SFÂNTUL MUCENIC CONSTANTIN BRÂNCOVEANU VOIEVOD, CU FIII SĂI, CONSTANTIN, ŞTEFAN, RADU, MATEI ŞI CU IANACHE, RUDENIA SA
(16 august)
Acest binecredincios şi de
Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 din
părinţi de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei
Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în
timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în
întregime Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată
încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul
său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii
sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi
învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a
primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din
tinereţe.
După moartea
voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de
zile, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul
Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti,
fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul
şi de mitropolitul Teodosie. împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el
a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi
răbdare creştinească.
Luând în ajutor pe
Hristos, Impăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi
înaintaşi, Constantin voievod îşi începu slăvita domnie punând temelia
celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a
pregătit şi loc de veşnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile şi
mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul
domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.
Dărnicia şi purtarea de
grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoşteau
margini. Ele nu se vor opri la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor
revărsa şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania, la toate
patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioşii creştini aflaţi în
suferinţă pe meleagurile siriene, caucaziene şi arabe, la Locurile
Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai şi la
mănăstirile din Grecia şi din insulele greceşti.
Iar după aproape 25 de
ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin
Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu
şi Matei, precum şi cu sfetnicul Ianache, să fie părtaşi patimilor lui
Hristos şi să fie încununaţi cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta
s-a petrecut astfel:
In Săptămâna Patimilor
din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că
unelteşte împotriva turcilor, la Bucureşti a sosit o mulţime de ostaşi
trimişi de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă
cu fiii şi ginerii săi şi l-au dus la Inalta Poartă, în jalea tuturor
locuitorilor oraşului. Luându-şi rămas bun, Constantin a zis noului
domnitor şi celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de
la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă
fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe
duşmanii mei".
La Constantinopol,
creştinul voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de
către necredincioşi vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor,
pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât
puţine. Deci au fost supuşi la amarnice munci: întinderea pe roată,
cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc
pe piept şi pe spate, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. La sfârşit,
după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să
găsească averea la care se aşteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între
trecerea la mahomedanism şi moarte. Dar Constantin şi fiii săi au rămas
neclintiţi în credinţa lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii
Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod
Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani şi era ziua de nume a
doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniţă împreună cu fiii săi
şi cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârşitul mucenicesc.
Mărturisitorii lui
Hristos au fost duşi pe străzile oraşului lui Constantin, îmbrăcaţi
numai în cămăşi, desculţi, cu capetele descoperite şi legaţi în
lanţuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aştepta mulţime
de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său şi ambasadorii marilor
puteri europene. Acolo mucenicii fiind puşi în genunchi, mult
pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată,
toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi
tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la
Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte
de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa
ortodoxă pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul
Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta
orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi
nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma
dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre".
Deci au căzut capetele
vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare,
Constantin, după aceea al lui Ştefan şi al lui Radu. Iar când a venit
rândul copilului Mateiaş, care avea numai 12 ani, şi călăul a ridicat
sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat şi a strigat sultanului
să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăţie,
i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă
credinţa. Dacă este cu putinţă, să mori de o mie de ori, decât să-ţi
lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe
pământ". Atunci copilul s-a întărit şi, întinzându-şi liniştit gâtul pe
tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creştin. Loveşte!"
Trupurile mucenicilor
au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de
creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie, nu
departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii
Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin.
Credincioasa sa soţie, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11
copii - patru fii şi şapte fete -, a fost surghiunită cu fetele sale şi
cu ginerii pentru mai mulţi ani. In 1720, ea a reuşit să aducă în ţară
sfintele moaşte ale domnitorului şi le-a înmormântat în biserica
Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până
în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de
odihnă al Voievodului mucenic.
La 20-21 iunie 1992,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele
Voievod martir Constantin Brânco-veanu, împreună cu cei patru fii ai
săi şi cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinţilor, cu zi de
prăznuire în calendar la 16 august. Cu ale căror sfinte rugăciuni,
Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. |