea, au
proslăvit pe Dumnezeu şi pe ceea ce l-a născut pe El. Iar Sfântul
Antonie a zis meşterilor: „O, fiilor, noi niciodată n-am ieşit la voi,
din acest loc". Iar grecii au zis cu jurământ: „Din mâinile voastre am
luat aurul Impărătesei, înaintea multor martori! Dar şi până la corabie
v-am petrecut împreună cu aceia şi, după plecarea voastră, petrecând o
lună acasă, am pornit pe cale şi astăzi este a zecea zi de când am
ieşit din Constantinopol".
Iar Cuviosul Antonie
iarăşi le-a zis: „O, fiilor, de mare dar v-a învrednicit pe voi
Hristos, căci sunteţi săvârşitori ai voii Lui. Tinerii ce v-au chemat
pe voi sunt îngerii prea luminaţi, iar Impărăteasa cea din Vlaherna,
care s-a arătat vouă în chip simţit, este Insăşi Preasfânta Născătoare
şi pururea Fecioară Maria! Iar ostaşii dimprejurul ei sunt iarăşi
îngereştile puteri cele fără de trupuri. Asemănarea noastră şi aurul
dat vouă, Dumnezeu ştie, precum singur a voit a face pentru robii Săi.
Deci binecuvântată este venirea voastră şi aţi avut bună împreună
călătoare pe această icoană cinstită a Născătoarei de Dumnezeu, care vă
va răsplăti pe voi, precum s-a făgăduit, cu cele ce ochiul nu le-a
văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, căci
acestea nimeni nu poate să le dea, decât numai aceea şi Fiul ei, Domnul
Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, al Cărui brâu şi coroană
au fost aduse aici de către Simon neamţul, căruia i-au fost spuse
măsura, lungimea, lărgimea şi înălţimea bisericii Preacuratei de către
un glas venit din cer, de la slava cea de mare cuviinţă".
Iar grecii cu frică
s-au închinat sfinţilor şi au întrebat, ca şi mai înainte, unde este
locul pentru zidirea bisericii. Iar Cuviosul Antonie a zis: „Trei zile
vom petrece rugându-ne, şi Domnul ne va arăta locul". Iar la începutul
acelui lucru, prin îndemnare dumnezeiască, s-a adunat pe câmp o mulţime
de oameni nechemaţi de nimeni, alegând locul pentru întemeierea acestei
biserici. Deci unii zicând unele, iar alţii, altele, nu aflau loc
cuviincios. Iar moşia domnească era aproape şi iată, după purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, mergea pe alături binecredinciosul domn
Sviatoslav, care, văzând atât de mult popor, a întrebat ce fac acolo.
Şi înştiinţându-se el, a abătut calul din cale şi s-a apropiat de
dânşii şi ca îndemnat de Dumnezeu, le-a arătat locul pe moşia sa şi
le-a poruncit ca acolo să zidească biserica aceea.
Insă cuvioşii s-au
rugat până la trei zile. Deci, Cuviosului Antonie, rugându-se în
noaptea întâi, i S-a arătat Domnul, zicându-i: „Antonie, ai aflat dar
înaintea Mea". Iar Cuviosul Antonie a zis: „Doamne, dacă am aflat dar
înaintea Ta, să fie rouă peste tot pământul, iar locul pe care
binevoieşti a-l sfinţi, să fie uscat". Iar dimineaţa a aflat locul
uscat unde este acum biserica; iar peste tot pământul era rouă.
Asemenea, rugându-se Sfântul Antonie în noaptea a doua, a zis: „Doamne,
să fie peste tot pământul uscat, iar pe sfântul loc rouă". Deci,
mergând, a aflat aşa. Iar a treia zi, stând la locul acela, s-a rugat.
Apoi Cuviosul Antonie a binecuvântat locul, a măsurat lungimea şi
lăţimea cu brâul Domnului Hristos cel de aur, adus de Simon de la
nemţi, după măsura pe care Simon a auzit-o din cer, pe când era pe
mare.
Apoi Cuviosul Antonie
ridicându-şi mâinile spre cer, a zis cu mare glas, precum de demult a
zis Ilie: „Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă astăzi cu foc, ca să
cunoască toţi oamenii aceştia, că Tu eşti cel ce voieşti aceasta". Şi
îndată a căzut foc din cer şi a ars toate vreascurile şi mărăcinii, a
lins roua şi a făcut şanţ în chipul săpăturii pe locul cel măsurat. Iar
cei ce erau cu sfântul, de frică au căzut ca morţi. Şi astfel, cu darul
lui Dumnezeu şi cu rugăciunile osârdnice ale credincioşilor în frunte
cu ale Cuviosului Antonie, s-a adeverit desăvârşit locul cel ales de
Dumnezeu, precum şi mai înainte darul Domnului se arăta trecând spre
locul acela, la rugăciunea Sfântului Teodosie - precum se scrie în
viaţa lui -, că uneori trecea văpaie ca un curcubeu de la biserica cea
veche, iar alte ori treceau îngeri ducând icoana.
Deci astfel
adeverindu-se locul, s-a întemeiat sfânta şi de minuni făcătoarea
biserică Pecersca, cea de piatră, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
de cuvioşii părinţii noştri, Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, în anul
6581 de la zidirea lumii; iar de la naşterea lui Hristos, 1073, pe
vremea iubitorului de Dumnezeu episcop Mihail - preasfinţitul
mitropolit Gheorghe fiind atunci la greci -, şi în zilele
binecredinciosului domn Sviatoslav Iaroslavici, care cu mâinile sale a
început a săpa şanţ de temelie şi a dat fericitului iconom Teodosie
spre ajutor 100 de grivne de aur.
Ei au pus în temelie
sub zidiri şi moaştele sfinţilor mucenici, date meşterilor în Vlaherne
de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, după a cărei proorocie, Cuviosul
Antonie, mai trăind după aceea puţină vreme, s-a dus în acelaşi an la
odihna veşnică. Iar fericitul Teodosie a început a avea mare sârguinţă
pentru zidirea bisericii, însă şi el, la doi ani după mutarea
Cuviosului Antonie, când înălţase acum din temelie biserica, s-a
înălţat şi el de la pământ la cer. Iar când fericitul Ştefan a luat
egumenia după fericitul Teodosie, a zidit desăvârşit sfânta biserică a
Pecerscăi, în anul al treilea. Deci, fericitul Ştefan a văzut el însuşi
acele minuni preaslăvite, cum meşterii au venit aducând icoana şi cum
au spus vedenia Impărătesei din Vlaherna. De aceea, după plecarea sa
din Mănăstirea Pecersca, întru pomenirea acelor preaslăvite minuni, a
zidit la Clova biserica Vlaher-nei. Iar binecredinciosul domn Vladimir
Vsevolodovici Monomahul, fiind tânăr, a văzut acele minuni, adică când
a căzut foc din cer şi a ars şanţul acolo unde s-a pus temelia
bisericii.
Minunea aceasta s-a
auzit în tot pământul Rusiei şi a mers şi voievodul Vsevolod din
Pereiaslav împreună cu acest fiu al său, Vladimir, care atunci era
bolnav, ca să vadă minunea aceea. Deci, învelindu-se Vladimir cu brâul
cel de aur, îndată s-a însănătoşit cu rugăciunile sfinţilor părinţilor
noştri, Antonie şi Teodosie. De aceea, acest iubitor de Hristos,
Vladimir, a luat măsură după această de Dumnezeu însemnată biserică a
Pecerscăi şi întru a sa domnie a zidit în cetatea Rostov o biserică
asemenea aceleia întru totul, în înălţime, în lungime şi în lăţime. Pe
lângă aceasta a descris şi pe hârtie toate praznicele rânduite în
această sfântă biserică, pentru îndreptarea bisericii sale. Iar fiul
aceluia, voievodul Gheorghe, auzind de la tatăl său, Vladimir, ceea ce
s-a făcut pentru această biserică, a zidit şi el în a sa domnie, în
cetatea Suzdal, o biserică tot după acea măsură.
Dar acum să mergem spre povestirea despre înfrumuseţarea icoanelor acestei sfinte biserici.
După zece ani de la
venirea meşterilor zidari de piatră, tot din Constantinopol au venit la
fericitul Nicon, care pe atunci era egumen al Pecerscăi, meşterii
zugravi de icoane, şi i-au zis: „Adu-ne aici de faţă pe cei care s-au
sfătuit cu noi pentru zugrăvirea icoanelor, că voim să ne înţelegem cu
dânşii. Aceia ne-au arătat nouă să împodobim o biserică mică şi aşa
ne-am şi tocmit cu dânşii în faţa a mulţi martori; dar acum iată că
această biserică este foarte mare. Iar dacă nu, luaţi-vă aurul vostru,
iar noi ne vom întoarce la Constantinopol".
Iar egumenul, auzind
aceasta, s-a îndoit şi a zis zugravilor: „Ce fel erau acei oameni, care
s-au tocmit cu voi?" Iar zugravii arătându-i lui asemănarea, chipul şi
numele lor - că unul era Antonie şi altul Teodosie -, egumenul a zis
către dânşii: „Fiilor, nu putem noi să vă arătăm pe aceia, că mai
înainte cu zece ani s-au dus la Domnul şi neîncetat se roagă pentru
noi, păzind această biserică, ferindu-şi mănăstirea lor şi purtând de
grijă de cei ce vieţuiesc într-însa".
Acestea auzindu-le
zugravii, s-au spăimântat de răspuns şi, aducând neguţători mulţi, care
veniseră cu dânşii de acolo, au zis egumenului: „Inaintea acestora
ne-am tocmit cu dânşii şi am luat aur din mâinile lor, iar tu nu
voieşti să ni-i arăţi pe ei! De au murit, arată-ne nouă chipul lor, ca
şi aceştia să-i vadă, doar au fost şi ei cu noi". Atunci egumenul a
scos înaintea tuturor icoana Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie ai
Pecerscăi; iar grecii, văzând chipul lor, s-au închinat, zicând:
„Aceştia sunt cu adevărat şi noi credem că sunt vii şi după moarte şi
pot să ajute, să apere şi să mântuiască pe cei ce aleargă la dânşii".
Atunci negustorii au
dăruit egumenului mozaicul ce-l aduseseră de vânzare, cu care după
aceea a fost înfrumuseţat Sfântul Altar. Apoi zugravii au început a se
căi de greşeala lor şi spuneau acestea: „Când călătoream cu corabia la
Caneva, iată am văzut biserica aceasta mare la înălţime şi am întrebat
pe cei ce erau acolo: «Ce biserică este aceasta?» Şi au răspuns: «Este
Pecersca, ai cărei împodobitori sunteţi voi». Iar noi, mâniindu-ne că
era prea mare, voiam să fugim înapoi în jos, dar într-acea noapte s-a
pornit un vifor mare pe râu; iar când ne-am trezit de dimineaţă, ne-am
aflat aproape de Tripoli şi luntrea mergea singură în susul apei, iar
noi, oprind-o pe ea cu anevoie, am stat toată ziua socotindu-ne ce va
fi aceasta, căci atâta cale am trecut-o într-o noapte, nevâslind, pe
care alţii, cu mare osteneală, abia ar fi putut-o trece în trei zile.
Iar în noaptea următoare am văzut în vedenie această biserică şi
această icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, zicându-ne nouă: «Oamenilor, de ce vă tulburaţi în deşert,
nesupunându-vă voii Fiului meu şi a mea? De nu mă veţi asculta şi veţi
fugi înapoi, vă voi lua cu luntrea voastră şi vă voi duce la biserica
mea. Şi aceasta să o ştiţi, că de acolo nu veţi mai ieşi; ci,
călugărindu-vă în mănăstirea mea, veţi sfârşi viaţa voastră aici; iar
eu vă voi mijloci milă în veacul ce are să fie, pentru aceşti iconomi,
Antonie şi Teodosie». Deci noi, sculându-ne de dimineaţă, am voit să
fugim în jos; şi ne-am ostenit mult vâslind, dar luntrea mergea sus
împotrivă. Drept aceea, supunându-ne, ne-am lăsat în voia şi puterea
lui Dumnezeu, şi degrab luntrea a sosit singură lângă mănăstire".
Acestea spunându-le
aceia, toţi monahii, şi grecii zidari de piatră şi zugravii, au
proslăvit pe Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară Maria, icoana ei
făcătoare de minuni şi pe cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie. Apoi
zugravii s-au apucat de împodobirea sfintei biserici, ajutându-le
Domnul prin celelalte semne ce urmau, precum înţelegem şi de aici: când
meşterii împodobeau cu mozaic altarul acestei biserici zidite de
Dumnezeu, atunci chipul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de
Dumnezeu s-a închipuit singur în altar. Deci, zugravii, fiind atunci
toţi înăuntrul altarului, au văzut cu toţii acea minune înfricoşată.
Şi privind ei spre acel
chip, deodată s-a luminat chipul acela mai mult decât soarele, încât,
neputând să privească la el, au căzut cu feţele în jos spăimântaţi;
apoi puţin ridicându-se, voiau să vadă iar minunea ce se făcuse, când,
iată, din gura chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a zburat în
sus un porumbel alb, spre chipul Mântuitorului, şi s-a ascuns acolo;
iar cei ce erau în biserică, priveau cu toţii dacă va ieşi din
biserică. Deci toţi privind, porumbelul iarăşi a zburat din gura
Mântuitorului şi umbla prin toată biserica, zburând pe la fiecare chip
al sfinţilor, la unii şezând pe pământ, iar la alţii pe cap. După
aceea, zburând în jos, a stat după icoana făcătoare de minuni a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar cei ce stăteau jos, au vrut să
prindă porumbelul. Şi au pus scara, dar nu l-au găsit nici după icoană,
nici după catapeteasmă; şi, căutându-l pretutindeni, nu vedeau unde se
ascunsese.
Deci toţi stăteau
privind la icoana ce se arătase în altar; când, iată, iarăşi înaintea
lor a zburat porumbelul din gura Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi
zbura în sus spre chipul Mântuitorului, iar cei ce stăteau jos, au
strigat către cei de sus care zugrăveau: „Prindeţi-l!" Iar ei şi-au
întins mâinile, vrând să-l prindă; dar porumbelul iarăşi a zburat în
gura Mântuitorului şi, iată, iarăşi a strălucit lumină mai mult decât
soarele. Iar ei căzând cu faţa în jos, s-au închinat Domnului că s-au
învrednicit a vedea lucrarea Preasfântului Duh, care petrece într-acea
biserică sfântă a Pecerscăi.
Deci meşterii zugravi
de icoane, împodobind sfânta biserică cea asemenea cu cerul cu atâta
facere de minuni, se împodobeau şi ei singuri cu felurite bunătăţi. Şi,
vieţuind în chip monahicesc cu plăcere dumnezeiască, şi-au sfârşit
viaţa într-aceeaşi sfântă mănăstire a Pecerscăi, precum au făcut şi
meşterii zidari de piatră; şi toţi au fost puşi în pridvor, în peştera
Cuviosului Antonie, unde se află şi până acum moaştele lor nestricate.
Astfel s-a împlinit proorocia pe care au auzit-o acei fericiţi zugravi
când voiau să se întoarcă în Constantinopol şi li s-a arătat lor sfânta
biserică a Pecerscăi şi preacinstita ei icoană, care le-a zis: „Nu veţi
ieşi de acolo, ci, călugărindu-vă, acolo veţi sfârşi viaţa voastră".
Se cuvine să pomenim
aici încă şi o altă minune aleasă, arătată de Dumnezeu prin
preacinstita icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, care se află în sfânta, de Dumnezeu zidita şi împodobita
biserică de piatră a Pecerscăi, închinată Adormirii Maicii lui
Dumnezeu.
Au fost doi bărbaţi
slăviţi din cetatea Kievului, prieteni între ei, anume Ioan şi Serghie.
Aceştia mergând la biserica Pecersca, au văzut o lumină mai mare decât
soarele la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, şi înaintea ei au fost primiţi în frăţia duhovnicească. Iar
după mulţi ani, Ioan s-a îmbolnăvit de moarte şi, lăsând pe fiul său,
Zaharia, care era de cinci ani, a chemat pe fericitul Nicon, egumenul
Pecerscăi, şi, de faţă cu acela, şi-a împărţit averea la săraci, iar
partea fiului său - o mie de grivne de argint şi o sută de grivne de
aur - a dat-o lui Serghie, căruia i-a încredinţat spre pază pe fiul
său, Zaharia, ca unui prieten al său şi frate credincios, poruncindu-i
ca atunci când fiul lui va creşte mare, să-i dea argintul şi aurul.
Deci, rânduind acestea, după puţină vreme a murit.
Iar Zaharia, ajungând
la vârsta de cincisprezece ani, voia să-şi ia argintul şi aurul de la
Serghie; dar acesta, rănindu-se de diavolul şi socotind să-şi câştige
bogăţie, a voit să-şi piardă viaţa şi sufletul, căci a răspuns
tânărului: „Tatăl tău a dat toată averea lui Dumnezeu, deci cere
argintul şi aurul de la El. Acela îţi este dator, dacă te va milui! Iar
eu nu sunt dator cu nici un galben, nici tatălui tău, nici ţie. Aceasta
ţi-a făcut-o tatăl tău cu nebunia sa. El şi-a împărţit toată averea sa
în milostenie, iar pe tine te-a lăsat sărac şi scăpătat". Auzind
acestea tânărul, a început a plânge de nevoia sa şi a trimis la Serghie
cu rugăminte, zicându-i: „Dă-mi mie măcar jumătate din moştenirea mea
şi cealaltă jumătate să fie a ta", dar Serghie a ocărât cu cuvinte
aspre pe tatăl lui şi pe el însuşi.
Apoi Zaharia a cerut a
treia parte, după aceea a zecea şi, văzându-se pe sine lipsit cu totul,
a zis lui Serghie: „Dacă n-ai luat, vino şi te jură mie în biserica
Pecerscăi, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, unde ai legat cu tatăl meu legătura iubirii de
fraţi". Iar Serghie a mers cu îndrăzneală la biserică şi, stând maintea
icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a jurat, zicând: „N-am
luat o mie de grivne de argint, nici o sută de grivne de aur". Dar când
a voit să sărute icoana, n-a putut să se apropie de dânsa; apoi, ieşind
afară, a început a striga: „Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, nu
porunciţi să mă piardă acest înger nemilostiv, ci rugaţi-vă Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, să gonească de la mine pe diavolii cei mulţi,
cărora sunt dat, şi să ia din cămara mea argintul şi aurul pecetluit".
Atunci a căzut frică mare peste toţi şi de atunci nu dădeau voie
nimănui să se jure înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Apoi, trimiţând, au
luat vasul cel pecetluit şi au găsit într-însul două mii de grivne de
argint şi două sute de grivne de aur, pentru că aşa a îndoit Domnul,
Răsplătitorul milostivilor. Iar Zaharia le-a dat toate egumenului Ioan,
ca să le cheltuiască precum va voi, iar el s-a călugărit şi şi-a
sfârşit viaţa sa în Sfânta Mănăstire Pecersca. Iar egumenul, cu
argintul şi cu aurul acela, a zidit biserica Sfântului Ioan
Inaintemergătorul, întru pomenirea boierului Ioan şi a fiului său,
Zaharia, al cărora a fost argintul şi aurul. Aceste însemnări despre
minunile icoanei scriindu-le, vom spune aici cum a sfinţit Cel
Preaînalt locaşul Maicii Sale.
In anul întâi al
egumeniei fericitului Ioan, pe vremea mitropolitului cu acelaşi nume,
biserica Pecerscăi - cea zidită şi împodobită cu minuni - a fost
sfinţită. Sfinţirea ei, cu darul lui Dumnezeu, a fost însoţită de nişte
minuni ca acestea: rânduiala sfinţirii bisericii fiind aproape gata, nu
aveau lespede de piatră pentru aşezarea Sfântului Prestol. Deci au
căutat mult să facă lespedea cea de piatră, dar nu s-a aflat atunci
nici un meşter; pentru aceea au făcut o scândură din lemn. Dar
preasfinţitul mitropolit Ioan n-a voit ca într-o biserică mare ca aceea
să fie scândură din lemn la Sfântul Prestol şi pentru aceasta egumenul
cu fraţii erau în mare mâhnire; deci au trecut câteva zile fără să se
facă sfinţirea. Iar în ziua de 13 august, monahii au intrat în
biserică, după obicei, ca să cânte Vecernia, şi iată, au văzut lângă
peretele din mijloc al altarului, pusă o lespede de piatră şi
stâlpişori spre aşezarea Sfântului Prestol. Deci degrab s-au dus şi au
spus mitropolitului lucrul acela, iar el a lăudat pe Dumnezeu şi a
poruncit să se facă Vecernia sfinţirii.
Şi au căutat mult
pretutindeni, pe apă şi pe uscat, de unde şi de cine s-ar fi adus o
lespede ca aceea? Şi cum o duseseră în biserică, care era încuiată?
Insă nu au aflat urma nimănui. Apoi au trimis trei grivne de argint
acolo unde se lucrează unele lucruri ca acelea, ca să le ia meşterul
pentru osteneala sa. Şi făcându-se cercetare pretutindeni, nu s-au
aflat lucrătorii ei pe pământ, ci Insuşi Lucrătorul ceresc şi
purtătorul de grijă al tuturor bunătăţilor a făcut-o pe ea şi a pus-o
spre punerea înainte a preacuratului Său Trup şi a Cinstitului Său
Sânge, voind ca pe acea masă, pe care a dăruit-o El Insuşi în casa
Maicii Sale, să se junghie în toate zilele, pentru toată lumea.
Insă nu este încă
sfârşitul minunilor, pentru că a doua zi, după minunata aflare a acelei
lespezi, Preasfinţitul mitropolit Ioan era în mare mâhnire, căci sosise
vremea sfinţirii bisericii Pecerscăi şi nu era cu dânsul la sfinţire
nici un episcop, de vreme ce locul era departe. Dar iată că fără de
veste au stat de faţă, cu puterea lui Dumnezeu, iubitorii de Dumnezeu
episcopi: Ioan al Cernigovului, Isaia al Rostovului, Antonie al
Iurievului, Luca al Belgorodiei, care, nefiind chemaţi de nimeni din
oameni, s-au aflat la rânduiala sfinţirii. Iar preasfinţitul mitropolit
Ioan s-a minunat de aceasta, pentru că nu trimisese pe nimeni după
episcopi şi i-a întrebat: „De ce aţi venit, nefiind chemaţi?"
Răspuns-au episcopii: „Stăpâne, au venit nişte tineri trimişi de tine
şi ne-au zis: «La 14 zile ale lunii august se va sfinţi biserica
Pecerscăi, să fiţi gata cu toţii la Liturghie cu mitropolitul Ioan!»
Iar noi auzind aceasta, după cuvântul tău, iată că am venit!"
Apoi a răspuns Antonie,
episcopul Iurievului: „Eu eram bolnav şi în noaptea aceasta a intrat la
mine un monah şi mi-a zis: «Mâine de dimineaţă se va sfinţi biserica
Pecerscăi; să fii acolo». Şi cum am auzit aceasta, îndată m-am
însănătoşit şi iată am venit aici, după porunca voastră". Iar
mitropolitul voia să caute pe nişte oameni ca aceia, care i-au chemat
pe ei, dar îndată s-a făcut un glas ca acesta: Stinsu-s-au cei ce
iscodesc iscodiri. Iar mitropolitul şi-a întins mâinile spre cer şi a
zis: „O, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, precum la adormirea ta ai
adunat pe apostoli de la marginile lumii, spre cinstea îngropării tale,
aşa şi acum ai adunat pe locţiitorii lor şi împreună slujitorii noştri;
deci binecuvintează-ne pe noi la acest lucru şi ne ajută nouă pentru
slava Fiului tău şi a ta".
Atunci toţi au fost în
spaimă, pentru atâtea minuni, care nu au luat sfârşit aici. Deci
înconjurând biserica de trei ori şi venind la uşi, au început a cânta:
„Ridicaţi, boieri, porţile voastre...". Şi nimeni nu era în biserică să
răspundă: „Cine este acesta Impăratul slavei?", pentru că pe nici unul
nu lăsaseră într-însa. Şi, fiind tăcere, s-a auzit dinăuntru un glas
îngeresc, zicând: „Cine este acesta Impăratul slavei?" Deci au căutat
nişte cântăreţi ca aceia, de unde sunt şi cum au intrat în biserică,
fiind toate uşile încuiate; dar nu au aflat nici un om în biserică.
Atunci toţi au cunoscut că pentru acea sfântă biserică toate se
rânduiau cu dumnezeiasca purtare de grijă, încât au grăit despre dânsa
împreună cu apostolul: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al
cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui şi cât
sunt de neurmate căile Lui! Că cine a cunoscut mintea Domnului, sau
cine s-a făcut sfetnicul Lui ? Astfel s-a săvârşit sfinţirea sfintei
biserici a Pecerscăi, în anul 6597 de la zidirea lumii, iar de la
naşterea lui Hristos în anul 1089, în 14 zile ale lunii august, pe
vremea binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici,
ajutând Insuşi Domnul Dumnezeu şi făcând minuni în toate, cu
rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale cuvioşiior părinţilor noştri
Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi.
Deci minunată este,
fraţilor, povestirea acestei sfinte biserici de la Pecersca, care, mai
înainte de începutul ei, a fost arătată şi în pământul nemţesc de
Insuşi Domnul, care de la cinstitul Său chip de pe icoană, i-a trimis
coroana şi brâul şi a arătat asemănarea ei; iar în pământul grecesc de
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a trimis icoana Sa şi moaştele
sfinţilor mucenici şi aşijderea a arătat asemănarea ei. Iar la început
şi în toată întemeierea ei, care s-a făcut în trei chipuri: prin
zidire, zugrăvire şi sfinţire, pretutindeni s-a arătat lucrarea
Preasfintei Treimi, căci la începutul zidirii acestei biserici Insuşi
Dumnezeu Tatăl, Care este vechi de zile, a însemnat locul prin
uscăciune, căci uscăciunea este urmare a vechimii şi a bătrâneţilor;
apoi Fiul, Care S-a pogorât ca roua pe lână, a trimis rouă; iar a treia
zi Duhul Sfânt, Care în limbi de foc S-a pogorât, a trimis foc din cer.
Asemenea şi în vremea
împodobirii, Tatăl, Care a zidit pe om după chipul Său, chipul
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu l-a împodobit cu mozaic în altar,
fără mâini de zugrav. Fiul, Care este Soarele dreptăţii, a umplut
biserica cu strălucire. Duhul Sfânt, Care S-a arătat în chip de
porumbel, a arătat chipul cel de porumbel ce a zburat din gura
chipului. Iar mai pe urmă, în vremea sfinţirii, Tatăl, Care oarecand a
dat Legea pe lespezi de piatră, a dăruit piatra pentru Sfântul Prestol.
Fiul, Care este Arhiereu mai înalt decât cerurile, i-a adunat pe
arhierei în minunat chip. Duhul Sfânt, Care este limba ce a grăit
vestire în tot pământul, a răspuns dinăuntrul bisericii, nefiind acolo
nici un om.
Deci, dacă prin atâtea
semne, Dumnezeu cel în Treime închinat a iubit a-şi întemeia această
biserică, în numele iubitei Sale Maici, Cereasca împărăteasă este
arătat că şi petrece într-însa cu dragoste, iar împreună cu El şi
Impărăteasa ce stă de-a dreapta Lui, Folositoarea şi Scăparea tuturor
creştinilor, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, precum singură s-a
făgăduit meşterilor în Vlaherne, zicându-le: „Voi veni şi eu să văd
biserica şi voi locui într-însa". Asemenea şi sfinţii lui Dumnezeu, ale
căror sfinte moaşte sunt temelie neclintită sub toate zidurile, petrec
nedepărtaţi în această sfântă biserică. Deci ce să zicem despre dânsa?
Căci cu adevărat este sfântă această biserică, minunată întru dreptate
şi asemenea cerului! Pentru aceasta suntem datori a lăuda pe cei mai
înainte răposaţi binecredincioşi domni şi boieri iubitori de Hristos,
pe cinstiţii monahi şi pe toţi dreptcredincioşii care au avut osârdie
spre această sfântă şi de minuni făcătoare biserică a Pecerscăi, cărora
şi nouă, tuturor, fiilor Bisericii Ortodoxe, cu rugăciunile Cuvioşilor
Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, să ne dea darul şi mila Sa Domnul
Hristos, Capul Bisericii, Căruia I se cuvine cinstea şi slava cu
Părintele Lui cel fără de început, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă
Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
|