CUVIOSUL ALIPIE, ZUGRAVUL PECERSCĂI
(17 august)
Cuviosul părintele nostru
Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist
Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul şi
după asemănarea Sa, închipuind cu minune nu numai feţele sfinţilor pe
icoane, dar şi bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lângă aceasta s-a
arătat şi doctor minunat, a cărui viaţă dreptcredincioasă s-a închipuit
nouă astfel:
In zilele
binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi pe vremea
egumeniei Cuviosului Nicon, după rânduiala lui Dumnezeu şi după
sfătuirea Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodo-sie, care s-au arătat la
zece ani după moartea lor în Constantinopol, au venit la împodobirea
sfintei biserici Pecersca nişte zugravi greci. La aceştia a fost dat
fericitul Alipie de către părinţii săi, pentru învăţătura zugrăvirii
icoanelor. Deci Alipie a fost el însuşi văzător al minunii despre care
se scrie în povestirea cea pentru sfânta biserică a Pecerscăi, când
zugravii împodobeau cu mozaic altarul şi icoana Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult
decât soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, şi după
mult zbor a intrat în gura icoanei Mântuitorului ce era sus. Pe atunci
fericitul Alipie, învăţându-se, ajuta meşterilor săi şi a scris în
mintea sa, că lucrarea Preasfântului Duh petrece în acea sfântă
biserică a Pecerscăi.
Deci, zugravii
sfârşindu-şi lucrul lor şi împodobind cu chipuri sfânta biserică,
Alipie a fost împodobit şi el cu îmbunătăţitul chip al rânduielii celei
călugăreşti, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde
a închipui duhovniceştile fapte bune ale sfinţilor, căci acum ştia bine
închipuirea cea materialnică a feţei lor. Şi era aşa de meşter şi
preaînţelept în lucrul său, încât şi din icoanele cele materialnice, cu
darul lui Dumnezeu, putea să pună de faţă îmbunătăţitele chipuri
duhovniceşti, căci a învăţat meşteşugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru
adunare de bogăţii, ci pentru săvârşirea faptelor bune; pentru că lucra
sfintele icoane, pe cât era de trebuinţă tuturor, egumenului şi
fraţilor, neluând nimic pentru osteneala sa.
El mai ales îi ruga pe
toţi ca, văzând în vreo biserică icoane învechite, sa-i spună lui; iar
el, netrebuindu-i nici o plată pe pământ, le împodobea prin lucrul
mâinilor sale. Sau de nu avea cândva să lucreze cuiva, atunci luând
împrumut aur şi argint pentru trebuinţa icoanelor, se îndeletnicea în
ostenelile sale şi, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o
făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinţilor părinţi celor
de demult, care la lucrul mâinilor se nevoiau de-a pururea, şi însuşi
mai-marelui Apostol Pavel, care zice pentru sine: Că trebuinţei mele şi
celor ce sunt cu mine, au slujit aceste mâini ale mele.
Iar de i se întâmpla
cândva vreo dobândă din lucrul mâinilor lui, atunci o împărţea în trei
părţi: întâia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru
milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuinţa mănăstirească.
Deci, astfel făcând în toţi anii, nu se odihnea nici ziua, nici
noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni
şi la închinăciuni, iar ziua sosind, se nevoia la lucrul mâinilor, cu
toată smerenia, necâştigarea, curăţia, răbdarea, postul, dragostea şi
dumnezeiasca gândire. El niciodată nu se vedea fără lucru, încă nici nu
lipsea niciodată de la soborul bisericesc pentru lucrul său.
Şi văzând egumenul
meşteşugul atât de îmbunătăţit al acestui cuvios zugrav, căci era
vrednic ca pe lângă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în
sine şi lucrarea chipului celui de o fiinţă al lui Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, preotul după rânduiala lui Melchi-sedec, l-a ridicat pe el
prin sârguinţa sa la treapta preoţiei. Atunci cuviosul, punându-se în
sfeşnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a
strălucit cu mai multă podoabă îndoitelor fapte bune - monahiceşti şi
preoţeşti -, încât el s-a arătat nu chip simplu, ci făcător de minuni,
dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.
Un bogat oarecare din
cetatea Kievului, fiind plin de lepră şi căutând multă vreme ajutor de
la doctori, de la vrăjitori şi de la oameni de altă credinţă, n-a
folosit nimic, ci mai mult rău şi-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a
îndemnat să meargă la Mănăstirea Pecersca şi să roage pe părinţii aceia
să se roage pentru dânsul, dar el abia a voit. Apoi, când îl duseră
acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puţul Cuviosului
Teodosie şi să-i spele capul şi faţa lui. Şi îndată a scos atâta puroi
pentru necredinţa sa, încât toţi, de mirosul urât, au fugit de la
dânsul. Deci s-a întors la casa sa, plângând şi tânguindu-se, şi de
ruşinea mirosului n-a ieşit la lumină multe zile, zicând către
prietenii săi: „Acoperit-a ruşinea obrazul meu, înstrăinatu-m-am de
fraţii mei şi nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers
cu credinţă la Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie".
Deci în toate zilele
aştepta moartea. Insă venindu-şi odată în sine, s-a gândit să-şi
mărturisească toate greşelile sale; de aceea a mers iarăşi la
Mănăstirea Pecersca, la Cuviosul acesta Alipie, şi s-a mărturisit
înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: „Bine ai făcut, fiule,
mărturisindu-ţi lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele,
pentru că aşa şi proorocul mărturiseşte de sine, către Domnul, zicând:
Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai
lăsat păgânâtatea inimii mele". Apoi l-a învăţat pe el mult despre
mântuirea sufletului şi, luând vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a
împodobit faţa lui, ungându-i bubele cele cu puroi. Apoi, ducându-l în
biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi i-a poruncit să se
spele cu apa aceea cu care obişnuiesc preoţii a se spăla după
împărtăşire. Deci chiar acolo i-au căzut lui bubele şi îndată i s-a
întors cea dintâi închipuire frumoasă a sănătăţii sale. Astfel, întru
această facere de minuni, Cuviosul părintele nostru Alipie s-a făcut de
un chip cu Domnul Hristos, căci precum Hristos a tămăduit pe cel lepros
şi i-a poruncit să se arate preotului şi să aducă dar pentru curăţia
sa, tot astfel şi acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate
înaintea lui, fiind în rânduiala slujbei preoţeşti, şi să aducă darul
acela de care proorocul grăieşte: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate
câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua! Să pomenim aici şi acest
dar: că strănepotul acestui bubos, ca mulţumire pentru curăţia lui, a
ferecat un chivot de aur, care se află pe sfântul prestol al bisericii
Pecerscăi.
Pe lângă aceasta,
Cuviosul Alipie a mai fost iarăşi de un chip cu Hristos, Cel ce a
tămăduit şi pe un orb din naştere; căci, precum Hristos a tămăduit pe
acela, întâi ungându-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în
scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte "trimis", tot astfel şi
acest cuvios, întâi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit
icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care se spală preoţii
după împărtăşire şi în acest fel l-a tămăduit de bubele cele
întunecate, împreună încă şi de orbirea păcatelor.
Deci toţi cei ce atunci
veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult de acea grabnică
tămăduire, dar Cuviosul Alipie le-a zis lor: „Fraţilor, luaţi aminte la
ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci acest
om mai înainte se robise vrăjmaşului prin păcatele farmecelor, iar mai
pe urmă a venit aici la Dumnezeu, deznădăjduit de mântuirea sa, după
sfatul vrăjmaşului, necrezând Domnului cel ce singur poate să
mântuiască; de aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui, pentru
necredinţa sa. Pentru că Domnul a zis: Cereţi, dar nu aşa cu îndoială,
cereţi cu credinţă, şi vi se va da. Iar acum, când acela s-a întors şi
s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultându-l eu şi
Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit". Auzind oamenii acestea,
s-au închinat şi s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe
Dumnezeu şi pe ceea ce l-a născut pe El, încă şi pe Cuvioşii părinţi
Antonie şi Teodosie şi pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul
acelora, de care ziceau că într-adevăr acesta este la noi un nou
Elisei, care l-a tămăduit de lepră pe bărbatul acela, ca Elisei pe
Neeman Sirianul.
A mai fost încă şi un
alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeaşi cetate a
Kievului, care a zidit o biserică, şi a voit să facă şapte icoane mari
pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint şi scânduri pentru icoane la
doi monahi ai Mănăstirii Pecersca, cunoscuţi ai lui, rugându-i ca
pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui
Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Apoi, trecând câtăva vreme,
a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sunt icoanele zugrăvite.
Iar ei au răspuns: „Mai mult argint îi trebuie lui Alipie". Şi iar au
luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi,
fiind fără de ruşine, au trimis la omul acela cuvinte nedrepte asupra
sfântului, zicând că: „Ii mai trebuie încă pe atât pe cât a luat". Iar
omul cel iubitor de Hristos a dat a treia oară, zicând: „Voiesc din
mâinile lui numai rugăciune şi binecuvântare". Dar fericitul Alipie nu
ştia nimic din ceea ce făceau acei monahi.
Deci după aceasta, omul
iar a trimis, vrând să ştie cu adevărat dacă îi sunt icoanele zugrăvite
sau nu. Iar monahii, nemaiştiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat
argintul tău în trei rânduri şi acum nu vrea să zugrăvească icoanele".
Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos a mers cu mulţi tovarăşi în
Mănăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon şi i-a spus pricina
mâhnirii sale. Iar egumenul, chemând pe Alipie, i-a zis: „Frate, de ce
ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat
de multe ori, dându-ţi cât ai voit; iar tu, făgăduindu-te şi luând
atâta argint, nu-i zugrăveşti lui icoanele, pe care uneori le faci şi
în dar?"
Răspuns-a Alipie:
„Cinstite părinte, ştii sfinţia ta că niciodată nu m-am lenevit în
acest lucru, dar acum nu ştiu despre ce-mi vorbeşti!" Egumenul iarăşi a
zis: „Ai luat trei preţuri pentru şapte icoane şi nici până acum nu
le-ai zugrăvit". Deci îndată, spre mustrarea sfântului, a trimis să
aducă scândurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră
nezugrăvite într-o cămară mănăstirească. Asemenea a poruncit să cheme
şi pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfântului argintul. Deci
cei trimişi după scânduri le-au găsit zugrăvite foarte cu meşteşug şi
le-au adus înaintea egumenului şi a celor ce erau cu el. Pe acelea
văzându-le, toţi s-au mirat şi, înspăi-mântându-se cu cutremur, au
căzut cu faţa la pământ şi s-au închinat acelor chipuri ne făcute de
mână al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale
sfinţilor Săi.
După aceasta au venit
şi cei doi monahi care minţiseră împotriva lui Alipie, şi neştiind de
minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfântul, zicându-i:
„Trei preţuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăveşti". Şi auzind cei ce
erau acolo de această năpastă, le-au arătat icoanele, zicându-le:
„Iată, icoanele acelea au fost zugrăvite de Dumnezeu Insuşi, Care
mărturiseşte nerăutatea lui Alipie".
Iar ei văzându-le, s-au
spăimântat de minunea ce se făcuse. Atunci egumenul, vădind furtişagul
şi minciuna lor, i-a izgonit din mănăstire şi au căzut din toate
lucrurile lor. Insă nici aşa nu şi-au lăsat răutatea lor, ci grăiau
hule împotriva Cuviosului Alipie şi spuneau oamenilor în cetate: „Noi
singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpânul lor, nevrând să ne dea
plata şi lipsindu-ne de tocmeală, iată, a gândit şi a minţit că acele
icoane au fost zugrăvite de Dumnezeu, îndreptăţind pe Alipie". Astfel
au oprit poporul ce alerga la privirea icoanelor şi voia să se închine
lor. Insă deşi acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau
pe Cuviosul Alipie, dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi,
precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stând
deasupra muntelui, nici aprind făclia şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic
ca să lumineze tuturor, n-a tăinuit îmbunătăţitele nevoinţe ale acestui
cuvios bărbat, pentru că vestea despre minunea ce s-a făcut cu acele
icoane a ajuns la domnul Vladimir Monomahul.
Această minune s-a
adeverit încă şi mai mult, pentru că, oarecând, prin voinţa lui
Dumnezeu, luând foc toată cetatea Kievului, a ars şi biserica ce avea
acele icoane; dar după foc s-au găsit toate acele şapte icoane întregi
şi nevătămate. Deci auzind voievodul de acest lucru, a mers el însuşi
să vadă minunea ce se făcuse. Şi văzând icoanele ce rămăseseră, a auzit
cu încredinţare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui
Dumnezeu, Care a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci
voievodul Vladimir Monomahul a proslăvit pe Dumnezeu, Făcătorul
tuturor, Care a făcut atâtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului
Alipie; apoi, luând din acele icoane una a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră
zidită de dânsul. Şi s-a întâmplat oarecând de a căzut şi acea biserică
din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în
biserica de lemn, care şi aceea după o vreme a ars de foc, dar icoana a
rămas iarăşi nevătămată, neavând nici o stricăciune de foc. Toate
acestea închipuiau îmbunătăţita viaţă a Cuviosului părintelui nostru
Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mână.
Acum să venim şi la
minunea care s-a întâmplat la sfârşitul sfântului, anume, cum acest
meşter zugrav făcător de minuni a trecut de la această viaţă vremelnică
la cea veşnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o
icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o
zugrăvească, rugându-l s-o gătească de praznicul Adormirii. Iar după
câteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit şi se apropia de sfârşitul său;
icoana rămânând nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra
şi se mâhnea asupra sfântului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te
supăra venind la mine, ci aruncă-ţi spre Domnul grija ta, căci El va
face cum va voi: Icoana va sta la locul ei la praznicul său". Deci
omul, crezând cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurându-se la casa sa.
Apoi, venind iarăşi la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi văzându-şi icoana nezugrăvită şi pe Cuviosul
Alipie mai bolnav, îl defăima, zicându-i: „De ce nu mi-ai spus de
slăbiciunea ta, că aş fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca
praznicul să-mi fie luminos şi cinstit? Dar acum, iată că m-ai
ruşinat". Cuviosul i-a răspuns cu blândeţe: „O, fiule, oare am făcut
aceasta din lenevire? Insă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o
zugrăvească cu un cuvânt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta,
precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat".
Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.
Şi iată, după plecarea
acelui om, a intrat un tânăr luminos la Cuviosul Alipie şi a început a
zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpânul icoanei s-a
supărat pe dânsul şi a trimis alt zugrav, la început i se părea că
acela este un om, dar graba şi frumuseţea lucrului îl arăta pe el că
este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe
piatră felurite vopsele şi cu acelea zugrăvea; şi astfel, în trei
ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către
cuvios: „Părinte, oare lipseşte ceva de aici sau am greşit în ceva?"
Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ţi-a ajutat să o
zugrăveşti cu aşa frumoasă podoabă, şi Insuşi El a lucrat aceasta prin
tine". Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.
Iar stăpânul icoanei a
petrecut toată noaptea fără somn, de mâhnire că nu avea icoana gata
pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic de un dar ca acesta şi
foarte păcătos. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserică ca să plângă
acolo de a sa greşeală; dar, deschizând uşa bisericii, a văzut icoana
la locul său, strălucind foarte. Atunci a căzut de frică, socotind că o
nălucire i s-a arătat lui; apoi, intrând puţin şi privind, a cunoscut
că este icoana lui, şi de aceea, fiind în cutremur şi spaimă mare, şi-a
adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi
va fi gata la praznicul său. Deci, alergând, a deşteptat pe casnicii
săi, iar ei îndată au mers cu bucurie în biserică după dânsul, cu
lumânări şi cu tămâieri.
Şi văzând ei icoana că
strălucea ca soarele, au căzut cu feţele la pământ, i s-au închinat ei
şi au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om
dreptcredincios s-a dus la egumen şi a început a-i spune şi lui minunea
ce se făcuse cu acea icoană. Deci au mers împreună la Cuviosul Alipie
şi l-au văzut pe el ducându-se din lumea aceasta. Insă l-a întrebat
egumenul: „Părinte, cum şi de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?"
Iar el le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a zis: „Ingerul a
zugrăvit-o şi iată-l şi acum stă de faţă, vrând să mă ia pe mine".
Acestea zicându-le, şi-a dat duhul său în mâinile Domnului, în 17 zile
ale lunii august. Iar fraţii, îngrijindu-i trupul, l-au dus în biserică
şi, făcând deasupra lui cântarea cea obişnuită, l-au pus în peştera
Cuviosului Antonie.
Astfel, acest sfânt
zugrav făcător de minuni a împodobit cerul şi pământul, suindu-se acolo
cu sufletul său cel îmbunătăţit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea
lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om
după chipul şi asemănarea noastră; aşijderea şi după a chipului
ipostasului său, a lui Dumnezeu Fiul, Care cu chipul s-a aflat ca omul;
împreună cu a Sfântului Duh, Care s-a pogorât în chip de porumbel şi de
limbi de foc. Care fiind de o fiinţă, să ne fie nouă, ca,
împreunându-ne cu părintele nostru Alipie, să-L lăudăm în nesfârşiţii
veci ai vecilor. Amin.
|