SFÂNTUL MUCENIC PATROCLU
(17 august)
Pe vremea împărăţiei lui
Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor din Galia, precum
şi de prin alte părţi, era în cetatea Tricasinei un bărbat cinstit cu
numele Patroclu. El vieţuia înaintea cetăţii, în casa care îi rămăsese
de la părinţii săi, având bogăţii şi averi multe, slujind ziua şi
noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui şi păzind creştineasca
credinţă. Deci, fiind învăţat bine la înţelegerea cărţilor, se
îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în
toate ceasurile îşi pleca genunchii la rugăciune. El gusta hrană o dată
în zi, şi anume în ceasul al doisprezecelea, săvârşind mai întâi,
înaintea mâncării, multe laude şi rugăciuni lui Dumnezeu. Iar bogăţiile
pe care le avea, el le împărţea la săracii care aveau trebuinţă, la
văduve şi la orfani, dar mai vârtos la creştinii cei săraci, care
iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci atât de multe erau îndurările
lui, încât li se părea săracilor că învăţătorul acela le împarte comori
cereşti, pentru că nu-şi ascundea lui comori pe pământ, ci la ceruri;
şi se înstrăina de toate desfătările lumeşti, aşteptând împărăţia lui
Dumnezeu.
Astfel acest sfânt
bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri şi rugăciuni şi
vieţuind în toată plăcerea de Dumnezeu, i s-a dat de la El stăpânire
asupra diavolilor şi darul tămăduirii bolilor. Deci sfântul izgonea
duhurile cele viclene cu puterea lui Hristos şi tămăduia toate bolile
întru oameni.
In acea vreme, păgânul
împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creştinilor, plecând din
cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia şi, auzind de Sfântul Patroclu, a
poruncit să-l prindă şi să-l aducă la dânsul. Şi, văzându-l pe dânsul,
i-a zis: „Am auzit despre neînţelegerea ta, că cinsteşti credinţa cea
deşartă şi te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!"
Dar sfântul n-a răspuns împotriva acelui cuvânt fără de minte.
Atunci Aurelian a zis:
„Cum te numeşti?" Sfântul a grăit: „Numele meu este Patroclu". Aurelian
l-a întrebat: „De ce credinţă eşti şi cărui Dumnezeu te închini?"
Sfântul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu şi
adevărat, Care vieţuieşte în ceruri, Care priveşte pe cei smeriţi şi
Care le ştie pe toate, mai înainte de a se face ele". Aurelian a zis:
„Depărtează-te de nebunia aceasta şi închină-te zeilor noştri, căci vei
avea de la noi cinste şi bogăţie, iar numele tău va fi slăvit". Sfântul
a răspuns: „Eu nu ştiu alt Dumnezeu afară de Cel Unul adevărat, Care a
făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele văzute şi nevăzute".
Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăieşti".
Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt
adevărate; dar, de vreme ce minciuna a biruit întru voi, de aceea nu
credeţi, pentru că adevărul este urât minciunii".
Aurelian a zis: „De nu
vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului". Sfântul a răspuns: „Eu
aduc jertfa de laudă şi pe mine însumi întru jertfă Dumnezeului meu,
Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel
sfânt". Atunci împăratul Aurelian, umplându-se de mânie, a poruncit să
pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroşite în foc, să-i lege
mâinile înapoi cu lanţ de fier înroşit în foc şi să-l arunce în temniţă
până ce va socoti cum să-l piardă pe el. Iar sfântul, fiind în
legături, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă
mângâie pe mine, robul Tău, după cuvântul Tău". Şi iarăşi: „Mă voi
bucura şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea".
Iar după trei zile,
împăratul Aurelian, şezând înaintea poporului la divanul cel din
privelişte, a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l pună
înaintea judecăţii sale. Deci, sfântul fiind adus, împăratul a zis
către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte şi jertfeşte
zeilor!"
Mucenicul a răspuns:
„Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din
moartea cea veşnică şi nu părăseşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul;
iar de voieşti să ai ceva din vistieriile mele, îţi voi da ţie, pentru
că te văd că eşti sărac!" Aurelian a zis: „Cum mă numeşti pe mine că
sunt sărac, când sunt împărat şi am bogăţii fără de număr?" Sfântul a
răspuns: „Ai bogăţii pământeşti pieritoare, dar eşti sărac, neavându-te
nici pe tine însuţi, căci sfânta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus
Hristos nu ai strâns-o în vistieria inimii tale; de aceea vei fi
osândit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău,
diavolul". Aurelian a zis: „Mult mă ocărăşti pe mine şi nu pot ca să-ţi
fiu ţie milostiv". Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul
meu, Căruia îi slujesc din tinereţe; şi amar va fi ţie, când vei fi dus
la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu acum îi slujeşti;
acolo vei vedea chinurile cele veşnice ce te aşteaptă pe tine!"
A zis împăratul: „Eu nu
ştiu cele ce zici, ci ştiu numai că tu eşti în mâinile mele şi nu este
altul care să te scoată pe tine din mâinile mele". Sfântul a zis: „Ai
trupul meu în stăpânirea ta, dar nu poţi să te atingi de sufletul meu,
pentru că nimeni nu are putere peste dânsul, decât numai singur
Dumnezeu, Care l-a zidit pe el şi Care ne-a zis şi nouă, robilor Săi:
Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi sufletul şi trupul să-l
piardă în gheena focului". Impăratul Aurelian a zis: „Oare n-au o
putere ca aceea zeii noştri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori
de câte ori îi întrebăm pe ei, şi pe tine, vrăjmaşul şi hulitorul lor,
te lasă până acum să trăieşti?" Grăit-a sfântul: „Ştii cine sunt zeii
voştri?" Aurelian a răspuns: „Zeii noştri sunt: Apolon cel ales, Dia
cel mare şi Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără
minciună, cele ce au să fie".
Sfântul Patroclu a zis:
„Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la
părinţii noştri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul
Tesaliei. Iar Dia, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, ştim că a fost
un om necurat, prea desfrânat, răpitor şi scornitor de toate răutăţile.
El semăna învrăjbiri şi zavistie între oameni, făcea ucideri şi jefuia
cele străine; şi a murit cu preanecurată moarte, încât nici pământul
n-a primit stârvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor
voştri, cine nu ştie că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă
nebunie a oamenilor celor orbiţi cu necredinţa, care cinstesc cele
deşarte şi mincinoase!"
Impăratul a zis: „Mare
este răbdarea mea, că ascult până acum aceste hule ale tale. Deci
cuvântul cel mai de pe urmă îţi spun ţie: de nu te vei închina cu
jertfe lui Apolon, lui Dia şi Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul
acesta". Mucenicul a răspuns: „Tiranule preane-curat, tu eşti asemenea
cu tâlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l
mănânce; tot astfel eşti şi tu, care te lauzi asupra trupului meu!
Chiar de mă vei şi ucide, dar nu mă vei mânca; iar de ai şi mânca
trupul meu, dar sufletul meu nu poţi să-l vatămi". Mucenicul zicând
acestea, Aurelian s-a mâniat foarte tare şi îndată l-a judecat să fie
tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostaşilor să-l taie, nu pe pământ
uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de
îngroparea omenească, ci să fie mâncat de jivine, de păsări şi de
fiare.
Şi luând ostaşii pe
Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul râului, care se
numea Secvan, ca să-l taie în balta care este lângă mal. Iar sfântul,
mergând cu veselie la moarte, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse
Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă
slavă preasfântului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor
vrăjmaşilor Tăi, şi să nu zică păgânii: «Unde este Dumnezeul lor?»
Ascultă, Stăpâne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moise şi pe
Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, şi, despărţindu-le lor marea,
i-ai trecut pe ei uscat. Aşa să-mi porunceşti şi mie, ca să trec râul
acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo să se verse sângele
meu pentru Tine şi trupul meu să se odihnească în loc fără baltă.
Mântuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăveş-te-mă de cei ce mă
prigonesc".
Sfântul rugându-se
astfel, s-au întunecat ochii ostaşilor care îl duceau pe el şi au
început a nu mai vedea pe mucenicul; iar el, intrând în pârâu, mergea
cu picioarele în apă până la jumătatea fluierelor. Şi era râul acela
mare şi adânc, şi încă atunci era umflat din pricina ploilor, însă apa
n-a ajuns nici până la genunchii mucenicului. Deci, trecând pe celălalt
mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicând: Domnul păzeşte
sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte pe ei din mâna păcătosului.
Iar ostaşii, nevăzând pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau şi se
spăimântau, temându-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de
voie pe cel osândit şi să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci ziceau între
ei: „Cât de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mâinile
noastre nevăzut!" Iar alţii ziceau între ei: „Acela nu era om, ci
oarecare nălucire, căci s-a stins din ochii noştri!"
Astfel cercetând ei
mult şi neîndrăznind să se întoarcă la împărat, o femeie slujitoare de
idoli a trecut cu luntrea de la malul celălalt al râului şi, auzind
cearta şi mâhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creştin, pe care
voi îl căutaţi, l-am văzut în partea cealaltă a râului, pe munte,
zăcând cu faţa în jos şi rugându-se către Dumnezeul său". Iar ei, având
picioare grabnice ca să verse sângele cel nevinovat, îndată au trecut
râul cu luntrea şi, alergând la munte, au găsit pe sfântul, precum le-a
spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaş a zis cu mânie către sfânt:
„Cu adevărat eşti vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată,
iarăşi eşti în mâinile noastre şi de acum nu vei mai scăpa de noi până
ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voieşti să fii viu". Sfântul le-a
răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necuraţi, ci numai
Unuia adevăratului Dumnezeu".
Ostaşii au zis către
dânsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?" Sfântul a
zis: „O, ce rătăcire deşartă! O, ce necredinţă a înşelătorului! O, ce
cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel ce este fără de început, cine
poate să grăiască ceva? Şi neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis şi
toate s-au făcut. Acela a poruncit şi s-au zidit toate cele ce sunt
văzute şi cele nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe
unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat
sângele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare şi din
veşnica moarte. Şi, înviind a treia zi din morţi, S-a înălţat la cer,
ucenicii privindu-L, şi le-a trimis lor pe Sfântul Duh, pe care Il
făgăduise. Şi precum Sfântul Duh a învăţat prin gurile apostolilor, tot
aşa se cuvine a crede; pentru că învăţătura Aceluia este dreaptă şi
adevărată. Iar cel ce nu va crede învăţătura Aceluia, nu va vedea viaţa
veşnică, ci mânia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Iar noi,
creştinii, credem cu neîndoire şi aşteptăm să câştigăm viaţa veşnică de
la Hristos, Dumnezeul nostru. Noi pătimim cu dragoste pentru Dânsul şi
murim cu osârdie, ştiind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai
Domnului suntem. Iar toţi cei ce se închină diavolilor, ca şi voi, cu
diavolii împreună vor fi afundaţi în focul gheenei!"
Sfântul grăind acestea,
ostaşii mai mult s-au pornit spre mânie şi, numindu-l pe el hulitor al
zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a
rugat către Dumnezeu, zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul
meu, căci Tu ştii că mor pentru numele Tău cel preasfânt!" Astfel a
fost tăiat capul Sfântului Mucenic Patroclu. Iar după tăiere, ostaşii
luând capul lui, l-au aruncat departe de trup şi s-au dus. In vremea
aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrâni săraci, care mai
înainte primeau milostenie din mâinile sfântului. Deci, fiind şi ei
creştini, au văzut sfârşitul mucenicului şi au auzit ultimele sale
cuvinte. Iar după plecarea ostaşilor, au luat cu mare frică trupul şi
capul mucenicului, temându-se să nu fie prinşi de păgâni, şi l-au
ascuns până seara, spunând despre aceasta în taină întâiului preot al
acelei cetăţi, cel cu numele Evsevie.
Şi sosind noaptea,
preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie şi, învelind cu pânză curată
acel sfânt trup, l-au îngropat în aceeaşi noapte, cântând cuviincioasa
cântare de psalmi cu linişte şi nu cu multe lumânări, pentru că se
temeau de păgâni. Aşa s-a sfârşit mucenicul lui Hristos, Sfântul
Patroclu, împărăţind Aurelian peste romani; iar întru noi stăpânind
Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh, I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
|